Durere si placere, sudoare si splendoare (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)
Durere si placere, sudoare si splendoare
Omul cat traieste invata, uneori mai greu dar mereu dupa ce face anumite
greseli imposibil sa le repete si a doua oara. In momentul de fata eu zic ca am
acumulat ceva experienta si ca pot zice ca data viitoare nu am sa mai fac
aceleasi greseli. Nu au fost greseli majore insa cum viata sta meru atarnata de
un fir de ata nu stii cand se poate rupe si sa fie dramatic. Iar daca treci de
mometele critice zici, apoi nu o fost chiar asa de crunt si totusi atunci s-a
stat atarnat de acel fir de ata al vietii.
Tatra Slovacia si Polonia anul 2013 a fost o expeditie creeata pe
exeperianta din anii trecuti cand eu am frecventat acele zone. Desigur in acest
an cu multe elemente noi si pentru mine. Asa ca pe un schelet de plan avut de
anul trecut ma apuc de treaba sa organizez o noua expeditie in Hight Tatra
Slovacia si Polonia. In acest jurnal voi folosi expeditie in loc de calatorie,
sau traseu montan, suna mai bine, plus ca pentru mine a fost o adevarata
expeditie. Chiar daca unii sustin ca expeditiile au alt caracter si nu se
compara traseele din Tatra cu traseele de expeditie. Nu ma complic sa justific
ci scriu ceea ce simt fara sa ma simt dator cu explicatii.
Asadar, planul este aproape facut asa ca urmeaza sa fac invitatii cu
speranta sa nu raman singur pentru acest concediu. Oricum eram setat ca sa merg
si singur pentru ca zona o cunosteam foarte bine plus ca experienata de a merge
singur prin muntele din Slovacia o aveam si nu vedeam pericolul singuratatii
(desi mi-am jurat in urma unor experiente anterioare ca sa nu mai merg singur
pe munte. Parca imi si aduc aminte de despartirea de o slovaca care
strangandu-ma in brate mi-a soptit “Never go alone at mountain”). Of course,
dar sincer nu puteam sta nici acasa sa privesc tavanul, asa ca asa m-am setat
ca daca nu gasesc amatori sau doritori sa ma pornesc singur in cautarea
“iubirii pierdute”. O numesc iubire pentru ca in urma trecutului avut prin
Slovacia m-am indragostit de acest popor si tara (poate si prin simplu fapt ca
aceasta tara eu o vad ca se aseamana foarte tare cu Romania din punct de vedere
a problemelor existente, coruptie, tigani, maghiari). Mi-au intrat la suflet si
de-aceea poate unele afirmati vor fi facute subiectiv, dar un sambure de adevar
va exista in aceste afirmatii.
Incep sa intreb in stanga si in dreapta cine vrea sa vina in Tatra. Am
intrebat printre prieteni, membrii din grupul CAR din Cluj , pe memmbrii ai
site-lui carpati.org (un site care mi-a intrat la suflet si sper ca multi sa
beneficieze de acest site ) si chiar pe facebook. Imi aduc aminte cum intr-o
tura cu CAR- Cluj Anca imi sustinea frenetic ca doreste sa vina in Tatra de pe
atunci. Ma simteam déjà bucuros ca am gasit cel putin o persoana care doreste
acest lucru, dar nu eram suta la suta convins ca o vorbeste cu siguranta, sau
doar din etuziamsul une idei de a pleca in Tatra. Asa ca incep sa vorbesc
serios cu ea sa vad daca sustine aceasta de idée si pe mai departe, iar cand
vine momentul plecarii sa nu ma lase balta. Vazand ca fata este seriosa si
hotarata incepem sa stabilim data plecarii. Din vorba in vorba ne-am aflat ca
ea implineste o frumoasa varsta in 7 iulie, iar eu imbatranesc pe 8 iulie.
- Hai sa ne sarbatorim in Tatra.
- Wow, sigur ca da!
- Foarte tare ideea de a fi in Tatra de zilele noastre.
Punct si stabilit ca in perioada 7-8 iulie sa fim undeva pe munte in Tatra
in Slovacia sau poate in partea Poloneza. Discutiile astea le purtasem acum
aproape 3 luni inainte, ca urmand imediat sa fac invitatii pentru a vedea si
grupul care doreste sa vina. Una peste alta in putin scurt timp vad ca sunt
multi, sau prea multi doritori. Chiar si Irina (colega de suferinta de anul
trecut din Tatra) si-a manifestat dorinta de a reveni in Tatra cu cea mai mare
placer inca odata. Déjà lumea chiar se stranse-se. Am ajuns la un numar de 15
persoane care erau déjà sigure ca vin si s-au inscris in aceasta tura. Eu intre
timp am inceput sa fac demersurile pe la cabanele din Slovacia si Polonia si am
rezervat cate 8 locuri la fiecare cabana la unele chiar 10 (vazand ca nr. de
persoane creste). La un moment dat dupa ce m-am re-intors dintr-o tura din
Retezat am spus stop nr. de inscrisi. Deja incepea sa se inmulteasca si numar
mare de persoane facea ca expeditia sa fie greu de controlat. Asa ca am zis
stop la numarul de 15 persoane. Eram si oarecum ofticat ca vedeam ca se tot
inscriu baieti in tura asta dupa ce raportul fete baieti era echilibrat J.
Dupa o gramada de mesaje, telefoane (translatorul de service la telefon,
Anca Berlo, eu folosesc doar mainile cand vorbesc engleza si de aceea telefonul
imi este inutil) am stabilit si cazarile pentru fiecare noapte. Pas cu pas am
ajung si la transport. Fiind asa multi am cochetat si cu ideea sa inchiriem un
autobuz si sa mergem impreuna, dar pana la urma am ajuns la transportul cu
masinile personale plus tren. Mie sincer imi place foarte mult varianta
transportului cu trenul, mai ales ca pentru noi cei din cluj este o adevarata
aventura de a circula cu trenul, avand de schimbat 6 trenuri pana la destinatia
finalaJ.
Asa ca in urma cazarilor gasite am stabilit si traseul pe care urma sa-l
facem:
Traseul propus:
05.iulie.2013 (Slovacia)
Stary Smokovec – Hrebienok (BV) – Raineroua ch. (BV) – Zamkovskeho (BR) –
Kotlina pod Sedielkom 2352m (BV) – Zbojnicka ch. (BG)
Se doarme la Zbojnicka
=====================================
06.iulie.2013 (Slovacia)
Zbojnicka – Polsky hreden (BA) – Vychodna Vysoka 2428m (BG) – Sliezsky dom
(BV) – Batizovske pl. (BR) – S.pod Ostrvou (BR) – Popradske pl. (BR)
Se doarme la Popradske pl.
=====================================
07.iulie.2013 (Slovacia+Polonia)
Popradske pl. (BR) – Rysy 2499.6m (BR) - Morskie Oko (BR)
Se doarme la Morskie Oko
=====================================
08.iulie.2013 (Polonia)
Morskie Oko (BR) – Sch.W Doline Pieciu Stawow polskch (BA) – Swinica (BA) –
Kaspov vrch (BR)
Se doarme la Kaspov vrch
=====================================
09.iulie.2013 (Polonia)
Zi de relaxare, trasee fara bagaje
Brzeg Czamego St. Zawrat – Stan Bronikowskiego – kozi W – Zadni Granat –
Skajny Granat – Kaspov vrch (BR)
Se doarme la Kaspov vrch
=====================================
10.iulie.2013 (Polonia + Slovacia)
Kaspov vrch – Zakopane (BA)
Autocar – Zakopane – Poprad
Un traseu din punctual meu de vedere usor, dar putin lung, adica era de
umblat si mai putin de lenevit. Insa pe parcurs datele s-au mai schimbat, iar
traseul a suferit anumite modificari. Modificarile survenite au fost oarecum
majore, dar inerente.
Acuma aveam toate cele trebuitoare pentru aceasta expeditie, persoane (cu
experienta montana, unele mai mare ca si a mea), traseu, cazari si transport.
Mai ramanea doar starea vremii sa tina cu noi si sa ne treaca timpul pana in 4
iulie ora 15.01 cand aveam trenul cu plecare din Cluj. Pana la data respectiva
pe grupul format pe facebook s-au purtat o sumedenie de discutii (pentru
“aclimatizarea” grupului) fel si fel de alte variante. De unde s-a nascut si o
discutie pe privat cu Irina. Ea fiind si anul trecut cu mine in Tatra, iar
primele doua zile fiind un traseu comun cu cel de data trecut ei ii suradea sa
mearga singura sa faca alte trasee, iar din ziua a 3 se ne intalnim. Am fost
destul de dur cu ea desi ea mi-a fost mereu aproape si anul trecut si anul
acesta, dar cu strangere de inima am fost foarte dur si categoric zicand ca nu
este adimisibil asa ceva. Ori toti acel traseu ori fiecare merge pe cont
propiu, dar alta data nu cu mine. Eram dur si categoric si din prisma faptului
ca pe grup au pornit discutii de gen, dar nu ar fi fain sa facem si cel mai
inalt varf din Tatra si in acelasi timp din lantul Carpatic? Aceasta expeditie
nu prevedea cucerirea acestui varf plus ca aveam nevoie de ghizi si alte
complicatii de care eu nu vroiam sa ma bat. Traseul ales si atat nimic mai
mult, sau alte sugestii. Si de aceea imi era frica sa o las pe Irina sa-si faca
doua zile singura si apoi sa ni se alature, ca précis mai vroiau acel varf gen,
Petru, Anca Ardelean (presupuneam, mai ales ca ea este amatoare si de trasee la
inaltime), chiar si la Geta ma gandeam ca vroia un asemenea varf. Asa ca am zis
nu categoric cu riscul de a se supara pe mine, dar imi era frica de dezbinarea
unui grup si fiecare sa faca de capu lui ce vrea. Eu tinteam din aceasta
expeditie un concediu in care sa ma reintorc in Tatra sa ascult limba slovaca
sa vad peisajele si sa retraiesc trecutul petrecut acolo, dar in acelasi timp
sa le prezint si celorlalti frumusetile Slovaciei. Revenind la Irina sper ca nu
s-a suparat pe mine plus ca ma simt profund indatorat mai ales dupa ajutorul
oferit anul trecut cand amandoi am cucerit Rysy (eu eram accidentat cu
genunchiul drept,era in pioneze si plus veneam dupa o zi-doua de diaree si
febra), ea purtandu-ma pe umeri, oarecum, pana sus. Mi-a carat bagajul a avut grija
de mine in clipe destul de grele si de incercare si m-a inteles pierzand din
zile tratandu-ma. Iii sunt recunascator si imi cer iertare din nou pentru modul
in care am procedat zicand nu! :(.
Asa ca o persoana am piedut si inainte de a pleca am ramas 14. M-au
intrebat in stanga si in dreapta ce s-a intamplat cu Irina am incercat sa
explic cum sta situatia dupa care am reinceput sa numaram zilele ramase pana la
marea expeditie. Nu dupa mult timp proaspat intoarsa din Bucegi, Codruta imi da
un telefon, iar dupa lungi discutii purtate cu ea am concluzionat ca este mai
bine sa ramana acasa si poate la anul sa-si permita luxul de a cheltui energia
prin Tatra. Se simtea putin in inferioritate fizica fata de traseul propus si
ii era frica (dealtfel si mie ) sa nu cedeze pe drum. Inainte de aceasta
discutie cineva din grup ma intrebase ce hotarare voi lua la fata locului daca
anumite persoane cedeaza pe drum sau se intampal ceva. Nu am stiut ce sa raspund
si nu am avut in vizor acest lucru, insa categoric solutia la rece i-am
oferit-o ca oricare ar ceda sau ar avea probleme ar fi ca toti sa rupem o zi
pana persoana se reface sau persoana in suferinta sa ramana la cabana, iar eu
la intoarcere din Zakopane sa recuperez persoana respectiva. Asta a fost
singura mea solutie la rece. La rece exista o multime de solutii, dar la cald
problemele pot diferii foarte mult deaceea nici nu mi-am pus altfel de probleme
gandidu-ma ca oricum atunci la fata locului pot trage anumite concluzii
cunoscund anumiti factori externi. Deci din 14 am ajuns la 13 persoane. Deja
lumea incepea sa faca misto de mine ca imi renunta fetele si ca am ajuns la un
numar 13 mai mult sau mai putin ghinionist. Da era pacat ca taman fetele renuntase-ra
la excursie. Colac peste pupaza inainte cu o saptaman port o discutie cu Geta
din care concluzionez ca vom ramane doar 12 persoane pentru aceasta expeditie.
Ei, ii intervenise probleme cu apartamentul si nu putea nici cum sa reuseasca
sa le resolve pana in data de 4 iulie.
Acuma problema nu era atat de grava pentru ca la cazari oricum aveam
rezervat doar 8 locuri si 10 asa ca ne apropiasem de numarul scontat de mine,
problama cea mai grava fiind ca eram prea multi baieti si pata de culoare care
o ofera o fata era tot mai palida. Oricum au ramas si asa suficiente ca sa avem
viata mai frumoasa si sa ne mandrim si noi printre poloneze cu frumusetile
noastre.
Participantii la aceasta expeditie: Radu Bogdan Tamas (Cluj), Anca Ardelean
(Cluj), Petru Enoiu (Craiova), Anca Berlo (Oradea), Gabriela Demian (Deva),
Marcu Radu Andrei (Zarnesti), Laura Palanga (Bucuresti), Cosmin Pana
(Bucuresti), Nefertari Claire – Siriso Cristina (Bucuresti), Mugurel Costin
(Tg.Jiu), Ovidiu Trek Out (Uricani), Pestean Stelian (Cluj).
