Eiger - Heckmair

Introducere:

   In vara anului 2005 am avut primul contact cu acest munte fascinant si oarecum controversat. La vremea respective inca nici nu visam la parcurgerea unor trasee de dificultatea celor deschise pe peretele lui nordic.  O saptamana am petrecut atunci in Alpii Bernezi, urcand cele trei varfuri ale “Trilogie Berneze”: Eiger, Monch si Jungfrau – parcurgand ruta normal pe toate cele 3 varfuri. Asa s-a intamplat sa arunc o privire spre Peretele Nordic dintr-o perspective mai interesanta, in urcare spre varf, de pe Muchia Vestica (West Flank). Tin minte si acum cum m-au trecut fiorii. Eram aproximativ la inaltimea Paianjanului, avand o perspective clara asupra pasajelor cheie ale rutei clasice. Parea un loc sumbru, salbatic, deloc primitor pentru o fiinta umana.  Nu ma atragea deloc. Nu ma simteam deloc pregatit sa-l incerc. Mi-am promis insa in gand, ca am sa ma intorc in cel mult 10 ani, si am sa mai urc inca odata pe varful de 3970 metri via Peretele Nordic.

   Si asa a venit primavera anului 2014. Candva la sfarsitul lunii martie, din senin m-a lovit sentimentul: vreau sa ma intorc pe Eiger. Imediat l-am contactat pe bunul meu prieten Pall Endre, sa-l intreb daca vrea sa facem echipa. Candva cu multi ani inainte cu el am inceput alpinismul, a fost mentorul meu, un om al muntelui cu multa experienta. Aveam maxima incredere in el, chiar daca in ultima perioada nu am mai facut echipa cu el.

   Stiam ca traseul figureaza si pe wish-listul lui. In vara anului 2008, cu un alt coechipier, au mai avut o tentative esuata foarte aproape de varf, deasupra Paianjanului. Aventura lor s-a terminat atunci cu o retragere bravuroasa pana la Stollenloch si apoi prin tunel. Se pregatea pentru revansa, asa ca a acceptat imediat provocarea!

   A fost insa prea tarziu sa mai incercam in 2014. Pe baza tuturor informatiilor recente, traseul se afla in cele mai bune si sigure conditii la inceputul lunii martie sau la inceputul lunii noiembrie. Era déjà prea tarziu sa mai prindem sezonul de primavera. Nici nu se punea problema unei incursiuni in timpul verii, iar conditiile de zapada in sezonul de toamna fiind incerte am decis sa asteptam primavera anului 2015.

   Absolut intamplator 2015 era si termenul limita pentru cei 10 ani propusi de mine. O motivatie in plus sa nu ratam sezonul de primavera din 2015.

  Levi (Szabo Levente) s-a alaturat ultimul echipei. Alpinist cu experienta, membru Salvamont - aducea un plus de siguranta echipei. Cu 10 ani in urmas ne-am cataract pentru ultima oara impreuna in Cheile Turzii, insa cu Endre se stiau foarte bine. Nu vroia sa mearga cap de coarda insa, spre bucuria noastra, si-a asumat rolul de fotograf al echipei.

 

Detaliile traseului, pregatiri:

   Traseul clssic (Heckamir) ales de noi este linia primei parcurgeri a Peretelui Nordic. Prima parcurgere integrala s-a reusit in vara anului 1938 de catre o echipa mixta de 2 alpinisti germane si 2 alpinisti austrieci. Diferenta de nivel de 1800 metri verticali de la baza peretelui si pan ape varf se depaseste printr-o linia sinuoasa, cautand cele mai usoare si simple variante de inaintare: brane, fisuri, hornuri., culoare inghetate.

   Gradul de dificultate general conform cotatiei franceze este ED2 cu pasaje de stanca de pana la V+ si pasaje de mixt M6, cu o inclinatie maxima a pantelor de zapada de aproximativ 60 de grade. Dificultatea traseului consta in primul rand in lungimea acestuia, in terenul variat sin in pericolele obiective (caderi de pietre, schimbarea brusca a conditiilor meteo, etc.).

