Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Ianuarie 2020
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Februarie 2020
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
242526272829

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Drumul haiducului din mine (Muntii Bucegi)


Relația mea cu muntele pare să fi devenit destul de serioasă, din moment ce ne vedem din ce în ce mai des în ultima vreme. Încă nu am ajuns la stadiul în care să mă mut la el, deși sună frumos acest gând, dar ne întâlnim singuri, pe ascuns, iar eu tremur de bucurie când ne aflăm împreună, neștiuți de vremuri. Îi sărut pe furiș apele ca pleoapele, îi ascult suflul vântului ca șoaptele, îi sorb mireasma ierbii verzi ca părul fetei pădure, ori mă opresc preț de o clipă și îi urmăresc freamătul vieții mereu întinerite.



Da, în ultima vreme am umblat îndrăgostit de natură, cu capul în nori (chiar și la propriu). Mi-am învrednicit picioarele, dar am lăsat mâinile pradă amorțelii și am rămas în urmă cu scrisul. Poate ar fi util să port la mine un reportofon și să schițez jurnalul potrivind cuvintele cu peisajele, iar acasă doar să transcriu povestea pe care mi-a spus-o muntele.



Luna aprilie, când la câmpie suntem în pragul primăverii, cu pomii înfloriți și verdele crud aruncat parcă de un penel iscusit ici și colo, la munte este o perioadă a frământării: nopțile vin cu fulguieli răzlețe, diminețile adună promoroaca pe ramurile golașe, iar după-amiezile cheamă sub soarele călduț bondarii bezmetici. Serile sunt numai bune de meditat în fața vreunei cabane încălzite, ori din sacul de dormit adăpostit într-o stână (încă pustie). Stelele parcă răsar doar pentru călătorii cutezători - care au ieșit să le întâmpine în răcoarea din marginea pădurii - și dansează în văpaia ce suie din vatră.



Jumătatea lunii aprilie m-a găsit cu dor de mers prin locuri neumblate de mine până acum și mai puțin umblate de omul contemporan. Mi-am făcut o desagă ușurică pentru un traseu lunguț, de o zi, pe vechiul drum al haiducilor de odinioară, ce trece prin limita sudică a parcului natural Bucegi.



Trenul personal oprește scurt în Posada și cobor doar eu. Nu urcă nimeni din micuța haltă, care nu are nici măcar o clădire de adăpost, darămite gară! Astăzi, aici, trenul a oprit doar pentru mine :)



Aerul este rece. Nici nu are miros răcoarea, dar înțeapă ușor în nări. Expir pe gură puternic, suflu de câteva ori în palmele făcute căuș și pornesc vivace pe potecuța care străjuiește drumul de fier. Mă opresc doar pentru a desface de pe rucsac bețele de trekking, moment în care zăresc zăpada care încă îmbracă în straie de iarnă culmea Baiului.



Prahova curge învolburată de-a dreapta mea, un tren mă depășește șuierând prelung. Apoi, pocnitul șinelor este înlocuit cu mult mai liniștitul măcăit de rațe. Pădurea de pe malul drept nu are frunză, amintindu-mi de o toamnă târzie. Aici zăpada s-a topit deja.



Ajung la Podul lui Neag și traversez râul către localitatea cu același nume, urcând spre stânga pe drumul betonat. Casele mă întâmpină cu floricele vesele peste gard și cu saluturile calde ale sătenilor: Bună dimineața!


/drumul/20150419_085933_hdr.jpg


Țin drumul principal fără a ști unde mă va scoate, iar după ultima casă îl părăsesc pentru o potecuță mai mult bănuită, către stânga, prin pădurea de fag. Potecile nemarcate sunt greu de urmărit în pădurile de foioase după ce cade frunza. Doar prin viroagele mai adânci mai suspectezi că pe acolo ar trebui mers. În rest, poteca se ascunde sub covorul gros și moale de frunze moarte.



Pe undeva pe aici am mai fost în urmă cu 7-8 ani, când am campat la cort într-o poieniță și am primit vizita nocturnă a unui urs curios. Tot din Podul lui Neag am urcat și atunci, dar am ținut până spre înserare drumul principal pe care urcă și coboară animalele în sat, astfel că de această dată nu aveam să revăd aceleași locuri.



Urcând de-a coasta prin pădure, după câteva minute ies într-o șa prin care trec mai multe drumuri de căruță. Caut să ajung într-un punct mai înalt pentru a mă putea orienta, iar spre stânga, la sud, mi se deschide o imagine entuziasmantă: întregul bazin al Prahovei, ce se întinde către câmpie, cu așezări omenești răspândite ca un ciorchine pe firul apei. 


