Eiger - Heckmair
Introducere:
In vara anului 2005 am avut
primul contact cu acest munte fascinant si oarecum controversat. La vremea
respective inca nici nu visam la parcurgerea unor trasee de dificultatea celor
deschise pe peretele lui nordic. O
saptamana am petrecut atunci in Alpii Bernezi, urcand cele trei varfuri ale
“Trilogie Berneze”: Eiger, Monch si Jungfrau – parcurgand ruta normal pe toate
cele 3 varfuri. Asa s-a intamplat sa arunc o privire spre Peretele Nordic
dintr-o perspective mai interesanta, in urcare spre varf, de pe Muchia Vestica
(West Flank). Tin minte si acum cum m-au trecut fiorii. Eram aproximativ la
inaltimea Paianjanului, avand o perspective clara asupra pasajelor cheie ale
rutei clasice. Parea un loc sumbru, salbatic, deloc primitor pentru o fiinta
umana. Nu ma atragea deloc. Nu ma
simteam deloc pregatit sa-l incerc. Mi-am promis insa in gand, ca am sa ma
intorc in cel mult 10 ani, si am sa mai urc inca odata pe varful de 3970 metri
via Peretele Nordic.
Si asa a venit primavera anului
2014. Candva la sfarsitul lunii martie, din senin m-a lovit sentimentul: vreau
sa ma intorc pe Eiger. Imediat l-am contactat pe bunul meu prieten Pall Endre,
sa-l intreb daca vrea sa facem echipa. Candva cu multi ani inainte cu el am
inceput alpinismul, a fost mentorul meu, un om al muntelui cu multa experienta.
Aveam maxima incredere in el, chiar daca in ultima perioada nu am mai facut
echipa cu el.
Stiam ca traseul figureaza si pe
wish-listul lui. In vara anului 2008, cu un alt coechipier, au mai avut o
tentative esuata foarte aproape de varf, deasupra Paianjanului. Aventura lor
s-a terminat atunci cu o retragere bravuroasa pana la Stollenloch si apoi prin
tunel. Se pregatea pentru revansa, asa ca a acceptat imediat provocarea!
A fost insa prea tarziu sa mai
incercam in 2014. Pe baza tuturor informatiilor recente, traseul se afla in
cele mai bune si sigure conditii la inceputul lunii martie sau la inceputul
lunii noiembrie. Era déjà prea tarziu sa mai prindem sezonul de primavera. Nici
nu se punea problema unei incursiuni in timpul verii, iar conditiile de zapada
in sezonul de toamna fiind incerte am decis sa asteptam primavera anului 2015.
Absolut intamplator 2015 era si
termenul limita pentru cei 10 ani propusi de mine. O motivatie in plus sa nu
ratam sezonul de primavera din 2015.
Levi (Szabo Levente) s-a alaturat
ultimul echipei. Alpinist cu experienta, membru Salvamont - aducea un plus de
siguranta echipei. Cu 10 ani in urmas ne-am cataract pentru ultima oara impreuna
in Cheile Turzii, insa cu Endre se stiau foarte bine. Nu vroia sa mearga cap de
coarda insa, spre bucuria noastra, si-a asumat rolul de fotograf al echipei.
Detaliile traseului, pregatiri:
Traseul clssic (Heckamir) ales de
noi este linia primei parcurgeri a Peretelui Nordic. Prima parcurgere integrala
s-a reusit in vara anului 1938 de catre o echipa mixta de 2 alpinisti germane
si 2 alpinisti austrieci. Diferenta de nivel de 1800 metri verticali de la baza
peretelui si pan ape varf se depaseste printr-o linia sinuoasa, cautand cele
mai usoare si simple variante de inaintare: brane, fisuri, hornuri., culoare
inghetate.
Gradul de dificultate general
conform cotatiei franceze este ED2 cu pasaje de stanca de pana la V+ si pasaje
de mixt M6, cu o inclinatie maxima a pantelor de zapada de aproximativ 60 de
grade. Dificultatea traseului consta in primul rand in lungimea acestuia, in
terenul variat sin in pericolele obiective (caderi de pietre, schimbarea brusca
a conditiilor meteo, etc.).