   Perioada ideala pentru parcurgerea traseului este inceputul primaverii (de obicei luna martie), cand  inca este suficient de frig si in timpul zilei, astfel incat gerul sa tina peretele compact, eliminand riscul caderilor de pietre sau formarea unor cascade din apa de topire in pasaje cheie ale traseului, suficient de cald insa sa permita inoptarea in perete, daca traseul nu se parcurge intr-o singura zi. Ideal ar fi sa existe o perioada de cel putin 2-3 zile cu vreme buna in care sa se curete surplusul de zapada de pe traseu si sa se formeze firnul si inca macar 2 zile cu prognoza buna pentru parcurgerea traseului.

   In ultima perioada din ce in ce mai multe echipe parcurg ruta intr-o singura zi cu echipament ultra usor, se recomanda insa pregatirea echipamentului pentru un eventual bivuac in perete. Pornind din experienta anterioara a lui Endre si  din cauza echipei de trei, din start am optat pentru o parcurgere mai lenta, dar mai sigura ceea ce implicit insemna si un bagaj mult mai voluminous: echipament pentru bivuac, arzator si mancare mai multa.

         Din fericire Internetul ne-a ajutat foarte mult in pregatirea ascensiunii. Se gasesc in limba engleza toate informatiile necesare: schita detaliata a traseului, descrieri cu fotografii ale unor incursiuni recente, chair si recomandari legate de echipament.

Pentru alegerea momentului potrivit am avut doua unelte cruciale:

- pe  webcamul de la Kleine Scheidegg puteam urmarii in timp real evolutia zapezii din perete

- meteoblue.com ne asigura prognoza detaliata, inclusiv pentru Peretele Nordic al Eigerului - cota 3000 m.

   La sfarsitul lunii februarie aveam déjà bagajele pregatite, lipsurile din echipamentul necesar le-am suplinit cu ajutorul prietenilor.  Pe langa obligatiile de serviciu incercam cu totii sa petrecem cat mai mult timp pe munte: trasee clasice lungi in timpul verii, cateva trasee mai dificile de mixt in sezonul de iarna.

   A mai ramas problema politei de asigurare. Eu am optat sa ma inscriu in Clubul Alpin Austriac. Cu statutul de membru se beneficeaza automat de o piolita de asigurare cuprinzatoare pentru sporturi montane, valabila global pe munti pana in 6000 m si care despagubeste printre altele salvarea cu elicopterul, servicii medicale si repatriere. Inscrierea se poate face on-line, taxa se poate plati cu card de credit, iar polita este imediat valabila pentru anul calendaristic in curs si costa doar 62 EUR. Endre si Levi au optat pentru a plati taxa anuala de 30 CHF la REGA (serviciul de salvare aeriana din Elvetia), care nu acoperea insa eventualele costuri de spitalizare sau repatriere. Amandoua sumele sunt infime in comparatie cu cei 5000 EUR de persoana cat ar fi costat salvarea cu elicopterul in caz de nevoie.

   Nu aveam o data dinainte stabilta pentru a pleca spre Elvetia. Din primele zile ale lunii martie urmaream cu foarte mare atentie evolutia zapezii si prognoza meteo. Asteptam cu nerabdare fereastra de oportunitate. Din cauza constrangerilor financiare aveam o singura sansa: o saptamana in care sa conducem pana in Elvetia, sa parcurgem traseul si sa revenim in tara – vroiam sa mergem pe cat posibil la sigur. Intru-cat aveam nevoie de 2 zile din momentul plecarii si pana la intrarea in perete exista riscul ca prognoza sa se schimbe pana ajungeam la fata locului.

   Si asa am ratat prima oportunitate a sezonului. Incepand cu 6 martie s-a instalat aproape pentru o saptamana vrermea buna in Grindelwald dar noi am ezitat sa plecam. Au urmat cateva zile cu vreme schimbatoare, cu foarte putina zapada proaspata insa. Si dintr-o data prognoza s-a schimbat in bine: in perioada 17-20 martie se anunta vreme stabila fara precipitatii, temperaturi ridicate si fara vant – exact ce aveam nevoie!