/drumul/20150419_092305.jpg


Nu mă mai satur să privesc tabloul acesta, de bucurie aș strânge pe cineva în brațe! Cum nu e țipenie de om la orizont pe care să-mi revărs energia pozitivă, strâng bețele în mâini și continuu urcușul, aruncând câte o privire peste umăr când și când.


/drumul/20150419_093056_hdr.jpg


Las în stânga o mică pădurice, unde găsesc a fi un loc foarte frumos de picnic, cu deschideri către întreaga vale (ba chiar de cort – noaptea având stelele orașului jos și aștrii cerești deasupra), și mă orientez în urcare spre nord-vest. Pot doar să bănuiesc direcția vârfului Pleșuva, pentru că fiind un vârf domol, deocamdată nu văd decât cocoașe de deal, ce răsar una după alta.



Din iarbă deosebesc niște tufe drăgălașe, cu frunza care seamănă cu bujorul, dar ale căror flori nu au petale.


/drumul/20150419_100358_hdr.jpg


Până la vârf nu există marcaj, dar se poate urma foarte ușor drumul de car. Eu am mers pe lângă drum, prin iarbă, evitând noroiul. La un moment dat observ în stânga mea o stână, încă nepopulată. Nu mă mai abat de la drum pentru a o vizita, dar mă opresc pentru o face o poză. 


/drumul/20150419_094651_hdr.jpg


În fundal presupuneam că roiul de case este satul Adunați, unde în urmă cu 10 ani aruncasem cortul pe un deal într-o plimbare de câteva zile prin sudul Bucegilor. M-am înșelat însă, ajuns acasă am aflat că în imagine este satul Talea; Adunați este ceva mai în spate, după culmea care se prelungește dinspre Breaza.



Pe măsură ce câștig altitudine, întâlnesc un covoraș de zăpadă, care cu siguranță a căzut peste noapte. Nu este nicidecum mare stratul, seamănă mai degrabă cu o pudră sau cu un strop de spumă de frișcă.



Am în picioare bocancii de iarnă. I-am luat mai mult pentru că mă așteptam să găsesc umezeală pe traseu, nu neapărat zăpadă, iar cu bocancii de vară riscam să mă ud chiar și de la rouă.


/drumul/20150419_101012_hdr.jpg


Când în sfârșit ajung la vârf, înțeleg de ce pe unele hărți apare înscris ca dealul Pleșuva și nu vârful Pleșuva: cel mai înalt punct este efectiv o mogâldeață ridicată puțin deasupra unui platou înierbat. În spate este pădurea care, deși crește de pe un teren aflat mai jos, blochează priveliștea spre nord. Dacă nu ar fi baliza pe vârf, nu ai crede că acolo este punctul maxim :)


/drumul/20150419_101548hdr.jpg


În stânga - vârful Gurguiatu, mai împădurit decât Pleșuva, și mai înalt cu câteva zeci de metri – pe care nu aveam să ajung astăzi.


/drumul/20150419_101008_hdr.jpg


În continuare, traseul intră în pădure, bifurcându-se imediat, și numai providența face să urmez calea corectă: la stânga, marcaj două linii verticale. Spre dreapta drumul este marcat cu o linie verticală și sfârșește curând în Posada. Cobor puțin prin pădurea rară de fag și țin calea cea mai largă.



Știam că voi avea de parcurs un drum fără marcaj vizibil. Traseul a fost cândva marcat cu punct roșu, dar de atunci a trecut mult timp și fie s-a șters, fie unii dintre copaci au fost tăiați/doborâți, fie efectiv a fost marcat extrem de rar de la bun început. Mi s-a părut incitant să fac și puțină orientare în teren, ținând direcția în care voiam să ajung (în principiu NV), până când aveam să ajung în puncte deschise care permit orientarea.



Tot mergând prin pădurea liniștită, ajung la un moment dat la un lăculeț, strâns mai degrabă pentru că terenul permite acest lucru cât timp e umezeală în zonă; cred că pe timp de vară dispare. 

Când eram mic, în almanahuri era o rubrică: două desene aproape identice, în care trebuia să descoperi diferențele. Pe același tipar: vedeți marcajul turistic în imagine?


/drumul/20150419_104126_hdr.jpg


Prin luminișuri apar și vestitorii primăverii, acolo unde zăpada s-a topit și soarele e din ce în ce mai prezent: brândușele (deocamdată somnoroase).