Si acestia fiind am plecat la drum, o parte cu masina, iar noi cei din
Cluj, Anca Ardelean, Radu Bogdan si eu ne urcam in trenul de Budapesta la ora
15:01. Varianta cu trenul am agreeat-o din plin pentru ca era relativ si ieftin
plus ca ne puteam misca in voie cand vroiam si cel mai important, puteai
interactiona sau juca “Monopoly”. Trenul a costat pentru dus intors 266 lei in
conditii de grup (3 persoane ) si cu rezervare doar pe portiunea
Cluj-Puspokladony in Slovacia ne-avand nevoie de rezervare pentru loc. Asadar
la 15:01 am pornit din Cluj, iar prima schimbare de tren am facut-o imediat
dupa ce am iesit din tara la Puspokladony. Apropo de vama, asa sa tot treci
prin vama cand te verifica doua domnisoare dragute desi una dintre ele avea
verigheta si era atat de tanara J. In Puspokladony am
schimbat urmatorul tren (personal) spre Nyeirehozo. Acolo am ajuns spre apusul
soarelui si numai in cateva minute am schimbat trenul spre Misckolc. Deja
aflati in tren, noaptea s-a lasat si peste noi, iar cel putin peste mine s-a
lasat foamea si nu mai aveam rabdare sa ajungem in Miskolc unde sa manc mai
curat. Cer gelul de maini dau o spalatura dupa care despachetez ceafa de porc
si aripioarele si incep cu place si pofta sa ma infruct din bunatatile
preparate acasa (miercuri 03.Iulie). Servesc si colegii de drum insa doar Anca
gusta putin din mancarea mea, Radu fiind prea adormit si fara chef sa mance asa
ceva. Dupa masa bine meritata se apropie si ora Miskolc. La ora 23 fara cateva
minute ajungem unde, rapid am incercat acelasi ritual ca si anu trecut sa
intram in gara sa facem pe prostii sa ne lase sa dormim acolo. Insa gardianul
de acolo vine la noi si zice: nu nu afara ca inchidem. Eu repede scot biletele
de tren si le arat ca avem bilete si asteptam urmatorul tren dimineata la 6-7.
El catre mine hotel hotel, iar eu in gandu meu: esti nebun? Cum crezi ca ma duc
eu sa dorm in hotel chiar esti picat in cap ? … Vazand ca nu mere treaba cu
nenea iesim afara pe peron si langa un sir de bancute ne alegem locurile de somn.
Anca si cu Radu isi aleg doua banci (nu stiu cat de moale sau usor le-a fost),
iar eu aproape sub banci imi intind cele doua izoprene si iau somn aproape
instant. A, l-am mai auzit pe nenea gardin cum ca putem dormi linistiti ca el
patruleaza pe aici. A fost o noapte faina in care sincer am dormit destul de
bine fara sa-mi fie frig sau sa am vreo greata sau teama pentru gabaje. Pe la
ora 4 dinimeata a doua zi ne trezim si intram in gara caci se deschise pentru
public. Acolo mai tragem un pui de somn pana cand nenea gardian ne trezeste si
ne da de inteles ca nu-i frumos sa dormi intins ca déjà circula lumea. Mai
motaim ce mai motaim si asteptam trenul nostru de Kosice. Deja incepeau sa
creasca emotiile pentru mine. Slovacia Dobry den (Buna ziua). Déjà ma simteam
ca in trecut cand circulam cu trenul prin Slovacia si salutam cu respect
controlorul de bilete, plus ca si multumeam la fel de respectuos folosind
perfect accentual lor. De multe ori dupa primele cunvinte rostite multe
persoane au intrat cu mine in vorba mai ales prin compartimente si de fapt eu
nu puteam duce o convorbire pe slovaca, dar reuseam sa induc lumea in eroare
foarte usor crezand ca sunt slovac 100%. La fel le zambeam si fetelor din
slovacia, fara a lasa impresia ca sunt strain, asta daca nu isi duceau ochii
mai jos spre mana unde purtam cu mandrie tricolorul. Ajunsi in Kosice aveam sa
schimbam in 10 minute urmatorul tren spre Poprad. Locul de intalnire cu
ceilalti tovarasi care déjà cred ca asteptau cu nerabdare momentul intalnirii.
Drumul de la Kosice mi s-a parut atat de scurt si totul in mine era o emotie si
vibrau toate de bucurie si in acelasi timp de nelinistea zilei de maine. Stiam
totul prin zona si nimic nu imi era neconoscut, dar traiam de parca aveam frica
sa nu se intample ceva, imi era frica de vreme. Ma uitam pe geam si cautam
varfurile Tatrei desi eram inca foarte departe ca sa pot avea contact vizual cu
masivul. Inainte de a ajunge in Poprad, trecem printr-o localitate pe care am
remarcat-o anul trecut la intoarcere. Este vorba de Margecany o localitate
situata la marginea unui rau cu un lac de acumulare si cu baza de agrement.
Inca de anul trecut mi-a placut foarte mult cum arata si anul acesta ma gandeam
ca daca ne incadram in program fara sa-l decalam propun la intoarcere sa
poposim o zi pentru recreere in acel loc minunat. Puteam face plaja, puteam sa
ne plimbam prin padure sau sa ne dam cu barcuta pe lacul format care era imens
si spectaculos.
Prima zi: 05.Iulie 2013
Prima zi o consider ca a inceput exact de cand ne-am intalnit in gara in
Poprad toata echipa. Eram curios pentru anumite persoane, cum arata fizic
pentru ca nu le cunosteam numai de pe facebook sau din povestile altora. Oricum
intalnirea cu ei din pucntul meu de vedere a fost emotionant. Asa ca am salutat
in stanga si in drepata am strans mana baietilor dupa care am trecut la pupat
fetele J. Un moment care il
apreciez de fiecare data, intalnirile si despartirile mereu se lasa cu
imbratisari si pupaturi J, e frumos
sentimental. Dupa putin timp am preluat fraiele si primul lucru cu care m-am
evidentiat a fost procurarea celor 12 bilete pentru trenul electric pana la
Stary Smokovec. De fapt Mugurel a abservat modul in care vorbesc si imbin util
mai multe limbi de-odata (slovaca- engleza - mima). Oricum sunt atat de
dezinvolt cand vorbesc intr-o limba straina (in special engleza) incat nu mai
am nici un trac sau vreo problema ca nu ma pot intelge cu cel din fata mea.
Experienata pe care am dobandit-o in 7 luni cat am trait in Slovacia mi-a
conferit o stapanire de sine si in acelasi timp o siguranta ca pot face si
obtine orice doresc.
Stary Smokovec, este statiunea unde teoretic lasam orice sursa de locomotie
si intram propiu-zis in splendorile muntelui. Desi ca sa ajungem la Hriebenioc
aveam doua variante. Varianta de traseu de banda verde de 45 de minute sau de
trenul cu scripete. “E un tren in care pasagerii trag de o sfaoara si se trag
pana sus”. Pretul acestei calatorii este in jur de 6 euro. Normal ca nu am vrut
sa dau bani pe asa ceva si am lasat doar persoanele care nu vroiau sa-si faca
incalzirea pe banda verde. Asa ca din Hriebenioc am pornit Eu, Radu, Radu
Bogdan, Anca, Anca Petru, Ovidiu pe jos, iar restu cu trenuletul. Oricum in
capul meu déjà imi pregateam glumele cu care sa fac misto de ei sus cand ajunge
inaintea lor. Insa datorita unei mici defectiuni tehnice nu am mai reusit sa-mi
pun planul in aplicare. Inca de la inceput am luat-o gresit pe drum si am
reusit sa-i ratacesc intrand pe banda albastra si sa luam alt traseu. Am urcat
ceva vreme pana sa-mi dau seama ca de fapt eu nu recunosc zona si nu cred ca
trebuie totusi sa fim pe banda albastra. Scot intr-un final harta ca sa
constant ca intradevar am gresit traseul si ca trebuie sa ne intoarcem pentru a
lua traseul cel bun. Mda, specific mie plus ca nu era nevoie sa incepem cu
stangul. Asa ca glumele pe care le-am prengatit pentru lumea din trenulet a
trebuit sa mi le incasez eu caci am dat-o cu bata (bata e o bota si bota eu un
par ) in balta. De la Hriebenioc dupa indelungate discutii in contradictoriu am
ales traseul propus, varianta mai lunga, pe banda rosie banda verde cu urcare
pana la 2352.3 m si apoi coborarea la cabana pe banda galbena. Acest tarseu nu
l-am mai parcurs niciodata deci nu stiam ce ne poate astepta desi citindul de
pe harta arata foarte fain si interesant. Nu stiu de ce unii dintre
participanti erau impacientati de lungimea traseului, dar avand in vedere ca
era propus sa-l facem trebuia sa fie pregatiti. Oricum doar 6 ore avea traseul
si era ora 2 cand am pornit. Putin vremea ne juca feste si parca vroia sa ploua
sau sa iasa soarele. Pana la urma s-a indreptat foarte tare vremea si nici de
nori nu am mai avut parte nici de picuri de ploaie. In schimb am avut parte de
o multime de oameni care circulau pe “drum” in voie ca in zi de sarbatoare la
noi. Eu nu am fost surpirns pentru ca pentru mine nu era pentru prima data cand
am intrat in area Tatra, in schimb colegii mei erau de-a dreptul mirati ce
cauta oamenii astia aici si in asa numar mare. Plus ca toata poteca era pavata
cu bolovani. Mirarea cea mai mare si aici recunosc si a mea inca de la primele
mele ture in Tatra a fost poavajul cu pietre a traseului. Inca nici in ziua de
astazi nu am aflat cine a facut aceasta munca titanica si cu ce scop. Din
discutiile purtate pe drum o varianta ar fi fosta ca aceste poteci ar putea fi
de pe vrema razboiului cand au trecut trupele militare. Totul era atat de
aranjat incat Cristina ma tot intreba cand scapam de oameni si de drumul pavat.
“Inca putin sa ajungem la ultima cabana si cand incepem sa urcam pe lanturi” .
Pentru mine prima zi era si de urmarire a grupului sa vad fiecare cat si cum se
misca. Fiecare cat poate duce pentru ca urmau totusi cateva zile de mers cu
bagajele in spate in numar de 10 ore. Aveam frica pentru anumite persoane, de aceea
le urmaream in mai indeaproape desi fara sa fiu agasnat sau vizibil. Totusi o
mica supriza neplacuta imi face Anca Ardelean. Ceva nu era bine, ceva nu arata
bine, stiind-o pe Anca inca de-acasa ca fiind foarte joviala si fara nici o
greata cand vine vorba de conditie fizica. Ceva aici se intampla-se, era destul
de inceata si parca sulfa greu inca din prima ora. Am trecut de cateva prin
dreptul si am intrebat-o daca totul este ok si daca ceva ii in neregula dupa
care treceam rapid la alte persoane sa incerc sa socializez, desi inca emotiile
nu m-au parasi-se-ra. Emotiile produse de vreme de necunoscut, emotiile ca sunt
din nou in Tatra si de ce nu emotia daca voi putea termina aceasta expeditie
fara sa am probleme la genunchiul drept. Care acuma era bine protejat cu o
orteza ieftina, dar totusi cu intarituri pe margini. Eram si eu pregatit cu
unguente, fase plus medicamente puternice pentru cazuri extreme.
Inainte de plecare am trecut pe la o prietena farmacista pe care am
consultat-o legat de ce medicamentatie sa-mi iau pentru genunchi. Dupa ce i-am
facut vanzare de vreo 15 lei mi-a zis totusi ceva pentru dureri de burta
diaree, greturi sau altceva nu imi iau ? Eu: diaree? Pai sunt in natura, trag
pe dreapta si un doi tufisu si bolovanul. Eram cat pe-aproape sa-i zic povestea
cu biletul insa m-a retinut privirea colegei sale care ma privea cu … Andreea
stai linistita nu folosesc nimic pentru treburi dinastea sunt in natura si
oricum nici astea care le-am cumparat nu le fosloesc, eu dar ma simt mai puternic
daca le am in borseta.
Cu cat inaintam in sus déjà lumea se rarea si vrema se tot imbunatatea,
oricum nu arata rau nici la inceput insa acuma se apropia de perfectiune.
Grupul era compact si faceam destule pauze dupa ce imi consultam ceasul care ne
arata ca stateam bine mereu cu timpul. Ultima pauza serioasa din aceasta zi a
facut-o la ultima cabana (Teryho chata 2015 m) unde am facut si o regrupare cu
pauza de masa serioasa. Aici m-am intersat de Anca care era aproape sleita de
puteri, ceva nu era bine cu ea si nu stiam ce. Ceva o necajea si cred ca nici
ea nu-si explica ce, de era atat de epuizata si neputincioasa. Cred ca traia
intens in ea punandu-si o gramada de intrebari legate de corpul ei care nu o
mai asculta. Dupa pauza si masa bine meritata purcedem la drum spre ultimul
urcus care incepea prin coborare intr-o vale dupa care in fata se vedea o
urcare in zig-zag, iar alta in stanga putin conturata si foarte urata (pete de
zapada). Oricum traseul nostrru era spre aceea urcare in zig zag care arata frumos,
in schimb nu vedeam und ear putea fi lanturi pe aceea zona (lanturi le erau
trecute pe harta). De altfel foarte foarte buna harta cu detalii exacte si
precise. Nedumerit astept sa ajunga toti dupa care sa coboram cu totii in vale
sa urcam. Unii ca sa nu-si strice ritmul nu au oprit si si-au continuat drumul
spre zig-zag. Eu din deal ii supravegheam si in acelasi timp asteptam si
ultimile persoane. Numai ce vad ca unii o iau in stanga exact pe traseul acela
cu pete de zapada si care arata urat. Eu rapid, urlam cu disperare la ei: Nu
ma! nu ma! Dreapta sa faceti, dreapta si in acelasi timp le aratam directia .
iar ei la randul lor ziceau ceva. Am vazut ca o parte m-au ascultat si au facut
dreapta, dar totusi s-au oprit, iar altii si-au continuat drumul gresit. Ajung
si eu jos ……. si ioi, imi musc limba, eu urlasem ca bezmeticul sa faca
dreapta, dar de fapt in dreapta (drumul in zig-zag) drumul era directia
gresita. Iarasi o marleam daca se luau dupa mine si ii intorceam din drumul
lor. Am scapat de inca un drum de intors in aceasta zi, dar déjà problema era
alta. De sus, de unde vedeam cele doua drumuri, taman pe cel care suntem acuma
nu-mi placea cum arata si imi parea atat de straniu. Aveam déjà emotii
multiple, zapada, lanturi, horn, Anca epuizata, timpul se contracta, iar timpul
ramas de lumina tot mai putin. Totul incepea sa bata altfel in mine. Ma gandeam
la traseu ca poate ii al naibii de greu, dar in acelasi timp ma si incurajam.