   In 15 martie, duminica  la 9 seara a venit apelul decisive de la Endre: “Prognoza e buna, e zapada putina pe munte, maine plecam!”  

 

Povestea:

   Dupa apelul lui Endre urmeaza o noapte agitata (prima dintre multele din acea saptamana). Am cateva ore la dispozitie sa rezolv cumva obligatiile de serviciu pentru saptamana care urma, sa impachetez echipamentul si sa inchei asigurarea pentru o eventuala evacuare din perete sau pentru orice alt incident nefericit. Cateva ore de somn, inca cateva ore la birou si in data de 16 martie, in jurul pranzului plec  de la Sfantu Gheorgeh cu masina spre Targu Mures, unde urma sa ma intalnesc cu Endre. La Mures completam  repede proviziile de mancare si in jurul orei 5 pornim spre Baia mare sa il culegem si pe Levi. Candva la miezul noptii trecem granita tarii langa Satu Mare. Din fericire incap destul de usor 3 persoane cu tot cu bagaje intr-un Golf 4 combi. Distanta de aproape 1800 km pana in Grindelvald o parcurgem fara intrerupere, conducand in schimburi. Am urmat ruta Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Liechtenstein, Interlaken, mergand cat mai mult posibil pe autostrazi.

   Pe 17 martie, in jurul pranzului ajungem in Grindelwald. Prognoza meteo parea sa se confirme si se vedea inca de jos ca sunt conditii bune si in perete. Facem repede bagajele: mancare pentru 2-3 zile, echipament pentru bivuac si echipamentul tehnic: coltari si pioleti tehnici, doua semicorzi de 50 m, 7 suruburi de gheata , cateva frienduri mici si medii, un set de nuci (medii si mici), in jur de 14 bucle echipate si 2 pitoane pentru orice eventualitate. Vrem sa inoptam la baza peretelui, astfel incat a doua zi sa intram cat mai repede in perete.

                                     Grindelwald Grund - gata de plecare (foto: Szabo Levente)

Cu trenuletul de 16:45 urcam la statia Kleine Scheidegg. Apoi pe jos, dealungul partiilor de schi urcam pana la statia Eigergletscher, construit chiar sub coltul Vestic al Peretelui Nordic (ultima statie, inainte ca trenuletul cu cremaliera sa intre in tunelul sapat prin masivele Eiger si Monch, transportand turistii curiosi pana in saua Jungfraujoch, la 3400 m inaltime). Teoretic exista aici un bivuac pentru alpinisiti pe care insa nu reusim sa il gasim. Din fericire staff-ul din gara ne permite sa intindem saltelele pe holul garii, scapand astfl de o prima noapte petrecuta sub cerul liber.

                                                Kleine Scheidegg, cu Eiger in spatele hotelurilor (foto: Szabo Levente)

A doua zi – 18 martie – ne trezim la ora 5. Mancam cat incape , umplem  thermosurile cu ceai fierbinte si abandonand surplusul de mancare in gara, in jurul orei 6 parasim statia Eigergletscher. Traversam spre mijlocul peretelui urmarind o linie de urme mai vechi si putin dupa ora sapte intram in traseu. Vremea este excelenta: cer senin si cateva grade in minus. Ne ingrijoreaza putin consistent zapezii de la baza peretelui, cu placi de vant si o crusta instabila la suprafata, dar odata in perete lucrurile se schimba radical. Zapada este asezata si consolidate, deabia intra coltarii in ea.