/drumul/20150419_103623_hdr.jpg


Mergând doar călăuzit de razele calde ale soarelui, traversez o zonă în care nu mai văd nici marcaj (dacă pot continua să numesc astfel cele două linii verticale sau punctul roșu aproape inexistent), nici potecă, croindu-mi drum prin câteva hățișuri care nu îmi pun probleme la trecere, pentru că natura nu este încă trezită la viață. În cele din urmă ies într-un alt drum de car și regăsesc din nou marcajele familiare: câte un punct roșu ici și colo, mai răruț, că-i mai drăguț! La un cot, mi se deschide spre stânga vedere către munții Vânturiș și Vârful cu Dor, locuri unde vreau și eu să ajung astăzi, și unde iarna încă este în drepturi pe creste.


/drumul/20150419_104954_hdr.jpg


Poteca mărginește pădurea de fag din dreapta și un aluniș de făget tânăr în stânga, urcând aproape imperceptibil. Cred că vara este tare frumos pe aici. Acum nu sunt frunze în coroanele arborilor, dar mă bucur astfel de alintul soarelui.


/drumul/20150419_110159_hdr.jpg


Dar ce tot îndrug eu aici că nu e frunză în copac?!? Iată un arbore de... plastic, care a dat în pârg!


/drumul/20150419_110246_hdr.jpg


Asemenea curiozității din adolescență - dacă toți oamenii văd culorile la fel, dacă nuanța de roșu văzută de mine e la fel ca nuanța pe care o vezi tu - și eu mă întreb dacă nu cumva și arborii pot vorbi și simți la fel ca noi, la un ritm mult mai lent. Cum ar fi ca molidul să încerce să îmi transmită un mesaj, iar eu să nu am răbdare să îl ascult?



Pe aici trebuie să fie plăcută și o plimbare cu bicicleta. Poate în sens invers totuși, având avantajul unei mici pante. Nici nu termin bine acest gând, că și ajung la o coborâre destul de susținută, unde dacă vii cu bicicleta din sens invers va trebui să o cari în spinare. Pasajul nu este însă prea lung. Jos, în vale, pare să fie un alt drum, transversal. Ori poate este valea unui pârâiaș secat. Nu-mi e ușor să îmi dau seama, pentru că peste tot sunt frunze ruginii care acoperă dovezile. Cert e că eu continuu să merg înainte, de data aceasta în urcare înapoi spre culme (drumul începe puțin mai din dreapta), nu înainte de a fotografia singurul ghiocel pe care l-am găsit toată ziua!


/drumul/20150419_111737_hdr.jpg


Ajuns din nou în culme, observ că aici pădurea parcă e mai deasă – zăpada nu s-a topit în întregime, iar în locul solului moale aici e mai multă stâncărie. Și aerul este mai rece, iar un vânt răcoros suflă printre crengi. Băltoacele din potecă au pojghiță de gheață.


/drumul/20150419_113417_hdr.jpg


 Mă opresc un moment pentru a privi de jur împrejur, apoi pornesc în deplină liniște, pășind tiptil. Aveam vântul din față, se apropia un vârf de culme și nu puteam decât să sper că voi zări un locuitor al pădurii. Nu știu să fi mers vreodată mai în liniște, dar efortul a fost zadarnic.


/drumul/20150419_114020_hdr.jpg


Am ieșit sub un perete stâncos, de la baza căruia un izbuc țuruia printre pietricele la vale. În lumina magică pe care o crea soarele în joc cu norii, reușesc să prind un cadru cu bucuria pe care am simțit-o în acel moment :)


/drumul/20150419_114758.jpg


Un pâlc de viorele se luptă cu greutatea zăpezii care apasă trupul lor firav.


/drumul/20150419_114202_hdr.jpg


În poiana în care ies apoi am impresia că sunt într-o poveste – Cris în țara minunilor, pentru că iarna se termină fix la granița dintre pădure și poiană.


