Dor de salbaticie, dor de Vrancea. Singur in muntii Vrancei 3 - Zboina Frumoasa. (Muntii Vrancei)
Ce frumosi sunt brazii aceia acoperiti de plapuma alba si
proaspata a zapezii. Dar cand zapada nu se mai opreste din a cadea peste
crengile lor verzi, atunci greutatea poate deveni coplesitoare. Si bradul se va
rupe sub greutatea ei si va cadea la pamant, unde incet, va muri.
Un sentiment asemanator imi dadea si mie tarcoale in
ultimele 2 luni. Zapada a fost minunata pe potecile pe care am umblat iarna
asta si m-am bucurat mult de ea – in ciuda efortului marit pe care mi-l cerea
tribut uneori. Dar de la o vreme am inceput sa o simt apasatoare, sa simt ca e
prea multa, sa simt ca-mi lipseste ceva. Mie, sau poate naturii din jurul meu. Crestele
inzapezite si padurile reci, golite de culori, se indepartau cumva de culorile
pe care le simteam si le doream in mine. Sentimentul din mijlocul naturii parca
se schimbase. Da, voiam sa vina primavara!
Si daca era vorba de primavara si de mijlocul cel mai mijloc
al naturii, atunci imediat imi fugea gandul la muntii Vrancei. Acolo am fost
cel mai aproape de ea, de o natura intr-o forma cum rar o mai gasesti – mai
ales daca nu o cauti.
In plus, dorul de o aventura eliberatoare, dorul de a te sti
inconjurat de animale si paduri fara capat, toate faceau sa-mi tresara inima numai
gandindu-ma la acesti munti si la momentul cand voi rataci pe cararile lor
pustii.
Si dorul de salbaticia muntilor Vrancei crestea in mine ca
si dorul de verde, de muzica de pasari, de a vedea animale si a asculta vantul
printre frunze proaspete. Mi-am promis ca imediat ce va inverzi natura, voi
fugi singur in muntii Vrancei –acolo unde prima oara cand am fost am spus ca nu
e un loc unde sa mergi singur. Dar am crescut atat de mult de atunci – desi a
trecut doar jumatate de an. Au fost luni atat de pline si rezultatul s-a vazut
si m-am bucurat de el - in aceasta excursie si nu numai. O excursie in care am
simtit ca revin acasa dupa multa vreme, intr-un loc familiar pe un traseu pe
unde nu fusesem niciodata – un loc de care nu stiu de ce, ma simt atat de
apropiat.
Poate e doar autosugestie, poate dragostea pe care o simt
pentru acesti munti (mai mare decat pentru altii) e una oarba. Ma face sa le
atribui trasaturi pe care le caut si le doresc, desi ei poate nu le au si nu au
nimic atat de spectaculos de diferit fata de alti munti, incat sa justifice
sentimentele mele pentru ei. Eu stiu ca nu e asa, dar poate nu e asa doar
pentru mine. Altii poate nu ar simti la fel de intens si placut diferentele si
poate nici nu le-ar constata.
Exact ca si in cazul iubirii de oameni – de o anumita
persoana. ”Dragostea e oarba” pentru mine inseamna enorm de mult, nu e doar o
vorba spusa fara a fi gandita si inteleasa. E vorba de faptul ca ”ochiul vede ce inima-i spune sa
vada” sau ”ce vrea sa vada”, selectiv, si atunci nu poti vedea ceva rau la
cineva pe care fara sa stii de ce, il iubesti. Dar e inevitabil, dupa 3 luni
ochii mintii se vor deschide iarasi si vederea iti va reveni din ce in ce mai
clara si apoi totul se schimba. Nu ar fi mult mai bine sa incepem deja cu ochii
deschisi, ca sa nu mai facem atatea greseli? Ca sa alegem mai in cunostinta de
cauza ceea ce (sau pe cine) iubim?
Dar acum nu e vorba despre o astfel de dragoste, ci de una
mult mai putin complicata sau complexa. Una pentru care nu e nevoie de prea
multa ratiune ca sa te bucuri de ea – desi cu siguranta lipsa ratiunii poate
reprezenta un mare risc, pe care eu nu vreau sa mi-l asum.
Si daca o calatorie e si o lectie de viata, atunci
indraznesc sa scriu un nou capitol in manualul meu de studiu al acestei
”materii”. Si iata cum un jurnal si cateva imagini, pot reprezenta o
alternativa atat de accesibila a unei calatorii, pe care nu se poate sa nu ti-o
doresti! O calatorie in care isi dau mana zambind corpul si ratiunea, sufletul
si cuvintele.
Eu sunt Ioan si va invit sa va asezati comod, lasandu-ma sa
va port pasii mintii prin padurile pustii ale muntilor Vrancei. Fiti umbra mea
prin poienile cu stane si ascultati zapada sub talpa bocancilor mei. Comparati
urmele de urs din zapada cu propria talpa si zambiti plini de multumire cand va
voi scoate la lumina, pe un varf golas inconjurat de salbaticie. Opriti-va
brusc cand in fata noastra va sta o turma de mistreti, depasiti-va limitele
cand simtiti ca nu mai puteti si primiti ca rasplata linistea superba a padurii
de fag.
...
Inainte de munte.
...
Era chiar ziua dinaintea Invierii, sambata, 23 aprilie 2011.
Drumul cu acceleratul pana la Focsani si microbuzul pana la Nereju mi-a fost
plin de ganduri contradictorii. Se anuntau zile superbe pentru mers pe munte si
acea zi nu facea nicio exceptie. Nu-mi pasa ca voi fi singur de Paste, nu cred
ca in functie de data si sarbatorile din calendar trebuie sa fim mai buni, mai
calzi, mai aproape de cei dragi. Ci in functie de ce simtim noi. Orice zi e la
fel de buna pentru orice, nu am nevoie de pretexte impuse de altii. Singura
diferenta ar fi cea religioasa, doar intr-o anumita zi se sarbatoreste nasterea
sau invierea lui Iisus Hristos. Asta mi se pare singurul motiv pentru care as
considera aceasta zi diferita de altele.
Dar poate sa iti pese de acest lucru in felul tau, care nu
trebuie sa fie neaparat acelasi cu cel al altor milioane de oameni care merg la
biserica doar pentru ca ”asa se face”. ”Bucuria Invierii” nu inseamna nimic
pentru mare parte din acesti oameni, mai ales comparativ cu masa bogata de a
doua zi sau bauta de dupa slujba. De aceea eu nu m-as regasi deloc acolo, in
mijlocul acelei multimi, si nici pe Dumnezeu. De care insa as putea sa ma simt
mult mai aproape undeva pe munte, in singuratatea padurii si a mintii.
Totusi, un sentiment neplacut m-a urmarit in drumul spre
munte. Poate un fel de vinovatie, poate pentru ca era prima oara cand nu aveam
de gand sa merg la slujba de Inviere, sau poate lipsa de intelegere din partea
cuiva apropiat. Asa ca am apelat la o varianta ajutatoare: suna un prieten.
Cand am coborat prima oara din muntii Vrancei, m-am intalnit
pe valea raului Zăbala cu doi baieti si un nene. Am dormit la ei la coliba in
noaptea aceea si m-au adus a doua zi cu camionul de lemne pana la sosea, in
Nereju. Am pastrat numarul de telefon al lui Romica, asa ca l-am sunat – daca
tot eram in satul lui, puteam macar sa-l salut.
Acasa la el era toata familia, care ma stia de data trecuta
– si, aveam sa constat surprins, nu numai de atunci! Madalin, baiatul mai mic
(fratele lui Romica) imi analizase pe net toate albumele cu poze si jurnalele
de munte, citind fascinat despre aventurile mele din muntii Vrancei, in care
aparea si el, dar si din alti munti. Astfel incat si parintii lor ajunsesera sa
stie despre mine cat de mult merg pe munte si pe unde, ba si surorile lui imi
ziceau ca ”dupa ce ai trimis scrisoarea aceea cu poza, Madalin s-a inchis in
camera vreo doua zile cu laptopul sa citeasca despre tine”.
Asta m-a facut sa ma simt foarte aproape de ei, atat de usor.
Nu eram decis ce sa fac, daca sa urc atunci pe munte (era
deja ora 15.00) sau sa mai stau cu ei, sa astept pana duminica dimineata si sa
merg in seara aceea cu ei la slujba. Romica imi propune aceasta ultima varianta
si pentru ca m-au primit la ei pana a doua zi dimineata, asta mi-a usurat
foarte mult luarea deciziei. Asa ca am putut sa ma bucur inca o data de
ospitalitatea lor, plus ca m-am putut apropia si mai mult de viata din acele
locuri. Ba chiar am facut o scurta excursie impreuna cu Madalin, care m-a dus
pe sus pe deal prin spatele casei la niste mici lacuri din padure. Nu mi-a
venit sa cred ca acolo traiesc broaste testoase, dar erau (desi eu nu le-am
vazut decat miscarea printre stuf).

Si imi parea rau ca nu am timp mai mult sa stau la panda sa
vad caprioarele si alte animale cand vin langa lac... Candva imi voi face timp
special pentru asta!
Cred ca cel mai potrivit cuvant care ar putea sa descrie
familia lui Romica e cuvantul ”gospodar”. Cresteau si multe animale, aveau si
gradina si prelucrau si lemnul. O gospodarie prospera si plina de viata, unde
toata familia muncea cu spor pentru asta. ”Mai ai timp sa te si joci?” il
intreb pe Madalin. ”Duminica ma joc, merg cu baietii la stadion”. In seara
aceea am jucat si eu cu ei, batand mingea pe drumul prafuit din fata curtii. Ca
in copilarie, cand mergeam la bunici! A fost cumva o dupa-masa petrecuta nu
doar departe de casa, ci si departe in timp, un timp de care imi aminteam cu
bucurie. ”Sarbatori fericite alaturi de cei dragi”? Daca unele momente si unii
oameni te fac sa-ti amintesti de copilul din tine, atunci si intre straini poti
simti ”dragul” acela. Si orice zi ar putea fi o sarbatoare in cazul asta.

Dupa ce ”am luat lumina”, eu m-am intors la ei acasa pentru
a dormi, sa pot pleca dimineata odihnit pe munte. Ei au stat la slujba pana
dimineata. Obositi cu totii si infrigurati de racoarea de afara, ne-am luat
ramas bun a doua zi cu siguranta ca ne vom revedea curand. Eram deja sigur ca
nu voi putea sta prea mult departe de zona aceea.
Si astfel am lasat oamenii sa doarma, multumindu-le pentru tot
si am traversat puntea de lemn peste Zăbala. O punte ce facea legatura
simbolica dintre alte doua lumi, asa cum fusese si microbuzul ce m-a adus pana
acolo.

...
Ziua 1. Duminica, 24 aprilie 2011.
Sat Nereju – vf Laposul de Jos – vf Zboina Frumoasa – culmea
Frumoasele – caldarile Zabalei – vf Furu Mic.

Nici n-am traversat bine puntea de lemn ce se balanganea
periculos, ca doi sateni ce veneau de la slujba ma intreaba unde ma duc. Unul
din ei hotaraste sa mearga cu mine pana mai sus putin pe ulita, sa-mi arate pe
unde trebuie sa o iau. Pe partea aceasta a dealului mai sunt casute multe, e ca
un mic cartier al satului Nereju. Ca sa ajung pe varful Laposul de Jos nu e
greu: dupa ce las in urma casele, tin poiana drept in sus spre nord, trec de o
portiune de padure si apoi dau iar de pasune. Asa ca incep sa urc voiniceste,
ca sa nu fiu prins din urma de turma de oi ce se indrepta si ea spre poiana.

Desi pe drumul spre Nereju am vazut pomi infloriti si totul
verde, aici primavara e in intarziere. E mai racoare, nu mai e zona de deal, deja
e aer de munte. Dar asta nu ma supara. Iarba incepe incetisor sa-si recapete
culoarea verde, baltile formate din topirea zapezii dau viata poienii si chiar
daca nu au inverzit copacii inca, ma bucur de
floricelele din iarba si de soarele caldut ce face raul sa straluceasca
in vale.