Perioada ideala pentru
parcurgerea traseului este inceputul primaverii (de obicei luna martie),
cand inca este suficient de frig si in
timpul zilei, astfel incat gerul sa tina peretele compact, eliminand riscul
caderilor de pietre sau formarea unor cascade din apa de topire in pasaje cheie
ale traseului, suficient de cald insa sa permita inoptarea in perete, daca
traseul nu se parcurge intr-o singura zi. Ideal ar fi sa existe o perioada de
cel putin 2-3 zile cu vreme buna in care sa se curete surplusul de zapada de pe
traseu si sa se formeze firnul si inca macar 2 zile cu prognoza buna pentru
parcurgerea traseului.
In ultima perioada din ce in ce
mai multe echipe parcurg ruta intr-o singura zi cu echipament ultra usor, se
recomanda insa pregatirea echipamentului pentru un eventual bivuac in perete.
Pornind din experienta anterioara a lui Endre si din cauza echipei de trei, din start am optat
pentru o parcurgere mai lenta, dar mai sigura ceea ce implicit insemna si un
bagaj mult mai voluminous: echipament pentru bivuac, arzator si mancare mai
multa.
Din fericire Internetul ne-a
ajutat foarte mult in pregatirea ascensiunii. Se gasesc in limba engleza toate
informatiile necesare: schita detaliata a traseului, descrieri cu fotografii
ale unor incursiuni recente, chair si recomandari legate de echipament.
Pentru alegerea momentului
potrivit am avut doua unelte cruciale:
- pe webcamul de la Kleine Scheidegg puteam urmarii
in timp real evolutia zapezii din perete
- meteoblue.com ne asigura prognoza
detaliata, inclusiv pentru Peretele Nordic al Eigerului - cota 3000 m.
La sfarsitul lunii februarie
aveam déjà bagajele pregatite, lipsurile din echipamentul necesar le-am
suplinit cu ajutorul prietenilor. Pe
langa obligatiile de serviciu incercam cu totii sa petrecem cat mai mult timp
pe munte: trasee clasice lungi in timpul verii, cateva trasee mai dificile de
mixt in sezonul de iarna.
A mai ramas problema politei de
asigurare. Eu am optat sa ma inscriu in Clubul Alpin Austriac. Cu statutul de
membru se beneficeaza automat de o piolita de asigurare cuprinzatoare pentru
sporturi montane, valabila global pe munti pana in 6000 m si care despagubeste
printre altele salvarea cu elicopterul, servicii medicale si repatriere.
Inscrierea se poate face on-line, taxa se poate plati cu card de credit, iar
polita este imediat valabila pentru anul calendaristic in curs si costa doar 62
EUR. Endre si Levi au optat pentru a plati taxa anuala de 30 CHF la REGA
(serviciul de salvare aeriana din Elvetia), care nu acoperea insa eventualele
costuri de spitalizare sau repatriere. Amandoua sumele sunt infime in
comparatie cu cei 5000 EUR de persoana cat ar fi costat salvarea cu elicopterul
in caz de nevoie.
Nu aveam o data dinainte stabilta
pentru a pleca spre Elvetia. Din primele zile ale lunii martie urmaream cu
foarte mare atentie evolutia zapezii si prognoza meteo. Asteptam cu nerabdare
fereastra de oportunitate. Din cauza constrangerilor financiare aveam o singura
sansa: o saptamana in care sa conducem pana in Elvetia, sa parcurgem traseul si
sa revenim in tara – vroiam sa mergem pe cat posibil la sigur. Intru-cat aveam
nevoie de 2 zile din momentul plecarii si pana la intrarea in perete exista
riscul ca prognoza sa se schimbe pana ajungeam la fata locului.
Si asa am ratat prima
oportunitate a sezonului. Incepand cu 6 martie s-a instalat aproape pentru o
saptamana vrermea buna in Grindelwald dar noi am ezitat sa plecam. Au urmat
cateva zile cu vreme schimbatoare, cu foarte putina zapada proaspata insa. Si dintr-o
data prognoza s-a schimbat in bine: in perioada 17-20 martie se anunta vreme
stabila fara precipitatii, temperaturi ridicate si fara vant – exact ce aveam
nevoie!