/drumul/20150419_115356_hdr.jpg


Ce ironie!, mă gândesc. Trăiesc în aceeași lume ca restul oamenilor - cu mașini și facturi, cu blocuri și șosele, cu fabrici și stadioane, dar prețuiesc cu totul alte lucruri față de ei! Ce a declanșat oare în mine plăcerea de a cutreiera locuri despre care majoritatea oamenilor nu știe că există? Când alții se visează în vile, ori pe iahturi, eu mă pierd în reverii cu poieni de la marginea abruptului; mă reculeg trântit în iarba nu din parcul amenajat de primărie, ci de deasupra unei stâne, cu clinchetul tălăngilor în surdină; apreciez neinvazivitatea picnicului, disprețuiesc grătarul; pornesc la drum cu o înfrigurare aparte, pozitivă, pe cărări despre care doar am auzit și care mă bucură parcurgându-le, cum un joc de rebus bucură amatorul de integrame.



Poate pentru noi traseele sunt un soi de joc logic, precum rebus ori sudoku: știm regulile pe care trebuie să le respectăm, avem câteva repere ale traseelor, cum sunt harta și busola, dar vrem să le completăm noi înșine cu pasul, nu doar să le privim rezolvate de alții.



Epopeea continuă printr-o pădure mai aerisită, prin care poteca șerpuiește mai mult decât până acum. Am din nou vedere către crestele Bucegilor, peste care se adună nori ce par a fi de ploaie. Tocmai am aflat că sunt vreo 130 de feluri de nori (dacă nu chiar mai multe!), mă întreb cum de știu să îi recunosc pe cei de ploaie de ceilalți 129 :)) Am la mine pelerina și sunt pregătit pentru orice condiții, dar sper să rămână soarele pe cer și să-mi îmbujoreze peisajele.


/drumul/20150419_122206_hdr.jpg


Au trecut deja 3 ore și jumătate de la plecarea din gară și cred că am parcurs aproape 12 km. La un moment dat, pădurea se întrerupe și lasă loc unor stâlpi de înaltă tensiune care sigur vin din Sinaia și duc lumină spre satele dinspre Moroieni probabil.


/drumul/20150419_123820_hdr.jpg


La un moment dat, de aici zăresc pe copaci, pe lângă punctul roșu și pătratul roșu - care consemnează limita parcului natural, triunghi roșu – la fel de rar și de șters ca PR. Nu știu exact de unde a apărut, dar observ că are traseu comun spre Cota 1.000 m. Se pare că urcă pe undeva din Sinaia și de la șoseaua spre Târgoviște se desparte de PR și merge spre lacul Scropoasa. Mă voi documenta mai în detaliu, pentru că este un traseu pe care aș vrea să îl descopăr.



Prin noroaiele potecii, căutând fără succes pași de animale sălbatice, deslușesc urme de potcoavă, semn că prin codrul verde încă se pierde, încă se vede urmă de cal :)



Îmi vine în minte amintirea cu haiduci a lui Vali Sterian, dar compun și eu o strofă:


Acum multe primăveri

Pe aici prin trecătoare

Au gonit haiduci călare

Băgând spaima în boieri

Cu gânduri de răzbunare.


/drumul/20150419_125113_hdr.jpg


Foarte curând după ce trec de firele de înaltă tensiune, depășesc o stație de gaze naturale aflată pe stânga și apoi ajung deasupra hotelului de la Cota 1.000 m, care pare închis.


/drumul/20150419_125339_hdr.jpg


Privind înapoi, bag de seamă că am trecut printr-o rezervație fosiliferă vizitată îndeosebi de urs. Nefiind avizat, nu am găsit fosile. Și pentru că nu mi-am anunțat din timp prezența în zonă, nici ursul nu a știut să mă aștepte cu pâine și sare.


/drumul/20150419_125513_hdr.jpg


Aici fac primul popas, pentru că mi se făcuse fomică și prin pădure nu am fost suficient de haiduc să scot sandwich-ul din rucsac; aroma lui ar fi putut aduna tot felul de sălbăticiuni la festin: veverițe, arici, muște, fluturi și alte animale pofticioase. Nu de alta, dar cred că nu aveam suficientă mâncare pentru toată lumea!



Cât timp mâncam la marginea șoselei, un cuplu mai în vârstă care lăsase mașina aici trece pe lângă mine și se îndreaptă pe potecă spre pădure, în direcția în care urma să merg și eu. După numai 10 minute de odihnă, când începe să picure, decid să pornesc din nou la drum, pentru a mă adăposti de eventuala ploaie în pădure.