Inspre vest se vad culmile impadurite ale muntilor, dar e
greu sa spui care e care. O parte din acest traseu este de fapt parte din
traseul pe care data trecuta nu am reusit sa-l termin, doar ca acum l-am
inceput in sens invers. Teoretic el apare pe harta ca fiind marcat cu banda
rosie, dar nu ma asteptam ca marcajul sa fie bun – si oricum ma gandeam ca-l
voi gasi abia la marginea padurii, dincolo de vf Laposul de Jos.

In urma mea in vale satul ramane adancit parca in somnul de
dupa o noapte nedormita – iar dincolo de el se inalta alte culmi – pe unde ma
gandesc ca voi merge si eu a doua zi.
Ajung si la marginea padurii, iar racoarea ei e binevenita –
ba chiar gasesc si-un parau de care ma bucur stropindu-mi fata deja incinsa de
efort. Ce minunat e tricoul X-bionic, doar fața simt ca-mi arde, corpul parca
nu exista.
Prin frunzisul uscat al unor tufe vad fugind doua ciute si
imi amintesc dorinta mea puternica de a veni in muntii Vrancei special pentru a
vedea animale. Din mers insa e mai greu, te simt prea usor si fug mult prea
repede. In sens opus tie, desigur. Trebuie sa stai, sa te opresti. Nu doar
pentru asta e bine sa te opresti uneori.

Portiunea de padure nu dureaza mult si imediat ajung la
golul alpin. De unde urc pe un drum destul de clar, cand pe iarba moale si
uscata, cand pe pamant. Cateva petice de zapada se scurg in siroaie micute spre
vale si vantul anunta apropierea de culmea dealului. In zona sunt mai multe
stane, dar oile n-au urcat inca la ele.
Si ajung pe primul varf mai inalt (1245m), in apropiere de
Laposul de Jos – de care ma desparte doar o vale.

Privelistea de aici se deschide pentru prima data in toate
partile. Ma bucur sa recunosc spre nord muntele Coza, pe care urcasem data trecuta
– vad zona La Uluce, zona cu stana Hăuleștenilor, varfuletul pe care am vazut
apusul dar si saua dincolo de care era stana unde am dormit. Cel mai inalt este
varful Cristianu. Cate amintiri intr-o singura imagine a unui loc.

Putin mai in stanga se vedea un varf singuratic ce pe moment
m-a dus cu gandul la varful Goru, dar apoi mi-am dat seama ca era de fapt
varful Pietrosu – unde imi doream mult sa ajung. Pentru ca renuntasem la
urcusul de sambata, acum el cazuse insa din plan. Voi reveni si pentru tine,
nu-ti face griji!
Si mai spre stanga (vest) se vede varful Zboina Frumoasă,
punctul cel mai inalt unde urma sa ajung. Acolo se vede mai multa zapada intr-o
poienita de sub varful impadurit.

In departare inzapezitul Penteleu, cu varful lui cel ascutit
pe care il vad pentru prima oara din aceasta directie. Arata la fel de frumos
si impunator!

Mai spre sud, culmi impadurite fara numar sau capat
strajuiesc valea raului Zabala. Pe ele ar trebui sa ajung a doua zi. Luna imi
face si ea cu ochiul de deasupra lor.

Satul a ramas in urma, iar spre est, o multime de culmi mai
joase si bleu ma fac sa-mi aduc aminte de ce am ajuns sa iubesc asa mult zona
Vrancei... esti atat de in mijlocul muntilor, atat de departe de orase!
Magura Odobesti arata si ea superb, asa cum mi-o aminteam,
si iata turul de orizont de pe varful dinainte de, dar si de pe Laposul de Jos
(1250m). Am ajuns aici dupa circa 2 ore de cand am traversat raul jos in sat.

Aici pe varf am facut si pauza de masa, mai ales ca de-acum
voi intra in padure si poate nu voi mai avea asa mult chef sa ma opresc sa
mananc. N-am fost prea multumit de sendvisurile pe care le-am avut, dar trebuie
sa recunosc ca erau foarte consistente – poate de-aia nu prea aveam pofta sa
termin unul intreg (erau niste chifle maricele de graham cu salam de sibiu,
cascaval si branza topita, facute de mine cu toata dragostea). Asta a fost
marea mea masa de Paste, nici macar un ou n-am avut sa ciocnesc... cu vreun
animal din padure. Daca mi-ar fi pasat vreun pic de acest aspect, probabil as
fi luat mancare mai ”festiva”. Nu era cazul, alte lucruri ma interesau mai
mult. Printre care si greutatea rucsacului, care a avut doar vreo 10 kg.

De la acest varf se poate cobori si in satul
Vetresti-Herastrau – un alt loc bun de plecat pe trasee, vad pe harta. Sa-l tin
minte!
Ma apropii de intrarea in padure, unde gasesc o casuta mica (initial
am crezut ca e vorba de o troita) in care vad o masuta si o bancuta. ”Loc de
odihna si fumat”, cum am mai intalnit si in alti munti. Desi nu am vazut, sunt
sigur ca mai jos undeva era o alta casuta pe care scria ”loc de baut si drogat”
si o alta ”loc de odihna si facut sex”. Nu ca ai avea nevoie de un astfel de
loc amenajat pentru oricare din activitatile respective si oricum as prefera o
poiana cu privelisti frumoase. Dar nici nu beau, nici nu fumez si nici nu ma
droghez. Si pentru ca sunt singur prefer sa merg mai departe, dornic sa descopar
ce ma asteapta pe traseu.
La intrarea in padure gasesc intr-adevar si marcajul banda
rosie, desi nu-mi faceam probleme ca nu as nimeri traseul – e vorba de o culme
pe care trebuie sa o urmezi, cat de greu poate fi?
Drumul noroios e plin de urme de roti si portiunea prin
padure e scurta – ies rapid intr-o poiana lunga si galbena. Pe partea dreapta e
o stana ce pare noua dar eu privesc mai atent spre marginea padurii, ca sa
surprind un eventual animal inainte de a fugi speriat spre protectia copacilor.
Cand am plecat de-acasa asta a fost unul din lucrurile care m-au impins cel mai
mult: dorinta de a vedea animale salbatice.
Si unde ai cele mai multe sanse sa reusesti asta? In muntii Vrancei!

Poiana se mentine pe culme, la fel si drumul. Directia e spre
vest, adica spre munti, din ce in ce mai departe de satele vrancene. E o
senzatie interesanta de indepartare de Lume, cand stii ca te afunzi tot mai
mult in salbaticie si ramai tot mai departe de oameni. Mai ales in acea zi de
duminica, nu cred sa mai fi fost cineva prin zona. Nu-mi fac insa niciun fel de
griji, desi curand reintru in padure.
Afara e inca soare si asa va fi toata ziua, se vede usor
asta daca privesti spre cer. Drumul ma poarta pe la margini de padure, dar
traseul ma incanta, chiar daca petele de zapada incep sa fie tot mai multe.

Sunt cateva coborasuri si urcusuri, dar in cea mai mare
parte drumul merge orizontal prin padure. Uneori sunt si poieni, cum ar fi pe
Laposul de Sus (1455m). Privelistile sunt obturate in unele parti de copaci,
dar ceea ce se vede printre ei imi aminteste acelasi lucru ce mi se pare
definitoriu pentru acesti munti: nu vezi decat natura, culmi muntoase,
impadurite sau putin golase, esti inconjurat de ele si nu se vede nicio urma de
civilizatie in jur, nicio casa, niciun sat.
Nu mai stiu in ce moment mai exact am strigat pentru prima
oara ceva ce mi-a ramas puternic in minte. Poate a fost cand am iesit intr-o
astfel de poiana inconjurata de culmi muntoase, poate a fost in primul desis de
padure ce parea sa nu fi mai vazut oameni de multa vreme, poate prima oara am
spus-o pe Zboina Frumoasa. Nu conteaza cand. Era vorba de o concluzie puternica
si atat de cuprinzatoare (pentru mine).
Era strigatul de lupta din filmul cu cei 300 de spartani, adaptat insa la locul
in care ma aflam eu: THIS – IS – VRANCEAAAAA!!!! Era bucuria de a retrai
sentimentul de datile trecute, un sentiment pe care il regaseam atat de
asemanator, atat de specific acestor munti.

Diferenta majora era ca acum puteam sa ma bucur de el chiar
si acolo! Datile trecute el a fost mult prea puternic intr-un mod care ma facea
sa simt mai mult teama decat bucurie. Poate era teama de acel necunoscut
salbatic de care acum ma simteam atat de aproape si pe care mi-l doream atat de
mult... cert e ca ma simteam mult mai impacat cu prezenta mea acolo decat
datile trecute.

Dupa ce am coborat intr-o noua sa, dincolo de varful Laposul
de Sus, am intalnit si marcajul banda albastra – care vine din Herastrau si ar
trebui sa mearga exact pe unde voiam eu sa cobor. Nu ma asteptam sa mai existe
acest marcaj, dar momentan el pare foarte bun.

Am inceput asadar urcusul final spre Zboina Frumoasa,
urmarind cele doua marcaje si inaintand cu greu prin zapada inca mare din
padure.
Daca tot era zapada prin padure, atunci un alt aspect ce
trebuie amintit e ca niciodata nu am mai vazut atat de multe urme de animale,
atat de diverse. Urme de ursi la tot pasul, urme mari de copite la fel, parea
ca toate vietuitoarele padurii se trezisera la viata pentru ca iarna se
sfarsise.

Padurea e atat de linistita insa, doar pasarile se aud
ciripind. Iar razele soarelui ce-mi incalzesc urcusul sunt cumva in armonie cu
zapada cea alba. Pe-aici am simtit ca pot spune in sfarsit despre aceasta tura
ca este ”ultima tura de iarna, intaia tura de primavara”. Pana acum am sperat
asta in privinta ultimelor 3 ture, care din ”prima tura de primavara” – asa cum
speram sa fie, se dovedeau a fi ”ultima tura de iarna”. Dar niciuna nu fusese
ultima. Acum insa am simtit ca sunt intr-adevar la granita, am simtit ca
primavara e mai puternica si iarna nu mai poate face nimic in acest sens. Chiar
daca imi ingreuna mie mersul pe acest urcus destul de lung.
Ajung si in punctul in care cele doua marcaje se despart.
Daca nu ar fi fost sageti pe copaci, ar fi fost greu sa-ti dai seama de asta,
desi drumul e destul de evident (ar fi si mai evident daca nu ar fi acoperit de
zapada). Banda rosie ocoleste Zboina Frumoasa prin dreapta (nord) si iese in
Poiana Cășăria – un traseu pe care mi l-as fi dorit, dar la care am renuntat pe
moment. Iar banda albastra urca spre varf si coboara apoi spre Căldările
Zăbalei pe culmea Frumoasele – pe unde vreau si eu sa merg.

Dupa circa 2 ore si vreo 10 minute de la Laposul de Jos, ies
din padure in poiana de sub vf Zboina Frumoasa (1657m). Cat iubesc iesirile
astea la lumina, dupa mult mers prin padure, sa vezi ”poarta spre lumina”, spre
peisaje, spre orizont... E ca si cand ai deschide un cadou surpriza, nu stii ce
se ascunde dincolo de acei ultimi pasi.

Varful ramane undeva in dreapta si nu mai urc pana la el
pentru ca e cam impadurit, plin de tufe de ienupar si inconjurat de conifere. Zboina
Frumoasa e cea mai inalta din cele 3 Zboine ale Vrancei – alte doua (Zboina
Neagra si Zboina Verde) aflandu-se in zona nordica a muntilor.

Eu intru zambind in poiana insorita cautand un loc unde sa
ma opresc, de unde sa ma bucur mai mult de peisaj. Greu de facut acest lucru,
cand intr-o parte vezi la departare Penteleul si toata creasta lui...

Bucegii, Piatra Mare si chiar Ciucasul – inca albi din cauza
inaltimii lor – si pe care reusesc sa-i scot mai bine in evidenta cu ajutorul
filtrului de polarizare...

Muntele Giurgiu, o culme poate chiar mai salbatica decat cea
pe care ma aflu, foarte lunga si probabil putin umblata...

Iar in partea opusa, culmile domoale din directia satului
Nereju...