In 15 martie, duminica la 9 seara a venit apelul decisive de la
Endre: “Prognoza e buna, e zapada putina pe munte, maine plecam!”
Povestea:
Dupa apelul lui Endre urmeaza o
noapte agitata (prima dintre multele din acea saptamana). Am cateva ore la
dispozitie sa rezolv cumva obligatiile de serviciu pentru saptamana care urma, sa
impachetez echipamentul si sa inchei asigurarea pentru o eventuala evacuare din
perete sau pentru orice alt incident nefericit. Cateva ore de somn, inca cateva
ore la birou si in data de 16 martie, in jurul pranzului plec de la Sfantu Gheorgeh cu masina spre Targu
Mures, unde urma sa ma intalnesc cu Endre. La Mures completam repede proviziile de mancare si in jurul orei
5 pornim spre Baia mare sa il culegem si pe Levi. Candva la miezul noptii trecem
granita tarii langa Satu Mare. Din fericire incap destul de usor 3 persoane cu
tot cu bagaje intr-un Golf 4 combi. Distanta de aproape 1800 km pana in
Grindelvald o parcurgem fara intrerupere, conducand in schimburi. Am urmat ruta
Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Liechtenstein, Interlaken, mergand cat
mai mult posibil pe autostrazi.
Pe 17 martie, in jurul pranzului ajungem
in Grindelwald. Prognoza meteo parea sa se confirme si se vedea inca de jos ca
sunt conditii bune si in perete. Facem repede bagajele: mancare pentru 2-3
zile, echipament pentru bivuac si echipamentul tehnic: coltari si pioleti
tehnici, doua semicorzi de 50 m, 7 suruburi de gheata , cateva frienduri mici
si medii, un set de nuci (medii si mici), in jur de 14 bucle echipate si 2
pitoane pentru orice eventualitate. Vrem sa inoptam la baza peretelui, astfel
incat a doua zi sa intram cat mai repede in perete.
Grindelwald Grund - gata de plecare (foto: Szabo Levente)
Cu trenuletul de 16:45 urcam la
statia Kleine Scheidegg. Apoi pe jos, dealungul partiilor de schi urcam pana la
statia Eigergletscher, construit chiar sub coltul Vestic al Peretelui Nordic
(ultima statie, inainte ca trenuletul cu cremaliera sa intre in tunelul sapat
prin masivele Eiger si Monch, transportand turistii curiosi pana in saua
Jungfraujoch, la 3400 m inaltime). Teoretic exista aici un bivuac pentru
alpinisiti pe care insa nu reusim sa il gasim. Din fericire staff-ul din gara
ne permite sa intindem saltelele pe holul garii, scapand astfl de o prima
noapte petrecuta sub cerul liber.
Kleine Scheidegg, cu Eiger in spatele hotelurilor (foto: Szabo Levente)
A doua zi – 18 martie – ne trezim
la ora 5. Mancam cat incape , umplem thermosurile cu ceai fierbinte si abandonand
surplusul de mancare in gara, in jurul orei 6 parasim statia Eigergletscher. Traversam
spre mijlocul peretelui urmarind o linie de urme mai vechi si putin dupa ora
sapte intram in traseu. Vremea este excelenta: cer senin si cateva grade in
minus. Ne ingrijoreaza putin consistent zapezii de la baza peretelui, cu placi
de vant si o crusta instabila la suprafata, dar odata in perete lucrurile se
schimba radical. Zapada este asezata si consolidate, deabia intra coltarii in
ea.