                                                      Marsul de apropiere (foto: Szabo Levente)

   O succesiune de pante de zapada ne conduc oblic stanga spre varful primului pilier (First Pillar). Chiar daca terenul nu este complet vertical, haul de sub picioare creste foarte repede. La un obstacol scurt de aproximativ 6-7 metri ne legam pentru prima oara in coarda: cativa pasi pe gheata verticala, apoi putina stanca spalata si terenul devine din nou mai bland. Mersul in concomitent se dovedeste a fi cel mai eficient pe pantele de zapada de aproximativ 50 de grade, cu cateva trepte scurte de stanca verticala. Ne orientam dupa urmele echipelor precedente, ca sa gasim linia optima in labirintul de brane si fisuri langa Pilierul Faramitat (Shattered Pillar), pana aproape sub Rotte Fluh. Pe aceasta sectiune nu exista o linie clara a traseului. Gasim anouri, bucati de cordelina abandonate si pitoane vechi ruginite peste tot. 

                     ...de incalzire (Foto: Szabo Levente)

                            Traversarea spre Fisura Dificila

   Endre conduce traversarea lunga de aproape 50 de metri pana la baza Fisurii Dificile (Difficult Crack, V+). Aici scoatem si a doua semicoarda si ne legam in formatiunea clasica pentru 3 coechipieri. Imi revine mie onoarea sa conduc aceasta lungime.  Fisura debuteaza cu o mica surplomba, si continua pe verticala unui diedru deschis pe o distant de aproximativ 15-20 metri si este bine pitonata. Gradul de dificultate nu pare exagerat de mare, dar avand coltarii in picioare si cu rucsacul de aproximativ 10 kg, ma incalzesc bine de tot, pana regrupez deasupra fisurii. Perspectiva asupra obstacolului trecut este superba asa ca trag cateva poze pana vin si baietii. Inca trei lungimi aeriene ne conduc la inceputul traversarii Hinterstoisser. De aici Endre preia definitiv conducerea echipei pentru tot restul zilei.

          Fisura Dificila - perspectiva de jos (foto: Szabo Levente)

                                                              Levi pe Fisura Dificila

    Traversarea este exact ca in poze: foarte inclinata si spalata, cu multa gheata care pe alocuri acopera si coarda fixa intinsa pe aceasta portiune. Ajungem apoi pe Primul camp de gheata (1st Icefield) pe care il depasim cu doua lungimi intinse direct in sus, pe extremitatea lui vestica. Panta are cel putin 55 de grade, iar zapada este complet inghetata. Intra doar coltii frontali si varful pioletului. Regrupam la baza stancilor care ne despart de al Doilea camp de gheata (2nd Icefield).

                         Endre deschide drumul pe Traversarea Hinnterstoisser - Grindelwald in spate

   La aproximativ 5 metri in dreapta noastra porneste un culoar aproape vertical, foarte slab conturat, acoperit partial de un strat subtire de gheata (Ice-house). Gheata pare foarte subtire si mult prea fragila pentru suruburi, astfel ca Endre decide sa inainteze direct in sus, pe stanca uscata. Ruptura verticala de 7-8 metri este echipata cu doua pitoane.

                                Primul Camp de Gheata (foto: Szabo Levente)

   Urmeaza apoi un prag inghetat foarte incomod. Initial regrupeaza in doua pitoane putrezite, dar din fericire la nici 2 metri mai la stanga zarim o regrupare sanatoasa pe spituri. Urmeaza apoi doua lungimi foarte expuse de mixt.  Pana iesim la marginea celui de al Doilea camp de gheata incepe sa se intunece. Cu intunericul vine si frigul si oboseala incepe sa ne doboare. Endre insa este foarte hotarat, vrea sa ajungem pana in Bivuacul “mortii” (Death Bivouac). Cu inca doua lungimi intinse urcam pana la marginea de sus a zapezii si incepem lunga traversare de aproape jumatate de kilometru spre extremitatea estica a campului de zapada. Gasim cate 1-2 asigurari pe lungime, montate in perete deasupra zapezii.  Chiar si in intuneric se zareste muchia de stanca care ne desparte de al Treilea camp de gheata (3rd Icefield). Acolo sus pe muchie, pe un prag ferit de surplombe este adapostul nostru mult ravnit.

