Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Septembrie 2020
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Octombrie 2020
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Online

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Dobrogea de Sud: calatorie pe o margine de fosta lume (3) (Muntii Macin)


   În antichitate primii care au adus o lume civilizată în ținuturile Dobrogei au fost coloniștii greci.

   Pe lângă binecunoscutele ,,polisuri” Histria, Tomis și Calatis, noi am mai venit aici, pe Carpați.org și cu alte vechi cetăți grecești pe care le-am vizitat: Ad Salices, Argamum, Albești și Axiopolis.

   Stăpânirea romană a mutat noile frontiere ale imperiului pe malurile Dunării, dealungul cărora a construit o linie de fortificații numită ,,limes”.

   Pentru mai bine de un mileniu aceasta a fost marginea lumii.

 

   În prima călătorie am pornit din Galați spre avalul fluviului, pănă la vechile și mai noile cetăți de pe malul abrupt al Lacului Razelm.

   În această a doua călătorie, pornită de data aceasta spre amonte, după cum am văzut în jurnalul anterior,  întunericul primei zile ne-a ajuns din urmă în preajma localității Rasova, de la sud de Cernavodă.

   Cum în Dobrogea nu sunt urși iar seasra cerul era senin, contam pe un somn liniștit sub pânza cortului.

 

   Pe la o vreme ne trezim în mijlocul unei turme de oi, iar geana de lumină de afară ne face să credem că afară se luminează de ziuă.

   Ies din cort și abia acum văd că deabia a răsărit luna, o lună mare, dar subțire și aproape transparentă, iar ceasurile sunt cu puțin trecute de miezul nopții.

   Mă întind la vorbă cu ciobănașul care ne avertizase aseară în legătură cu trecerea taurilor pe lângă (prin ) cortul nostru.

   Printre altele îmi povesteste despre diferența dintre capre și oi.

   Caprele sunt încăpățânate și individualiste, nu suportă turmele mari. Adică sunt ,,capricioase”. Dealtfel termenul acesta vine tocmai de la ,,capris”. Să ne amintim că însuși dracul e imaginat ca un țap cu unele trăsături (fizice) asemănătoare omului. Caprele sunt sensibile la ger, la întuneric și sunt foarte sperioase. Când aud petardele aruncate pentru gonirea mistreților se risipesc și ele care-încotro.

   În schimb oaia e cuminte și chiar contemplativă. Ea mănânca, iată, mai bine pe întuneric, iar în căldura amiezei preferă să se odihnească la umbră. În blana ei se strângea odată aurul căutat de argonauți. Spirit imitativ, mai gregar, oaia rămâne atentă la tot ce se petrece în jurul ei, cu urechea îndreptată spre uneltirile bacilor muntean și ungurean...

   Acuma, aflând toate acestea, aș îndrăzni să fac o speculație și să spun că zvăpăiatele de capre ar semăna la temperament grecilor, iar oile cele blegi și mămăligoase, nouă, românilor.

   ...Și după miezul nopții și țânțarii s-au mai potolit.

   Văzând că a găsit un interlocutor care știe să asculte, ciobănașul mai spune că ține cei 3-4 berbeci în cârdul de capre și cei 3-4 țapi în turma de oi.

   Ce frustrant, mă gândesc eu, e ca și când ai petrece o vară întreagă împreuna  cu 2-3 prieteni la o mânăstire benedictină de măicuțe...

 

   Intru din nou în cort și înainte ca Moș Ene să vină pe la gene pare că au venit extratereștrii. Câteva raze de lanternă ne mătură tenda. Ciulesc urechile și înțeleg că sunt hoți de fier vechi veniți la stația de pompare. Vorbesc în șoaptă dar tot înțeleg că o scară metalică de la interior și-o dorește unul din ei pentru la podul grajdului.

   Apoi lângă mașina noastră oprește o dacie papuc și așteaptă o vreme cu motorul pornit. Ridic puțin fermoarul și mă ginesc să nu umble la roțile noastre. Din baltă vine o căruță cu doi berbeci și pe tăcute sunt transferați în dacia papuc. Știam că doar albinele sunt astfel transportate noaptea...