Marsul de apropiere (foto: Szabo Levente)
O succesiune de pante de zapada ne
conduc oblic stanga spre varful primului pilier (First Pillar). Chiar daca
terenul nu este complet vertical, haul de sub picioare creste foarte repede. La
un obstacol scurt de aproximativ 6-7 metri ne legam pentru prima oara in coarda:
cativa pasi pe gheata verticala, apoi putina stanca spalata si terenul devine
din nou mai bland. Mersul in concomitent se dovedeste a fi cel mai eficient pe
pantele de zapada de aproximativ 50 de grade, cu cateva trepte scurte de stanca
verticala. Ne orientam dupa urmele echipelor precedente, ca sa gasim linia
optima in labirintul de brane si fisuri langa Pilierul Faramitat (Shattered
Pillar), pana aproape sub Rotte Fluh. Pe aceasta sectiune nu exista o linie
clara a traseului. Gasim anouri, bucati de cordelina abandonate si pitoane
vechi ruginite peste tot.

...de incalzire (Foto: Szabo Levente)

Traversarea spre Fisura Dificila
Endre conduce traversarea lunga
de aproape 50 de metri pana la baza Fisurii Dificile (Difficult Crack, V+).
Aici scoatem si a doua semicoarda si ne legam in formatiunea clasica pentru 3
coechipieri. Imi revine mie onoarea sa conduc aceasta lungime. Fisura debuteaza cu o mica surplomba, si
continua pe verticala unui diedru deschis pe o distant de aproximativ 15-20
metri si este bine pitonata. Gradul de dificultate nu pare exagerat de mare,
dar avand coltarii in picioare si cu rucsacul de aproximativ 10 kg, ma
incalzesc bine de tot, pana regrupez deasupra fisurii. Perspectiva asupra obstacolului
trecut este superba asa ca trag cateva poze pana vin si baietii. Inca trei
lungimi aeriene ne conduc la inceputul traversarii Hinterstoisser. De aici
Endre preia definitiv conducerea echipei pentru tot restul zilei.

Fisura Dificila - perspectiva de jos (foto: Szabo Levente)

Levi pe Fisura Dificila
Traversarea este exact ca in
poze: foarte inclinata si spalata, cu multa gheata care pe alocuri acopera si
coarda fixa intinsa pe aceasta portiune. Ajungem apoi pe Primul camp de gheata
(1st Icefield) pe care il depasim cu doua lungimi intinse direct in
sus, pe extremitatea lui vestica. Panta are cel putin 55 de grade, iar zapada
este complet inghetata. Intra doar coltii frontali si varful pioletului. Regrupam
la baza stancilor care ne despart de al Doilea camp de gheata (2nd
Icefield).
Endre deschide drumul pe Traversarea Hinnterstoisser - Grindelwald in spate
La aproximativ 5 metri in dreapta
noastra porneste un culoar aproape vertical, foarte slab conturat, acoperit
partial de un strat subtire de gheata (Ice-house). Gheata pare foarte subtire
si mult prea fragila pentru suruburi, astfel ca Endre decide sa inainteze
direct in sus, pe stanca uscata. Ruptura verticala de 7-8 metri este echipata
cu doua pitoane.

Primul Camp de Gheata (foto: Szabo Levente)
Urmeaza apoi un prag inghetat foarte incomod. Initial
regrupeaza in doua pitoane putrezite, dar din fericire la nici 2 metri mai la
stanga zarim o regrupare sanatoasa pe spituri. Urmeaza apoi doua lungimi foarte
expuse de mixt. Pana iesim la marginea
celui de al Doilea camp de gheata incepe sa se intunece. Cu intunericul vine si
frigul si oboseala incepe sa ne doboare. Endre insa este foarte hotarat, vrea
sa ajungem pana in Bivuacul “mortii” (Death Bivouac). Cu inca doua lungimi
intinse urcam pana la marginea de sus a zapezii si incepem lunga traversare de
aproape jumatate de kilometru spre extremitatea estica a campului de zapada.
Gasim cate 1-2 asigurari pe lungime, montate in perete deasupra zapezii. Chiar si in intuneric se zareste muchia de
stanca care ne desparte de al Treilea camp de gheata (3rd Icefield).
Acolo sus pe muchie, pe un prag ferit de surplombe este adapostul nostru mult
ravnit.
