Doua anotimpuri intr-o zi. Prima zapada in Baiului. (Muntii Baiului)

Pentru că tot e Crăciunul mâine și se pare că bucureștenii nu vor avea parte de zăpadă, îmi înving comoditatea și voi povesti despre prima zăpadă pe care am gustat-o în sezonul acesta, care a căzut în noaptea dintre 8 și 9 octombrie și mi-a creat un sentiment de basm, m-am simțit ca un spiriduș într-o mare de zăpadă, parcă redevenisem copil. Muntele are un farmec aparte când e încărcat de zăpadă, brazii parcă râd și muzica pădurii este înlocuită și scârțâitul zăpezii sub bocanci. Poate că într-adevăr devenisem un spiriduș într-o poveste…

Am coborât din tren în Predeal și am pornit cu pas vioi către hotelul Cioplea, punctul de plecare către fosta cabana Susai și, dincolo de ea, vârful Retevoi și creasta munților Neamțului. Nu am fost singur, ci în compania lui Ștefan, Andrei și Roze și amicul lor Andrei Ivan. De trei ori Andrei. Nu m-a mirat că fostul hotel Cioplea a fost renovat complet și se prezintă la standardele prezentului, dar m-a mirat că i-a fost schimbată denumirea, acum chemându-se “Belvedere”. Nu mi se pare normal, dat fiind că “Cioplea” nu era doar un nume de hotel, ci un punct de reper pentru turiști, așa cum spui “Bâlea” sau “Pichetul Roșu”, e dincolo de un simplu substantiv propriu. Aș susține un proiect de lege care să interzică schimbarea denumirii unor astfel de locuri în eventualitatea schimbării proprietarilor.

Am rememorat drumul către Susai, l-am mai parcurs alături de părinți acum mulți ani. E un drum frumos prin pădure, chiar dacă în mare parte se suprapune cu drumul forestier, mi-l imaginez ca o variantă drăguță pentru un cuplu de bunici, care vor să facă un pic de mișcare. Am depășit un grup de copii gălăgioși, erau probabil într-o excursie alături de profesorii lor, nu erau prea bine echipați de munte – mulți adidași, blugi și haine de oraș – dar e de admirat că sunt în natură și nu într-o altă excursie clișeică la Târgoviște. Ajungem la Susai după aproximativ o oră de la începutul drumului și nu-mi prea vine să cred ce a devenit cabana Susai pe care mi-o aminteam… E ditamai hotelul! Cabana drăguță, parcă desprinsă din povești, a căzut sub lamele buldozerelor, făcând loc unei uzine de stors bani de la persoane care nu au nicio legătură cu Muntele și cărările lui, ci doar cu volanul și schimbătorul de viteze…

Înghit în sec, încercând să-mi scot din gând nemulțumirea, încercând să mă conving că ăsta e mersul firesc al lucrurilor, că orice zonă ușor accesibilă omului se distruge și că nu pot face nimic pentru a preveni sau schimba asta și pornim mai departe, urmând marcajul de triunghi roșu. Trecem printr-o pădure tare frumoasă, cu brazi înalți și perfect drepți și frumusețea ei mă mai face să uit de revolta internă care a răbufnit în mine mai devreme…

Mi se pare inedită combinația aceasta de brazi înalți și tufișuri de zmeuriș la picioarele lor. Din păcate, însă, urmele trecerii omului își fac din nou apariția, de data aceasta într-un mod mult mai distructiv – o zonă întreagă de pădure tăiată, o adevărată rană în inima naturii… De ce, de ce trebuie să facem așa, de ce trebuie să distrugem tot ca să ne inducem iluzia de bine?

Din nou mă lupt cu mine însumi în încercarea de a ignora toate aceste aspecte negative ale oamenilor și caut să mă bucur de restul pădurii. Nu e prea greu să fac asta, ceața care plutește printre cununile brazilor face parcă verdele mai intens și oferă un miros pătrunzător de aer curat, de viață adevărată, care scoate din mine mizeria orașului. În scurt timp ajungem la casa de vânătoare Retevoi, unde intenționam să facem doar un popas, care s-a transformat într-o leneveală totală, așa că am decis să rămânem peste noapte acolo, deși planul era să dormim într-o stână aflată la ieșirea în golul alpin. În ciuda traseului marcat, casa arată bine și este frecventată de oameni care o îngrijesc, dovadă că la scurt timp după ce ne-am instalat, au mai sosit 3 bărbați ieșiți la o seară de distracție, relaxare și tocană. Au venit pregătiți pentru gătit, iar rezultatul a fost absolut delicios, însă au fost pregătiți și pentru beție, iar rezultatul nu mi-a plăcut deloc. Nu-mi place să asociez muntele cu excesul orașului, nu sunt împotriva unei beri sau a unui păhărel de tărie seara, dar sunt împotriva dezmățului în cabane, refugii și stâne, nu-și are locul acolo, în inima naturii.