   Și iarăși o altă rază de lanternă e fixată pe cortul nostru. După câte se pare, e paznicul de la stație, probabil venit să consatate dacă hoții au furat ceea ce fusese stabilit.

   Și o altă căruță oprește la intrarea pe dig. După ce pleacă merg la mașină să văd dacă mai avem cu ce continua tura la ziuă.

   La țară filozofia vieții se reduce la o problemă de fiziologie: cine doarme noaptea, nu mănâncă ziua.

 

   Când se crapă de ziuă adorm, dar repede mă trezesc în larma unor focuri de armă și vaiete de păsări rănite. Alte focuri, alte țipete de păsări date cu roțile în sus. Un măcel care nu se mai termină.

   La pavilionul de albine de dincolo de dig apicultorul pornește din când în când o înregistrare, ori un simulator de sunete, pentru a speria prigoriile venite până în zori să-i mănânce albinele.

 

   Locul de cort (locul de calvar) de lângă stația de pompare dezafectată.

 

/Cius2/img_6354-jk.jpg

 

   Cu ochii cârpiți de somn pornim la drum și odată cu zorii trecem prin satele românești de pe malul Dunării: Vlahii, Floriile, Dunăreni, Aliman.

   Acesta din urma este satul natal al lui... Dan Spătaru.

   Apele Lacului Vederoasa (poate că așa erau apele și în vremea romanilor: ,,vede rosa”) sunt nemișcate și au o nefirescă culoare violacee, de parcă în străfunduri ar fi fost aruncați toți zeii morți. (Cum spunea mama despre un lucru imposibil: ,,Ai vazut vreun drac mort?!...)

 

   În Aliman avem în plan să urmărim spre amonte Valea Urluia, un larg defileu în calcare sarmatice, cu canarale, peșteri și locuințe rupestre în pereți.

   Identificăm intrarea pe vale, dar accesul auto se poate face doar cu o mașina de teren.

   Chiar în centrul satului urcăm niște serpentine strânse și pe culmea dealului ne pierdem printre alte podgorii pline de rod auriu.

   În localitatea Ioan Corvin prindem DN3 spre Constanța și mergem cu grijă printre conaționalii ieșiți cu mic cu mare să bată nucii de pe marginea drumului.

 

 

   MONUMENTUL TRIUMFAL DE LA ADAMCLISI

 

   De obicei destinul nu acționează într-un mod spectaculos. Nici nu-ți dai seama că în viața ta a clănțănit un macaz și lucrurile au început să se îndrepte într-o direcție la care nici nu gândisei mai devreme.

   Destinul unui neam, destinul unui ținut se construiește în timp și foarte rar el e rezultatul mai spectaculos al unei victorii în război, al unei singure bătălii, sau, mai nou, e rezultatul unei revoluții.

   În Dobrogea destinul a încetat de mult să mai acționeze în vreun fel. Aici nu s-au mai dat bătălii hotărâtoare din vremea împaratului Traian.

   Turcii au preluat Dobrogea bizantină fără prea mare tragere de inimă, imediat după căderea Consatantinopolului.

   Cam la fel a fost preluată regiunea și de către statul român în anul 1879. Înțelegerea cu Rusia fusese ca după participarea României în războiul cu turcii, aceasta va retroceda țarii noastre județele din sudul Basarabiei.

   Apoi rusul-ca rusul, la sfârșitul razboiului din 1877 s-a întors și a zis: ,,...mai bine luați Dobrogea de la turci.”

   Românul a refuzat: ,,Nu, merci! Vreau Bugeagul, așa cum ne-am înțeles!”

   Și neamțul: ,,Românule, e bună și Dobrogea, vezi bine că rareori dă rusul ceva!...”

   ,,Bine, fie, luăm Dobrogea...” Așa, mai de milă, mai de silă...

 

   Două trăsături definesc eroismul: sinceritatea și seriozitatea. Rezultă de aici că eroii sunt naivi și rigizi.