Urmeaza inca doua lungimi pe verticala (preponderent pe zapada inghetata)
si intr-un final, in jurul orei unsprezece ajungem in Bivuacul mortii. Din
fericire pragul de aproximativ 5-6 metri lungime si 1 metru latime nu este
ocupat de nici o alta echipa. Mica adancitura este ferita chiar si de un perete
de zapada viscolita asa ca avem confort maxim. Intindem izoprenele, si
asigurati in spituri, ne invelim in saci de dormit (+sac de bivuac). Ne ia
aproape o ora pana cand ne aranjam, gatim ceva mancare calda si topim zapada
pentru ceai. Este fascinant cat de aproape pare lumea civilizata din vale.

Bivouacul Mortii - somn usor! :) (foto: Szabo Levente)
Reusim sa dormim aproape toata
noaptea. Doar eu sunt trezit in jurul orei trei de o echipa pe care am vazut-o
intrand pe la 12 in perete. Trec asa de repede incat toata experienta pare mai
mult un vis decat realitate. Ceilalti nici nu observa cele petrecute. Ei sunt
complet taiati de lumea exterioara in adancul barlogului de zapada.
Este déjà lumina cand ne hotaram
sa parasim caldura adapostului: cer senin, nici o adiere de vant nu se simte. Pana reusim sa topim zapada suficienta pentru
ceal ne mai depaseste o echipa: un ghid elvetian cu un client. Omul zambeste
continuu si este foarte relaxat. Ne povesteste ca acum 2 saptamani a fost
ultima oara in traseu. Atunci a urcat peretele cu un alt client in doua zile.
Este a 25-a oara cand parcurge traseul – ne dezvaluie clientul lui.
Vizibil ambitionat de cele
vazute Endre trece din nou in fata si
incepe ziua intr-un ritm infernal. In doua lungimi intinse traversam al Treilea
camp de Gheata (3rd Ice field) si ajungem la inceputul Rampei. Cu
Endre in fata parcurgem primele doua lungimi. Este practic un culoar (horn)
aproape vertical, orientat oblic spre est. Terenul e variat, cu saritori pe
stanca, putina gheata si pe alocuri zapada. Asigurarile sunt suficiente. Pentru
a-l mai menaja pe Endre decid sa preiau conducerea. Intre timp ne ajunge din
urma si ne depaseste un catarator solo. Ulterior am aflat ca era vorba de
tanarul alpinist britanic Tom Ballard, care tocmai parcurgea ultimul traseu din
proiectul lui denumimt “Starlight and Storm”.

Endre pe prima lungime a Rampei (foto: Szabo Levente)
Urmeaza inca o lungime usoara,
apoi un scurt rapel si ajungem sub crux-ul din rampa: saritoarea/hornul cu
cascada. Din fericire in aceasta perioada a anului saritoarea este perfect
uscata. Hornul inalt de aproximativ 10-15 metri surplombeaza la iesire. Se
gasesc insa asigurari suficiente pe parcurs. Depasind acest obstacol regrupez
pe un spit solid montat in peretele din dreapta. Un plafon de zapada
inconsistenta blocheaza inaintarea prin culoar, care se depaseste pe versantul
stang, pe teren vertical mixt cu gheata fragila. Studiez indelung pasul pana
ajung si Endre si Levi in regrupare. Intre timp ne mai ajunge din urma o echipa
canadiana dar nu se grabesc, ne dau intaietate.
Plec din regrupare si dupa
aproximativ 4-5 metri montez un surub de gheata chiar sub obstacolul de zapada
– ultima asigurare inainte de a aborda portiunea cheie. Ma angajez in pas, dar
nu ma simt foarte confortabil. Am un piolet foarte bine ancorat, dar pentru
celalat nu gasesc un punct de sprijin sigur. M-am bagat prea mult sub
obstacolul de zapada si ma incomodeaza. Incerc sa ies in stanga si sa ma ridic
pe picor cand ceva cedeaza si incep sa cad. Simt cum ceva ma franeaza brusc,
apoi cedeaza si cad mai departe. Ma gandesc ingrozit ca am smuls surubul de
gheata (singurul punct intermediar pana in regrupare), dar ma opresc relativ
repede. Atarnand cu capul in jos, cu spatele la perete vad parca un piolet cum
dispare in abyss, dar privirea imi fuge imediat in sus, la surubul care sta si
acum solid in gheata. Urmeaza clipe de confuzie: aveam cu totii pioletii legati
de noi, nu intelegem ce s-a intamplat. Ma ridic apoi si vad un capat rupt al lesei elastice. Pioletul
agatat s-a smuls de pe lesa de socul caderii. Din fericire nu am patit nimic.