Ma! am vorbit cu cei de la ultima cabana si nu mi-au zis ca is problem, plus ca
traseele din Slovacia sunt perfcete si pentru fricosi. Eram intr-o lupta
continua intre siguranta pe care mi-o dadeau trasele din Slovacia cunoscute de
mine si necunoscut. Ajung si la momentul adevarului, lanturi prize, scari
batute in perete si pereti abrupt. Chiar imi placea toata zona si era
interesanta, desi cu greutate mare in spate, ne-a solicitat. Ma targeam de
lanturi, iar in unele zone unde aveam si prize inceram sa mai tratez din frica
de inaltime si lasam lantul si urcam numai pe prize. Aceste momente de grozavie
erau atat de scurte incat puteam sa zic ca nici nu inaintez. In urcarea noastra
am dat de un perete presarat cu scari din fier batute in stanca si in care
urcarea era perfect verticala. Antrena in mine toate simturile, dar in acelasi
timp nu simteam frica asa mare desi greutatea rucsacului isi spunea cuvantul.
Imi creea placere de a urca pe lanturi, dar cred ca cel mai mare imbold mi-l
dadea frica mica de inaltime. Scazu-se aceasta frica, dar oricum nu sunt
vindecat. Ajunsi in sa la 2352.3 m raman pe deplin satisfacut de aceasta urcare
(aproape o ora pana la ultimu venit) si suta la suta convins pentru la anu de
acest traseu sa se repete. E frumos si solictant, dar si spectaculos. Lumea
pentru prima zi déjà incepea sa dea semne de oboseala asa ca sa umblu la
pshihic le arat cabana unde trebuie sa ajungem. Era departe insa o aveam in
vizor ceea ce facea sa mai creasca entuziamsmul.
Nu stiu cum a urcat Anca Ardelean insa sincer cred ca i-a fost greu si
numai ea stie cat a strans din dinti. Urma o coborare brusca timp in care
corpul nu mai era solictat la efort asa de tare. Asa ca ne dam drumu si coboram
spre cabana. Dupa aproape o ora jumate de coborare, la inceput mai
abrupta, dupa care lina de tot ajungem si primii la cabana mult dorita
unde o intalnim pe colonoleasa. Totusi primii ajunsi am avut un avans
considerabil fata de Anca fapt ce m-a motivat sa las bacajele sa vorbesc cu
receptionieara dupa care sa fug dupa Anca. Dar rapid imi vine ideea sa-l rog pe
Ovidiu sa faca aceasta fapta ca eu sa raman sa ma ocup de cazare ca totusi era
tarziu. Ovidiu baiat dragut face acest efort si fuge dupa Anca ramasa in urma.
Intre timp lumea vine rand pe rand si curiosi in acelasi timp cum o sa facem la
noapte cu dormitul, pentru ca la aceasta cabana aveam rezervat doar 8 locuri.
Vorbesc cu “coloneleasa” adica receptioniera si ii zic ca suntem grupul din
Romania. Mi-a dat indicatiile dupa care ne-a impartit paturile pentru cei 8 iar
pentru restu ne-a spus sa mai asteptam pana la ora 22 sa dormim pe jos in
bucatarie.
Aici la aceasta cabana toate s-au petrecut cu o rapiditate de nedescris
incat deabia am apucat sa mergem si la buda. Ne-a impresionat pe toti pana si
modul in care erau tarifele 21 de euro pe noapte cu mic dejun si 22 de euro pe
noapte fara mic dejun, iar 4 dintre noi am fost mai norocosi ca am dormit in
bucatrie si am platit doar 17 de euro cu tot cu mic dejun. Ciudat mod de
marketing dar in nedumerirea noastra vine colonoleasa si ne imprastie la
culcare pe toti. Dupa ce am impartit lumea pe paturi si in camera eu am avut
chef de glum. Plus aveam de gand sa scap de litru de visinata pe care-l luase-m
sa-l pastrez pana de ziua mea. Mi-am promis genunchiului ca nu mai car nici un
litru in plus si ca vom bea bautura toata inca de la prima cabana. Asa ca cu
toate rigozitatea de la cabana iesim cativa afara pe banci si bagam acolo tot
ce aveam. Oricun cel putin pe mine, Radu, Radu Bogdan si Gabi ne-a prins ora
tarzie cand am mers la culcare, iar ceilati sus in pod cred ca dormeau dusi. Anca
intre timp avea greturi puternice si se simtea obosita din cale afara. Am
sperat ca seara sa fie in sfetnic bun in care sa-si recapete puterile si sa fie
aproape noua a doua zi.
A doua zi: 06.Iulie 2013
Dobry rano (buna dimineata), la ora 6 dimineata colonoleasa punese pe
cineva sa ne trezeasca sa pregatim mesele caci la 7 se servea ciudatul mic
dejun. Ne stargem cu totii la masa sa ne punem sa mancam. La micu dejun ne-au
servit cu un patratel de unt, unu de dulceata ceva cas un pic de carne feliata
(salam), ceva burieni (ardei, rosii si castraveti) si o ceasca de ceai (caj, c
cu caciulita - slovaca). Ma uit lung la meniu si scot rapid aripioarele ramase
din Cluj. Stand langa Anca o imbii si pe ea si o intreb de santate. Era la fel
si parca sulfa foarte greu. Era clar ceva in interiorul ei se intmpla ceea ce
face sa cedeze si sa renunte. Era un chin pentru ea si sa mestece. Am invitat-o
totusi sa incerce sa mance putina carne de la mine sa se mai indrameze. Eu am
bagat rapid pe sub nas toata carnea si apoi m-am apucat sa-i explic Ancai cum
facem. Am decis amandoi ca sa ramana sa mai doarma o ora doua trei pana isi
revine dupa care coboara in doua ore i-a trenuletul electric si vine in
Strebsko Pleso dupa care are de urcat doar 2 ore pana la Popradske Pleso unde
urma sa innoptam a doaua noapte. Am vb si cu colonoleasa care a dat directive
ca doar pana la 11 poate dormi, timp in care mi-o venit sa-i bag una peste nas
sa vada cine ii sefu, in schimb am zambit un zambet fals si i-am multumit
totusi ca poate sa mai ramana Anca.
11 negri mititei ne-am pus pe fapte mari urmand sa luam in piept cea mai
lunga zi de traseu (desi mie nu mi se pare lunga). Si normal ca ziua incepe
direct cu o trecere intr-o vale dupa care sa fie urmata de o urcare in sa
asemanatoare ca si cea din prima zi. E o urcare intr-o sa care mie imi place
mult, presarata si cu lanturi pe-alocuri. Intr-un an am prins si zapada
proaspata pe acest traseu si practic mi-am lasat atunci emotiile pentru acest
traseu. Este prima sa in care imi scot tricolorul nedespartit si mandru astept
sa ma traga lumea in chip. Mandru ca sunt roman si m-am nascut in Romania.
La un moment dat aceasta sa devine neincapatoare ca lumea déjà se trezise
si pornisera la drum. Se anuntase o zi foarte buna cu vreme deosebit de faina
desi in partea opusa a seii circulau norii destul de rapid. Insa nu aveam nici
o grija ca din punct de vedere sonor stateam cel mai bine. Abia am vazut o
capra in drumul nostru in cele doua zile, ceva anormal pentru ca in aceea zona
datile trecut am prins la capre in prostie. Ba mai mult sunt atat de
prietenoase ca cea mai aproape a stat la 4 metri de mine. Seara nu mai zic ca
misunau pe langa cabana ca si noi la buda. Acuma nu mai statea nimeni in
preajma noastra, vorbeam atat de tare incat un baiat mi-a zis sa facem liniste
ca suntem in rezervatie si sunt multe animale pe aici. Sincer vorbeam (toti)
uneori prea tare, dar nici sa stau ca mutu nu pot … Adica mi se parea ca
trebuie sa fie rezonabile toata treaba desi uneori suntin chiar si eu ca se
vorbea prea tare J. Acuma asta ii riscu
meseriei. Ajungem in saua numita Polsky Hreben sa de unde se poate urca pana la
Vychodna Vysoka 2428.6 al doilea varf ca inaltime din expeditia noastra. Se
urca vreo 45 de minute dupa care pe acelasi traseu te intorci intr-o jumatate
de ora. Eu acest traseu l-am facut fara bagaje, dar de data aceasta nu aveam
chef sa mai urc pentru a-mi menaja genunchiul si pentru ca norii se perindau pe
sus incat aveam sanse mari sa prindem ceata sus si sa nu vedem nimic. Asa ca am
propus ca cine vrea sa urce, sa urce singur, iar retsu ii asteptam undeva pe ma
jos la un lac (Dlhe Pleso 1939m), unde mancam, ne recreeam, si adimiram norii
jucausi. Radu, Radu B si Petru urca pe varf, Anca Berlo sta sa le pazeasca
bagajele, iar restu coboram un pic mai jos la lac.
La lac incepe dezmatul, ne dezbracam, ne scoatem sosetele si ne intindem ca
si soparlele la soare, care mai de care. Facem un ceai fierbinte gustam din
dulcuiri si ba mai mult ne dam si pe masaje. De fapt Ovidiu este calul naravas
care se ofera sa le ofere fetelor singure masaje. Ce mai, a fost o pauza bine
meritata in care ne-am odihnit si am avut timp sa mai socializam. Nu am prea
mancat mancare “sanatoasa” ca urmam sa mancam cu totii jos la cabana Horskie. O
cabana foarte mare si cu un trazit de persoane abundent. Cabana este
situata langa un lac maricel in care se varsa o cascada superba, cascada ce
atrage multi turisti din Slovacia. Cabana este dotata cu orice iti doreste
sufletul. Eu stiu foarte bine cum arata baia pe dinaintru. Aici incepe partea
culminanta a acestei zile. Ajunsi la lacul cu pricina undeva de langa cascada
i-au o gura de apa desi imi jurasem anu trecut ca nu m-ai beau niciodata de
acolo. Beau si ma indrept spre cabana unde urma se ne punem cu totii la terasa
sa bem, sa mancam si sa strangem puterile pentru “magistrala”. Ajuns pe terasa
imi las bagajul si tusti la buda. O, nu! ceva se locotorea in stomac, ceva era
agitat atat de tare incat nu mai avea stare inauntru. A nu, si anul trecut la
fel, si mi-am zis ca nu mai beau veci deacolo … deschid usa la veceu ma asigur
ca nu-i nimeni prin preajma si inevitabilul se produce, aceleasi peisaje
aceleasi locuri aceleasi dureri si acelasi sunet. Moale moale moale … mda sunt
om … dupa un scurt timp ma linistesc ma spal chiar si pe fata dupa care
cobor sa-mi comand ceva de mancare. Supa de taitai si felul doi ceva crochete
de pui cu cartofi pai. Ies la terasa cu un zambet mai mult asemanator cu cel
care il l-am pasat colonolesei la plecare decat unu placut…. Supa aluneca bine
si chiar am sorbit-o destul de rapid, insa felul doi aluneca greu ba mai multi
l ajut cu Kofola si nimic nimici …nu eram in stare sa manc tot din farfurie
simteam o greata si mai cer o Kofola (un fel de cola expirat sau mai bien zis
rasuflat, dar e bautura made in Slovakia). Nu aluneca defel si ma simt nevoit
sa o pasez colegilor de drum. Arata bine mancare asa ca nu am fost refuzat.
Transmit mesajul de plecare nu inainte de ai atentiona ca mai fac o vizita la
“domiciuliu” dupa care plecam. Déjà glumele au aparut pe seama diareei mele.
Revin cu forte proaspete si plecam la drum. Intrasem pe “magistrala”, un traseu
pe curba de nivel intr-o usoare urcare continua, un tarseu ce duce printre
jnepeni, in traseu pavat frumos frumos cu bolovani de unde vedeai frumos in
stanga statiunile de la baza muntelui, iar in dreapta muntele cum se inalta
mandru. Am apasat piciorul pe acceleratie si i-am dat span. Dar parca tot mai
greu rasflam si ochii in cap imi jucau. Ceva se misca in mine, si totusi eram
gol de la ultima vizita, suflam si greu si nu mai aveam nici viteza (adica
Cosmin tinea pasu cu mine). Ma luasera déjà apele si incepeam sa ametesc in
timp ce mergeam. La un moment dat i-am spus lui Cosmin ca eu opresc un pic aici
sa fac o regrupare cu oamenii din spate, mi-am lasat bagajul pe un bolovan, iar
eu cu spatele pe bagaj stateam cu ochii inchisi timp scurt dupa care am ametit
complet si parca simteam cum fata pierde din culoare. Din urma ma ajunge
Mugurel care imi vede schimbul de culoare si rapid ma intreaba de santate. Ma
dezlipesc de bagaj ma pun in genunchi pe magistrala si cu capu spre jnepemni in
jos deschid gura in semn ca vreau sa dau afara. Am ramas masca in mintea mea
cum am facut aceste miscari pe care eu nu le comandasem, singur se misca corpul
meu si nu intelegeam ce se intampla cu mine. Si dintr-o data cu o pofta nebuna
dau afara, odata, de doua ori, o scurta pauza dupa care a treiua oara intr-o
forta majora parca iasa totul din mine, apoi o scurta pauza in care inca odata
si apoi gata. Se golise cred ca tot din mine. Totul s-a petrecut atat de rapid
si totusi foarte lent caci m-au ajuns si ultimii, toti care nu m-au deposit
erau in jurul meu (bine poate cu mana la ochi) care mai de care speriati ca ce
am patit. Dupa scurt timp simt ca palesc din nou la fata si prind culoare in
obrajori. Totusi imi era greu si sa vorbesc si deabia am cerut un ceai si
alt imodiun (pe primul l-am dat afara). Am ramas in aceeasi pozitie de capra
sleit de puteri asteptand sa beau un ceai cald. Cei din jur m-au ajutat foarte
repede si au fost atat de cooperativi incat nici pentru ceai nu a trebuit sa
astept mult. Am sorbit cana de ceai dupa care am avut vlaga sa mai cer inca una
si sa observ ca lumea déjà s-a descultat pentru o noua pauza prelungita. Am
inteles ca totusi nici eu nu-s mai in stare sa misc fara o pauza. Eram ud de la
cum am transpirat in acele moment, la un moment dat am aruncat un ochi spre
bagajul meu si ma gandeam cum am sa-l mai ridic de jos. Incet incet am inceput
sa fac haz de necaz si sa le povestesc ca aceeasi problema am avut-o si anul
trecut cu diareea, exact la aceeasi cabana si aceeasi problema instanta ca supa
la plic ma luat de fiecare data. Precis era ceva in apa aceea.
