Doua zile prin Poiana Marului (Muntii Persani - Codlei)

   Ca de fiecare dată, seara de dinaintea turei a fost plină de trăiri contradictorii: nerăbdarea de a descoperi locuri noi, dar şi neliniştea venită din grija de a găsi din prima încercare traseul cel mai bun, sau cel mai frumos. De la inceput speram că va fi un ,,traseu fotografic”.

   De Poiana Mărului ştiam doar din privelistile văzute din Creasta Nordică a Pietrei Craiului. (Mai există o Poiană a Mărului şi în Caraş-Severin.)

   Carelief zona se aseamană cu Măgurile Branului, ori cu zona piemontală a Cernei, iar ca aşezare se aseamănă perfect cu localitatea Izvoarele Sucevei de la graniţa cu Ucraina.

   Astfel centrul aşezării, şi într-un caz şi în altul, se află pe o expunere nordică, dincolo de un munte, după ce şoseaua trece printr-un pas montan.

   În cazul de faţă, vatra comunei Poiana Mărului se află la izvoarele pârâului Şinca, dar şi risipit pe cei doi versanţi ai văii.

 

 

   În imaginarul meu drumul Zarnesti-Şercaia se înşira pe serpentinele de pe culmile munţilor, astfel că, odată ajunşi în centrul localităţii, a trebuit să întrebăm în vreo trei rânduri despre locul în care să intrăm in traseu.

   În cele din urmă lăsăm maşina în capătul celălalt al satului. La poarta unui localnic ce ştia chiar foarte bine drumurile care urcă spre culme.

 

 

   Pentru prima zi am ales un circuit pe versantul drept, mai puţin înalt, dar întins cât vezi cu ochii, până spre Măgura Codlei.

   Fotografiem primele case întâlnite, ca reper pentru alte ture, apoi trecem apa pe o punte.

 

 

   Un drum de căruţă ne scoate repede deasupra pădurii. Dincolo de versantul stâng ,,răsare” Creasta Nordică a Pietrei Craiului, lucru care se va dovedi ,,leit-motivul” celor două zile de fotografie.

 

 

   Mi-am amintit de posibilele locuri de colindat de la Poiana Mărului atunci când am văzut jurnalul lui Ioan Stoenică, prietenul de pe Carpaţi.org. Doar că roşul toamnei din fotografiile lui vor fi înlocuite verdele crud al lunii mai.

 

 

   Ca în orice zonă de munte locuită din ţară şi aici unele locuinţe (case, odăi, grajduri) sunt părăsite, ramase fără stăpâni, ori lasate ca amintire pentru drumeţi ca noi.

 

 

   Ne bucurăm de lumina limpede a dimineţii.

 

 

   Răspântii de drumuri ne pun să alegem la orice pas.

 

,,Mergeam aşa,

Când deodată în faţa mea

S-au desfăcut doua drumuri:

Unul la dreapta

Şi altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am ţuguiat buzele,

Am tuşit,

Şi-am luat-o pe cel din dreapta.

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).”

 

   Puteam foarte bine să fim pe culmea din faţă.

 

 

E drept că totdeauna ideile venite în timpul scrisului sunt idei minore, fară prea mare valoare. Rămâne să apreciem doar peisajul.

 

 

   Oricine îţi va vorbi de Poiana Marului va sublinia că întinderea aşezării e comparabilă cu cea a Bucureştiului.

   Dar atât de risipite sunt casele, ca oamenii au renunţat să mai ridice garduri de vecinatate. Aici un vecin nu ştii cum să faci ca să ţi-l apropii...

  

   Vreascurile astea înşirate nu încearcă decât să materializeze un drum.

   Uite, dracu de oaie, până n-a trecut ea prin gard... I-a rămas lâna agăţată-n sârmă. Oaie!...

 

 

   Multe dintre case sunt ridicate chiar pe vârf. Pe ,,ţâf”, cum spun localnicii. N-au auzit ei de părintele ăla al Americii şi de invenţia lui contra trăsnetelor.

 

 

   Cu cât urcăm pe muntele nostru, versantul celălalt se desfăşoară tot mai larg. Urmărim drumurile de acolo, de jos în sus şi de sus în jos şi facem planul de traseu pentru a doua zi.

 

 

   Locuri care induc linişte. Şi poezie.

 

,,Verde crud, verde crud

Mugur alb şi roz şi pur

Vis de albastru si azur

Te mai văd, te mai aud.”

 

 

   Bulevardul Republicii nr. 147.

 

 

   Dimineţile noastre-s albastre

   Când pe munte urcăm iar şi iar,

   Dimineţile noastre-s albastre

   Când primim o zi bună în dar.

 

 

   Alte locuri largi, pline de lumină.

   Ţin minte că odată am străbătut nişte chei atât de înguste încât soarele răsărea de-abia a doua zi.

 

 

   Drumul pe care am venit până aici. În ultimul plan se vede culmea încă înzăpezită din Iezer-Papuşa.

 

 

   În permanenţă schimbăm obiectivele 18-55 cu 75-300, pentru a pune şi mai bine în evideţă planurile.

 

 

   Vacile la muls...

 

 

   Am ajuns în partea cea mai afundă (şi mai înaltă) a ,,potcoavei” pe care am urmat-o azi.

   Spre sud se văd Bucegii.