   Urmeaza inca doua lungimi pe verticala (preponderent pe zapada inghetata) si intr-un final, in jurul orei unsprezece ajungem in Bivuacul mortii. Din fericire pragul de aproximativ 5-6 metri lungime si 1 metru latime nu este ocupat de nici o alta echipa. Mica adancitura este ferita chiar si de un perete de zapada viscolita asa ca avem confort maxim. Intindem izoprenele, si asigurati in spituri, ne invelim in saci de dormit (+sac de bivuac). Ne ia aproape o ora pana cand ne aranjam, gatim ceva mancare calda si topim zapada pentru ceai. Este fascinant cat de aproape pare lumea civilizata din vale.

                                                       Bivouacul Mortii - somn usor! :) (foto: Szabo Levente)

   Reusim sa dormim aproape toata noaptea. Doar eu sunt trezit in jurul orei trei de o echipa pe care am vazut-o intrand pe la 12 in perete. Trec asa de repede incat toata experienta pare mai mult un vis decat realitate. Ceilalti nici nu observa cele petrecute. Ei sunt complet taiati de lumea exterioara in adancul barlogului de zapada.

   Este déjà lumina cand ne hotaram sa parasim caldura adapostului: cer senin, nici o adiere de vant nu se simte.  Pana reusim sa topim zapada suficienta pentru ceal ne mai depaseste o echipa: un ghid elvetian cu un client. Omul zambeste continuu si este foarte relaxat. Ne povesteste ca acum 2 saptamani a fost ultima oara in traseu. Atunci a urcat peretele cu un alt client in doua zile. Este a 25-a oara cand parcurge traseul – ne dezvaluie clientul lui.

   Vizibil ambitionat de cele vazute  Endre trece din nou in fata si incepe ziua intr-un ritm infernal. In doua lungimi intinse traversam al Treilea camp de Gheata (3rd Ice field) si ajungem la inceputul Rampei. Cu Endre in fata parcurgem primele doua lungimi. Este practic un culoar (horn) aproape vertical, orientat oblic spre est. Terenul e variat, cu saritori pe stanca, putina gheata si pe alocuri zapada. Asigurarile sunt suficiente. Pentru a-l mai menaja pe Endre decid sa preiau conducerea. Intre timp ne ajunge din urma si ne depaseste un catarator solo. Ulterior am aflat ca era vorba de tanarul alpinist britanic Tom Ballard, care tocmai parcurgea ultimul traseu din proiectul lui denumimt “Starlight and Storm”.

          Endre pe prima lungime a Rampei (foto: Szabo Levente)

   Urmeaza inca o lungime usoara, apoi un scurt rapel si ajungem sub crux-ul din rampa: saritoarea/hornul cu cascada. Din fericire in aceasta perioada a anului saritoarea este perfect uscata. Hornul inalt de aproximativ 10-15 metri surplombeaza la iesire. Se gasesc insa asigurari suficiente pe parcurs. Depasind acest obstacol regrupez pe un spit solid montat in peretele din dreapta. Un plafon de zapada inconsistenta blocheaza inaintarea prin culoar, care se depaseste pe versantul stang, pe teren vertical mixt cu gheata fragila. Studiez indelung pasul pana ajung si Endre si Levi in regrupare. Intre timp ne mai ajunge din urma o echipa canadiana dar nu se grabesc, ne dau intaietate.

   Plec din regrupare si dupa aproximativ 4-5 metri montez un surub de gheata chiar sub obstacolul de zapada – ultima asigurare inainte de a aborda portiunea cheie. Ma angajez in pas, dar nu ma simt foarte confortabil. Am un piolet foarte bine ancorat, dar pentru celalat nu gasesc un punct de sprijin sigur. M-am bagat prea mult sub obstacolul de zapada si ma incomodeaza. Incerc sa ies in stanga si sa ma ridic pe picor cand ceva cedeaza si incep sa cad. Simt cum ceva ma franeaza brusc, apoi cedeaza si cad mai departe. Ma gandesc ingrozit ca am smuls surubul de gheata (singurul punct intermediar pana in regrupare), dar ma opresc relativ repede. Atarnand cu capul in jos, cu spatele la perete vad parca un piolet cum dispare in abyss, dar privirea imi fuge imediat in sus, la surubul care sta si acum solid in gheata. Urmeaza clipe de confuzie: aveam cu totii pioletii legati de noi, nu intelegem ce s-a intamplat. Ma ridic apoi si  vad un capat rupt al lesei elastice. Pioletul agatat s-a smuls de pe lesa de socul caderii. Din fericire nu am patit nimic. M-am oprit dupa aproximativ 7-8 metri de cadere si ruxacul a amortizat mult din impact.