Pe aici nu am mai văzut niciun marcaj și, deși am ținut poteca vizibilă, la intrarea în pădure aceasta părea să se răsfire, iar eu am mers pe unde am presupus că e bine - cumva către dreapta, după sticlele de plastic (a se citi marcajele turistice de ultimă generație) abandonate - până când am realizat că am deraiat :)



Scot harta și aflu că dacă țin nordul voi ajunge repede în culmea de deasupra pădurii. Desișul molizilor creează o ambianță foarte întunecoasă, la sol practic nu crește nicio plantă. Pe aici nici nu a ajuns ciripitul de păsărele. Mă aștept din clipă în clipă să zăresc o colibă de vrăjitoare cu o cotoroanță în prag, eventual deghizată într-o crăiasă frumoasă care să mă ademenească, dar sunt dezamăgit și de data asta.



De câteva ori am impresia că am găsit poteca, ieșind în luminișuri, dar constat că de fapt sunt pârâiașe pe acolo, nu cărări. Chiar și așa, orbecăind, cam în jumătate de ceas ies din nou în culme. Nu mai plouă, dar norii încă dansează pe boltă. De aici pot vedea traseul pe care l-am parcurs până acum, împădurit în întregime. De acum voi merge aproape încontinuu în gol alpin.


/drumul/20150419_140400_hdr.jpg


Pentru că în continuare va trebui să urc – sunt la baza Păduchiosului și merg spre șoseaua care duce la Dichiu – fac o pauză scurtă de ronțăit migdale.


/drumul/20150419_135318_hdr.jpg


E fain aici, am o priveliște minunată! Din iarbă au răsărit floricele de primăvară... Numai să nu mă plouă, văd că pe culmile din depărtare s-au așezat norii. Dacă doar picură puțin nu-i bai. Ba-i Bai! Hmm... ce fonetică: bye bye?!



În zona vârfului Păduchiosu este o stână cu mai multe acareturi, dar la jumătatea lunii aprilie era goală. 

La un moment dat, din pădurea din stânga mea ies două persoane și se îndreaptă spre vârf: sunt cei doi care au urcat de la Cota 1.000, se pare că nu sunt singur pe aici. Vârful Păduchiosu poate fi ocolit de cei care parcurg acest traseu fie prin dreapta pe la stână, fie prin stânga pe o potecă mai neînsemnată, dar eu am preferat să urc pe el pentru panoramă. Până când am ajuns eu sus, cele două persoane coborâseră pe partea cealaltă și nu am apucat să le întreb despre traseul din pădure. Mi-am zis că îi ajung din urmă după ce cobor, dar cât am stat eu la vârf și am făcut poze, ei duși au fost și nici măcar nu am văzut unde au dispărut.


/drumul/20150419_141420_hdr.jpg


Porțiunea care urmează după vârf este frumoasă pentru că se merge pe gol alpin. O privire aruncată înapoi din punctul de belvedere de sub șosea:


/drumul/20150419_142819_hdr.jpg


Ajuns la șosea, nu stau mult pe gânduri, pentru că știu că am de mers câțiva km buni până când ies în partea cealaltă a vârfului Vânturiș. Pentru că este multă zăpadă la vârf, iese din discuție traversarea culmii pe acolo.


/drumul/20150419_144006_hdr.jpg


Șoseaua este destul de circulată, având în vedere că este destul de departe de civilizație. Dinspre Dichiu au coborât două mașini de teren și doi bicicliști în doar câteva minute, iar dinspre Sinaia urca un grup de 4, probabil de la cabana Cuibul Dorului.



Nu merg mult când aud apropiindu-se din spate o mașină, care oprește curând în dreptul meu, cu geamurile coborâte la maximum și muzica lălăind în boxe... Dumnezeule, în viața mea nu am crezut să văd (aud) așa ceva! Da, sunt manele la peste 1.500 m, unde probabil grohăitorii, pardon – interpreții, nu au ajuns vreodată cu pasul! Nu mă întrebați cum de am acceptat să urc în mașină, m-am gândit că mi-ar prinde bine să parcurg porțiunea de asfalt mai repede.



Șoferul mi s-a prezentat a fi ghid montan și mergea la cabana Dichiu să-și ajute un coleg a cărui mașină a cedat și să transporte turiștii în Sinaia. Eu m-am prezentat ca hoinar curios și l-am lăsat surprins cu traseul pe care l-am parcurs astăzi: lung și sălbatic, ce am căutat pe acolo, că nu vezi nimic din cauza pădurii?? Hmm, o retorică nefericită, zeflemitoare, care m-a făcut să tac. Se pare că pentru unii, ceea ce nu se vede nici nu merită căutat/admirat.