- Mugurel: nu, nici vorba nu-i de la apa
- Eu: ba da si anul trecut le fel
- Mugurel: nu nu, e de la mancare
De aici am inceput sa dapan cu Mugurel ce mancare si de unde, ceafa mea de
porc si aripioarele de pui mancate apar la iveala. Si anul trecut aceeasi
mancare am avut pe tren si am mancat si a 3 zi din ele. Era clar déjà in capul
meu, iar dupa spusele lui Mugurel eram pasibil de stali…auriu sau Salmonela,
clar toxiinfectie alimentara. Acuma ne intorceam la saraca Anca care ea déjà
avea aceleasi simtome ca si mine si a ramas singura la cabana sa-si revina.
Déjà pe ea o inhatase si a renuntat la tura. Era clar amandoi sufeream de
aceeasi boala. Ma gandeam acuma la Anca cum ii, ce face si cum o reusit sa
coboare. Imediat dupa ce am mai prins putin din puteri i-am trims un mesaj. La
fel de rau se simtea si avea greturi si se misca greu in drumul ei spre Poprad,
loc unde a mai dormit o noapte.
Eu cu casoiu in spate mergeam agale si foaret incet. Ma depaseau colegii si
eu nu avem nici o reactie, desi trageam de mine macar sa ajung pana lacul
Batizoyske pleso. Era un lac situat frumos intr-o caldare inconjurat in 3
laturi de stanci inalte. Este lacul unde anul trecut am intalnit o sirena
superba. In mersul meu bleg si rupt printer gandurile care déjà ma stapaneau ca
ce o sa fac ? cum o sa decurga in continuare lucrurile cu mine incercam sa ma
gandesc la sirena slovaca de anul trecut. Era draguta cu parul saten imbracata
in pantaloni scurti alabastri o bluzita aproape mulata si se plimba intre doua
stanci cu picioarele prin apa. Imi aduceam cum eu pitit cuminte pe o stanca ii
faceam poze finut sa nu fie deranjata. Cu aceste ganduri ajung in cele din urma
la lac si cad oarecum sleit de puteri jos si cer sa mi se faca ceaiuri ca nu
mai am forta si putere sa merg. Am facut si aici o pauza lunga in care
lumea a profitat pe deplin (am vazut in poze ulterior ca atunci deabia imi
vedeam gandurile). La un moment dat déjà cand ma simtit ca am stat destul de
mult am rugat ca lumea sa plece, iar eu eventual sa raman cu Ovidiu si om
ajunge noi la cabana candva. Oricum sa plece restu sa vada cum ii cu
rezervarile. In fata totusi erau Radu, Radu B si Cosmin. Cumva si cumva pornesc
eu in fata si incet incet sunt deposit de toti. Era clar era atat de greu si
bagajul incat deabia mai faceam 50 de pasi si aveam nevoie de pauza. Ovidiu
statea si ma dadacea si avea grija de mine, impreuna si cu Mugurel si Cristina.
Acuma déjà gandul imi zbura in alta parte, eram trist ca sunt sanse sa cedez si
sa nu mai pot continua de maine incolo. Oricum eram si flamand si nu puteam
gandi mult in schimb sufeream in continuare cu fiecare pas. La un moment dat ma
suna Radu B, speriat ca ce se intampla ca nu mai aparem. Ei ajunsesera demult
la ultima portiune si anume inainte de coborarea furtunoasa (gen urcarea de la
statia meteo Borsa sus pe Pitrosul). Purtam o discutie rapida la telefon timp
in care Radu solicita sa vina sa-mi ia bagajul. Radu B celalalt era cu dureri
la genunchi, iar Cosmin era si el ingrozit de ce coborare va urma si nu stia
daca ii va rezista si lui genunchiul. Inchid refuzand oferta de a se intoarce
dupa bagajul meu. Insa dupa alte doua minute il resun si cer ajutorul. Ajusesem
la ultima faza in care chiar aveam nevoie ajutorul cuiva. Eu marele si
puternicul personaj de poveste in care neputinta nu exista pe aceasta lume am
cedat din toate punctele de vedere. Eram terminat si mai mult naruit de gandul
ca anul acesta nu o sa ajuns sa trec de Rysy, scumpul Rysy. In urcare mereu
ridicam privirea spre cer, mai degraba spre capatul celalalt al poteci
sa-l vad pe Radu cum vine. Il asteptam ca painea calda fiind flamand dupa
ajutor, dar si flamand de paine. Nu dupa scurt timp apare fugind si plin de
picuri de transpiratie Radu bucuros ca ma poate ajuta. Cedez bagajul si in acel
moment simt ca totusi pot umbla, simt ca pasii sunt mai usori si ca doar golul
din stomac imi sta impotriva. Deja m-a miscam mai bine si am reusit sa-i ajung
din urma si pe Cristiana si Mugurel. Vedeam putina culoare si parca simteam
nevoia sa glumesc sa rad sa arat ca totul este ok. Nu dupa mult timp primesc un
mesaj de la Marek si Erika (prieteni de-ai mei foarte buni din Slovacia) in
care sa ne intalnim la Popradske Pleso in seara asta. Da, era supriza placuta
ca o stiam déjà ca trebuie sa ma intalnesc cu ei. Aveam si eu un cadou in bagaj
pentru Erika, o fata care mi-a intrat la suflet anu trecut cand am fost in
Tatra. Primisem la despartire un cadou frumos din partea ei (asta numai dupa 4
zile de cand cunosteam) si modul cum l-am primit. O fata atat de sensibila si
de gingasa incat mi-o amintesc cu drag tot timpul.
Ca am ajuns la un moment de nostalgie am sa continuu la fel de nostalgic cu
acest jurnal. La coborare imi primesc “povara” adica bagajul in custodie ii
multumesc din suflet lui Radu si coboram agale cu toti. Mai in spate raman eu
cu Gabi in fata caruia ma deschind plin de nostalgia primita in urma mesajului
si gandul la momentului revederii cu Erika. A fost o coborare lunga, dar
prielnica de a ma destainui de trecut lui Gabi. Eu cu Gabi nu ne prea stiam
dinainte, foarte foarte vag insa cel putin ea a avut prilejul sa-mi asculte
anumite trairi ale mele. Ce-ti poate rezerva viata si cum te poate schimba ca
om intr-o secunda, cum eu din cel mai puternic cel mai dur cel mai darz
ambitios am ajuns sa fiu o carpa bleaga in care nici sa streg pe jos cu mine nu
eram in stare. In acele clipe ma gandeam si povesteam Gabrielei cum
(presupuneri) sau facut aceste poteci cata sudoare a curs pentru ca noi sa
pasim frumos pe ele si sa ne bucuram de privelistile frumoase, ba mai mult cate
vieti au pierit, nici nu stim ca poate pe unele dintre acesti bolovani a curs
sange si noi nu ne dam seama. Unii au suferit din plin, nu eu cu o banala
diaree, unii am mers la razboi spre moarte prin aceste locuri in care noi ne
mandrim acasa ca am calcat la 2000 de metri pe jos cu piciorul. In coborarea
noastra ii povesteam cum mi-am adus amintie de o povestioara (marturisesc ca ii
prima persoana caruia i-am martuirsit aceasta povestioara pe care o am in cap
de cand eram mic) pe care mi-a citito mama intr-o zi cand eram mic mic.
Povestea mi-o aduc aminte ca era citita dintr-o carte de format mare si
ilustrata pe langa scrieri cu poze sugestive. Povestea era despre un muncitor
(sofer pe excavator gigantic) care trebbuia sa sape intr-un rau involburat.
Facea o munca titanica si riscanta in acelasi timp ca noua azi sa ne fie mai
bine. In povestioara era frumos descris cum la un moment dat acest om si cu
excavatorul sau personificat purta discutii cu aceasta masinarie si o trata ca
si o persoana de incredere care trebuia sa-l ajute si sa nu-l lase la greu” hai
ca poti, nu ma lasa, hai ca trebuie sa facem, nu-i voie sa ne inghita apele” el
vorbea cu masinaria umanizata. Erau pe muchie de cutit si glasul mamei cum imi
citea ma impresiona si mai tare cand i-am vazut lacrima in coltul ochiului.
Nici in ziua de azi nu stiu daca povestea a fost adevarata dupa un caz real sau
chiar a fost o poveste (se muncea mult la canal, baraje, drumuri pe vrema
aceea ) ca si oricare alta care a impreionat-o pe mama pana la lacrimi in fata
mea. Eu atunci nu stiam ce sa fac si am luat-o ca atare insa niciodata nu am
avut curajul sa o intreb de ce plangi, dar azi cand am suferit atat de crunt o
inteleg fara sa o mai intreb ce inseamna suferinta unui om. A ramas si va
ramane un mister desi uneori am porniri sa caut aceea carte, dar sincer nu stiu
de unde sa incep sa caut. E o banala poveste cum am relatat-o eu insa sincer eu
o am intiparita in inima foarte puternic.
Oricum in coborarea mea in fata Gabrielei imi simteam si eu ochii putin
umezi, dar imi era rusine sa ma descarc. Avem, simteam nevoia sa ma descarc
emotional si chiar in acele clipe Gabi a fost un ascultator bun. Oricum timpul
asa de repede a trecut incat abia am reusit sa-i povestesc o intamplare din
studetie in care am invatat ca omul trebuie apreciat si ca eu sunt un las cand
ma plang ca mi greu si ca sufar. Sunt altii care sufera cu adevarat si li greu.
Am invatat ca sa-mi fie rusine cand ma vaiet ca freza mi-a stricat-o vantul sau
ca mi-a ruginit aripa de la Renault-ul meu laguna sau chiar si palma primita de
un prieten care m-a tradat nu are loc de suferinta. Sunt multi care intradevar
sufera, nu eu !
Am ajuns cu bine jos unde lumea déjà era putin agitata cu impartitul
camerelor, dar in cele din urma sper ca lui Radu i-a trecut supararea si in
acelasi timp Cristina sa inteleaga ca suntem o echipa si ca nu primu ajuns isi
primeste laurii. Dar cum lumea a fost intelegatoare s-a trecut cu privirea si
aceste imperfectiuni.
Ajuns la cabana primesc un telefon in care Marek si Erika trebuia sa
soseasca in 15 minute. Eu rupt de foame repede fug la bucatarie sa-mi comand:
nu ceafa de porc, nu pui in sos, nu supe nu nimic din astea si aveam o pofta
incat puteam sa manc tot ce era in jur. Déjà aveam forta de a manca tot. Am
fost pus la respect si mi s-au dat de catre Mugurel, Cristina si Gabi 3 globuri
de orez uscat, rau frate, si cu crutoane uscate si prajite. Noroc ca mi-am
comandat ceiauri multe si fierbinti si pana au aparut Marek si Erika am bagat o
furculita de orez doua crutoane si ceai. Mai vroiam carne dar nu era voie, asa
ca am mai bagat un imodium si mai tarziu un paracetamol de la Petru pentru
febra.
Apar Marek si Erika, ii pun la masa si incepem sa povestim dar totul a fost
pe rapid. Totul s-a petercut atat de repede incat nu cred ca au stat 10 minute
si au trebuit sa se intoarca jos in Strebsko pleso ca sa nu-i prinda noaptea.
Am ramas doar cu imbratisarea calda a Erikei care in alea 10 minute nu apucase
sa i se usuce tricoul ud de transpiratia dobandita la urcare, era atat de calda
si ii sclipeau ochii incat la plecare a plecat cu ochii in pamant si ne-am luat
ramas bun scurt de tot. A fost totul atat de scurt dar intens. Dovidenia (la
revedere) Erika, Marek.
Dupa acestea am plecat sus in cabana m-am bagat in pat si am luat somn pana
pe la ora 3-4 dimineata cand m-a lovit o foame crunta din nou. Noroc cu
crutoanele Gabrielei din care am inceput sa manc. Se auzea intr-un fel ciudat
mestecatul de crutoane in linistea noptii. Insa si mai haios a fost cand
catelul de sub pat existent in camera cu noi incepea si el sa mesetece
crutoanele scapate pe jos de mine.
A treia zi: 07.iulie 2013
A treia zi a fost una a deciziilor, o zi de cotitura in care trebuia sa
i-au mai multe decizii privitoare la tura si la traseu. Pe langa mine care am
fost rupt in doua, inainte cu o zi, si restul participantilor dadeau semne de
oboseala si de ingrijorare. Inca de cu seara au fost intrebari si discutii ca
ce vom face in continuare. Avand capul prea plin si stomacul prea gol am
hotarat ca toate discutiile si deciziile le vom lua de cu dimineata la prima
ora.