Am vazut chiar si o pasare cam grasuta ascunsa in iarba
deasa, care si-a luat insa zborul rapid printre tufele de pe margini. Ma
gandesc ca putea fi un cocos de munte, n-am apucat sa-l vad prea bine.
Privesc in jur si ma minunez de ziua frumoasa si locul
superb in care ma aflu. Asa ca nu-mi ramane decat un lucru de facut: THIS – IS -
VRANCEAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!

Am stat vreo 40 de minute pe iarba moale, sprijinit de
rucsacul ce ma apara de vant sau mergand de colo colo. O frumusete de poiana,
atat de linistita, atat de departe, de naturala, de libera. Aici da, loc de
odihna si facut... dragoste.
Oare cum poti descrie cuiva care n-a fost niciodata intr-un
astfel de loc sau moment, senzatia de a te afla acolo? Cum sa inteleaga ce te
impinge catre creste, daca nu a trait pe propria-i inima bucuria de a fi acolo
sus? Nu, pentru mine nu e vorba doar de ceea ce vezi in jur... e poate chiar
mai mult vorba de ceea ce poti sa vezi in tine! Te descoperi pe tine intr-un mod in care in viata de zi cu zi
nu ai putea – o viata pe care o lasi clar in urma, o uiti – macar pentru cateva
minute sau chiar ore. Cu grijile si problemele ei, neintelegeri sau certuri,
suferinte si stres. Te detasezi de toate printr-o plutire deasupra padurii si a
vietii anoste, te eliberezi de ceea ce te tine prizonier din a simti viata din
plin.

Acolo parca nimic din ce e rau nu mai conteaza, esti prins
intr-un moment egoist, ce te vrea doar pentru el – desi tu ti l-ai dori pentru
toata lumea. Ca un orgasm, o clipa de nepasare in care doar ce e bun are
relevanta si orice altceva paleste. Diferenta e ca pe culmea aceea de munte
poti ramane cat vrei tu, ea nu scade fara sa o poti opri dupa cateva secunde.
Si daca e adevarat ca de multe ori foarte rapid ”un orgasm transforma un barbat intr-un porc”, ceea ce
ramane in tine dupa trecerea ”orgasmului” din varful muntelui are o putere mult
mai mare de a te face mai bun! Si nu mai rau. Dar asta depinde mult de
fiecare-n parte, de felul tau de-a fi si ceea ce-ti doresti. La fel de usor e
sa nu simti absolut nimic si sa te-ntorci la fel de gol ca si-nainte.
Cu greu pornesc mai departe, incaltand iar bocancii uzi de
la zapada si lasati la soare sa se usuce. Nu-mi venea sa plec cand ma gandeam
ca de acum incep deja coborarea, dar de
fapt aceasta coborare nu am simtit-o deloc ca pe un final – pentru ca
nici nu era asta! Si portiunea urmatoare, chiar daca avea sa ma duca la drumul
forestier principal de pe vale, am simtit-o ca facand parte tot din traseul
salbatic pe care mi-l doream asa mult cand am plecat de acasa. Era o culme pe
care o zarisem pe google earth, parea atat de salbatica, de impadurita, de ingusta
si frumoasa! Nici nu mi-a venit sa cred cand am vazut pe harta ca pe-aici a
fost candva traseu marcat – dar cel putin asta mi-a dat incredere ca se poate
face, ca exista o poteca – si nu voi nimeri in vreo fundatura.
Asa ca am reintrat in padure prin zapada cea mare, punand si
ochelarii de soare pentru ca lumina ma orbeste. Marcajul banda albastra nu l-am
mai vazut, am banuit ca el merge mai prin dreapta pe vreo curba de nivel, dar
eu am preferat poiana ingusta marginita de paduri, aflata chiar pe culme.
Foarte interesant sa merg pe urme mari de laba de urs, urme in care se vedeau
atat de bine unghiile lungi ale animalului.

A fost o portiune in care am mers mai atent parca decat pana
atunci, pentru ca vizibilitatea imi era destul de redusa de padurea de pe
margini si de soarele ce-mi batea in ochi. Dar n-a tinut mult si am iesit pe
marginea unei alte poieni, care coboara spre o stana – unde am regasit si
marcajul. Peisajele sunt si de aici frumoase, mai ales spre Penteleu si Bucegi.

Stana e in stare buna, un adapost ascuns la margine de
padure pe care il inspectez ca si cand vreodata am sa revin la el si sa stiu la
ce sa ma astept. Sau poate ca sa stie altii. Chiar ma gandeam ca o varianta mai
lejera pe acest traseu ar fi cu oprire in zona Zboina Frumoasa si continuat a
doua zi. Aceasta stana e numai buna pentru asta, dar pe timp de vara probabil e
ocupata si ea.
M-am gandit mult in aceasta zi (mai ales in prima partea a
traseului) ca as putea organiza o tura pe-aici, si cautam variante cat mai
usoare de acces in creasta si locuri de innoptat. Candva cine stie, voi purta
si pasii altora prin salbaticia muntilor Vrancei. Sunt curios daca i-ar simti
la fel, sau daca eu i-as mai simti la fel. Singuratatea are avantajele ei cu
siguranta, dar daca as veni cu altii atunci nu as merge pentru mine.
Din cand in cand regasesc marcajul pe copaci, dar momentan
nu e nevoie de el neaparat. Poteca e destul de evidenta, prin poiana de pe
culme...

...apoi prin tunelul din padurea deasa, dar imbucurator de luminoasa.

Dupa o noua poiana micuta si plina de floricele albastre
(viorele), intru intr-o padure un pic diversa. Apar arbori uscati cazuti la
pamant, ba si ceva stanci pe marginea potecii. Sunt de altfel pe culmea
Pietrele Albe.

Dintr-o mica sa poteca face stanga, dar eu zaresc printre
copaci un varfulet ce pare sa ofere privelisti frumoase. Asa ca ma strecor
printre arbori si uscaciuni si ies la lumina. Vai, dar unde am nimerit? Pe un
varf superb, secret, ascuns in mijlocul muntilor, al naturii salbatice, un varf
ce pare sa nu mai fi fost atins de multa vreme de oameni. Poate ultimii care au
trecut pe-aici au fost cei ce au montat mica borna de piatra de pe el. Ei, dar
nu cred asta si nici nu conteaza. Conteaza senzatia pe care ti-o da prezenta ta
in acel loc.
Sunt multi copaci uscati, cazuti, crengi peste care sa sari
si o prapastie. O prapastie de pe marginea careia pot vedea toata culmea pe
care vreau sa o urmez, dar si culmea de vizavi, cea cu muntele Furu, unde as fi
vrut sa innoptez.

La departare se zareste si Penteleul, si nu ma abtin din a
face si un mic filmulet, pentru ca simt ca imaginile statice nu pot exprima la
fel de bine cat de in mijlocul naturii ma aflam acolo.
http://youtu.be/B37GLNS_umk
Termin de mancat si jumatate de sendivis, despre care nu pot
sa cred ca am avut curaj sa-l mananc in acel loc. E genul de loc unde ai
impresia ca imediat va aparea un animal din spatele tau. Te face sa te uiti
mereu peste umar, spre desisul acela de padure. Parca ce incepusem sa cant
pe-acolo? Nu mai stiu. Dar mi-era tot mai drag sa strig THIS IS VRANCEA! Pentru
ca exact asta era senzatia pe acel varf!
M-am afundat apoi in padure, incercand sa gasesc marcajul
salvator. Am iesit mai intai intr-o zona abrupta acoperita de pamant si pietricele,
chiar sub acel varf – cu o deschidere spre Penteleu...

..apoi am intrat iar in
padurea deasa, presarata si cu uscaturi dar si cu puiuti de brad.

A fost o portiune unde fara un bun simt de orientare nu cred
ca as fi putut gasi traseul. Marcajele nu se vedeau, copacii rupti acopereau
poteca, nu mai era o culme evidenta de urmat – erau vai si varfulete impadurite
bine. Pe aici am simtit uneori efortul de a trece mai departe, impingand de
crengi sau sarind peste busteni. Nu e deloc placut, intre rucsac si tricou e
plin de ace de brad care ma inteapa, au intrat si pe sub tricou si nu mai vreau
sa spun pe unde! M-am oprit de cateva ori special ca sa le scutur de pe mine,
ceea ce nu-mi placea, ca simteam ca pierd din timpul de mers. Iar mainile imi
sunt pline de zgarieturi lungi de cand am ramas doar in tricou. Imi venea sa
pun windstopper-ul pe mine, e dintr-un material ce s-a dovedit a fi foarte
rezistent la zgarieturi, intepari, frecari... dar m-as fi incalzit prea rau cu
el.
Ca un bonus mai gaseam prin zapada si urme de urs, dar deja
le pierdusem numarul. Nu numarul urmelor, ci al ursilor – pentru ca eram
aproape sigur ca nu puteau fi ale aceluias urs. Desi e drept ca ursii au un areal
foarte mare si merg foarte multi km zilnic, in Vrancea sunt totusi circa 400 de
ursi – iar eu trecusem de pe o culme pe alta si apoi pe alta. Excursia aceasta
am simtit-o cumva ca o reeditare (destul de diferita) a celei din Leaota, ”Pe
urmele lupilor – singur in Leaota”, doar ca acum eram ”Pe urmele ursilor –
singur in Vrancea”.

Urmeaza o noua poienita, pe care ma bucur sa o gasesc –
muntii Vrancei sunt in proportie de 80% acoperiti de paduri, asa ca putina
lumina si privelisti spre orizont prind tare bine. E intr-un fel si o usurare,
parca te eliberezi de greutatea crengilor de brad de deasupra ta.

Reusesc sa-mi dau seama ca aici trebuie sa fie intersectia
pe care o observasem pe google earth, dar si de pe varful de mai devreme. Aici
trebuie sa urmez poiana spre stanga si sa intru pe culmea Frumoasele. Spre
dreapta as ajunge in zona ”La ruptura”, de unde as putea cobori la Lacul Negru
– un lac de baraj natural, format prin surparea terenului din zona. Din cauza
lui raul Zabala are culoarea maronie in satele de pe vale.
Putin mai jos, la marginea poienii, gasesc si o stana
darapanata si abandonata de cine stie cat timp si invadata de vegetatie.

Iar prin iarba sunt multe viorele albastre, dar si ghiocei
sau chiar branduse uneori. Cu asa soare puternic pe cer nu-i de mirare ca-si
deschid si ele petalele spre el.
Si iata-ma intrat in padurea de fag. Ce bucurie! O asteptam,
cu mirosul ei de frunze uscate si lumina calda ce patrunde usor printre crengi.
E atat de diferita de padurea de conifere, de traseul pe care am mers pana
acum... Nu e asa timida, te lasa sa o patrunzi mai usor, sa o vezi, te
elibereaza de tensiunea gandurilor si emotiile de a nu vedea, te face sa mergi
zambind, vesel pentru locul si momentul in care te afli – si nu atent prin
umbrele intunecate sa zaresti din timp o eventuala miscare suspecta.

Totusi, miscarea suspecta s-a petrecut chiar aici, in
aceasta padure de fag. A fost de altfel prima oara cand mi s-a intamplat asta,
dar nu pot spune ca sunt foarte multumit de felul in care au decurs lucrurile.
Voiam mai mult, voiam sa-l vad cu totul, mai de-aproape, voiam acea secunda de
blocare din partea ambelor parti, secunda
fata in fata, in care sa nu stii ce sa faci, si-atunci sa stai nemiscat
asteptand sa vezi ce face celalalt. Ca apoi, lasand loc ratiunii sa revina in
corpul incremenit (dar nu de frica!), sa mergi usor inapoi, lasand ursul sa-si
vada de-al sau drum.
Din pacate pentru mine, nu am reusit sa-i vad decat fundul
mare si negru fugind printre tufe, doar pentru o clipa – de la circa 50 de
metri departare. A fost mai intai sunetul de lemn trosnind care mi-a atras atentia,
apoi l-am vazut si imediat a disparut, urmat de alte sunete de crengi uscate pe
care le rupea in goana lui nebuna. Ce moment superb!
Mi-am urmat directia linistit, chiar daca si el mersese
oarecum intr-acolo. Am urcat pe un varf de delusor si m-am oprit putin langa un
bustean.