Nici nu mi-am permis să îi sugerez să lase măcar mai încet muzica, pardon – gălăgia, fiindu-mi rușine de rușinea lui. În șaua Dichiu m-am întors la liniștea mea. De aici drumul cu mașina ar fi impracticabil către Piatra Arsă, șoseaua fiind acoperită cu zăpadă.


/drumul/20150419_145951_hdr.jpg


Găsesc și urme de vulpe :)


/drumul/20150419_152016_hdr.jpg


Pe măsură ce merg, stratul de zăpadă devine mai consistent și pe alocuri chiar mă afund serios, lucru care devine enervant. Păi bine, dom’le, nu puteau să bage și ei un utilaj de deszăpezire pe aici?? Eeei, comedie!


/drumul/20150419_152753_hdr.jpg


Când ajung pe latura nordică a muntelui Vânturiș, părăsesc drumul și mă abat spre est. Practic sunt deja pe platoul Bucegilor. Necazul este că întregul platou este încă acoperit de un strat mare de zăpadă, și oricât mă străduiesc să mă mențin la suprafață, nu prea reușesc. Marele noroc este că sunt în coborâre și efortul depus nu este atât de mare.


/drumul/20150419_154001_hdr.jpg


În dreapta, unde se înmoaie panta ce coboară de la vârful Vânturiș, răsare o stână. Din stânga deslușesc clinchetul apei ce se zbate sub stratul de gheață. Sunt aproape de lacurile și cascadele Vânturiș.


/drumul/20150419_154424_hdr.jpg


Cobor deocamdată până la nivelul brazilor de deasupra cursului apei, pentru a verifica poteca pe care ar trebui să ies la Cota 1.400 m din Sinaia. Nu găsesc nimic în apropiere, așa că merg până spre capătul culmii despădurite, spre dreapta, unde presupuneam că poteca merge în aval pe lângă râu. Ajuns acolo, găsesc un mic loc împrejmuit de un gard de sârmă ghimpată. În perimetru este un brăduț, iar în spatele lui... un aven. Mă trec fiorii gândindu-mă că ar putea fi și altele în apropiere, dar presupun că ar fi și ele marcate cumva. Când privesc pe după crenguțele brazilor de la marginea culmii spre est, numai ce simt un mare gol în stomac! Am înainte un hău imens, neabordabil cred că nici vara, cu atât mai puțin acum, pe zăpadă. Ceea ce m-a zdruncinat și mai tare a fost să aflu distanța enormă care mă desparte de Sinaia.


/drumul/20150419_161114_hdr.jpg


La o primă impresie, sunt expert să-mi bag singur frica-n sân, așa că decid să mă calmez și să evaluez situația: sunt la peste 1.700 m, este puțin trecut de ora 16. Să mă întorc spre Dichiu și apoi să caut ocazie spre Sinaia iese din discuție, nu vreau să urc prin stratul gros de zăpadă pe unde am venit până aici. În plus, nu prea vreau să mă întorc până când nu sunt sigur că este singura variantă pe care o am. Pentru că nu am sac de dormit la mine, nu pot trage la stână peste noapte. Nu-mi rămâne decât să caut poteca spre Cotă, așadar cobor spre albia râului.



Mă temeam ca râul să nu fie umflat de la topirea zăpezii din amonte, iar gheața subțire să îl facă imposibil de traversat. Iată albia râului, către cascade.


/drumul/20150419_161850_hdr.jpg


Mi-am făcut griji degeaba, pentru că am putut trece foarte ușor pe partea cealaltă, unde găsesc și un indicator cu marcaj: în sus este cabana Vârful cu Dor, la dreapta - spre Cota 1.400 m. Marcaj punct roșu.



Prima încercare de virtuozitate o am când trebuie să traversez o zonă cu pantă înzăpezită deasupra unui perete abrupt. Pentru a nu mă duce la vale cu pământul de sub picioare, găsesc un loc de trecere mai sigur, pe la baza peretelui, la care pot ajunge rupând o cornișă înaltă de vreo 3 metri. 


/drumul/20150419_162549_hdr.jpg


Îmi dau încet drumul la vale și frânez cu greu, după ce mă lovesc ușor de pietrele din stânga. Dar trec cu bine :) și ies într-o poiană înclinată, plină de brândușe, deasupra căreia simt amenințarea unei pături mari de zăpadă care abia așteaptă momentul potrivit să ia drumul văii.