   Ii invitam pe Canadieni sa treaca in fata si incercam sa ne reorganizam, sa ne strangem gandurile. Suntem cu totii sceptici daca voi reusi sa ajung pana sus doar cu un singur piolet, insa evacuarea cu elicopterul este imposibila din acest loc. Trebuie sa ajungem macar pana pe campul de gheata deasupra Rampei. Sunt asadar doua lungimi in care se va decide daca continuam in trei, sau va trebui sa abandonez.  Canadienii dispar si pleaca si Endre. Cu miscari sigure depaseste obstacolul si regrupeaza aproape la capatul corzii. Incerc sa ma ajut de un prussic infasurat pe coarda lui Levi dar mai rau ma incurca. Il rog pe Endre sa ma fileze foarte strans si incepe acrobatia cu un singur piolet. Gafai pana ajung in regrupare, Endre insa este optimist: “daca ai urcat aici, o sa mearga si restul”. Sunt foarte dezamagit ca am devenit complet inutil echipei.

Brittle Crack, ultima lungime inainte de Traversarea Zeilor - Endre deschide drumul

   Pe urmatoarele lungimi incerc sa perfectionez pe cat posibil mersul cu un singur piolet, astfel incat sa nu-mi obosesc complet mana dreapta. Ajungem repede la Brittle Crack, ultima lungime inainte de Traversarea Zeilor. Urcand fisura verticala de aproximativ 20 metri, dintr-o data ne intampina rezele calde ale dupaamiezii. Privelistea de aici este spectaculoasa. Un strat de nori pluteste incet la cateva sute de metri mai jos. Din acest punct ni se deschide din nou perspectiva asupra intregului perete. In acest loc, la inceputul Treversarii Zeilor este chiar si un loc comod de bivuac. Nu vrem sa innoptam aici, tinem insa o scurta pauza de masa si ne bucuram de soare. Urmeaza apoi trei lungimi intinse pana in Paianjan. Pana cand ajungem cu totii in capatul de jos al Paianjanului, soarele dispare sub orizont. Initial ne-am gandit ca vom merge concomitant aici, dar panta de aproximativ 60 de grade si gheata tare ca betonul ne conving repede sa nu ne grabim. Sub bombardamentul bucatelelor de gheata si pietricele dislocate de echipa canadiana urmeaza doua lungimi intinse: mai intai oblic la dreapta pana la stanci, apoi inca o lungime pana la capatul de sus al campului de gheata. Intre timp se lasa de tot intunericul iar temperature scade brusc.

                                                                 Traversarea Zeilor

   “Inca sase lungimi pana in Bivucacul Corti” spune Endre inainte sa dispara din nou in intuneric. Urcam pronuntat spre stanga, dealunul unui culoar, apoi inca o lungime in traversare pe zapada inghetata. Numaram: au trecut 2 lungimi din sase. A treia lungime dureaza foarte mult: teren vertical mixt cu prize foarte mici, si posibilitati reduse de asigurare. In partea de sus o gheata neagra acopera tot si se vede dupa miscarea frontalei ca Endre ezita in privinta directiei. Se angajeaza apoi intr-o traversare spre stanga. Avanseaza foarte incet, foarte precaut. Exclama apoi foarte fericit: ” am ajuns in bivuac!”