Zăpada a îmbrăcat totul în alb peste noapte. Parcă nu eram aici ieri, parcă suntem în altă parte! Căsuța arată ca o casă din povești…

Ne luăm la revedere de la “gazdele” noastre – căci făcând parte dintre acei oameni care îngrijesc căsuța și o frecventează, ne-am cam simțit musafiri până la urmă, chiar dacă am ajuns înaintea lor – și plecăm către Lacul Găvan (pe unele hărți apare drept Roșu), cu intenția de a urca pe vârfurile Paltinu și Neamțul (cele mai înalte din munții Baiului cu 1900m și, respectiv, 1923m).

Lacul Găvan este un lăculeț înconjurat de brazi și molizi, format din acumularea apei din precipitații. Mi s-a păurt grozav de cochet în acest cadru hibernal, în care culorile dispar și tot ce vezi pare alb-negru. Imediat după lac pădurea se rărește brusc și intrăm în goliște, unde zărim stâna la care intenționam să ne petrecem noaptea, dacă n-am fi rămas la Retevoi și bine am făcut că am rămas! Stâna este părăsită de ceva timp, este vegetație sănătoasă înăuntru, acum acoperită de zapadă din belșug. Iată că, încă o dată, hărțile din colecția Munții Noștri se dovedesc depășite în ceea ce privește așezările temporare (precum stânele) și starea marcajelor; nu trebuiesc luate ca literă de lege în acest aspecte!

În golul alpin ne ia în primire un vânt care face ninsoarea să pară mai puternică decât este în realitate și ne îngreunează mai tare înaintarea, de parcă zapada în care ne afundăm până la genunchi nu era de-ajuns și, mergând după instict (căci, în Baiului, zona de gol alpin este lipsită de marcaje) ajungem la o construcție ce pare nouă. Nu arată și nu miroase deloc ca o stână, probabil că este un refugiu. Cine ar construi un refugiu atât de aproape de Retevoi? Una dintre camere este plină cu inscripții care adâncesc misterul: PCR, “Frontul de rezervă ordonă”, o swastică și o seceră cu ciocan.Cin’ să fie, cin’ să fie?

În zona acestui refugiu sunt o mulțime de brăduți ce par plantați de recent. E bine că se reîmpăduresc zone golașe, dar asta nu justifică masacrarea pădurii… Ne dăm seama că nu avem cum să ajungem pe linia crestei, este ceață, nu ne putem orienta cum se cuvine și vântul nu ne lasă în pace, așa că ne hotărâm să coborâm după GPS-ul lui Andrei D și după ceea ce pare când potecă, când drum de căruță, când instinct. Trecem rapid prin zona de conifere și ajungem înconjurați de fagi, care trosnesc sub greutatea zăpezii, căci sunt încă plini de frunze. După o consultare a hărții, decidem să trecem peste Clăbucetul Azuga și să coborâm în orașul omonim. Intersectăm drumul forestier Azuga-Susai și trecem pe lângă vila Trifoiul și începem să urcăm pieptiș, fără potecă, către vârful Clabucetului Azuga. Urcușul este destul de anevoios, zăpada amestecată cu frunze moarte se dovedește un covor extrem de instabil, însă o dovedim și ieșim în creștetul clăbucetului, unde ne trezim, din nou, învăluiți de ceață.

Îmi pare rău că nu putem vedea orizontul, pe vreme bună am fi putut admira Bucegii în toată splendoarea lor. În această zonă, pe Piciorul Cenușeroaei, este o stână, activă în timpul verii, care arată bine, ar fi o destinație drăguță pentru un revelion. Mâncăm o ciocolată la adăpostul acestei stâne, după care începem coborârea către Azuga pe o culme nemarcată care ne va scoate la păstrăvăria de la marginea localității. Panta este când lină, când abruptă și trebuie să avem grijă constantă la “podeaua” instabilă, însă ajungem cu toții teferi. La un moment dat ninsoarea măruntă care ne-a însoțit pe traseu încetează brusc și începe să plouă, semn că am ieșit din iarnă și am intrat într-o mohorâtă zi de toamnă. Curând am ajuns la păstrăvărie, de unde am pornit grăbit, cale de vreo 6km, către gară, pentru a prinde trenul personal.

Deși m-am luptat constant cu nemulțumiri ce m-au făcut să urlu în interior – “mașina de bani” Susai, pădurea ucisă, petrecăreții de pe munte – m-am simțit bine în această tură. Până la urmă, sentimentul pe care îl simți când ești în mijlocul naturii te face să uiți de orice altceva, te face să uiți de răutatea oamenilor și te îmbată cu aer curat și frumusețe fără seamăn. Nimeni și nimic nu va schimba asta.

Crăciun fericit tuturor!

andrei, 24 decembrie 2011, despre sfârșitul de săptămână 8-9 octombrie

Albumul complet poate fi văzut aici: https://picasaweb.google.com/116625059267985636704/DouaAnotimpuriIntrOZiPrimaZapadaInBaiului

Sâmbătă, 24 decembrie 2011 - 14:41 
Afisari: 7,810 


baumwolle
(admin)