/drumul/20150419_163103_hdr.jpg


Traversez vreo două limbi de mici avalanșe și, ajuns la marginea pădurii, mă înscriu spre nord urmând marcajul pe sub Colții lui Barbeș - stâncăriile acelea impunătoare de sub Vârful cu Dor. Prin pădure zăpada este foarte mare, pentru că nu a avut parte de suficientă căldură de la soare pentru a se topi. În mod normal, asta nu m-ar deranja, dar la primul vâlcel foarte expus și încărcat cu zăpadă aflu care e motivul pentru care traseul ăsta e închis pe timp de iarnă.



Mă retrag câțiva pași înapoi într-o poieniță, puțin speriat, și noroc că mă gândesc ce ar face Ceac Norris în situația asta: dacă nu ar găsi potecă în zăpadă, probabil că ar bate-o el! Asta trebuie să fac și eu, să bat potecă, așa că mă agăț de fiecare crenguță de molid, îmi pun încrederea în fiecare smoc de iarbă și îmbrățișez cu pasiune fiecare trunchi mai gros. Ce bună alegere am făcut când am încălțat bocancii de iarnă! Talpa lor rigidă îmi dau atât de multă încredere!



E drept că în câteva zone mi-au valsat genunchii la gândul că aș putea aluneca. Traseul este foarte abrupt pe alocuri și expus în câteva vâlcele seci, fără prize naturale pe zăpadă; în câteva porțiuni, tot din cauza stratului de zăpadă care îngustează limba pe care poți merge, ai impresia că ești pe un brâu suspendat deasupra unui perete. M-am bucurat că măcar marcajul este foarte bine aplicat, ieșind ușor în relief vopseaua roșie pe fundalul alb. De asemenea, m-am bucurat că sunt singur și că nu pun viața altcuiva în pericol – probabil că dacă nu eram singur, de la primul vâlcel m-aș fi întors pe unde am venit.



Într-o poiană, când mi s-a mai calmat tremurul mâinii, am făcut o poză cu frumoasele stânci din ansamblul Colților lui Barbeș. În fundal este vârful Vânturiș.


/drumul/20150419_173641_hdr.jpg


Pe traseu am găsit și o mică șezătoare. Nu știu ce rost avea amplasarea ei acolo, din moment ce iarna nu prea ajunge nimeni pe traseu să o alimenteze, iar vara e destulă hrană pentru ierbivore. În schimb, nu am găsit nicio urmă de animal mai mare pe aici. Doar pe vâlcelele mai late am zărit pași de capre. Cât despre oameni... eu am deschis traseul :D


/drumul/20150419_182044_hdr.jpg


Cu promisiunea că voi ridica o biserică dacă ajung cu bine la capătul traseului, iată că spre ora 6 și jumătate mă intersectez cu drumul ce coboară de la 2.000 spre 1.400. De aici a fost bucată de prăjitură și, deși eram destul de obosit, nu am făcut pauză pentru că aveam un tren de prins din gară.



Până la Cotă am găsit în zăpadă aceste urme. Știe cineva ce animal le-a făcut?


/drumul/20150419_184059_hdr.jpg


Nu, nu este struț :)) Mai încearcă!



De la 1.400 mi-a mai luat o jumătate de oră până când am tăiat serpentinele până în Sinaia, zonă în care mi-am făcut simțită prezența cântând, pentru că deja se însera. Astfel am stârnit dintr-un tufiș un iepuroi.



Când am ajuns la asfalt, deja mă dureau tălpile de la rigiditatea bocancilor. Și din depărtate auzeam cum șuieră prelung, rând pe rând, trenurile care știam că m-ar fi putut duce acasă... La ora 8 seara am ajuns în fața gării, exact în momentul în care pleca din stație un autocar. Noroc că a oprit la semnele mele, mi-a mai ridicat moralul. Eram tare obosit după cele 11 ore de mers încontinuu, cu doar două pauze oficiale de câte 10 minute și ce am mai pierdut cu pozatul. Lungimea să fi fost de vreo 25, poate 30 km. Dar bucuria pe care am simțit-o pentru această zi merită orice efort!



Și dacă tot am prins gustul traseelor haiducești, urmează cât de curând să descopăr fostul traseu TA: Sinaia – Popas Cota 1.000 m – Lac Scropoasa, cu retur prin șaua Dichiu spre Valea Largă pe un fost marcaj TR (drum denumit Memorialul Nicolae Popescu, după cum am găsit undeva). Apoi aș vrea să urc din Sinaia pe albia râului către cascadele Vânturișului, acum că vremea permite. Am înțeles că ar fi un drum nemarcat pe aici, probabil e tare frumos și sălbatic!