M-am trezit cu o alta fata desi inca aproape bleg, la ora 7, dupa care am
fugit in camera in care dormea Anca. O trezesc pe ea si binenteles pe restul
colegilor de camera (Mugurel, Cristina, Petru, Laura,Ovidiu) sa vorbim in prima
faza la cabana la Rysy. Planul era ca in aceasta zi sa facem un traseu usor de
revenire si sa cautam alta cazare. Singura cabana in drumu nostru spre
cucerirea Poloniei, era cabana de la Rysy situata intr-o zona deosebit de
frumoasa la o altitudine destul de mare de aproximativ 2250m. De jur
imprejurul acestei cabane de munte se ridica muchii formate din stanci care mai
de care ascutite. Toate aceste creste de jur imprejur sunt practicabile pentru
alpinism. Tot aici in zona am facut pentru prima data cunostinta cu arpasi
(carausi care aduceau de jos la cabana alimente si tot felul de produse, in
special pivo=bere). Cabana, din cate am inteles este una reconstruita nou,
aproape din temelie pentru ca tot din povesti am inteles ca vechea cabana am
fost luata de avalansa intr-o iarna. Sincer am vazut cateva poze cu cabana
veche si arata a cabana serioasa si bine ingrijita. Oricum cea noua mi-a lasat
o impresie foarte buna din toate punctele de vedere, arata foarte bine,
ingrijita, curata, plus oamenii care o deservesc sunt oameni sociabili si
ingrijiti, chiar nu exagerez cu aprecierile la adresa lor. Insa cel mai tare si
mai puternic m-a impresionat buda. Anul acesta am avut ocazia sa o observ desi
si anul trecut am trecut pe-acolo. Anul acesta chiar am si avut nevoie de ea si
am putut sa remarc fiecare detaliu al acesteia. Daca cabana este frumos
pozitionata, sa va imaginati buda undeva in stanga cabanei cam la 5 minute de
mers pe o poteca pavata din bolovani de retezat, iar langa o stanca ce se
inalta brusc spre cer este pozitinata aceasta buda. Usor si frumos pictata pe
din afara te intampina cu caldura chiar si usa care are prevazut un gemulet la
nivelul capului in forma de inimioara, iar cand deschizi usa ti se taie
rasuflarea. Da, ti se taie rasuflarea cand vezi panorama din fata ta printr-un
geam de termopan mare. Brusc in fata se deschide o panorama in care vezi multi
multi metri in jos. Eu sincer m-am simtit ca intr-o telecabina cand urcam in
trecut spre Babele din Bucegi. Aceeasi senzatia am avut-o prima data cand am
intrat in buda. Daca iti mai intorci si un pic capul de jur imprejur poti
observa ca te intampina aceasta buda si cu un mic robinet cu apa pentru spalat
pe maini si un lucru pe care le intrece pe toate, la nivelul ghiuvetei
minuscule existente era pus un ghiveci cu flori naturale si vi. Sincer chiar
mi-a placut acel spatiu si am poposit destul de mult timp pe acolo (cu treburi
dar si din placere). Un mic secret dezvalui: din acel loc ai semnal la telefon
pe orange aproape 2 liniute si poti trimite mesaje acasa la cei dragi. J
Dupa scurta prezentare revin la telefonul care il da Anca la cabana. Am
avut emotii pentru ca stiam ca ii plina mereu cabana si sansele sunt infime sa
gasim vreun loc. Telefonul suna, iar Anca isi incepe discursul cu un usor
accent de engleza frantuzeasca (cu cativa “r” printre cuvintele si fara “r” ).
Se auzea si cealalta persoana de la celalalt capat al telefonului care zicea “
I am sory, we are full” …Anca …but you have place on the floor ? Yes yes we
have but you must have sleeping bag …. Cand am auzit asta mi-a sarit inima din
loc si ma gandeam ca am mai castigat o zi in refacerea mea si a celor din jur.
Toate mergeau brici. Imi venea so pup pe Anca, daca era Petru langa ea, o
navaleam cu pupici de bucurie.
Bun un pas am facut, acuma urmatorul, sa sunam la Morskie Oko unde aveam
cazare pentru aceasta seara. Sa sunam si s-o amanam pentru urmatoarea noapte.
Din nou apelez la bunatatea limbii engleze a Ancai si ii inmanez din nou
telefonul pentru a suna la Morskie Oko. …Shttt…suna … Gin Dobre = Hello = Buna
ziua , dupa care textul (10-9-11 romani, nici noi nu mai stiam cati suntem, sau
cati vom fi), iar apoi raspunsul … Sory but we are full…ok but somewhere in the
flor? Yes yes ther we have … Era o zi de glorie in care inca de la ora 7
mergeau toate struna. Cum toate au fost aranjate am dat liber tuturor pana la
ora 10 cand am propus sa pornim in traseu.
Cu toate aceste vesti bune am fost si stiri mai putin bune, dar nu
tragice. Zeneca adica Cosmin mereu zicea ca el renunta si ca pleaca acasa. A
insirat anumite motive, unul dintre ele a fost ca lui nu-i place acest munte
pentru ca mereu trebuie sa fie atent la picioare. Sincer nu l-am crezut o clipa
ca va merge desi zicea ca si genunchii il cam jeneaza si ca nu merita sa mai
continue. Dar uite ca in necredinta mea el isi i-a la revedere de la noi si
pleaca in drumul spre casa. Era cat pe ce sa o pierdem si pe Laura, care cred
ca fireasca nehotarare in care traia a facut-o sa continue cu noi, desi si ea
avea dureri la genunchi. Oricum mi-a placut tare mult replica lui Cosmin cand
era vorba ca sa mearga si Laura cu el cu masina acasa “ de comentezi ceva te
dau jos din masina un-doi”.
In jurul orei 11 deja suntem pe traseu in urcare spre cabana Rysy. Traseul
de astazi a fost unul usor desi eu am urcat cu toate motoarele incalzite, dar
oricum laudabil la cat am patimit cu o zi inainte. Pana la urma chiar si Laura
a fost multumita de traseu, Radu B,deasemeni si el a avut prilejul sa menajeze
genunchiul care inca cu o zi inainte pe crunta coborare il resimtea si pana si
Radu a fost cuminte (poate speriat de anumite dureri aparute in genunchi dupa
dublu traseu, cand mi-a carat rucsacul meu). Intr-o oridine de idei, cam toti
au fost multumiti de acest traseu. Am ajuns in jurul orei 14 la cabana.
Nu dupa mult timp (aproximativ ora 17) crestele din jur au inceput sa fie
acoperite de nori si ceata. Toate au decurs brici in aceea zi. Avand atata timp
la dispozitie am profitat fiecare cu ce o putut. Unii au dormit, altii au
citit, altii au mancat, ba s-a intins lumea si la jocuri cu carti, teoretic au
fost diverse activitati. Eu in jurul ore 17 am avut porniri pe greturi, déjà
simteam ca din nou ma i-a valul unei ameteli, nu puternice insa deajunsa sa-mi
dea dureri si ganduri. Ca remediu, ma imbrac bine imi iau izoprenele si
ies afara undeva pe langa cabana. Ma intind oarecum ghemuit si adorm o bucata
de vreme acolo. Timp in care parca lucrurile sau ameliorat si totul si-a revnit
la normal. Revin in cabana dupa care incep cateva vizite la renumita buda. Cum
toate au inceput sa reintre pe un fagas normal in organismul meu, trec l a normalitatea
de a socializa cu fete, iar locul perfect l-am gasit taman la buda, la coada la
buda. Asta si pentru ca langa buda era un balansoar de toata frumusetea. Asa ca
sincer am cam profitat din plin unde am cunoscut o fata care m-a impresionat cu
cateva cuvinte mai neuzuale in romaneste. De aici si pana la povesti de aproape
o jumate de ora a fost doar un pas. Am mai facut o pauza si dupa vreo doua trei
ore ne-am reintalnit in acelasi loc dar cu alte povesti. Timpul a zburat ca si
norii de pe cer. Deja se facuse noapte si incet incet cerul a inceput sa se insenineze
frumos. Nu dupa mult timp ne-am bagat in sacii de dormit desi parca veneau idei
si idei, de a urca pe Rysy. Vroiam, dar parca frica de a nu putea continua
maine era mare. Asa ca am pus capul pe “perina” mi-am bagat castile in urechi,
iar Tudor Gherghe imi canta „Acolo este tara mea” si altele …. De anul trecut
am visat acest moment …vroiam sa fiu intr-o tara straina intr-un varf de munte,
iar cand pun capu jos sa adorm sa aud in surdina melodii ca ale lui Tudor
Gheorghe, Paunescu, Sava Brudascu, Mariana Anghel si altii … Asta-i pofta ce-am
poftit-o.
Ziua a patra: 08.Iulie 2013
Daca ziua de ieri a fost una deosebita si perfecta, cea de azi nici nu stiu
cum s-o incep sa o relatez ca a fost. A fost ca o picatura de lacrima din
coltul unui ochi fericit. Ca o picatura de lacrima dulce a fost aceasta
zi. Departe de casa, departe de multi prieteni apropiati, departe de familie si
totusi atata caldura in jur incat si acuma imi aduc aminte cu placere cantecul
de la multi ani care mi s-a cantat la cota 2500 pe varful Rysy in Slovacia.
Ne-am trezit cu noaptea in cap pentru ca dormisem in sala de mese. La micul
dejun ne asteapta un rasfat total, un meniu din care pot zice ca nu ne-a lipsit
nimic plus ca si cantitativ a fost suficient pentru toti. Onorabila prezentare
a cabanei si-au facut prin tot si toate oferite. Dupa ce ne-am ospatat din
toate am purces la drum plin de energie si de avant. Astept dupa ultimii, dupa
care pornesc pas cu pas. Fac un pas si ma simt bine, il pun pe al doilea si
totul merge ok. Ajung la 100 de pasi si inca nu simt gafait, dar totusi ma
opresc la primul punct de belvedere unde facem o regrupare. Nu poposesc mult si
pornesc spre cucerirea lui Rysy. Calc ambreajul schimb viteza si accelerez,
toate se comportau frumos in interior si parca erau toate sudate bine in mine.
Merg merg si fara oprire pana pe Rysy pot concluziona ca am intrat in parametri
normali de functionare. A trecut valul J. Ajung primu pe
Rysy timp in care incep sa fac poze multiple de jur imprejur. Soarele stralucea
déjà frumos in zare, iar marea alpina se vedea in departari frumos conturata.
Rand pe rand sosesc si camarazii de drum. Dupa poza cu tricolorul pe varf ma
ased cuminte pe o stanca si meditez la nemurirea sufletului. Era ziua mea de
nastere si ma gandeam la multe persoane iubite, ma gandeam la multe persoane pe
care le-as suna sa le spun cat sunt de fericit si cat imi este de bine in acele
moment. Vroiam sa opresc timpul in loc si sa multumesc de jur imprejur pentru
tot. Imi pornesc telefonul sa incerc sa vorbesc cu lumea insa constat ca timpul
este atat de scurt incat renunt la idée si ne pozitionam cu totii la poza de
grup. O poza de grup pe care nu o voi uita foarte curand. A fost mai mult decat
o poza a fost chiar o filmare in care lumea stransa la un loc a inceput sa-mi
cante la multi ani. A fost un sentiment aparte de nedescris … e greu totusi sa
gestionezi astfel de moment si sa nu ma sensibilizez.
Am constat ca in aerul asta din Slovacia exista ceva solutie lacrimogena
dulce.
Mai poposim putin pe Rysy timp in care lumea facea poze din belsug, eu ma
pun pe citit mesajele primite de la multi ani pana la aceea ora. Printre
mesajele de la multi ani era si un mesaj de la multi ani de la Anca Ardelean … L …unu plange de
fericire altul de tristete, ea sincer suferise din plin in drumul ei spre casa.
Imi scrise in mesaj “ Shtelica, eu am ajuns azi noapte dupa
un drum groaznic. Am pierdut legatura din Budapesta din cauza intarzierii
primului. In Budapesta am stat 4 ore in care mi-o fost un rau de m-o lasat
gratis la baie de cate ori am vrut. Mi-o dat si apa, suc, mi-o luat de mancare,
o vrut sa cheme ambulanta; toata gara s-a adunat. Pana la urma am vomitat
serios si mi-o trecut greata, iar pana la Cj am dormit fara oprire. Azi merg la
dr. Sper ca sunteti bine LA MULTI ANI!”. In toata suferinta ei a avut puterea sa se gandeasca la noi… sarmana
Anca.
O ultima parte frumoasa de pe acel varf care pentru prima data l-am cucerit
intr-un picior cu ajutorul Irinei azi m-a primit cu o sumedenie de suprize si
cu bratele deschise. Primisem un cadou frumos din partea lui Radu si surorilor
lui. Un cd cu Ioan Bocsa si autograful lui Ana “larimi azi” se
varsa .
Ne mai facem cativa priteni polonezi pe varf dupa care pornim spre supriza
de care le povesteam tuturor. Coborarea de pe Rysy spre partea poloneza este
una specatculoasa si frumoasa, plina de lanturi, dar in acelasi timp cu
multiple prize pentru maini si picioare, o coborare de aproximativ de o ora pe
lanturi urmat de o alta ora fara lanturi. Toata coborarea pana la cabana
Morskie Oko ne-a luat aproximativ 3-4 ore. Timpul a fost deosebit de frumos,
peisajul la fel, cabana relativ aproape deci nu aveam motive de graba. Imi aduc
aminte anul trecut cum era acest traseu plin plin de oameni, foarte multe
persoane care urcau pe Rysy dinspre partea Poloneza. Anu acesta am avut noroc
ca noi am fost relativ repede sus si nu am prins inghesuiala de anul trecut.
Dar cu cat coboram mai jos lumea incepea sa vina puhoi spre varf. Unii se
descurajau cand vedeam panta si unde trebuia sa ajunga insa altii se incumetau
desi pe la mijloc multi au cedat. E impresionant cand am privit in urma ce am
coborat si de unde am coborat. Parca varful era undeva sus spre infinit. Acum
noi am ajuns jos langa lacurile care de sus se vedeau ca doi ochi albastri
imensi. La noi lacurile Zanoaga si Bucura sunt mici lacuri pe langa acestea.
Intradevar superbe si in acelasi timp imense, lacuri care comunicau intre ele
printr-o cascada oarecum frumoasa. Ce ma impresionat la aceasta cascada a fost „voalul
miresie” mireasa care a venit pana acolo sa-si faca poze alaturi de sotul ei
iubit, care tare cu patima o mai saruta J.