   Pana la urma am scos din 3 lungimi ce aparea pe schita in 6. Excelent, doar sa ajungem si noi pana acolo. Este de departe lungimea cea mai grea (in intuneric nu am reusit sa identificam exact, dar cel mai probabil a fost portiunea cu Quartz Crack), cu foarte putine asigurari intermediare si partea de sus merge in traversare: aici nu mai functioneaza schema cu asiguratul foarte strans – m-ar scoate din perete – o sa am nevoie de un al doilea piolet. Deocamdata urca Levi si vedem cum vom face. Ma rezem de perete si imi astept randul. Incerc sa ma feresc de bucatelele de gehata care vin continuu de sus. A prins si vantul putere si din cand in cand imi umple gatul cu zapada fina. Parca si fulguieste putin… In vale inca se disting luminile satelor si se vad si reflectoarele ratracelor, cum pregatesc partiile pentru ziua urmatoare – semn ca ceata inca nu s-a lasat.

   In sfarsit vine si randul meu sa plec, mai intai trebuie insa sa rezolvam problema pioletului. Cu coarda lui Levente imi lanseaza baietii unul dintre Nomicii lui Endre. Din fericire terenul este vertical, ba putin si surplombant, asa ca pioletul vine fara problem, fara sa se agate undeva. Doar ca atarna cam la 7-8 metri in stanga mea, iar intre noi o gheta neagra lucioasa, aproape verticala. Incerc un pendul catre piolet, dar prima asigurare este prea aproape de mine, patinez cu coltarii pe gheata… Revin in regrupare si le cer sa ma coboare cativa metri, ca sa obtin un unghi mai mic la pendul, apoi incerc din nou. In sfarsit pescuiesc al doilea piolet si pornesc in sus. Endre nu se poate abtine sa mai arunce o remarca, mai in gluma, mai in serios: “ai grija sa nu-l scapi si pe acesta”. 

   Cand ajung si eu langa baieti este trecut de miezul noptii. Ne ia putin timp pana ne dam seama ca acel mic pragulet de nici un metru patrat, pe proeminenta dintre cele doua sisteme de hornuri este chiar Bivuacul Corti – din cauza intunericului si al oboselii, initial am crezut ca adapostul nostru de noapte este putin mai la stanga, imediat sub ultimul horn de iesire din perete. Azi nu o sa mai avem luxul din seara precedenta. Nu prea este loc nici sa gatim sau sa facem un ceia. Fara sa ne mai descaltam, ne bagam cumva in sacii de dormit si cu spatele rezemat de perete ne asezam pe rucsaci.  Agatati de spiturile din regrupare, picioarele ne atarna in gol. In ciuda frigului si a rafalelor de vint din ce in ce mai puternice reusim sa dormim pana dimineata.

                                     Inghesuiala mare in Bivouacul Corti (foto: Szabo Levente)

   Pentru 20 martie sa anuntat vreme schimbatoare in a doua parte a zilei. Incercam asadar sa plecam din bivuac cat mai repede posibil. Strangem bagajele, facem un ceai, ne echipam si executam o scurta coborare in rapel oblic stanga pana la baza hornului de iesire (Exit Chimney). 

   Incercam sa ne facem comozi cu Levi pe pragul minuscul de stanca, avand grija sa ne ferim din linia de cadere a lungimii urmatare. Regruparea nu prea ne inspira multa incredere – este o mare incurcatura de pitoane proaste cu cordeline si anouri putrezite, intr-o stanca friabila. Ne tinem respiratia in timp ce Endre abordeaza hornul aproape vertical, cu gheata neagra de apa pe fund. O cadere a capului de coarda aici ar putea avea consecinte catastrofale fara nici un punct intermediar de asigurare. Urmarim cu nervii intinsi la maxim cum incearca sa bage un surub in gheata la circa 5 metri dupa plecare dar stanca e mult prea aproape, nu intra. Mormaie ceva scurt si continua in sus. In sfarsit ajunge la primul piton dupa circa 10 metri si rasuflam usurati.  Regrupeaza aproape la capatul corzilor intr-un piton dublat cu un surub si il urmam si noi.