M-am oprit dupa aproximativ 7-8 metri de cadere si ruxacul a amortizat mult din
impact.
Ii invitam pe Canadieni sa treaca
in fata si incercam sa ne reorganizam, sa ne strangem gandurile. Suntem cu
totii sceptici daca voi reusi sa ajung pana sus doar cu un singur piolet, insa
evacuarea cu elicopterul este imposibila din acest loc. Trebuie sa ajungem
macar pana pe campul de gheata deasupra Rampei. Sunt asadar doua lungimi in
care se va decide daca continuam in trei, sau va trebui sa abandonez. Canadienii dispar si pleaca si Endre. Cu
miscari sigure depaseste obstacolul si regrupeaza aproape la capatul corzii.
Incerc sa ma ajut de un prussic infasurat pe coarda lui Levi dar mai rau ma
incurca. Il rog pe Endre sa ma fileze foarte strans si incepe acrobatia cu un
singur piolet. Gafai pana ajung in regrupare, Endre insa este optimist: “daca
ai urcat aici, o sa mearga si restul”. Sunt foarte dezamagit ca am devenit
complet inutil echipei.

Brittle Crack, ultima lungime inainte de Traversarea Zeilor - Endre deschide drumul
Pe urmatoarele lungimi incerc sa
perfectionez pe cat posibil mersul cu un singur piolet, astfel incat sa nu-mi
obosesc complet mana dreapta. Ajungem repede la Brittle Crack, ultima lungime
inainte de Traversarea Zeilor. Urcand fisura verticala de aproximativ 20 metri,
dintr-o data ne intampina rezele calde ale dupaamiezii. Privelistea de aici
este spectaculoasa. Un strat de nori pluteste incet la cateva sute de metri mai
jos. Din acest punct ni se deschide din nou perspectiva asupra intregului
perete. In acest loc, la inceputul Treversarii Zeilor este chiar si un loc
comod de bivuac. Nu vrem sa innoptam aici, tinem insa o scurta pauza de masa si
ne bucuram de soare. Urmeaza apoi trei lungimi intinse pana in Paianjan. Pana
cand ajungem cu totii in capatul de jos al Paianjanului, soarele dispare sub
orizont. Initial ne-am gandit ca vom merge concomitant aici, dar panta de
aproximativ 60 de grade si gheata tare ca betonul ne conving repede sa nu ne
grabim. Sub bombardamentul bucatelelor de gheata si pietricele dislocate de
echipa canadiana urmeaza doua lungimi intinse: mai intai oblic la dreapta pana
la stanci, apoi inca o lungime pana la capatul de sus al campului de gheata.
Intre timp se lasa de tot intunericul iar temperature scade brusc.

Traversarea Zeilor
“Inca sase lungimi pana in
Bivucacul Corti” spune Endre inainte sa dispara din nou in intuneric. Urcam
pronuntat spre stanga, dealunul unui culoar, apoi inca o lungime in traversare
pe zapada inghetata. Numaram: au trecut 2 lungimi din sase. A treia lungime
dureaza foarte mult: teren vertical mixt cu prize foarte mici, si posibilitati
reduse de asigurare. In partea de sus o gheata neagra acopera tot si se vede
dupa miscarea frontalei ca Endre ezita in privinta directiei. Se angajeaza apoi
intr-o traversare spre stanga. Avanseaza foarte incet, foarte precaut. Exclama
apoi foarte fericit: ” am ajuns in bivuac!”
Pana la urma am scos din 3
lungimi ce aparea pe schita in 6. Excelent, doar sa ajungem si noi pana acolo.