Incet incet intram oarecum la civilizatie (gen Balea Lac, fara hai sa-ti
vand carnatul cumparat din careful desi ei zic ca ii suta la suta natural) si
ne apropiem de cabana Morskie Oko. Cabana de campare pentru aceasta noapte. Cu
totii eram mirati de puzderia de lume avand in vedere ca era totusi luni, plus
ca vazuse-m si televiziuni prin preajma. Multa forfota, poate, oarecum
transmisa si in radurile noastre. Cristina era tare impacientata ca ea nu are
sloti si de unde sa schimbe. Eu enervate de atat agitatie si intrebari de oare,
oare de unde cumparam sloti. Ii asigur ca daca i-am adus aici eu, apoi eu o sa
rezolv totul si ei nu vor duce lipsa de nimic. Ma enervez le cer euro si fug sa
schimb. Bine, dar unde sa ma duc sa le schimb ? ma intrebam J …oare unde? Normal la
blonda prezentatoare de la teveziune. Ma duc la ea frumos in masina si intru in
vorba, o intreb de sanatate daca bea un un suc si apoi daca imi schimba niste
euro. Vrajita si cu un zambet frumos ma intampina imi face cu ochiul si cu un
glas soptit imi zice la ureche …. “nu stiu J “ …oricum m-a ajutat foarte mult, privirea ei m-a inspirat si instant mi-a
venit o idée. Ma duc sa platesc cazarea in euro.
Am platit cazarea in euro, plus nici pentru mancare, bautura, sau alte cele
nu era nevoie de sloti se vindeau si in euro …cursu era 1 euro 4 sloti.
Avem noroc si in loc sa dormim pe jos avem paturi la gramada unde am
incaput toti. Am avut parte si de bucatarie spatioasa, toalete curate si dusuri
cu apa calda. Oarecum am avut conditii excelente la scoruri infim mai mici ca
in Slovacia. Daca in Slovacia la Zbonicja am platit 21 euro pat (17 pe jos), la
Popradske Pleso 15 euro, la Rysy 21 euro aici la Morskie Oko in Polonia am
platit 10 euro. J
Ajunsi jos, cu cazarea asigurata, burtile pline, curati ca lacrima, (dupa
dusuri) fiecare are program de voie. Mugurel cu Cristina au iesit inspre apus
la o plimbare pe margiea lacului, Radu B, Ovidiu si Petrica au fugit inca mai
devreme sa faca un traseu pe care le-am aratat pe harta, iar eu, Radu si Gaby
am iesit tot la o plimbare in jurul lacului,o plimbare in tenesi adidasi si
sandale. Anca a ramas si a dormit in camera avand totodata si grija de bagajele
noastre toate amestecate in camera, iar despre Laura sincer chir nu-mi dadeam
seama pe unde umbla. La um moment dat o stiam pe la dusuri dupa care am inteles
ca o mers sa se interseze de legaturi de intoarcere spre acasa. Cauta sa se
retraga din acest punct spre casa. Motivul nu l-am inteles desi unul dintre ele
era ca i-au cedat genunchii. L …
Ziua s-a terminat cu o “Hrusca” (bautura spirtuasa specifica din Slovacia,
foarte aromata) la foc de primus in bucatarie. Unde am povestit (uneori la un
sonor peste limita adimisa) chiar si despre stafilococul auriu al meu de care
am scapat definiv. Eram déjà in putere si forta. De maine urma lumea sa mance
jar J.
Nu inainte de a pregatit impreuna cu Anca cazarea pentru urmatoarea noapte
la Schroniscko v. Pieciu Stawach, cazare aflata destul de aproape de Morskie
Oko.
Ziua a cincea: 09. Iulie 2013
Desi traseul de azi se anunta scurt, avand doua variante de a ajunge la
cabana Pieciu am incercat intr-un final sa fie totusi mai lung si mult mai
atractiv. Asa ca am ales ruta galbena fiind mai spectaculoasa decat ruta albastra
care totusi era si mult mai scurta, iar lumea se intreba pe urma ce facem?
(Aveam in cap oricum ce puteam face). Dupa ce ne-am luat la revdere si de la
Laura am inceput ziua a cincea cu o urcare destul de lina de la cabana. Traseul
incepea exact din fata locului unde am dormit noi. Anca si Petru au ramas
ultimii, asta si din cauza ca i-am lasat acolo fara sa-i mai astept urmand ca
sus la prima regrupare sa-i asteptam. Nu am mai facut compromis la ora de
plecare, iar persoanele cu pricina nefiind gata au pornit dupa noi putin mai
tarziu. Eu imi testam motoarele sa vad daca intradevar am prins puterea
necesara, sau inca nu am bateriile incarcate. Asa ca pun pe regim automat si
incep sa urc, urmat in deaproape de Radu, care si el cu o pofta nebuna de
urcare privea doar in jur scurt dupa care isi continua urmarirea. Ovidiu facea
si el pe capra neagra deplasandu-se peste tot locul numai pe traseu nu. Celelalte
persoane erau normale in timpul ascensiunii lor. Prima oprire o facem dupa
aproape 45 de minute de urcat aproximativ lejer loc unde traseul nostrun se
intersecta cu un traseu de banda rosie si loc unde am facut regruparea. In
timpul asteptarii déjà aveam pitici pe creier si posibilitati de a ne face ziua
mai atractiva si mai lunga. Totusi parca Siriso, Mugurel, Anca si Petru nu prea
dadeau semne ca s-ar gandi si la ceva bonus de traseu in aceasta zi. In cele
din urma ne ajung si ultimii dupa care imediat participam la un spectacol
aerian. Poate petru cei din elicopter nu era nimic deosebit, dar pentur noi a
parut ca si un mic spectacol in urma caruia au inceput anumite discutii cu
pareri diferite.
Din senin a aparut un elicoper care se indrepta cu o anumita viteza spre
Rysy spre zona pe unde am coborat noi cu o zi inainte de pe Rysy. O zona destul
de abrutpa si cu multe lanturi (aproximativ o ora coborarea) si totusi
frecventata de foarte multe persoane. Acest elicopter se ducea ata spre aceea
zona. La un moment dat se opreste din zbor si se apropia tot mai puternic de
sol lasand impresia ca ceva actiune se intampla in aceea zona. Sunetul produs
de elicopter a invadat toata aceea caldare si dadea un sentiment ciudat in care
doar in filmele documentare am mai avut ocazia sa vad. Pentru mine era chiar
impresionant tot ce se petrecea plus ca si sunetul acela era foarte foarte
patrunzator. Dupa nici 5 minute de actiune elicopterul isi indreapta fundul
spre Rysy si cu o viteza vizibila zboara spre oras. Partea ce mai dubioasa a
fost ca in zborul lui spre oras, spre civilizatie se vedea atarnat intr-o
sfoara o asa numita persoana. Nu stim daca era persoana sau ce era, dar cu
siguranta atarna de elicopter cineva, care parca din ce in ce mai mult era tras
spre interiorul elicopterului. Imediat dispare in zare, tragem diverse
concluzii care oricum pe mine m-a facut sa am parul ridicat pe maini, dupa care
hotarasc sa plecam la drum. Nu dupa mult timp, sa zic aproximativ 20 de minute,
apare din nou elicopterul, dar mergand in alta zona facand anumite miscari de
descarcare a anumitor persoane (cataratori). Aceasta miscare m-a si ne-a facut
sa reconcluzionam actinunea de mai devreme terminant totusi intr-un décor mai
oprtimist si ca totul ce s-a petrecut mai devreme nu a fost nimic rau sau vre-o
problema.
Oricum nu vom sti niciodata ce a fost acolo.
In drum spre varful Szpiglasowa Przelecz 2110 deja s-a conturat concluzia
despre ce vom face in urmatoarele ore. Radu déjà a devenit agitat si venea si
el cu aceeasi idée mai ales ca sus din acest varf se vedea partea poloneza de
vis. Eram sus pe acest varf de unde vedeam de jur imprejur minunatiile acestui
munte din partea poloneza. In partea de nord se deschidea o vale care era
marginita de un parete frumos si foarte foarte lat. Se vedeau si anumite trasee
conturate pe acel versant. Jos in vale se oglindeau 5 lacuri de unde si
denumirea de 5 lakes, iar in partea dreapta cu priveam noi in fata se
intrevedea si cabana unde urma sa dormim in aceasta noapte. Ajunsi, eu Radu,
Radu B si Ovidiu primii am avut timp sa ne facem planul de bataie pentru
urmatoarea parte a zilei. Dintre toti Radu parea foarte agitat si nu mai tolera
miscarile suave si incete a celor din urma care poate s-au consolat ca si
astazi sa facem doar un traseu scurt si atat. Ii veneau multe idei despre ce tarseu
sa mai facem azi si nu mai avea rabdare sa stea nici o clipita avand in vedere
ca totul arata atat de bine si frumos in jur. Se observa aceea nerabadare si
poate si putina nevorzitate in comportamentul lui chiar si atunci cand am ales
portiunea traseu care urma s-o facem. El vroia toata partea cu banda rosie.
Incercam sa-i explic ca nu se poate, ca e prea mult si ca trebuie totusi sa fim
realisti. In zonele de anduranta se pot recupera timpi pretiosi insa in zonele
unde sunt prevazute lanturi nu se poate totusi alerga sau merge in continuu
fara sa-ti odihnesti muschii de la maini picioare, altfel esti expus greselilor
care pot fi chiar fatale. Adevaru ca in toti (astia 4) ardea dorinta de a
“fugi” zburda pe aceste piscuri care se anuntau specatculoase. Ajunsi si restu
grupului incerc sa le expun problema, timp in care Radu o apucase la vale J, dupa care sa ne decidem cum facem. Era
totusi normal ca persoanele care nu vroiau si altceva sa nu se grabeasca si sa
profite de priveliste si vremea spectaculoasa, iar celor care sangele le
fierbea in vene sa fie lasati liberi sa-si potoleasca poftele. Asa ca ne-am
impartit ca noi 4 sa “fugim” la cabana sa ne lasam bagajele dupa care sa urmam
traseul de banda albastra plus banda rosie (traseu de creasta cu lanturi) si urmand
sa coboram pe prima banda galbena si sa ne reintoarcem la cabana, iar ceilalti
sa ajunga la cabana oricand. In coborarea noastra le propun sa nu mai facem
drumul pana la cabana si sa ne lasam bagajele in drum sau undeva intr-un
jnepenis. Chiar nu merita sa mergem timp de 20 de minute (din zona de unde
trebuia sa schimbam directia spre traseul nostrun de creasta) pana la cabana,
mai pierdeam si acolo ceva timp apoi intors ca pe urma sa intram pe traseul
nostru.
“Hai ma lasam, bagajele aici si nici han-tatar nu se atinge de ele. Scriu
pe o hartie don’t tach I come back si o lipim de bagaje”. S-au speriat ca le
fura sau ne fura din ele ceva. Mai in gluma mai in serios cineva o zis sa
scriem in romana „nu fura”J. Daca nu vor nu vor, asa ca am lasat dupa
ei si am coborat pana la cabana, ne-am cazat si bine-nteles ca eu m-am opus in
a porni la drum fara sa mancam ceva. Radu fierbea de numa, dar peste duritatea
si barbatia lui m-am opus cu tot riscul s-o mi-o iau in freza si ne-am oprit sa
si mancam ceva. Eu aveam nevoie de mancare asta. Dupa experienta anterioara zilnic
am fost flamand ca un lup si simteam nevoia de asa ceva. Mancam in cele din
urma, pierdem ceva timp dupa care pornim spre traseul propus. Surprinzator
iesim din cabana si dam exact peste Anca si Petru. Petru cred ca fierbea si el
in suc propiu si in stilui caracteristic ca vrea si el sa vina. A dezamorsat
bomba (Radu), care nu mai avea pic de astampar. Nu stiu de ce, ca acuma toate
poftele n-i le satisfaceam. Probabil el totusi credea ca are timp sa faca toata
creasta cu banda rosie (7 ore) in conditiile in care era totusi ora 4 si sa nu
divulg din secret, dar traseul era unu deosebit. Cu chiu cu vai stabilim ca il
asteptam 20 deminute pe Petru (l-am pus pe el sa zica cu gura lui cat timp sa-l
asteptam). Radu fierbe 5, 7 minute dupa care el o i-a incet pe traseu cu
celalat Radu B. Eu cu Ovidu ramanem sa-l asteptam cele 20 de minute pe
Petru, timp in care printre discutiile avute mai priveam cu placere si la
“caprioarele” care treceau pe carare. E frumos uneori sa stai sa adimiri si
peisajul. J.
Au trecut 21 de minte si Petru nu a parut. Ne ridicam si pornim timp in
care il judec in gandul meu ca totusi nu vine si ne-o facut sa asteptam dupa
el. “Mda, nu-i frumos, dar asta e, totusi 20 de minute nu-i o targedie” in
gandul meu. Pornim spre drum fara bagaje si cu un avant puternic incercam sa-i
ajungem pe ce-i doi Radu. Totusi am ramas mirat cand din spate ne striga Petru.
“Imi cer scuze ca te-am judecat” tot in gandul meu dupa care ii zic ca am
asteptat chiar 21 de minute dupa care am plecat. Sincer i-am vazut fata care,
sa zic, era obosita si flamanda. Mi s-a facut mila de el, dar in acelasi timp
cunoscandu-l ca un tip puternic (participant la maratoanele de la Moieciu de
Sus) nu m-am ingrijorat prea tare. Acuma daca stau bine si ma gandesc daca nu
venea si el cu noi chiar imi parea rau pentru el. Fata de care mi s-a
facut mila era cu totul schimbata la finalul acestei zile in care (chiar
si acolo sus pe creste) era alta fata, mult mai sclipitoare. Pe drum ne
intalnim si cu Mugurel, Cristina, Gaby, stam de vorba putin cu ei dupa care ne
continuam drumul spre creasta vulturilor (intr-un tarziu aflu ca se numeste
Eagle Path). In mai putin de o ora si 15 minute cat scrie pe harta ajungem sus
in creasta (oarecum, o sa, care la stanga si la dreapta se deschidea
creasta Eagle Path ) unde timp de 15 minute facem o pauza bine meritata. “Wow”
in fata parca din vazduh apare un chip angelic. O blonda draguta foc cu un corp
de invidiat, de admirat si pozat. Il interpun pe Petru intre ea si apartul meu
de fotografiat si incep sa-i fac o multitudine de poze. Normal nu lui Petru ci
fetei. Era un blond frumos, avea parul impletit purtat pe spate ingrijit, era
imbracata in pantaloni scurti de blugi care se continuau cu o frumusete de
picioare. Erau atat de perfecte si de frumoase incat cu greu mi-am putut
dezlipi ochii de pe ale ei picioare si nu numai. Desi mi-a sarit in evidenta si
adidasii cu care era incaltata si chiar si ghiozdanelul de “farduri” pe care il
avea. Chiar nici in ziua de azi nu inteleg cu a ajuns acel trup imbracat ca de
o plimbare in parcu Cismigiu din Bucuresti intr-o seara de vara, acolo sus. Ii
drept ca si Ovidiu s-a inghesuit cu apartul lui timp in care l-am amenintat ca
niciodata el n-o sa mai vina cu mine in ture. Era clar imi lua feircirea de-a
fi unicul J.