Am sperat sa revina, sa-l revad, dar probabil era departe.
Cat de frumos a fost insa acel sentiment: sa stau singur in acea padure pustie,
stiind sigur ca la cateva sute de metri de mine e un urs. Dar mai mult, stiind
ca el nu va veni spre mine si eu nu sunt de fapt in pericol.
Nu m-am grabit sa fac galagie, de fapt toata ziua mersesem
destul de in liniste – rareori facand cate un zgomot, in locuri unde
vizibilitatea imi era mult redusa de crengi sau de altceva. Prefer o intalnire
de la distanta, aceea s-ar produce in siguranta – pe cand o intalnire prin
surprindere, nas in nas, poate fi riscanta.
Nici acum n-am vrut sa-l sperii si bine am facut! L-am
simtit iar. Traversase printr-o mica șa pe unde urma sa trec si eu, si se
dusese in partea stanga a delusorului, intr-o vale. L-am auzit ca e acolo, dar
nu-l vedeam. M-am sprijinit de un fag cenusiu cu aparatul indreptat intr-acolo
si am sperat. Nu s-a aratat, dar nu voi uita niciodata acel sunet. Sunetul de
urs care alearga, zgomotul pamantului sub picioarele lui – un tropait puternic,
cu crengi care trosnesc. Parca ar fi trecut o turma de cai! A facut doua ture,
mai intai spre dreapta, apoi s-a intors spre stanga. Pentru ca incepuse sa-mi
para ca se misca haotic, am hotarat sa fac galagie pentru a-l indeparta. Si
m-am indepartat si eu, urcand in continuare pe poteca ce ocoleste clar un varf si
privind in valea din stanga mea.

Ce multumit am fost de felul in care m-am simtit, de
zambetul acela impacat cu ceea ce se intampla in jurul meu... Poate candva
mi-ar fi fost frica, poate as fi mers mult mai atent sau facand galagie, stiind
ca in apropiere e un urs. Nu... eu am mers linistit mai departe, stiind ca
nimic rau nu se poate intampla. Stiind ca animalele nu sunt acolo sa-mi faca
rau, asa cum nici eu nu voiam asta pentru ele. Candva in decursul ultimelor
luni am facut un pas foarte mare se pare si sunt bucuros de acest lucru. Poate
nu va sti omenirea de pasul meu mare ce ei i s-ar parea mic, dar pentru mine el
va aduce cu siguranta multe schimbari in bine. Sunt sigur insa ca si altii se
vor bucura cumva de ele.
Am pierdut marcajul pentru cateva minute si l-am cautat prin
mai multe parti. Dar directia corecta e sud-est, asa ca nu se poate sa nu-l
regasesc. Poteca intra pe o margine de culme si uneori mai sunt deschideri spre
departari. Dar si ceea ce e aproape poate fi foarte frumos. Uneori e bine sa-ti
ridici ochii catre cer, alteori sa-i apleci catre pamant...

Apoi poteca isi
recapata aspectul de poteca salbatica si invadata de crengi, dar cel putin e
inca usor de identificat. Urca un delusor, mai iese intr-o poiana, apar si
cateva stanci pe margini...

Padurea isi schimba insa rapid aspectul, revenind la
intunecimea crengilor cu ace si a copacilor uscati ce imi blocheaza drumul.
Regasesc puiutii de brad de data trecuta, aceia ce-mi limitau vederea la doar
cativa metri in jurul meu. E incredibil pe unde te poarta marcajul, prin ce
desisuri de crengi ce par sa fi crescut dupa mult timp de la crearea traseului.
Si de cand ele au crescut, nimeni nu pare sa mai fi trecut pe-aici.

Ma strecor printre crengile tinere si verzi ce par a fi ziduri
de cetate menite sa protejeze ce e cel mai important. Senzatia e chiar
asemanatoare, pentru ca trecand bariera aceea de crengi ajung intr-o poienita
luminoasa si plina de flori, inconjurata de padure. Greu sa regasesti marcajul,
dar el inca exista – trebuie cautat cu atentie.

Vegetatia e tot mai deasa, chiar si in poieni – care sunt
mult mai micute. Imi pare rau ca nu m-am oprit mai mult intr-o astfel de
poiana, sa ma intind putin pe iarba moale sa privesc spre... spre cer sau spre
crengi, oricare s-ar fi vazut deasupra poienii. Candva in astfel de poieni aveam
sentimentul ca de dincolo de zidul de crengi ma privesc ochi infometati, tinuti
la distanta doar de gandul ca nu-i totusi de gluma cu un om. Acum insa stiu ca
e pustiu, n-ar indrazni niciun animal sa stea sa ma urmareasca in tacere, toate
ar fugi de mine. Parca totusi prima varianta era mai interesanta. Nu neaparat
mai de dorit.
Ajung cu greu si la locul unde marcajul pare sa inceapa sa
coboare. Culmea se termina si de acum ar trebui sa vina doar coborare – destul
de imbucurator gand, pentru ca desi culmea fusese destul de lina pana acolo,
efortul fusese destul de mare in a o strabate.

Dar marcajul nu tine cu mine, ma atrage spre un desis pe
unde nu-mi vine sa cred ca cei care au vopsit acele semne chiar au trecut. Dar
ma gandesc ca dincolo de acei copaci, dincolo de inghesuiala aceea de crengi
prin care abia am loc sa trec cu rucsacul in spate, acolo trebuie sa fie poteca
mult mai clara. Asa ca trec pragul.

Nimic. Nicio urma de poteca sau marcaj, niciun semn ca
pe-acolo ar fi fost vreodata un traseu.
Asa ca ma apuc sa merg spre dreapta si spre stanga cautand semnul urmator –
care insa nu vrea sa apara. Efortul e mai mare cand il fac asa, in gol,
degeaba, acele de brad ma inteapa si sunt incalzit si plin de praf – asa ca nu
voiam sa mai merg si-n cerc degeaba. Incep sa ma enervez pe marcaj, poate chiar
i-am zis vreo doua! Asa cum imi mai spusesem pe traseu, n-ar fi trebuit sa-mi
pese de marcaj – care mai mult imi distragea atentia, ar fi trebuit sa ma
orientez dupa semnele terenului si sa-mi vad de directia mea!
O clipa m-am gandit sa urc inapoi si sa revin in culme, apoi
sa nu mai fac stanga dupa marcaj ci sa tin culmea pana in capat, drept inainte,
spre sud. Dar sa urc inapoi prin crengile acelea nu mai imi venea, asa ca merg
putin pe curba de nivel pe malul acela abrupt, sperand ca poate voi gasi un
semn. Era o potecuta facuta de animale, dar mie mi-e greu sa o urmez. Hotarasc
sa ma intorc la locul ultimului marcaj, dar deja coborasem nitel. Ii trag o
injuratura in engleza marcajului si hotarasc sa cobor la nimereala exact
pe-acolo pe unde eram ca sa nu mai pierd timp! Abrupt la vale, sperand sa nu
dau de vreo prapastie sau de prea multe tufe cu maracini. Ce sa-i faci, This is
Vrancea!!

Nu regretam ca n-am reusit sa ma mentin pe culme pana la
capat, nu e prima oara cand mi se intampla. Mai mult ma deranja faptul ca m-am
lasat fraierit de marcaj – n-ar fi trebuit sa-mi pese de el! Si mai speram sa
nu ocolesc prea mult prin aceasta coborare abrupta si la nimereala.
A fost insa si ea parte din aventura mea, a adus elemente
noi in excursia si-asa plina de elemente captivante. Am incercat mai intai sa
urmez un valcel, o vale seaca si ingusta ce speram sa ma scoata la un rau. Dar
vegetatia si stancile de pe acea vale, precum si faptul ca parea sa devina din
ce in ce mai abrupta, m-au facut sa ma indrept spre o culme cu padure mai rara.
Si acolo insa inclinatia pantei e destul de mare, mai ales pe lateral. Am
traversat la un moment dat pe o margine de vale abrupta, sprijinindu-ma de un
copacel uscat. Nici n-am luat bine mana de pe el ca a si cazut cu totul in
valea din dreapta mea.

Ma gandeam ca cel putin aveam antrenamentul facut pentru
astfel de coborari de cand fusesem cu Maria in Baiului. Dar pe-aici zona e mult
mai incurcata si cand privesc spre dreapta si vad niste culmi pe partea
cealalta a vaii ma gandesc ca am facut un ocol cam mare pe-aici: am mers prea
mult spre est cand eu trebuia sa merg spre sud-vest.
Am ajuns si la primul fir de apa, de unde am si baut putin.
Nu am stat atunci prea mult sa ma gandesc la asta si acum imi pare rau ca nu
m-am oprit in acea vagauna pierduta in mijlocul padurii. Sa o simt mai atent,
mai adanc. Nu pot sa ma invinovatesc insa pentru asta, gandul ca te prinde
seara in padure nu e ceva care sa te faca sa vrei sa stai mai mult pe loc.

Dar acum ma gandesc, si ceea ce-mi vine cel mai mult in
minte e ideea de a da zoom out de-acolo de unde esti... sa te vezi de undeva de
sus. Sa te ridici deasupra copacilor, apoi deasupra vaii, apoi deasupra
culmilor si a intregii regiuni... si sa realizezi cat de micut esti tu de fapt
si cat de pierdut esti intr-un ocean de padure valurit. De la nivelul solului
totul pare mare in jurul tau, e ca si-n viata de zi cu zi, de exemplu in cazul
unor probleme cu care ne confruntam: ne par asa mari si fara capat si ne e greu
sa le rezolvam pentru ca nu reusim sa facem zoom out de pe ele! Sa ne ridicam
deasupra problemei, sa o privim din exterior – de unde nu suntem influentati
negativ de ceea ce simtim, si astfel sa o intelegem mai bine ca sa stim ce-i de
facut. Uneori e mult mai simplu decat am crede, mai ales ca de obicei
problemele cu care se confrunta cei mai multi oameni sunt de fapt mofturi de
printesa răzgâiată. Exista probleme mult mai rele si oameni care sufera mai
mult, ar fi cazul uneori sa ne spunem singuri ”get over yourself, stupid!”
Apare si primul capat de drum de taf – de fapt pe-aici nu
prea sunt taf-uri (tractor adaptat forestier), pe-aici se lucreaza foarte mult
cu ajutorul cailor. Ei trag bustenii din padure, si intr-un astfel de loc am
ajuns: locul cel mai de sus de unde au pornit la vale cativa busteni. Urmez
santurile noroioase la vale si incet drumul se largeste si capata contur. E
inca lungut iar tufele de pe margini imi obtureaza vizibilitatea, dar merg fara
probleme, grabindu-ma sa recuperez timpul pe care-l simteam oarecum pierdut.

Imi cam scazuse concentrarea, eram ”cu gandul prin padure”
si nu prea eram atent la ce-i in jurul meu. De aceea n-am apucat sa reactionez
prea rapid – de fapt doar daca as fi avut aparatul la gat (si nu in geanta) as
fi avut sanse sa-i surprind. Dar cat m-am bucurat sa-i vad... sa o vad... Din
tufele ce inconjurau drumuletul din fata mea, o turma de mistreti incepe sa
alerge haotic spre desiș. Erau cel putin 20 de animale, unele mari, mai multe
mici, adulti si pui amestecati. Adultii erau de culoare gri-cenusiu-maronie,
mai deschisi la culoare. Puii insa erau un maro inchis spre negru. N-am apucat
sa le vad colti sau altceva, dar ceva distinctiv am vazut: un pui ramasese in
urma putin, si din fuga in care pornise, mama (sau poate era tatal) s-a oprit
brusc, calm, si s-a intors cu fata spre pui (si spre mine) sa-l astepte. Era
cam la 20 de metri de mine. S-a oprit sa-l astepte privindu-l cum se apropie,
apoi au plecat mai departe impreuna. A fost minunat sentimentul pe care l-am
interpretat in actiunea si gesturile acelui adult de mistret, precum si puiul
ce alerga sarind parca peste crengi spre protectia parintelui grijuliu. Un fel
de ”haide puiut, haide!”
Pentru mine asta a fost un alt pas important in a ma simti
mai aproape de lumea lor. Mai aveam putin si le strigam ”stati, nu plecati!”.
Acum deja mi-e dor de ei.
Pana la drumul principal de pe vale n-am mai facut mult si
am ajuns acolo dupa circa o ora de cand am pierdut marcajul si-am inceput sa
cobor, dupa circa 4 ore de cand am plecat de la Zboina Frumoasa si vreo 9 ore
si jumatate de stat pe traseu in aceasta zi. Asta am verificat acum, atunci
insa habar nu aveam cat facusem, stiam doar ca trebuie sa pornesc rapid spre
vest, spre adancurile muntilor, spre zona numita Caldarile Zabalei.Pe marginea drumului recunosc ruinele unei constructii, pe care le-am vazut data trecuta din camionul de lemne.