Este de departe lungimea cea mai grea (in intuneric nu am reusit sa identificam
exact, dar cel mai probabil a fost portiunea cu Quartz Crack), cu foarte putine
asigurari intermediare si partea de sus merge in traversare: aici nu mai functioneaza
schema cu asiguratul foarte strans – m-ar scoate din perete – o sa am nevoie de
un al doilea piolet. Deocamdata urca Levi si vedem cum vom face. Ma rezem de
perete si imi astept randul. Incerc sa ma feresc de bucatelele de gehata care
vin continuu de sus. A prins si vantul putere si din cand in cand imi umple
gatul cu zapada fina. Parca si fulguieste putin… In vale inca se disting
luminile satelor si se vad si reflectoarele ratracelor, cum pregatesc partiile
pentru ziua urmatoare – semn ca ceata inca nu s-a lasat.
In sfarsit vine si randul meu sa
plec, mai intai trebuie insa sa rezolvam problema pioletului. Cu coarda lui
Levente imi lanseaza baietii unul dintre Nomicii lui Endre. Din fericire
terenul este vertical, ba putin si surplombant, asa ca pioletul vine fara
problem, fara sa se agate undeva. Doar ca atarna cam la 7-8 metri in stanga
mea, iar intre noi o gheta neagra lucioasa, aproape verticala. Incerc un pendul
catre piolet, dar prima asigurare este prea aproape de mine, patinez cu
coltarii pe gheata… Revin in regrupare si le cer sa ma coboare cativa metri, ca
sa obtin un unghi mai mic la pendul, apoi incerc din nou. In sfarsit pescuiesc
al doilea piolet si pornesc in sus. Endre nu se poate abtine sa mai arunce o
remarca, mai in gluma, mai in serios: “ai grija sa nu-l scapi si pe
acesta”.
Cand ajung si eu langa baieti
este trecut de miezul noptii. Ne ia putin timp pana ne dam seama ca acel mic
pragulet de nici un metru patrat, pe proeminenta dintre cele doua sisteme de
hornuri este chiar Bivuacul Corti – din cauza intunericului si al oboselii,
initial am crezut ca adapostul nostru de noapte este putin mai la stanga, imediat
sub ultimul horn de iesire din perete. Azi nu o sa mai avem luxul din seara
precedenta. Nu prea este loc nici sa gatim sau sa facem un ceia. Fara sa ne mai
descaltam, ne bagam cumva in sacii de dormit si cu spatele rezemat de perete ne
asezam pe rucsaci. Agatati de spiturile
din regrupare, picioarele ne atarna in gol. In ciuda frigului si a rafalelor de
vint din ce in ce mai puternice reusim sa dormim pana dimineata.

Inghesuiala mare in Bivouacul Corti (foto: Szabo Levente)
Pentru 20 martie sa anuntat vreme
schimbatoare in a doua parte a zilei. Incercam asadar sa plecam din bivuac cat
mai repede posibil. Strangem bagajele, facem un ceai, ne echipam si executam o
scurta coborare in rapel oblic stanga pana la baza hornului de iesire (Exit
Chimney).
Incercam sa ne facem comozi cu
Levi pe pragul minuscul de stanca, avand grija sa ne ferim din linia de cadere
a lungimii urmatare. Regruparea nu prea ne inspira multa incredere – este o
mare incurcatura de pitoane proaste cu cordeline si anouri putrezite, intr-o
stanca friabila. Ne tinem respiratia in timp ce Endre abordeaza hornul aproape
vertical, cu gheata neagra de apa pe fund. O cadere a capului de coarda aici ar
putea avea consecinte catastrofale fara nici un punct intermediar de asigurare.
Urmarim cu nervii intinsi la maxim cum incearca sa bage un surub in gheata la
circa 5 metri dupa plecare dar stanca e mult prea aproape, nu intra. Mormaie
ceva scurt si continua in sus. In sfarsit ajunge la primul piton dupa circa 10
metri si rasuflam usurati. Regrupeaza
aproape la capatul corzilor intr-un piton dublat cu un surub si il urmam si
noi.