Dar sa nu uitam de ce-am venit J! Dupa momentu
publicitar intram pe Eagle Path marcat cu banda rosie cu specificatia ca doar
intr-o singura directie se face. De aici incepe spectacolul, spectacol la care
am participat si eu cu o oarecare placere, dar in acelasi timp cu o frica de
nedescris. Era un fel de custura plina de lanturi cu zone in care lantul se
muta de pe un perete pe altu. Deja miscarile mele erau asemantoare ramei de
pamant. Ma trageam pe cur la propiu pe anumite portiuni, iar pe alte portiuni
strangeam lantul in brate cu atata patima incat se incalzea instant de la
fermitatea mea. Zonele pe care cat de cat imi mai trageam sufletul erau acele
coborari asemanatoare unor strungi cu lanturi verticale.Frica nu se manifesta
la fel cand eram pe hornuri ca si cand eram pe custuri si brane. Aici in stanga
si in drepata aveam perete, iar numai in jos era abruptul. Norocul facea ca
aceste hornuri alternau cand la coborare cand la urcarea spre alte brane si
custuri, timp in care imi mai revenea sangele in obrajori. Caprele negre din
fata mea erau in culmea fericirii, dadea toti din coada parca eram eu cand am
vazut blonda, unu pe o creasta altu pe un bolovan , altu atarnat de lant toti
radeau de mine si ma asteptau sa mai facem o poza cu maimuta. Adica cu mine cel
speriat. Tin minte ca am facut o poza de grup in care eu stateam in cur bien
fixat cu un lant in mana si ei in jurul meu in picioare voiosi si plini de
viata. Si eu aveam viata in mine (inima o simteam in tot corpul) insa cand mai
auzeam pe Radu acolo in fata ca injura ca urma o portiune mai dificila, eu din
spate am si zis:”sa-mi dau palme ce-o mai fi pe acolo”. Ajung in zona cu
pricina, unde era o frumusete de brana in care am trecut-o cu doi stropi la
fund si 10 pe frunte. Dupa aceea trecere am zambit urat dupa care am trecut in
fata. Mi-am bagat ardei iute in fund si am fugit la figurat pe toata creasta.
Luasem avans fata de ei foarte mare. Eram déjà spre limita de 70% a consumului
pshihologic si de aceea am luat-o in fata macar sa nu poposesc mult pe anumite
pasaje pana trece lumea si sa o pot studia. Eu primu si atunci in cateva secunde
trec rapid obstacolul. Au trecut aproape 45 de minute de cand eram pe
Eagle Path si eu cautam coborarea pe banda galbena spre “casa”. Desi ceilati
erau porniti sa coboare pe dunga neagra deci sa mai faca inca o ora (40 de
minute) din creasta. Faceam doi trei pasi ridicam privirea sa vad ce urmeaza si
nici o iesire spre “casa”. Crestea adrenalina cu fiecare pas mai ales ca am
ajuns intr-un loc crucial. Aveam un perete pe care trebuia sa-l cobor. Plat la
90 de grade cu o scara verticala din fier(gen scara de la canionul 7 scari). No
ce mama focului fac? Sa-mi dau plame … Mi-am tras pantalonii in sus,cazu-se-ra
de frica, dupa care ma pun in fund ca si cum as fi pe marginea unui bloc si
caut cu calcaiele scara ca pe urma sa ma intorc cu burta spre ea. A fost un
sentiment ciudat pe care nu l-am simtit niciodata, dar in acelasi timp ma
imbarbatam cat puteam. Calc incet si sigur pe prima treapta, a doua, inca tot
cu curul pe stanca dupa care la a treia ma ridic sa fac schimbu cu burta spre
scara. Ma intorc incet si atent dupa care simt ca scara are o inclinatie usor
spre stanga. Brusc sar din nou sus de unde am pornit si raman masca. “Tulai
soare”, ce ma fac, tragea “mult” stanga, cum mama focului sa cobor. Ma intorc
in spate disperat dupa colegii din spate cu gandul sa “plang” ca eu nu o sa pot
cobora aceasta scara (aproximativ 7-10 m). Dar in spate nu era nimeni astia
inca nu erau aparuti si nu aveam nici contact vizual cu ei. Asteptam o salvare
din partea lor, desi in aceeasi fractiune de secunda ma intorc inapoi la scara mea
si zic ca oricum nu au cu ce sa ma ajute, era vorba mai mult de pshihic. Ma pun
din nou in fund in aceeasi pozitie imi fac o cruce si urmez aceeasi pasi ca si
de prima data. Diferenta a fost ca in momentul intoarcerii nu m-am tinut de
scara ca si in mod normal ci pe marginea din drepata am prins cu mana scara si
cu tot bratul ma opuneam aceleasi forte gravitationale care ma tragea spre
stanga si apoi usor usor cate un pas. Paseam parca aveam 20 de kg. Eram ca un
puf de puisor, simteam ca daca era din palstilina scara nu se deforma sub
greutatea mea. Totul a dura 30 de secunde, dar atat de intense incat dupa ce am
lasat scara din mana mi-am mai facut o cruce si am zambit larg larg, asta si
pentru ca am gasit dunga galbena pe care trebuia sa ma retrag si pe care trebuia
maine sa traversam perpendicular creasta. In loc sa cobor spre dreapta, am
coborat o portiune mica spre stanga. Cercetam déjà terenul pentru maine sa vad
cum e coborarea spre stanga. Totul parea ok si accesibil chiar daca existau
inca lanturi. Putin semana cu strunga dracului (imi place foarte mult aceea
strunga), fapt ce m-am facut sa ma opresc si sa ma reintorc impacat cu gandul
ca coborarea de maine ii ok. Ajung din nou langa scara mea si incerc sa astept
lumea. Ma decid ca sa cobor incet incet pana trec de toate lanturile sa nu mai
am nici o emotie. Ei treaba lor daca continua eu ma retrag pe traseul propus cu
banda galbena. Incet incet cobor un lant doua si apare un perete. O nuuuuuuuu!
Brana, nu are nici lant, of sa-mi bag una! Ma pun in cur si ma trag usor ca si
cum as vasli intr-o barca. Nu era deajuns inca si de la aceasta inaltime
simteam haul si frica. In acel moment din pozitia tras pe cur ma las usor usor
pe spate pana in momentul in care simteam ca sunt in siguranta. Moment in care
astia de sus ma vedeau si urlau la mine.
Esti ok? Ba cum ii pe acolo? Noi continuam creasta!
Sa fiti sanatosi eu cobor pe banda galbena am urlat eu la ei baga-u-as
undeva si pe banda asta (in soapta injuram de zor).
Ba ii ok?
Da da da , si apoi in soampta pe masa da da!
Trec de aceasta zona apar alte lanturi dupa care urmeaza inca o portiune
dificila. Asta o pus capac. Nici vorba maine sa venim pe aici. Nici o sansa.
Aleg tarseul cel mai sigur pentru maine. Din nou luasem pozitia tras pe cur si
inclinat pe spate. Sus sus pe o stanca se auzeau si vedeam cum cineva se catara
pe un perete. Pe ai mei i-am pierdut incet. Trec cu chiu cu vai si de aceasta
portiune fara lant si vad alte lanturi. Desi ma simteam mult mult mai in siguranta
avand de ce sa strang. Deja si altitudine am pierdut destul de multa, coborasem
déjà mult din creasta si mai aveam un singur hop si un singur pasaj cu lant.
L-am trecut destul de lejer in conditiile in care ma simteam mai stapan pe mine
pentru ca simteam ca sunt la o altitudine mai mica acuma si ca am deasupra
creste. Daca era undeva sus pe creasta acest pasaj poate in creea mult mai
multe probleme si frici.
Gata s-a terminat, déjà coboram pe poteca pavata si din cand in cand ma
uitam spre inaltul cerului si a crestei, imi mai faceam cate-o cruce si zambeam
cat de frumos a fost si ce frica mi-a fost. Intr-o zvagnire de curaj parca imi
parea rau ca am coborat. J Stati linistiti zvagnirea a durat mai putin de o milisecunda. M-am consumat
foarte mult, nu ajunsesem la suta la suta, in schimb eram pe aproape mai ales
si cu ultimile doua brane fara lanturi. De unde a inceput zona sigura si pana
la cabana am ramas singur si am meditat asupra ce era sus,la fiecare pas pe
care l-am facut si cum am trait fiecare moment. Sunt clipe care nu le pot
exprima in cuvinte sunt clipe care ma bcuur ca le pot trai, dar in acelasi timp
cand is acolo sus pe creste ma gandesc ca daca mi se intampla ceva rau eu mi-am
cautat-o singur cu lumanarea. Cele mai multe ganduri ma lovesc acolo sus legate
de cei dragi. Ma gandesc ca daca cad si
mor sau doar ma nenorocesc oare cum o sa primeasca veste cei dragi. E crut
pentru ei sa primeasca astfel de vesti. In acele clipe chiar imi pare rau sa
patesc ceva, doar de dragul lor de a nu suferi de pe urma mea. Uneori chiar
nu-si merita riscul aceste lucuri, dar acuma ca sunt jos in siguranta pot zice
ca totul a fost atat de frumos si deosebit. Sunt, cred ca, si cele mai intense
momente cand ma rog lui Dumnezeu si zic cel mai intens si din suflet Doamne
ajuta.
Aproape ajuns de cabana paseam agale, apasat, in siguranta si cu gandul in
extaz. Pluteam dupa acel consum pshihic pe care l-am avut. Mi-au prins bine acele
clipe de singuratate ca am putut meditata la tot. Ajuns la cabana imi reintru
in normalitate si incep sa le povestesc cu zambetul pe buze cum m-am tras eu pe
cur si cat de frumos a fost raseul. Le-am aratat si curul care era uzat si
patat. Frumos dar greu pentru mine.
Nu dupa mult timp se intorc si ce-i 4 zambilici plini de satisfactie cu
gurile pana la urechi.
“Bine ai facut ca te-ai retras” a urmat o portiune “superba” cu lant iar
brana lipsea cu desavarsire. Iti bagai picioru in perete. … Radeam cinic si in
acelasi ton “ maine nici sa nu va ganditi ca mergem pe galben” albastru unde am
vazut blonda. Galben categoric nu, cine nu ma asculta merge pe propia
rapsundere, dar il asigur ca cu bagaj mare nu treci prea usor sau riscul e prea
mare, mult prea mare.
A urmat o seara de povesti despre Eagle Path care de fapt era altceva decat
stiam eu de pe harta cu Tatra. Eram obisnuit ca Tatra din Slovacia e ca si
Tatra din Polonia pe harta. Imediat dupa aceasta experienta mi-am luat harta
doar cu zona Eagle Path pe care scria Via ferrata. Era via ferata ce am facut
eu, o bucata din acele 7 ore. Imi tremura mana pe harta stiind ce am facut. (In
conditiile in care stiu ca via ferata di Domomiti se trateaza cu hamuri si toate
cele). O deschid si incerc sa citesc cu drag din ea: am pronit din punctual Zawrat 2159 cu sensul de directie indicat de harta
(un singur sens ii bun) am coborat pana la 2182 Nowy Zawrat apoi intr-o sa la
2178. Pe harta zonele cu lanturi este punctat cu punct rosu ce incadreaza un
pucnt galben. Dupaia urcam pana la 2204 si coboram imediat la 2199, de aici
urcam din nou intr-un punct de belvedere Ml. Kozi Wierch 2228 prevazut tot cu
lanturi, apoi coboram usor pe un alt varf mai mic 2222m dupa care intr-o sa la
2201. Aceasta sa este urmata de o serie lunga lunga de lanturi pana la
urmatoarea sa aflata la 2189. Pe langa simbolizarea lanturilor pe harta mai
aparea un elemnt nou de informare … era tare ciudat si pentru explicatia lui
mi-a fost groaza sa merg la legenda, era un cap de mort cu doua oase in forma
de x. Din sa urcam pana la 2189 iar de la varful 2182m urmeaza iarasi un
sir lung de lanturi plus acel cap de mort. Dupa acest cap urmeaza doua sai
aflate la 2126 m legate cu lanturi intre ele dupa care pana la Kozia Przel nici
un cap de mort sau alte semne in afara de lanturi. Oricum era linistea
dinaintea furtunii taman la Kozia Przel se intersecta cu traseul galben unde se
afla si scara. Zona marcata pe harta cu semn de exclamare cea ce insemna zona
periculoasa si apoi frumosul drum galben plin presarat cu punctele ce insemnau
lanturi plus un cap de mort si plus semnul de exclamare puse in acelasi loc si
toate deodata.Crunt dar adevarat.
Daca aveam harta doar cu via ferata si daca stiam ca ii via ferata précis
nu aveam curajul sa intru sau daca totusi intram pe ea eram déjà incarcat
pshihic cel putin 60 %. Asa inconstient am mers cu placere crezand ca gasesc
aceeasi treaba ca si in Slovacia, acelasi tip de scari si lanturiJ.