Dupa vreo 20 de minute de mers pe drumul pustiu, dar inca
luminat de soare, gasesc si marcajul meu banda albastra – adica locul unde el
ar fi iesit din padure. La inceput aici jos la drum pare asa bun, aproape ca te
indeamna sa-l urmezi. E pacat ca mai sus te cam fraiereste, mai ales daca esti
incepator si nu stii in ce te bagi. Dar lasa ca mergem la remarcat!
Inca un sfert de ora si ajung la Caldarile Zabalei. Niste
stanci mari printre care apa raului si-a facut loc spre vale.

In zona erau mai multe cantoane, unele pe partea mea a
raului, altele dincolo de rau. Eu vreau sa urc spre culmea muntelui Furu si sa
dorm acolo, dar mai intai trebuie sa gasesc drumul corect care sa ma duca sus. Noroc
ca nu stiam cat e ceasul si cat mersesem, dar mi se pare acum ca un om normal,
dupa 10 ore de traseu, cand a terminat coborarea, nu se mai apuca de inca un
urcus de 2 ore despre care nu stie mare lucru. Ei, de fapt citisem ca ar trebui
doar sa urmez drumul forestier care ma scoate in creasta, ma gandeam ca asta va
fi destul de usor de facut si destul de scurt. Citisem undeva ca s-ar face o
ora si jumatate, asa ca eu calculam ca sa-mi dau energie doar o ora – destul de
acceptabil deci.
Am gasit si o sursa de apa, ca nu mai aveam si mai sus nu
stiam daca mai gasesc. Am verificat si una din casutele de pe margine, avea la
usa un lacat dar care se putea deschide. In interior erau vreo 2 paturi, as fi
putut ramane acolo – ma gandeam ca nu s-ar supara nimeni. Singurul lucru care
m-ar fi facut sa vreau sa raman acolo era gandul ca as putea sta la panda pe
marginea drumului sa vad animalele cum coboara pe seara la rau. Dar mult mai
mult imi doream sa vad apusul si rasaritul de undeva de sus de pe creasta, de
pe varful Furu. Pe vale m-as fi simtit prea inghesuit intre munti, prefer
senzatia de deschidere, de libertate din varful muntelui. Asa ca am facut un
efort sa ignor oboseala si am pornit mai departe pe drumul noroios.
Nici n-am pornit bine ca am si gasit urme de urs in noroi –
dar de data asta erau urme de puiut.

Pentru ca eram pe vale aveam impresia ca soarele se
pregateste sa apuna, asa ca am mers intr-un ritm destul de alert, sa fiu sigur
ca nu ma prinde noaptea prin padure. Am trecut de cateva stanci uriase ce
pareau sa cada peste drum si am ajuns la o mica intersectie. Drumul principal
face o curba la 180 de grade spre dreapta (deci pare sa mearga inapoi) iar un
drum mai slab conturat merge drept inainte spre culme, paralel cu valea raului
din stanga – Zîrna Mica. Am mers pe el, gandindu-ma ca de la capatul lui as
putea urca la nimereala si as iesi in creasta.

Oboseala se simtea tot mai rau, asa ca am scos canita de
aluminiu si am profitat de siroaiele de apa de pe margine sa mai beau putin.
Cand ma opream simteam racoarea serii si-mi simteam mainile incinse si un pic
arse de soare. M-am bucurat insa de faptul ca n-am uitat sa-mi dau cu crema de
protectie pe față de dimineata, chiar daca ceafa ma ustura putin la atingere.
Apoi am lasat canita atarnata de geanta aparatului foto,
ceea ce, in combinatie cu busola agatata tot acolo, producea un sunet metalic
destul de puternic. M-am gandit ca nu strica, sa ma fac auzit din timp, pentru
ca la cat de obosit eram nu prea mai imi suradea ideea de a da nas in nas cu un
urs – si nici forta nu prea mai aveam sa fac galagie. Pe de alta parte, sunetul
acela era destul de asemanator cu cel al unui clopot atarnat de gatul unei oi
ratacite si numai bune de mancat. Invitatie la cina sau zgomot uman care sa
indeparteze animalele?
Drumul pe care am pornit e tot mai plin de noroi si
vegetatie, nu s-a mai mers pe-aici de multa vreme – asa ca mi-e teama ca nu voi
iesi prea bine pe el si voi pierde mult timp. Hotarasc cu putin regret sa ma
intorc la drumul principal, pe care-l urmez realizand rapid ca e varianta
corecta. Nu trebuie parasit drumul principal inca, dar eu am pierdut vreo 15
minute sa realizez asta.
Mai sus dau de o poiana pe stanga drumului, unde e si o
cladire darapanata. Daca nu as fi simtit impulsul acela puternic de a ajunge in
creasta, as fi putut ramane si acolo. Dar inca nu vreau sa renunt, mai ma lupt
putin. Totusi, gandul ca in curand se va face seara nu ajuta – chiar daca
soarele ajunge aici intr-un mod nesperat de bun. Nu ma asteptam sa mai am parte
de soare, culmile impadurite umbrind in mare parte acest drum. Dar aici el iese
la lumina, iar pe culmile de vizavi observ ca lumina soarelui e inca jos,
aproape de albia raului – asa ca mai are ceva pana sa dispara cu totul.

Pe stanga vad doua cruci de lemn si curand ajung intr-o noua
poienita, unde e si o intersectie de drumuri. Aici sunt doua cladiri mai mari,
mai sanatoase: un grajd pe partea stanga si un fost canton pe partea dreapta.
Pe care il inspectez curios: o camera putea fi foarte bine folosita, in
interior fiind mai multe paturi si o podea de lemn numai buna. Un adapost ideal
in conditiile acelea de oboseala si seara ce se apropie – ba chiar aveam si apa
din belsug la un parau cu debit puternic peste care traversa drumul. M-am mirat
putin cum de acel parau are asa putere, ma gandeam ca asa aproape de culme nu
voi mai gasi prea multe surse de apa. Dar aveam sa aflu curand ca nu eram chiar
asa aproape de culme precum credeam.

Inca sunt uimit de faptul ca am gasit forta sa nu ma opresc
acolo si sa merg mai departe – desi asta ar putea fi interpretat si ca un moft
– dupa ce ca ma prindea seara prin pustiu, mai aveam si preferinte in privinta
locului unde voi dormi. Am hotarat totusi sa urmez drumul principal, desi erau
vreo 2 drumulete care urcau spre sud – in timp ce drumul facea o curba mare
spre stanga, spre est, mergand parca pe o curba de nivel.

Noroiul e mai mare in aceasta zona, sunt si multe surse de
apa – unele se mai revarsa peste drum. Ma imping inainte incercand sa ma feresc
cat de cat de noroi, dar bocancii mei sunt deja plini de el si apa a patruns si
inauntru neplacut. La un moment dat m-am afundat cu piciorul in namol pana peste
glezne, dar nu mai aveam energie sa ma enervez.
Incerc sa-mi amintesc imaginea din satelit a acestei
portiuni (n-am mai apucat sa o printez – mi-ar fi prins bine). Harta deja nu
mai imi era de folos, aproape ca iesisem de pe ea si oricum era atat de veche
incat un singur drum aparea pe-aici, desi acum ele erau mult mai multe.
Aveam incredere mare la inceput ca drumul traverseaza culmea
spre partea cealalta, dar acum incep sa ma indoiesc de asta. E posibil ca el sa
tina curba de nivel si sa coboare apoi pe partea cealalta a raului Zirna tot
spre Zabala. Asa ca, desi nu-mi placea sa nu stiu cu siguranta acest aspect –
si nici faptul ca probabil nu voi mai afla adevarul despre acest drum, hotarasc
sa ma intorc spre acel canton – dar nu cu gand de a ramane acolo. Pastram inca
gandul ca as putea incerca oricare din drumurile ce urca spre sud prin padurile
intunecoase – sigur ele ajung in culmea muntelui, unde voiam sa ma vad si eu
inainte de lasarea serii. Plus ca ma simteam prea aproape ca sa renunt acum, ar
fi insemnat ca am mers atata degeaba.
Aleg un drum ce urca mai de-a dreptul si fac stanga (sud).
De cum incep sa urc incep sa simt un efort considerabil, caruia cu greu ii mai
fac fata. Ma opresc des, beau apa, apelez si la bomboanele cu optimism (dextroza)
– mai mult pentru gust si autosugestie, sa-mi indulceasca putin acele momente.
La inceput padurea prin care urc e intunecoasa, asa ca ma bucur de zgomotele
enervante ale canitei de aluminiu.

Mai apoi insa ajung in padure de fag, de unde zaresc in urma
si soarele ce se pregatea sa apuna peste culmea Frumoasele – aceea pe care
coborasem si eu de la Zboina Frumoasa. Nu-mi venea sa cred cat de lunga fusese
aceasta zi, cat de mult rezista soarele acolo pe cer – parca special pentru
mine. Ma gandeam si la varianta de a dormi sub un copac in padure, ma gandisem
la ea si acasa – dar acum nu mai aveam niciun chef de ea. Voiam sa ajung la o
stana buna, linistita, cu usa si doua scanduri pe post de pat.

Respiratia incepuse sa-mi devina dureroasa, simteam o durere
in piept daca inspiram mai adanc. Ma gandeam ca si din cauza rucsacului, abia
asteptam sa-l dau jos pentru totdeauna – pana a doua zi. Epuizat si transpirat cum eram ma opresc o clipa sa imortalizez acel urcus
facut la limita puterilor. Imi va aminti mereu de el si de mine cel de atunci.

Sentimentul de libertate vine cu eforturi mari uneori, dar
cel putin el reuseste sa domine orice neajuns in cele din urma.
Am ajuns la o zona mai larga din padure, la capatul acelui
drumulet. Poate nici nu era capatul, nu mai imi dadeam seama prea bine pe unde
se duce – erau poteci multe facute de apele ce curgeau si de zapezi si totul
era acoperit de frunze uscate si iarba. Era o zona salbatica unde ma simteam
pierdut printre animale, mai ales ca seara e momentul cand ele sunt cel mai
active. Ma si miram ca n-am vazut nicio miscare.

Mi-am amintit inevitabil in acel loc ca nimeni nu stie unde
sunt, pentru ca semnal la telefon nu mai avusesem de ceva vreme, ca sa anunt cam pe unde am mai
ajuns – si asta imi crestea putin ingrijorarea. Una care nu se referea la mine,
pentru ca daca s-ar fi intamplat ceva nu ar mai fi contat pentru mine ca cineva
stie sau nu unde sunt.
Inca erau pete de
zapada si asta contribuia si mai mult la accentuarea sentimentului de
indepartare, de afundare intr-o lume pierduta, nestiuta de nimeni. Eram singur
la capatul padurii si al puterilor dar doar pentru o clipa mi-a trecut prin
minte ideea ca as putea sa ma intorc la siguranta acelui canton parasit pe
langa care trecusem. Mi-am risipit rapid acest gand strigandu-mi cu voce tare
”NICIUN PAS INAPOI!!” si poate si un ”this is vrancea” rostit fara vlaga. Doar
ghioceii de pe margini incercau sa-mi spuna cateva cuvinte de incurajare.