                                                   Gheata tare ca sticla pe fisurile de iesire

   Urmatoarea lungime ne conduce oblic dreapta printr-un alt horn, apoi perspectiva se deschide treptat si ajungem pe un camp deschis de gheata. Inca nu e timp pentru relaxare, terenul este foarte abrupt si suprafata zapezii tare ca sticla. Cu inca o lungime intinsa ajungem pe umarul inzapezit de sub Creasta Mittellegi. De aici avansam concomitent si fara asigurari intrucat terenul este mai bland cu cateva urme firave lasate de echipele din fata. Pe Mittellegi ne intampina primele raze ale soarelui. Ne asezam calare pe creasta ascutita pe o portiune fara cornise si ne tragem suflul: este primul moment de bucurie dar nu e inca loc de relaxare. Creasta pana pe varf este plina de cornise.

                                          Calare pe Creasta Mittellegi (foto: Szabo Levente)

   Ne legam intr-o singura coarda toti trei si cu pasi inceti abordam ultimele obstacole ale Crestei Mittellegi. Nici vorba de sprintul demonstart de Steck in scurtmetrajul lui despre Eiger. Pe varf ne intampina o cornisa imensa care se intinde mult peste peretele sudic. Ne asezam pe zapada si savuram caldura amiezii.

                                             ...mai este pana pe varf (foto: Szabo Levente)

   Insetati si infometati cum suntema nu prea ne grabim cu coborarea. Pregatim o supa, apoi ceai din belsug si ne bucuram de privelistea superba. Vremea rea anuntata intarzie deocamdata, nici urma de nori nu se zareste pe orizont. Poza de varf? Cate un selfie din stanga si din dreapta… Cine mai are chef sa se ridice. Petrecem mai mult de o ora pe varf, timp in care ne dezechipam si inghesuim tot echipamentul de catarare in rucsac.

                                                             Pe varf: Levi, Endre si eu

   O luam apoi incet la vale, fiecare in ritmul lui. In treimea de sus zapada este inghetata si panta destul de inclinata. Incercam sa ne tinem de urme mai vechi, care se mai pierd din cand in cand. Totul incepe sa devina foarte monoton iar razele dupaamiezii transforma intreg versantul vestic intr-un cuptor imens. Simt ca imi explodeaza capul sub casca supraincalzita de soare. Nu mai vreau altceva decat sa ajung la statia Eigergletscher, la picioarele muntelui. In ciuda riscului caderilor de gheata, incurajati si de linia de urme vehi, alegem variant din stanga, care coboara direct printr-un corridor de zapada. Spre uimirea noastra gasim echipament abandonat la tot pasul: un buff, o piele de foca, perechea putin mai jos, o pereche de coltari imprastiati, o legatura de coarda de trecking… apoi niste urme de sange. Treimea inferioara, sub seracul imens este brazdat de mici avalanse si este plina de ramasite mai mari sau mai mici de gheata. Muntele insa ramane calm si ajungem jos fara incidente toti trei, la interval mici de timp.

   Imi smulg hainele groase de pe mine si imi dau jos bocancii in sfarsit dupa doua zile. Inca de ieri simteam degetele mari amortite – se observa semne clare de degeraturi superficiale pe ambele degete mari.  Nu sunt singurul: din 6 degete mari ale echipei 5 sunt muscatel de ger. Asta e, intru in restaurantul din gara si torn in mine o sticla de cola si doua de apa mineral. Asa da! In timp ce asteptam ultimul tren care coboara spre Grindelwald dintr-o data primim si raspunsul sumbru la echipamentele gasite in coborare de la radioul local – in dimineata acelei zile un schi-alpinist francez a cazut in coborare de pe varf si alunecarea i-a fost fatala.

   Mai aruncam o ultima privire spre munte in timp ce trenul coboara cu noi usor spre vale sub peretele nordic. A ajuns frontul - se strang nori grei in zonele superioare. Trei zile de neiutat am petrecut impreuna acolo sus, intr-o lume doar a noastra.

Duminică, 6 decembrie 2015 - 19:40 
Afisari: 3,735 


marko