-----------------------------------------------

15 minute i-a luat mașinii să parcurgă drumul meu de 11 ore. În doar câteva minute pierdem fără a fi conștienți ceea ce ne-a bucurat o zi întreagă!



Chiar și așa, pe fereastra autocarului doar eu am privit, refăcând traseul în minte. Suntem sătui să vedem aceleași perspective zi de zi și uităm că trecem atât de aproape de o minune! Poate de aceea este de preferat uneori să alegem drumul mai lung între două puncte de pe hartă.



Iar dacă sunt silit să aleg între 15 minute într-un vehicul și 11 ore în natură, eu voi alege întotdeauna a doua variantă. Voi ce ați face?



                                                                                                                                               Cristi Iliescu                                                                                                                                 Mai 2015, despre excursia din 19 aprilie 2015



Joi, 21 mai 2015 - 20:41 
Afisari: 1,759 


Postari similare:





Comentariile membrilor (8)

scufitul_rosu
scufitul_ros..
Caraba
 
1
Planta care formeaza acele "tufe drăgălașe" este, dupa stiinta mea, spânzul. Felicitari pentru tura si entuziasm, iti urez sa ti-l poti pastra nestirbit.


Vineri, 22 mai 2015 - 21:06  

mihaita_39
mihaita_39
Busola
 
2
Felicitari pentru excursie ! Data viitoare mai ia pe cineva cu tine Carpati.org


Vineri, 22 mai 2015 - 21:36  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
3
Maaamă, ce mă enervezi, Ionuț! Tocmai aflasem vineri cum se numește floarea și acum aveam de gând să modific în jurnal, dar din cauza comentariului tău nu mai pot Carpati.org
Foarte tare planta asta, spânzul! Am citit despre proprietățile curative pe care le are.

Mihăiță, eu am invitat din grupul meu câteva persoane, dar nu a venit nimeni. Poate și pentru că am făcut reclamă proastă: mult de mers, multă pădure și animale Carpati.org Și am uitat să spun că se anunța ploaie în acea zi.
Dacă postam tură pe site nu știu cât succes ar fi avut. Și nu știu cât de bun lider sunt, fiind mai capricios și cam intransigent.
În plus, a fost bine că am mers singur pentru că a fost destul de obositor, nu cunosc pe nimeni care să fi putut parcurge traseul într-o zi, date fiind condițiile pe care le-am întâlnit.
Și mi-am mai zis că nu voi merge cu oameni prin locuri pe care să nu le cunosc eu înainte. Acum nu se mai aplică pentru zona asta, așadar poate într-o zi voi conduce o tură pe aici.

Cristi


Duminică, 24 mai 2015 - 19:36  

scufitul_rosu
scufitul_ros..
Caraba
 
4
O bere la admini…? Te sustin, oricum eram curios cum stau la capitolul coruptibiliate, poate cream un precedent interesant si speculabil Carpati.org


Duminică, 24 mai 2015 - 23:12  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
5
Eh, glumeam și eu, monșer!
Nu mă oftic atât de tare încât să mă duc cu jalba în proțap la ăi de sus.
Ba mă gândesc chiar că ar putea să ne șteargă ei ultimele comentarii, că sunt pe lângă subiect Carpati.org


Luni, 25 mai 2015 - 09:40  

chris
chris

 
6
Frumoasă tură! Ai idee ce animal a făcut urmele din ultima fotografie? Sau întrebai pe bune? Am găsit și eu urme asemănătoare acum vreo lună, la Muntele Roșu, dar nu am găsit pe internet suficiente informații (sic!) care să îmi confirme autorul. Or fi urme de iepure?


Marți, 26 mai 2015 - 10:42  

cristi.iliescu
cristi.ilies..
Busola
 
7
@ Melania: da, urechiatul a făcut urmele în zăpadă Carpati.org
Îți mulțumesc pentru vizită și mesaj și... bine ai venit pe site!


Marți, 26 mai 2015 - 11:30  

chris
chris

 
8
Cristi, bine v-am găsit ! Dacă nu postai fotografia cu urmele din zăpadă, aș mai fi așteptat câteva luni până să mă înscriu pe carpati.org Carpati.org Și alte câteva până să postez... dacă nu mi-ar fi șters contul după prima lună. Îți multumesc mult pentru că m-ai luminat - uite, am adăugat în albumul meu poza pe care am făcut-o în drumeția despre care vorbeam mai sus.
Cărări însorite !


Miercuri, 27 mai 2015 - 21:48  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0775 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org