Uneori mai calcam stramb sau alunecam pe vreo creanga umeda
– lucru extrem de enervant si obositor in acele conditii. Mi se parea o mare
risipa de energie sa alunec si sa ma lupt sa nu cad, sa ma sprijin mai tare in
bete sau sa incordez mai tare muschii – era un efort inutil care parca voia sa ma doboare – atat fizic cat si psihic. Oricum efortul urcusului il simteam in
tot corpul, chiar ma bucuram sa-mi simt mainile asa solicitate de la folosirea
betelor de trekking – efortul a fost repartizat in mod destul de egal in corp
si asta a fost bine.
Dar stiam ca nu mai poate fi mult, simteam ca se apropie
culmea – chiar daca nu o vedeam de crengile brazilor ce-si facusera aparitia
mai sus. Ei erau cumva vestitorii finalului, dincolo de ei aveam sa fiu liber
sa ma opresc. Asa ca imping in betele de trekking cu forta pentru a termina si
acest ultim urcus. Imediat vad poarta dintre crengile de brad, dar desi ea
trebuia sa fie salvarea mea, nu las sentimentul de usurare sa ma invaluie pana
nu vad unde am iesit, pana nu vad o stana in poiana mare pe care o asteptam
dincolo de culme.

Ultimul pas. Ultimul urcus. Gata! Sunt pe culme. Dar culmea
nu arata chiar asa cum o asteptam, cel putin nu din acel punct. Sunt prea multi
braduti pe vale rasfirati, dar spre dreapta ea se continua larga si deschisa –
asa cum o vazusem acasa pe google earth. Peisajele nu sunt asa impresionante
cum ma gandeam – dar poate era din cauza oboselii. Oricum, credeam ca voi vedea
pana departe in vale – dar poiana e inconjurata de cateva culmi care obtureaza
vederea. Mergand putin spre stanga reusesc sa zaresc in departare in dreapta si
o constructie cenusie, si nu pot decat sa sper sa fie in stare decenta ca sa
pot sa ma odihnesc linistit dupa aceasta zi... (as pune aici un epitet, dar
n-as sti sa aleg unul singur).

Desi puteam cobori direct in poteca de pe vale si apoi spre
dreapta spre stana, iesirea in culme mi-a dat suficienta energie sa imi doresc
sa fac un mic ocol si spre stanga, sa vad daca de-acolo vine cumva drumul acela
principal pe care il parasisem. Nu reusesc sa-mi dau seama de asta pentru ca nu
vreau sa urc prea mult, asa ca plec spre stana, traversand cateva fire de apa
formate probabil din topirea zapezilor.
Am ajuns in culme dupa circa 2 ore si jumatate de cand am
plecat de jos de la Căldările Zăbalei – si vreo 40 de minute de urcat de cand
am parasit drumul. Nu mi-a venit sa cred, dar a fost o senzatie placuta de
folosire chiar si a ultimelor resurse – care ar fi ramas nefolosite daca m-as
fi oprit jos la drumul principal de pe valea Zabalei.
Dupa 12 ore si jumatate de colindat prin padurile muntilor
Vrancei in aceasta zi fara capat, dupa o excursie ce ar putea insuma si
excursii de 3 zile facute alte dati, am ajuns in sfarsit la o stana.

Am inspectat-o in liniste si m-am eliberat de rucsac si de
grijile noptii ce veneau rapid odata cu ea. Dar n-am ramas mult acolo. Am luat
cu mine un bat de trekking si aparatul foto si-am plecat spre culmea din
spatele stanii in cautare de semnal pentru telefon. Nu dadusem niciun semn pe
ziua respectiva, de fapt telefonul l-am avut inchis tot timpul, sa nu cumva sa
ma sune cineva si sa ma scoata din visare.
Dar semnal nu gasesc, asa ca nu pot decat sa privesc fara
prea multa bucurie culmile cufundate in albastrul inserarii, nereusind si nedorindu-mi
sa mai gandesc eficient pentru a identifica masivul Ivănețu undeva spre
sud-vest.

Ecoul rasuna in aceasta vale dintre culmi si eu ajung inapoi
in adapostul primitor patruns deja de intuneric.
O adevarata provocare sa-mi scot bocancii plini de noroi,
dar abia asteptam sa ma simt iar uscat la picioare. Nici foame nu mai imi era,
voiam doar sa-mi fac un ceai si sa ma intind in sacul de dormit sa dorm. Daca
imi incordam muschii picioarelor simteam carcei durerosi, dar ii cunosc, sunt
mandru cumva de ei. Imi parea insa rau ca n-am luat trusa medicala cu mine,
gelul ala parea bun acum...
Primusul arde, ceaiul
se incalzeste dar remarc inca o data ca varianta cu o singura canita nu e deloc
buna. Totusi, ca sa nu car cratita cand sunt singur nici in viitor, o sa iau
macar inca o canita de plastic – sa fac ceaiul in ea, si in timpul asta sa am
in ce sa fierb apa in continuare.
Lumanarea folosita la biserica pentru a lua lumina imi face
si aici o lumina calda si placuta – chiar foarte puternica - si atmosfera chiar
capata o nuanta spirituala – sau cel putin plina de suflet, de emotie. Poate de
la culoarea flacarii, poate datorita locului unde ma aflu sau a zilei care m-a
adus aici. E o atmosfera tare placuta, in care gandurile frumoase zburda
eliberate de griji prin minte, tragand cumva de colturile buzelor si intr-o
parte si in alta. E genul de sentiment care iti aduce o multumire interioara
profunda, care nu necesita urlete de bucurie, ci doar un zambet ascuns... ca al
unui parinte ce sta pitit dupa un colt si-si priveste copilul cum rade si se
joaca fericit.

Pana sa termin tot am stat prin odaie cu niste galosi in
picioare, niste papuci de cauciuc ce pareau facuti prin taierea unor cizme – pe
care i-am gasit pe-acolo. Au prins tare bine, ca papuci n-am carat niciodata cu
mine. Ah, ba da, o singura data :)) (”in papuci pe varful omu”)
Apoi am schimbat si sosetele ude si m-am bagat in sacul de dormit cu o singura
grija, nu ca alte dati: aceea ca imi va fi frig la genunchi. Asta pentru ca
nu-mi luasem pantaloni de dormit la mine - am zis ca daca tot iau sacul de
iarna primavara sa nu mai car si haine inutile. La nevoie as fi pus o haina
peste genunchi, dar nu a fost nevoie. Sacul e foarte calduros, iar eu am
adormit bustean inainte ca lumanarea sa apuce sa se stinga. Dar nu inainte de a
manca doua bucatele de ciocolata Primola cu crema de frisca – mancate si ele cu
ultimele forte ce paraseau incet corpul adormit.
Alte dati as mai fi stat sa ma uit la pozele facute, sa
analizez harta, sa mai rontai ceva... nu am mai reusit sa fac nimic, am picat
mai rapid ca niciodata - dar nici nu aveam nimic de regretat!
Am dormit cel mai placut somn, fara frig, fara frica, fara
sa ma trezesc peste noapte... un somn la care datile trecute cand am fost in
muntii Vrancei nu puteam decat sa... visez. Un somn de care m-am bucurat mult,
pentru ca simteam ca-l merit. Ce zi incredibila!
...
Ziua 2. Luni, 25 aprilie 2011.
Varful Furu Mare – varful Monteoru – sat Vintileasca.
...
Mi-am permis sa ignor alarma telefonului si sa astept sa ma
trezeasca prima raza de soare. O raza ce-a
reusit sa se strecoare pana in interiorul camarutei de lemn.
Nu stiu cum s-a intamplat, dar cred ca pe lumina si
semnalului ii e mai usor sa ajunga in varf de munte, asa ca atunci cand am
deschis telefonul am primit si-un mesaj. Ceea ce m-a facut sa scriu rapid
informatiile referitoare la unde ma aflu si spre ce ma indrept si sa trimit
acasa cuiva. In graba mea cam adormita am scris in loc de vf Furu Mic, cum ca
as fi la o stana sub varful Farcu Mic. Toata ziua m-a obsedat asta pentru ca nu
reuseam sa-mi scot din minte numele Farcu si nici nu-mi aminteam unde se afla
acest varf. Pana la urma m-am hotarat ca
trebuie sa fie un varf din Nemira, si acasa mi-am confirmat.
Afara se auzeau pasari ciripind, ce aveau desigur ca scop
principal in acea dimineata sa-mi infrumuseteze mie trezirea. Asa ca am iesit
sa la intampin cu zambetul pe buze si... pantalonii in vine.

M-am spalat la izvorul inghetat – pe care l-am curatat
ulterior si de matasea broastei sau ce-o fi fost iarba aia, ca era jgheabul cam
blocat si dura mult sa umplu o sticla de apa. Apoi mi-am gatit si o supa buna
si-un ceai, am mancat si un sendvis – ca doar eram restant, seara nu mancasem
nimic. Si desigur ciocolata cea buna si biscuiti belvita.
Era asa frumos acolo pe poiana ca n-as mai fi plecat. In
spatele imaginii se vede culmea unde am fost in cautare de semnal, de unde se
vedea spre Ivanetu. Iar deasupra mea, un avion de lemn a carui elice se
invartea de zor de la vant.

Dar traseul de azi e unul necunoscut, asa ca nu stiu cat as
putea face pe el. Nu am harta ajutatoare, ca sunt exact pe marginea ei – dar
sper sa nimeresc pana pe varful Monteoru – si de-acolo sa cobor in Nereju.
Voiam sa prind microbuzul de 2 jumate, pentru ca neaparat in seara aceasta
trebuia sa fiu la Bucuresti. A doua zi aveam planuita o excursie cu Valentin,
si nu-l puteam abandona in singura lui zi libera de mers pe munte. Asa ca dupa
vreo ora si jumatate de ”treburi” gospodaresti (mancat, scos sacul si hainele umede la soare, facut
rucsacul), pe la ora 9 am plecat mai departe spre varful Farc... FURU! Spre
Furu Mare (1415m).
Poteca urca spre o culme in directia de unde venisem in
seara precedenta si ma gandeam ca acolo sus apare si drumul forestier
principal, cel pe care-l parasisem eu ca mi se parea ca merge prea pe curba de
nivel si prea spre est. Drumul insa nu apare acolo si acum am verificat si pe
google earth si aveam dreptate sa-l parasesc: el nu ajunge in culme ci coboara
inapoi spre Zabala, dar pe partea cealalta a raului Zîrna.
Din acea culme ma gandeam ca voi avea privelisti spre est,
dar poiana se mai continua o portiune, la fel ca si pana acum: marginita de
paduri. In fata se vede o parte din varful Furu Mare...

Iar in spate poiana de unde am venit si varful Furu Mic. Stana
nu se vede ca era mai in stanga, dupa coltul acela de padure.

Dar ies si in acel
mic varfulet, pe acea panta golasa de deal. Cum sa nu ti se umple inima de
bucurie cand te trezesti cu asa peisaje frumoase in fata? Culmi fara numar, ca
doar suntem in Vrancea, varfuri ascutite dar impadurite, vai lungi pe care ai
avea tare mult de mers...

Spre vest se vede si Penteleul deasupra brazilor – sau
printre ei, inca plin de zapada, precum si putin din poiana pe unde am venit de
la stana...

Spre sud-est e o vale maricica plina de poieni, ba vad chiar
si un adapost de lemn maricel...

Si cu putin zoom zaresc in departare casute si chiar un lac
– ma gandesc ca e satul Vintileasca – tineam minte ca asta ar trebui sa fie in
acea parte (cum spuneam, harta nu mai acoperea si zona aceasta, mai la sud de
Furu).

Iar dincolo de vale spre nord-est sunt alte culmi, destul de
indepartate – iar printre acele varfuri intuiesc si varful Monteoru, cel mai
inalt din zona (1330m). Pare asa departe, atat de greu de ajuns la el. Iar in
stanga lui, Magura Odobesti nu vrea deloc sa-si schimbe culoarea bleu pe care a
avut-o de fiecare data cand am vazut-o.

Ma gandesc ca eu trebuie sa urmez culmea prin partea stanga,
tin minte de pe google earth ca e o culme continua care duce pana acolo, facand
un arc de cerc curbat spre nord.
Privelistile de aici au fost superbe, e un loc atat de
natural si de larg, undeva sub varful Furu Mare. Dar nu aici e varful propriu
zis! Poteca, slab conturata, se adanceste printre braduti tineri si scunzi –
genul acela care nu te lasa sa vezi ce se ascunde dincolo de ei.