Dupa o asemenea zi cu totii am dormit precum urmeaza: Mugurel si Cristina
pe prispa chiar de langa usa de intrare in cabana, asta dupa ce s-au saturat
sa-si caute loc in sala de mese, Radu B si Radu au dormit tot pe prispa, dar
putin mai in lateralul cabanei, iar in podul cabanei pe saltele am dormit
restu. Anca si Petru pe o saltea, Gabi si Ovidiu pe alta saltea, iar eu langa
ei am dormit pe doua saltele. Trebuia sa mai vina cineva langa mine dar cred ca
nu a mai avut loc de incarcatura mea phisica care s-a intins si ea pe o saltea si
asa am reusit sa dorm pe doua saltele.
Ziua a sasea: 10. Iulie 2013
Am facut o pauza mai lunga de la scris (este 20.08.2013), dar de data
aceasta am sa finalizez aceasta tura de vis. O ultima zi in Tatra si
splendorile ei au inceput incet incet sa se piarda in zare la fiecare pas. Ziua
a 6 – a este ziua in care ne-am indreptat spre Zakopane, o statiune asemanatoare
cu Poiana Brasov la noi si cu Strbske Pleso din Slovacia, plina de oameni,
pensiuni frumoase si posibilitati de a petrece timpul in aer curat si
imconjurat de frumuseti ale naturii. Dar pana sa ajungem acolo si ziua de
astazi a fost presarata cu traseu frumos plin de lanturi si de inaltimi mari.
In prima faza am urmat acelasi traseeu de dunga albastra pana la Zawrat, locul
unde am intalnit aceea frumusete de fata cu parul blond. Inca si acum sunt
uimit de frumusetea ei si in acelasi timp de prezenta ei in acel peisaj cu acel
echipament pe care il avea. Era din alt peisaj si totusi respect pentru taria
ei de a face un asemenea traseu pe care eu cel putin am tremurat. Intradevar si
azi am tremurat putin, dar nu din prisma faptului ca a fost la fel de periculos
ca si pe via ferata ci pentru ca de data aceasta am aveam rucsacul in spate,
care ma impulsiona sa cobor spre rapa J, insa noroc cu
lanturile solide pe care le imbratisam uneori cu mare drag si patima. Coborarea
de la Zawrat spre Murovaniec a fost pe lanturi si a durat aproape o ora si din
prisma faptului ca traseul era destul de populat si s-a asteptat destul de mult.
Un traseu frumos pe alocuri chiar spectaculos presarat cu zone abrupte si pline
de expuneri. Deja parca incepe sa-mi placa si aceste zone parca de aici din
scaunul de pe care scriu am un curaj mult mai puternic.” Multi viteji se arata
dupa razboi” . Oricum se vede o vindecare considerabila in comportamentul meu
vis-a-vi de frica de inaltimi. Mai am inca, dar incet si cu treaba buna poate
reusesc si eu sa fac custura saratii sau creasta Craiului.
Coborarea pe lanturi face ca sa pierdem rapid de tot inaltime si ca dupa o
ora sa vedem crestele Eagle Path de jos de tot. Nu dupa mult timp ajungem la
cabana Murowaniec unde era puzderie de lume, copii, varstnici, tineri de toate
tipurile. Era multa agitatie si in acelasi timp multa culoare. Peste noi se
lasa-se putin foamea asa ca cautam sa ne facem loc printre oameni sa stam la
cozi si sa ne comandam. Aici chiar nu s-a putut plati cu euro si norocul nostru
a fost ca aveau aparate pentru platit cu cardul. Deci usor am reusit sa-i
calmez marea problema a Cristinei si anume lipsa slotilor din buzunar. Oricum
dupa aceasta tura am tras o concluzie in care nu conteaza ce bani ai in
buzunar, bani sa fie si minte sa te descurci (a nu se urmari castigul sau
pierderea). Pana la urma si saraca Anca care a plecat acasa din adoua zi nu
avut nici un forint in buzunar si pentru aceea la toaleta a lasat-o ori de cate
ori a avut nevoie, ba mai mult oamenii din jur i-au sarit in ajutor si i-au
cumparat sandvici si sucuri si erau in stare sa cheme si ambulanta care suta la
suta venea pe gratis.
Aici am mancat o supa de varza acra, de tot, cu costite afumate (genul de
costite care la noi se pun in iahnie de fasole). De foame supa a fost bunicica
desi nu am mancat-o toata ca era prea acra duca pe s-a terminat carnea din
farfurie.
Dupa mica pauza de masa pornim din nou la drum si teoretic pana jos in
Kuznice nu mai fost evenimente importante. Nici coborarea nu a fost una
interminabila desi daca mai continua vreo 2 ore puteam exclama acest lucru.
Ajunsi in Kuznice a urmat problema cazarii moment in care a fost pentru unii
prilej de grija si de disperare, poate si din prisma faptului ca sus déjà
crestele au fost acoperite cu nori cenusii (parca din senin au venit acesti
nori) si categoric a oboselii cumulate. Eu eram impasiv si aveam doar un singur
gand sa dorm la cort casute, sau in aer liber pe undeva, nici nu vroiam sa aud
de pensiune sau camera de hotel. Poate celor din jur le suradea ideea, dar eu
eram total impotriva, expunandu-mi punctul de vedere categoric. Din Kuznice
pana in Zakopane a fost drum scurt loc unde am gasit o zona de campare plina de
casute pline ochi. Prima incercare a esuat si din nou tulburarile apar in
mintea celor din jur, insa pentru mine totul era sub control, era doar o
problema de timp.
Ajungem in Zakopane facem stanga la primul mare sens giratoriu, iar dupa
200 de metri apare o intersectie mica mica in care un drum secundar intra in
strada principala. Noi facem la dreapta pe aceea straduta si dupa 50 de metri
pe partea stanga se deschide o poarta larga cu o zona de camping mare. Aici
poti sa-ti pui cortul, sa dormi la casute, sa stai intins in aer liber, sa vi
curulota, sau cu masina sa te cazezi. Era locul perfect pe care il cautam. Am
platit 10 euro de persoana pentru o noapte la casute curate si frumusele. Aveam
si baie in camera si resou pentru a ne pregatii mancaruri. Pentru ca nu aveau o
cabanuta libera cu 9 locuri ne-am impartit in doua casute. Intr-una cuplurile
plus copilul lor (Cristina, Mugurel, Anca, Petru cu copilul lor “Toderut”
Ovidiu), iar in cealalta casuta undeva la etaj am prins noi loc (eu, Radu B,
Radu, Gabita). Primu lucru lumea s-a bagat la dusuri si la intins pe paturile
moi si proaspat parfumate. Adevarul ca si mie mi-a mirosit un iz frumos de
cocolino, dar cu atat mai mult eram nerabdator si nelinistit sa las bagajele sa
se termine lumea si sa fugim prin oras. Sa adulmec parfumul fetelor ce trec pe
langa mine sa simt prospetimea data de parfum de civilizatie (eu care eram cam
neaspalat). Dusurile erau curate, dar probabil ca eu am o problema in care daca
ies de sub un dus strain ma simt mai murdar ca si la intrare , cu toate ca nu
este asa.
In cele din urma iesim in oras,schimbam bani ca aici chiar nu mai primeau
euro ne cumparam de mancare ne intoarcem la casute mancam bine de tot (eu,
papara din oua poloneze cu slanina de Romania cu sticla de lapte , iar ca
desert un ¾ dintr-un borcan de 300 g de finetii uns pe paine cu o cana de
lapte). Inca eram pofticios si flamand dupa mancare, asta dupa ce cu cateva
zile inainte am fost stors de stafilococul auriu sau ce “peste o mai fi ala”.Cand
zis stafilococ ma gandesc la pestisorul auriu cu 3 dorinte. Cu burtile pline
nerabdator vroiam din nou o tura prin statiune. Pornesc cu Radu B, Radu si Gabi
in plimbare agale, timp in care noaptea se lasa-se déjà peste noi. Becurile
s-au aprins frumos, iar forfota era din ce in ce mai intense. Ma simteam putin
asa ca pe strazile din Praga. M-a impresionat placut aceeasta statiune cu o
suprafata pietonala destul de mare. In cele din urma eu cu Radu B ne despartim
de Gabi si Radu care se intorc spre cazare, iar noi mergem sa cautam autogara
de unde sa luam maine dimineata autocarul spre Poprad.
Gasim totul repde si tragem sa ajungem si noi spre cazare, motivul, parca
se poate deduce usor dupa o masa copioasa si arderile bune. Atat de repede
ne-am miscat ca inainte de a ajunge la cazare i-am prins din urma pe Gabi si pe
Radu.
Ziua a saptea: 11. Iulie 2013
Drumul spre casa, drumul reintoarcerii, drumul depanarii a celor ce au
trecut, drumul parerii de rau ca totul s-a terminat, ultimul drum in aceasta
formula. La ora 9.50 ne urcam in autocar, iar dupa 10 minute de mers se
declanseaza ploaia care astepta sa vine de inca de cu seara. Totul in jur era
ud, ploua tare si marunt. Tot drumul de la Zakopane pana aproape de Poprad a
plouat timp in care unii dintre noi au mai atipit unii au mai facut poze, altii
au mai glumit, dar in acelasi timp cred ca toti erau cuprinsi de o melalcolie
dupa tot ce s-a intamplat. Eu la urcare in autocar am simtit o durere mai
puternica in genunchiul stang, dar nu eram sigur ce s-a intamplat. Eram curios
la coborare din autocar cum se prezinta genunchiul. L.
Ajunsi in Poprad, eu cu Radu B ii conducem pe ceilalti la masini si ne luam
ramas bun. Un ramas bun sincer de al
acesti camarazi cu care am petrecut 6 zile pe munte cu care am impartasit
moment frumoase si deosebite (ziua mea de nastere sus pe RYSY), dar si momente
mai grele (plecarea Ancai, stafilococul auriu al meu, durerile de genunchi ale
lui Cosmin, Laurei, clipele de nevorzitate ale lui Radu si lipsa slotilor care
o facea pe Cristina iraschibila J). Oricum nu-mi pare
rau de nimic si totul a fost perfect din punctul meu de vedere desi a fost greu
sa iau anumite decizii.
Asa ca imi iau ramas bun de la déjà prietenii mei (Anca, Cristina, Gabi,
Mugurel, Petru, Radu si Ovidut) le pup pe fete le strang mana la baieti ca pe
urma sa le intorc spatele ca despartirea sa fie mult mai usoara. Sincer sau
adunat clipe frumoase peste care nu pot trece cu vederea si doar simpla
prezenta a lui Radu B care a ramas cu mine sa se intoarca cu trenu a facut sa
nu scap o lacrima. O lacrima dupa tot ce au insemnat aceste persoane in toate
aceste zile. Fuga de a nu-i mai privi in ochi pe acesti oameni ma face
mai puternic.
Eu cu Radu B luam trenul spre Kosice unde vizitam orasul loc in care ne
intalnim cu Anca, Petru si Radu, mancam impreuna dupa care iarasi fiecare isi
vede de drumul lor. Plimbarea prin Kosice a confirmat ca piciorulmeu stang a
cedat cu totul. Erau dureri destul de puternice ceea ce faceau sa cobor cu
grija orice scara si orice miscare sa fie supraviegeata atent in gand.
Am dormit in gara din Kosice pana dimineta (loc unde Radu B, a testat folia
de supravituire invelindu-se cu ea) de unde am luat un tren spre Miskolc, de
acolo am mai schimbat in Nyerehozo dupa care care in Puspokladony, ultimu tren
spre cluj. Puspokladony – Cluj a fost un drum al tulburarilor interioare odata
caci stiam ca acum totul s-a terminat (Dovi denia= la revedere in limba
slovaca) si nu in ultim rad ca din nou incepea sa ma cuprinda o greata. Imi era
din nou rau, ma simtema sleit de puteri, imi era foame, dar nu aveam pofta de
mancare si parca si prins stomac se simteam miscari de placi tehtonice. Da, a
reaparut auriul ce-l dinainte care m-a tulburat acolo sus pe munte. Acum sunt
in tren spre Cluj din nou bolnav si suferind.
Si totusi pot exclama ca sunt fericit si norocos. Norocos ca nu am
mers singur in Tatra, norocos sa reaud din nou limba de care m-am indragostit
acum cativa ani (sa nu uitati ca sunt totusi cel mai mare patriot in sinea
mea), sa-mi revad doi prieteni dragi din Slovacia (Erika si Marek), care au
urcat pe munte doar sa ma vada 15 minute dupa care sa coboare spre civilizatie
pe noapte, norocos ca am avut parte de oameni faini, norocos ca s-a modificat
traseul si asa mi-am sarbatorit ziua sus pe Rysy munte ce l-am urcat prima data
anul trecut intr-un picior pe unerrii Irinei Dumitrascu, norocos ca am prins toate
cazarile perfecte si nimeni nu mi-a zis ca a dus lipsa de ceva la cazari,
norocos ca au avut rabadare si incredere in deciziile pe care le-am luat de-al
timpul turei, norocos ca a plouat doi stropi cand am coborat din tren in Stary
Smocovec si a plouat cu galeata cand eram in autocarul dintre Zakopane si
Poprad si de ce nu norocos ca am facut cunostinta cu Eagle Path, via ferata
poloneza.
Sunt fericit si sper ca la anul sa ma reintorc in Tatra, iar acest jurnal
sa ramana ca o amintire frumoasa peste zeci de ani. Sper sa-l regasesc si sa-l
recitesc peste 50 de ani, sau in momentele cand n-o sa mai pot urca pe
varfurile muntilor. Atunci cand sanatatea sau viata nu-mi va da voie sa urc,
acest jurnal sa-mi fie piciorul si plamanul cu care sa pasesc din nou pe
crestele varfurile, creste pe care am invatat ca viata e un sacrificiu de care
sa te bucuri la moarte pe deplin.
“Fiecare om are Everestul lui al meu a fost Tatra de data aceasta”
Cu lacrimi in ochi termin acest jurnal pentru ca l-am retrait din nou.
Shtelica
Marþi, 20 august 2013 - 21:13
Afisari: 3,076
shtelica
Pozele cu capre albe nu s-au incadrat in marimile impuse de forum ?
Miercuri, 21 august 2013 - 11:12