 

 

   Dincolo de ,,potcoava” noastră lumea continua să existe la fel de surprinzătoare ca şi aici. În partea cealaltă drumurile coboară la Holbav şi Vulcan.

 

 

   Aici şi moartea pare să fie un privilegiu. Măcar ca pesisaj pentru lumea cealaltă.

 

 

   În partea a doua a zilei ne-am simţit ca pierduţi într-un labirint verde.

   Venim sau ne ducem?...

 

 

   Lucruri simple: câteva linii, câteva haşururi...

   Un pictor ar fi isprăvit la fel de repede ca şi fotograful. Şi-ar fi avut timp să se mire cât e de frumos...

 

 

   Frumos ar fi fost si să înnoptăm la cort pe unul din vârfuri. Am preferat să fugin 35km pâna la Predeal pentru un duş fierbinte şi o bere rece.

  

   A doua zi ne-am întors în zonă ca nişte cunoscători. De la bun început am ales să urcăm pe drumul ce duce la zona cea mai înalta a versantului stâng.

 

 

   Acum privim în spate piciorul de munte pe care am coborât ieri.

   Nu ştiu dacă pe monitorul dumneavoastra apare si cucul care căntă în frasinii din stânga...

   Gata, când cântă cucul nu mai miros toporaşii.

 

 

   Deşi nu pare, drumul de aici urcă mai tare decât cel de ieri.

   Oprim pe la case şi cerem apă rece.

 

 

   Şi locurile sunt mai înalte aici.

 

 

   Un om pe un drum de furnici.

 

 

   Aveam să descoperim că toate gospodăriile au apă curentă, trasă de pe la diferite izvoare. De parcă n-ar fi fost normal să fie aşa. Şi curent au toate casele.

   Şi unii oameni sunt navetişti şi din schimbul doi ajung acasă după miezul nopţii.

 

 

   Într-un astfel de loc încep primele două versuri din ,,Mioriţa”.

   Şi continuă:

 

,,Şi-au mers, şi-au mers

Şapte strofe şi un vers.

Două strofe le-a şi şters    (poetul popular)

Căci erau tot despre mers.”

 

 

  Planuri.

 

 

   Locurile pe unde am fost ieri au ramas mai jos. La fel vezi din Munţii Cernei după ce cu o zi înainte ai umblat prin crovurile Mehedinţilor.

 

 

   Îmi trec o mie de lucruri prin minte, dar e greu să fi convingator cu adjective.

   Frumos, nu?...

 

 

   Drumul de pe culmea principală a versantului stâng.

 

 

   Cal liber.

   Lanţul de la gât îl poartă ca bâieţii de băieţi, când ies pe plajă...

 

 

   Pe culme îşi are casa şi tanti Maria.

   Fară gard şi cu patru căţei cuminţi. Declar solemn că în cele doua zile singurele animale întâlnite prin paduri şi poieni au fost doi motani.

   Aici când ai pisică... ştii că seara nu te uiţi singur la televizor. Dacă ai motan... s-ar putea să fi proprietrar doar cu numele, caci s-ar putea să nu-l vezi cu anii.

   Tanti Maria are 86 de ani şi povesteşte că un motan i s-a întors acasă după 74 de ani.

 

 

   Tanti Maria ne arată şi casa in care a trăit aproape 70 de ani. Apoi povesteşte că înainte de Paşte, sora ei mai mica, de 82 de ani, a cerut să fie externată din spitalul din Braşov, să fie acasa de sărbători.  Şi mai zilele trecute a coborât pe picioare în sat, la o fată a ei.

 

 

   Acum ea stă singură şi câte o săptamână, aşa că îi place să mai stea de vorbă cu oamenii.

 

 

   ,,Am o hartă. Când intru în casă mă uit să văd unde e Galaţiul.”

 

 

Continuam să mergem pe culme şi locurile au o tot mai mare energie.

 

 

   Fotografie simplă, ca un tablou din ăla ieftin, ,,de gang”: căsuţă cu acoperişul în două ape, înconjurată de brazi, şi cu munţi înzăpeziţi pe fundal.

 

 

   Mesteceni fragili în faţa Văii Crăpăturii.

 

 

   Punem un 18-55 de peisaj.

 

 

   Oarecare echilibru între cele doua planuri.

 

 

   Într-un pustiu un om este la fel de rar ca şi apa.

 

 

   Cum o fi să trăieşti aici şi să simţi permanent răsuflarea muntelui în ceafă?... Sau, mai bine zis, în creştet...

   (Imaginea îmi aminteşte de vremurile când mergeam la cinematograf şi ne aşezam pe primul rând de scaune, în faţa la ditamai ecranul panoramic. De-ţi cadeau în cap toti caii din film.)

 

 

   Locuri, dealtfel, liniştite.

 

 

   Noi, în faţa ecranului lat.

 

 

   Studiu.

 

 

   Imagine mai amplă.

 

 

   Coborâm pe un picior de munte mai dinspre sat. Mai jos locurile par mai aşezate.

 

 

   Şi mai aglomerate.

 

 

,,Am mers pe drumuri cum am mers

De prisos să mai dau amănunte.

Acum merindea îmi e pe sfârşite,

Toiagul din mână mi-a îmbătrânit.

Nu mai dau din el muguri

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.”          ,,Simetrie”-de Marin Sorescu

 

 

  

Marţi, 14 mai 2013 - 21:53 
Afisari: 13,588 


gigicepoiu