Merg insa fara niciun stres, ceea ce ar trebui poate sa ma
mire – dar nu, parca niciodata n-am simtit ceva rau prin astfel de locuri. Ce
schimbare placuta – pentru mine asta chiar e o mare realizare ce-mi va deschide
multe poteci de-acum inainte. Ca reuseam sa-mi depasesc teama si sa merg singur
si inainte - ceea ce-mi aducea foarte multe avantaje, dar o simteam de multe ori neplacut. E mai bine cand aceste
depasiri lasa in cele din urma teama undeva departe si poti sa mergi
bucurandu-te de ce e in jurul tau si acolo – nu doar dupa ce ai trecut
”hop-ul”. M-am simtit parte din padure mai mult ca niciodata.
Dupa portiunea printre braduti ajung intr-o poienita plina de
ghiocei si viorele. Poiana pare sa o ia spre dreapta spre valea impadurita, dar
ceva nu mi se pare in ordine, parca s-ar infunda, coboara prea mult, nu mai
stiu ce nu mi-a convenit – poate nici nu mai era poteca de fapt. Asa ca zaresc
o alta varianta: in sus! Pe un mal de pamant acoperit de iarba galbena se poate
urca putin mai sus de aceasta poiana – si acolo gasesc si o borna destul de
mare de beton. Acesta cred ca era varful Furu Mare – 1415m.

De acum gata, am intrat in padure. Varful e inconjurat de
paduri – in partea de sus de conifere, dar imediat mai jos sunt fagi.
Orientarea devine rapid o problema, pentru ca de la varf nu vad nicio poteca si
in toate partile e vale – nu e nicio culme pe care sa pot sa o urmez. Dar stiu
directia cu aproximatie, asa ca ma strecor printre crengile dese si uscate
incercand sa privesc spre departari printre copaci.

Am fost tentat sa cobor mai mult spre est, gandindu-ma ca as
putea traversa toata valea aceea impadurita de sub mine, ca apoi sa urc direct
la vf Monteoru – care era dincolo de ea. Dar observasem inainte ca pentru a
ajunge la el e o culme – si ea trebuia sa fie mult mai in stanga. Asa ca fac
stanga la nimereala printre fagi.
Am iesit rapid intr-o mica sa, aflata cam la nord-est de
borna de pe varf. Pe acolo se continua traseul si asta devine foarte evident
odata ajuns acolo jos – ceea ce nu poate decat sa ma bucure si sa-mi usureze
mult treaba. Am gasit chiar si un marcaj, dar nu stiu ce era cu el acolo: parea
marcaj turistic, banda rosie, dar n-am vazut decat cateva, si erau puse doar
pentru cei ce vin din partea opusa.
De cum am intrat pe aceasta culme prin padurea de fag,
poteca e foarte evidenta – si e superba!

Apar desigur si primele urme de Ursus Arctos prin peticele
de zapada, dar deja ele nu mi se mai par ceva deosebit. Si cand ma gandesc ca
in urma cu vreun an nu vazusem niciodata o urma de urs in zapada si eram gelos
pe cei care vedeau. Acum deja vreau sa vad facatorul de urme, nu doar urmele. Dar
voi reveni in Vrancea special pentru asta, e clar!
Pe-aici cred ca am inceput sa merg cantand, pentru ca vremea
era superba, poteca mergea in mare parte destul de lejer, de lin... iar eu ma
simteam minunat! Imaginati-va o plimbare prin parc, pe alei frumoase, o
plimbare lipsita de ganduri si de griji. Mie imi plac si plimbarile in parc,
dar cele prin padure sunt clar la un alt nivel – de bucurie, de eliberare, de
frumos, de natural... chiar si de sanatate. Da, da, si de efort si stres uneori,
fie.
Dupa un mic urcus ies intr-o poiana larga si incalzita de
soare, asa ca ma opresc sa mananc ceva, daca reusesc cu gura in pozitie de
zambet. Am in sfarsit privelisti spre nord, unde imi doream sa vad o imagine de
ansamblu a culmii pe care fusesem cu o zi inainte. In partea dreapta se vede
poiana de pe Laposul de Jos, in centru e varful Zboina Frumoasa iar spre
stanga, culmea Frumoasele pe unde am coborat.

Pasarile ciripesc si eu ma gandesc ca sunt atat de singur in
acest loc, atat de departe de oameni, intr-un mod care mi se pare... absolut
minunat! Nu e nicio senzatie neplacuta in a fi singur in astfel de locuri si
momente! Chiar daca dorinta de a imparti sentimentele cu cineva exista, ea nu
are dreptul sa-ti strice tie magia acestor momente – si nici nu poate, mai ales
cand totul e rezultatul unei alegeri constiente. E inutil sa plangi pentru ceva
ce nu ai in loc sa te bucuri pentru ce ai si sa lupti pentru ce-ti doresti.
Sunt unele momente in care aceasta dorinta de a impartasi cu
cineva lucrurile frumoase pe care tu le traiesti, se transforma pur si simplu
in... iubire. Intr-o bunatate si o bucurie de a simti ca esti plin de dragoste
– pe care sa o imparti si altora – chiar daca acolo esti singur. E intr-un
fel... ca o sursa secreta de reincarcare cu dragoste – o reincarcare ce se
poate face mai usor in acest fel, decat daca ai fi cu cineva langa tine – caz
in care ar fi o incarcare-descarcare si procesul nu s-ar mai desfasura la fel.
Varianta cea mai buna nu exista decat pentru fiecare in parte – diferit. Poate
si eu voi descoperi variante mai bune in timp – altele decat aceea care stiu ca
va fi cea mai buna, atunci cand va fi.

Singura mea dezamagire referitor la aceste aspecte e ca nu
reusesc inca sa pastrez acele sentimente in acea forma si cand ajung inapoi
intre oameni. Poate nici nu ar trebui, poate ar fi gresit sa vezi doar
fluturasi colorati zburatori cand sunt atatea lucruri rele si oameni... asa cum
sunt. Dar daca ramane totusi capacitatea de a fi mai intelegator, mai
prietenos, mai respectuos, mai cald si mai bun... atunci e un mare castig. Si
nu doar pentru mine sau pentru oricine simte asta, cu siguranta! E poate cel
mai usor calcul posibil, mai usor decat 2 + 2. Un om mai bun + un om mai bun +
un om mai bun... E ciudat cum de uneori
da totusi cu virgula.
Dincolo de varfuletul din spatele meu poiana se continua si
aici gasesc si o stana destul de maricica. Imi atrage atentia o imagine in...
dungi de lumina si de lemn.

Nu stiam atunci, dar
ulterior am aflat ca acolo ma aflam pe varful Prelunca (1351m).
De aici nu mai reusesc sa-mi dau seama in ce parte se
continua traseul, pentru ca iar sunt vai in toate partile. Spre est e o vale
mai abrupta, dar spre nord poiana coboara mai lin spre padure – asa ca merg si
eu intr-acolo. Ma gandesc ca gasesc culmea ce face dreapta spre est pe-acolo.
Dar pentru ca nu pare sa fie asa ceva, urc inapoi la stana si pornesc direct
spre est. Se vede ca pe-acolo se continua o poteca, dar e o coborare destul de
mare pana intr-o sa – de aceea pot aparea confuzii.
Am reintrat asadar in padure si dupa ce ajung jos in sa mi-e
deja foarte clar ca sunt inca pe drumul cel bun – e atat de evident, desi e
doar o poteca acoperita de frunze.

De acum urmeaza o serie de urcusuri si coborasuri – cu
portiuni orizontale intre ele. Se mai urca un varfulet, se coboara in valea de
dincolo... se mai merge pe o portiune lina, iar se urca un varfulet... Dar cel
putin poteca e clara si merge in mare parte pe o culme – adica ai si in dreapta
si in stanga vai destul de clare, largi.
Dar trebuie sa spun despre aceste vai ca arata superb! Poate
a fost un avantaj ca fagilor nu le iesisera inca frunzele, pentru ca astfel
puteam sa vad mai usor printre ei. Vaile acelea sunt atat de largi si de
salbatice incat ma gandesc ca nimeni niciodata nu a mers pe-acolo! De ce ar
parasi cineva potecuta aceasta de pe culme, sa coboare intr-o vale ce se poate
intui usor ca este foarte lunga si salbatica? Cine stie ce comori or fi si
pe-acolo...

Spre stanga vaile duc in cele din urma spre raul Zabala, iar
in dreapta... adica spre sud... duc spre... stati sa vad pe harta... spre mine.
Deh, dincolo de marginea hartii urmez eu, ca doar tin harta cu sudul in jos si
aceasta poteca e deja in afara hartii. Oricum, vaile dinspre sud duc in cele
din urma spre Vintileasca – dar sunt departe de aceasta localitate.
Pe jos inca sunt multe flori, albastre, galbene sau albe –
parca stralucesc in soare.

Gasesc si un marcaj galben cu bleu, apoi si-un panou metalic
(erau mai multe chiar) ce anunta ca sunt pe proprietatea Midgard – ce-o mai fi
si asta?
Urmeaza un varfulet pe care poteca pare sa-l ocoleasca prin
stanga – dar se vede ca e si o poteca direct spre el – asa ca urc si pe el,
gandindu-ma sa nu ratez eventuale peisaje frumoase care s-ar vedea de-acolo. Si
chiar se vad, spre sud, culmi si vai si satele de la poalele muntilor...

Culmea e inca frumoasa si se mentine la inaltime. Am intrat
deja pe plaiul Monteorului, dar nu stiam cat mai am de mers, care e varful cu
acelasi nume sau daca voi mai iesi
vreodata din aceasta padure. Uneori mai gaseam cate o poienita – ba sus in
deal, ba jos in vale. Ajungi sa apreciezi mai mult o poiana dupa atata mers prin padure. Fiecare petic
de iarba luminat de soare capata farmec si daca mai ai si privelisti spre
departari...

Am cautat si apa, mai
aveam putina, dar n-am gasit decat o balta langa un petic de zapada. Buna sa-mi
racoresc putin fata. Am cam obosit. Incepe sa iasa la iveala si efortul din ziua
precedenta, pe care nu-l imbunasem suficient cu noaptea aceea buna de somn.

Poteca ocoleste prin dreapta un varf – eu as fi urcat direct
pe el, caci trebuia sa merg mai spre
stanga, dar hotarasc sa nu ma chinui prin abruptul ala plin de crengi.
Ajung iar in culme, de unde fac stanga spre varf, unde
gasesc si o mica borna. Nu stiam, dar aveam sa aflu imediat ca acela era varful
Monteoru. Dincolo in vale zaresc o poiana ce pare mare, ba si un gard, si mi-e
clar ca de la acest varf voi ajunge pe culmea corecta – aceea acoperita de
poieni, care coboara spre Nereju. Asa ca incep sa cobor printre braduti spre
poiana.

Spre dreapta zaresc in urma si varful Furu Mare cu poienile
de sub el. De acolo veneam eu...

Ceea ce vad insa de acolo de sus chiar in fata mea in vale ma
face sa am o revelatie: o ditamai manastirea straluceste in soare in poiana de
mai jos! Imediat mi-am amintit ca Romica imi spusese ca undeva sus pe deal in
zona Monteoru e o manastire, asa ca ma bucur sa vad ca am ajuns si aici – un
element nou si tare interesant care sa-mi infrumuseteze si mai mult aceasta zi!

Cativa calugari stateau la umbra bisericii si ma priveau cum
apar singur din padure. Am ajuns aici dupa circa 3 ore si jumatate de cand am
plecat de la stana unde dormisem. Era ora 12.40.
Cativa oameni se pregateau de plecare cu o masina de teren,
in curte e si un iaz, un foisor cu o fantana, chilii si biserica... locul arata
absolut fermecator! Parca a fost modul perfect sa inchei aceasta zi, ”a doua zi de Paste” - mai ales ca toata ziua beneficiasem parca de o lumina sfanta...