Gheata tare ca sticla pe fisurile de iesire
Urmatoarea lungime ne conduce
oblic dreapta printr-un alt horn, apoi perspectiva se deschide treptat si
ajungem pe un camp deschis de gheata. Inca nu e timp pentru relaxare, terenul
este foarte abrupt si suprafata zapezii tare ca sticla. Cu inca o lungime
intinsa ajungem pe umarul inzapezit de sub Creasta Mittellegi. De aici avansam
concomitent si fara asigurari intrucat terenul este mai bland cu cateva urme
firave lasate de echipele din fata. Pe Mittellegi ne intampina primele raze ale
soarelui. Ne asezam calare pe creasta ascutita pe o portiune fara cornise si ne
tragem suflul: este primul moment de bucurie dar nu e inca loc de relaxare.
Creasta pana pe varf este plina de cornise.

Calare pe Creasta Mittellegi (foto: Szabo Levente)
Ne legam intr-o singura coarda
toti trei si cu pasi inceti abordam ultimele obstacole ale Crestei Mittellegi.
Nici vorba de sprintul demonstart de Steck in scurtmetrajul lui despre Eiger.
Pe varf ne intampina o cornisa imensa care se intinde mult peste peretele sudic.
Ne asezam pe zapada si savuram caldura amiezii.

...mai este pana pe varf (foto: Szabo Levente)
Insetati si infometati cum
suntema nu prea ne grabim cu coborarea. Pregatim o supa, apoi ceai din belsug
si ne bucuram de privelistea superba. Vremea rea anuntata intarzie deocamdata,
nici urma de nori nu se zareste pe orizont. Poza de varf? Cate un selfie din
stanga si din dreapta… Cine mai are chef sa se ridice. Petrecem mai mult de o
ora pe varf, timp in care ne dezechipam si inghesuim tot echipamentul de
catarare in rucsac.

Pe varf: Levi, Endre si eu
O luam apoi incet la vale,
fiecare in ritmul lui. In treimea de sus zapada este inghetata si panta destul
de inclinata. Incercam sa ne tinem de urme mai vechi, care se mai pierd din
cand in cand. Totul incepe sa devina foarte monoton iar razele dupaamiezii
transforma intreg versantul vestic intr-un cuptor imens. Simt ca imi explodeaza
capul sub casca supraincalzita de soare. Nu mai vreau altceva decat sa ajung la
statia Eigergletscher, la picioarele muntelui. In ciuda riscului caderilor de
gheata, incurajati si de linia de urme vehi, alegem variant din stanga, care
coboara direct printr-un corridor de zapada. Spre uimirea noastra gasim
echipament abandonat la tot pasul: un buff, o piele de foca, perechea putin mai
jos, o pereche de coltari imprastiati, o legatura de coarda de trecking… apoi
niste urme de sange. Treimea inferioara, sub seracul imens este brazdat de mici
avalanse si este plina de ramasite mai mari sau mai mici de gheata. Muntele
insa ramane calm si ajungem jos fara incidente toti trei, la interval mici de
timp.
Imi smulg hainele groase de pe
mine si imi dau jos bocancii in sfarsit dupa doua zile. Inca de ieri simteam
degetele mari amortite – se observa semne
clare de degeraturi superficiale pe ambele degete mari. Nu sunt singurul: din 6 degete mari ale
echipei 5 sunt muscatel de ger. Asta e, intru in restaurantul din gara si torn
in mine o sticla de cola si doua de apa mineral. Asa da! In timp ce asteptam
ultimul tren care coboara spre Grindelwald dintr-o data primim si raspunsul
sumbru la echipamentele gasite in coborare de la radioul local – in dimineata
acelei zile un schi-alpinist francez a cazut in coborare de pe varf si
alunecarea i-a fost fatala.
Mai aruncam o ultima privire spre
munte in timp ce trenul coboara cu noi usor spre vale sub peretele nordic. A
ajuns frontul - se strang nori grei in zonele superioare. Trei zile de neiutat
am petrecut impreuna acolo sus, intr-o lume doar a noastra.
Duminică, 6 decembrie 2015 - 19:40
Afisari: 3,735
marko
Duminică, 6 decembrie 2015 - 21:29