Am stat de vorba cu vreo doi calugari, afland astfel ca
manastirea se numeste Monteoru, dar si ca pana in Vintileasca e mai putin de
mers decat pana in Nereju. Si, pentru ca nu am nicio masina lasata in Nereju si
nu trebuie deci neaparat sa ma intorc acolo, hotarasc sa merg spre Vintileasca
– unde calugarii imi confirma ca un autobuz pleaca spre Focsani la ora 14.30.
Ceea ce inseamna ca am timp 15 minute sa ma odihnesc pe poiana.

Trebuie sa recunosc ca am regretat putin faptul ca ma
grabeam sa cobor – as fi vrut sa raman mai mult acolo – poate chiar sa dorm
inca o noapte in zona, asa frumoasa era poiana aceea. Ma gandeam ca Valentin nu
s-ar supara daca l-as suna sa-i spun ca sunt inca departe si ca nu pot ajunge
pentru excursia de a doua zi, dar nu voiam sa-l las singur – stabilisem un
lucru si voiam sa ma tin de el.
Cat am mai stat de vorba cu unul din calugari, Constantin,
am mai aflat cate ceva despre zona aceea
– desi el imi punea mie mai multe intrebari: ce echipament iti trebuie pentru
astfel de excursii, unde am dormit, daca am fost si pe Goru... ba am ajuns si
la o discutie despre Rarau, ca si el fusese acum vreo 2 ani pe-acolo.
Observa la gatul meu si capsula cea rosie de metal atarnata
pe un snur si ma intreaba ce este in ea. De obicei nu vreau sa raspund, sau
spun simplu ca e doar un medalion. Lui i-am spus ca de fapt in ea e un biletel
cu date de identificare si un mesaj. Fara sa se mire prea mult ma intreaba ”te
gandesti ca o sa mori prin padure?”. ”Sunt constient ca e posibil” ii spun. O
intreaga filosofie si aici.
Ulterior, pe un panou din Vintileasca am aflat ca aceasta
poiana a fost declarata in 2004 Arie Protejata. Foarte tare! Am zis ca poate
candva de Paste sa merg acolo la slujba. E un loc superb!

Pornesc grabit pe drumul de pamant ce intra in padure, spre
Vintileasca. Spre manastire se indreapta un Atv, cateva masini de teren dar si
oameni pe jos – cateva femei urcau din greu panta abrupta, si nu pareau genul
care merg regulat la biserica – erau mai degraba genul de turisti care au lasat
masina pe margine si s-au hotarat sa urce si ei pana la manastire. Mai jos
chiar am gasit cateva masini pe marginea drumului noroios.

Padurea de conifere e foarte inalta, drumul e evident si
dupa vreo 30 de minute de mers foarte rapid ies din padure si ajung la primele
case. Cat m-am bucurat ca nu m-am dus spre Nereju! Nereju e o localitate
frumoasa, dar e pe vale – drumul principal e marginit de culmi de dealuri si nu
vezi mare lucru in parti sau in departari. Aici insa esti deasupra dealurilor
si a vailor, casele sunt risipite parca pe toate culmile – pe unele mai mult,
pe altele mai putin... si drumul merge pe la inaltime! Peisajele sunt frumoase,
desi se simte putin lipsa primaverii (culorile erau inca putin mohorate, cenusii).

Am iesit mai intai in satul Neculele, de unde merg pe drumul
prafuit si ars de soare spre centru in Vintileasca, unde ar trebui sa fie
statia de autobuze. Am ajuns acolo dupa circa o ora de la manastire, dar am
mers foarte repede ca sa fiu sigur ca prind autobuzul.
E foarte interesant cum satele astea ma duceau cu gandul la satele branene
(Sirnea, Magura etc), care arata foarte asemanator… doar ca spre deosebire de
acele sate, aici nu ajungeai rapid la o sosea nationala si un oras dincolo de
culmea din spate. Nu nu, aici erai foarte departe de asa ceva!

Acolo am aflat ca la ora 16 mai era un autobuz care mergea
la Rîmnicu Sarat – ceea ce insemna si mai aproape de Bucuresti, deci ar fi fost
chiar mai bine – doar ca acum nu avea rost sa-l mai astept. Distanta din
Vintileasca pana la cele doua orase e foarte apropiata (circa 80 de km) iar
biletul costa 12 sau 13 lei.
Mi-am luat un suc de mere si m-am instalat undeva in spatele
autobuzului vechi si incins, pregatit sa ma bucur de lungul drum spre civilizatie.

Ceea ce nu stiam era cat de lung avea sa fie acest drum si
cat de pitoresc! Sunt circa 60 de km de drum de tara (cu asfalt, dar nu mereu
si cam prost), care merge in mare parte pe la inaltime! Adica poti sa vezi
peisaje in ambele parti, culmi de dealuri, sate risipite pe vai, chiar si
muntii Vrancei ramasi mult in urma... zona unde am coborat eu din padure e atat
de departe de un drum national si de un oras, ceva incredibil! Mi s-a parut
super lunga acea vale – sau culme, acea parte de tara care nici nu stiam unde
vine mai exact pe harta! (desi am verificat in telefon intr-o aplicatie cu
harta Romaniei pe care am pus-o de curand special pentru ocazii de genul asta.)
Pana sa se aglomereze autobuzul undeva pe la Jitia, ma mai
mutam de pe o parte pe alta – sa vad ba niste culmi, ba lacul din Vintileasca
pe care-l vazusem de pe munte...

Aceste dealuri, culmi si vai – picioare de munte ce merg
spre campie, sunt o parte superba a Vrancei, dar si a tarii noastre.
In spate se vad dealurile dincolo de care se ascunde
manastirea Monteoru, iar satul Vintileasca ramane si el in urma...

Apropiindu-ne tot mai mult de campie, padurile ce acopereau
dealurile devenisera deja verzi, fagii aveau culoarea aceea primavaratica pe
care o asteptam si care la munte lipsea inca, pomii fructiferi erau infloriti,
ciresii superbi si florile din gradini colorate. Aici era primavara, si eu
treceam prin ea simtindu-ma mult prea departe, dincolo de acel geam prafuit. As
fi vrut sa cobor... sa rog soferul sa opreasca si sa cobor, sa raman acolo.
Dar tot ce am gasit acolo eu am luat cu mine spre oras,
ascuns in tacerea zambetului discret ce-mi facea departarea mai usoara. E greu sa nu fredonezi usor (dar vesel) versuri de genul ”cand privesc spre voi
ades, pe pamant eu ma visez – ca sunt un copac cu flori…”

In Focsani n-am ajuns la timp ca sa prind un anumit tren
(autobuzul face circa 2 ore si jumatate din Vintileasca pana in Focsani). Am
mers la autogara dar urmatoarele doua microbuze aveau deja toate locurile
rezervate. Lumea se intorcea spre Bucuresti dupa Paste. M-am dus calm la gara
in ciuda talpilor ce incepusera sa ma doara si am gasit loc la un accelerat,
care de la Buzau s-a umplut.
Am zarit peste campurile verzi varful Penteleu si am admirat
apusul rosiatic ce se lasa peste campie. In jurul meu, multa lume se plangea de
arsuri solare, ceea ce ma facea sa zambesc, multumit de faptul ca nu uitasem
crema acasa.
Am fost multumit in aceasta excursie si de echipament, pe
care ma bucur sa-l mentionez, pentru ca stiu cum ar fi fost fara el. Sunt
lucruri tare dragi mie, nu doar obiecte pe care le folosesti fara sa stii sa le
apreciezi. Rucsacul Milo castigat pe
Carpati.org, betele Vango castigate la un alt concurs foto sau vesta Nahanny de
care ma simt cel mai atasat – ocazie buna sa multumesc cu voce tare inca o data
pentru ele... Bocancii Quechua au fost cat au putut ei de comozi, dar cred ca
i-am purtat pe unul din ultimele lor drumuri. Gaurile lor sunt aparute in urma
unei folosiri intense pe care cu siguranta alti bocanci de acelasi fel ar fi
invidiosi. Tricoul x-bionic, incredibil de comod si eficient, care de fiecare
data ma face sa realizez ca tot ce-mi mai lipseste e o cagula x-bionic (sa se
simta si fața la fel de bine ca si corpul) si windstopperul Black Bear –
piesele cele mai utilizate din ce-am avut la mine in aceasta excursie. Sacul de
dormit si primusul, ochelarii de soare zgariati, bentita ”I am free”, mult mai
practica decat o caciula in unele excursii - multumeeeescc! Si desigur harta muntilor Vrancei,
o foaie de hartie atat de plina de informatii, de planuri si de vise, de
viziune.
M-am impacat parca mai bine si cu filtrul de polarizare,
care in padure chiar a facut o diferenta, dar si in pozele cu creste aflate la
departare sau cu norisori pe cer (desi norisorii au aparut doar ca sa-mi faca-n
ciuda, cand eu eram deja in autobuz). Iar aparatul foto... ochiul meu de
sticla... el e martorul tacut ce-si face datoria de a-mi ilustra calatoriile. Chiar
daca, asa cum se vede, pentru mine o imagine nu face cat o mie de cuvinte, ele
contribuie mult la alcatuirea povestii. Dar nu trebuie uitat ca imaginile
vizibile cu ochiul reprezinta doar varful unui iceberg mult mai mare decat ce
se vede la suprafata.
Obosit, cu dureri de muschi si de glezne, am ajuns acasa –
de unde a doua zi dimineata am plecat spre muntii Tataru, intr-o tura care a
decurs mult mai bine decat ma asteptam – avand in vedere starea fizica in care
eram.
Dar daca tot am zis de casa... Ce inseamna ”acasa” dupa o
astfel de excursie? Un loc unde dormi? Un loc unde iti tii lucrurile? Un loc
unde nu e nimeni care sa te poata face sa simti ceva asemanator? Poate ca din
punctul asta de vedere, sunt un melc. Imi port casa dupa mine. Sau poate inca o
caut. Dar am mereu ceea ce e cel mai important cu mine, si asta nu mi-o poate
lua nimeni. Pentru casa sufletului meu nu am avut nevoie de credite la banca si
nici de lucruri materiale ca sa o construiesc.
”Acasa” pentru mine e
de fapt un sentiment – care nu e deloc limitat de 4 pereti mult prea goi,
oricat de frumos ar arata fotografiile mele pe ei. ”Acasa” poate fi cu
siguranta o persoana, sau pot fi mai multe – daca esti norocos, ”acasa” e
cutiuta aceea in care tii lucrurile marunte si pline de amintiri primite cine
stie cand de la cine stie cine. ”Acasa” poate fi un munte si o iesire in
natura, daca acolo esti mult mai TU decat in alte parti, in alte zile. ”Acasa”
ar trebui poate sa fie un sentiment care sa fie permanent in noi, sentiment
care sa contribuie atat la fericirea noastra cat si la a altora – prin
lucrurile bune pe care reuseste sa le scoata la iveala.
”Acasa” pentru mine este si acest jurnal, in care am pus si
dragoste si efort. Cutiuta de care spuneam mai sus nu e una din carton sau din
lemn – caci i-ar limita mult volumul. E o cutiuta tapetata prin cuvinte, dincolo
de care daca reusesti sa privesti, ti se va dezvalui o intreaga lume plina de
trairi – bune si rele, calme sau intense. Este cutiuta magica a lui Ioan, in
care am ascuns acum comoara gasita in muntii Vrancei - alaturi de alte atatea comori.
Cu speranta ca cei care v-ati lasat purtati de valurile de
cuvinte din aceste (multe) pagini ati gasit in ele ceva util sau frumos, va
doresc sa aveti parte de cat mai multe excursii pline de suflet, excursii in
care sa simtiti cum cresteti, cum va umpleti de dragoste si de frumos. Pe care
apoi, sa incercati sa le oferiti si altora.
Lucrurile pe care nu
le spui... se pierd.
...
Ioan Stoenică, mai 2011.
Aici e primul jurnal din muntii Vrancei:
http://www.carpati.org/jurnal/singur_in_salbaticia_muntilor_vrancei_1_/2154/
Iar aici al doilea:
http://www.carpati.org/jurnal/intoarcerea_la_salbaticia_muntilor_vrancei._traversare_vrancei_-_penteleu./2167/
Joi, 5 mai 2011 - 15:52