 

   Ajungem la Monumentul triumfal de la Adamclisi odată cu custodele edificiului, lucru care îi pune în încurcătură pe cățeii de la intrare, care aleargă bucuroși de la o mașina la alta.

   Aleea de acces spre monument îmi amintește de aleea de intrare de la Mausoleul de la Mărăști.

   Aici aerul miroase încă a nuci bătute hoțește cu prăjina și a pelin scuturat în praful drumului.

 

/Cius2/img_6355-jk.jpg

 

   Denumirea de mausoleu vine de la regele antic Mausol din neamul persan, cel care își mutase într-un timp capitala regatului său la Efes. După moartea acestuia, soția sa, Artemisa, va construi un celebru monument funerar, care, peste veacuri, avea să le denumească la fel pe toate celelalte.

 

   Tropaeum Traiani e un monument triumfal ridicat în anul 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria din anul 102 d.Hr. repurtată de romanii conduși de împăratul Traian asupra dacilor lui Decebal.

   Ce vedem noi astăzi este o reconstituire realizată în anul 1977 după datele obținute de arheologi la vechiul monument.

   Soclul are forma cilindrică, cu un diametru al bazei de circa 40m. Cele 54 de metope înfățișează în basorelief scene de război.

   La partea superioara se află trofeul bicefal, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice.

 

/Cius2/img_6360-jk.jpg

 

   Metopele pe care le vedem acum pe monument sunt copii realizate în calcar de Deleni. Originalele pot fi văzute doar în muzeul din localitate.

 

/Cius2/img_6359-jk.jpg

 

   O cărare  pe care s-a așternut griblură albă de calcar ne conduce spre un mormânt tumular.

   Tumulul are forma conică și era alcătuit la interior dintr-o serie de patru inele concentrice din piatră și mortar, pe care era sprijinit un acoperiș

 din lemn.

   Acoperit în cele din urmă cu pământ, compexul funerar adăpostea rămășițele pământești ale unui înalt ofițer (praefectus castrorum) căzut în campania militară intreprinsă de împăratul Traian în Dobrogea.

 

/Cius2/img_6369-jk.jpg

 

   În prezent din tumulul devastat nu a mai rămas mare lucru.

 

/Cius2/img_6376-jk.jpg

 

Tot în preajma Monumentului triumfal a fost ridicat și Altarul, un perete de peste 12m lungime, pe care apăreau numele a circa 4000 de soldați căzuți în luptele de pe platoul de la Adamclisi.

 

 

   MUZEUL TROPAEUM TRAIANI

 

   Istoria Dobrogei e greu de socotit în secole, darămite în ani... Aici unitatea de măsură a timpului este veșnicia.

   Iar veșnicia poate fi păstrată doar în recipienții fragili ai artei.

   Viața unei întregi cetăți învie în prezent și numai printr-o piatră peste care a trecut dalta unui biet cioplitor.

   De partea cealaltă, un cuceritor nu a înțeles niciodată că distrugând totul în jur își va tăia singur legătura cu viitorul. Tot ce a fost în vremea sa, onor și vanitate, nu a fost decât un fel de serviciu de întreținere pentru statuile, monumentele și basoreliefurile pe care le vedem noi aici.

   Astfel spațiu devine materializarea unui timp salvat.

 

/Cius2/img_6385-jk.jpg

 

   Muzeul Tropaeum Traiani a fost construit în același an 1977, pentru a adăposti fragmente recuperate din monumentul triumfal, cât și alte arterfacte descoperite în Cetatea Tropaeum Traiani, moderna cladire, așa cum am mai văzut la Templul lui Zeus de la Dion, Grecia, având astfel un rol de ,,lapidarium”.

 

   Greu de crezut, dar artefactele adunate într-un muzeu îți spun mai puțin decât fiecare dintre ele, dacă ar fi văzute printre ruine, la locul lor și la lumina zilei.

 

/Cius2/img_6394-jk.jpg

 

   Peste veacuri viața este recuperată prin forța și talentul artistului muritor.

   Aici sculptorul are un rol demiurgic, el reușind să reînvie din moarte și uitare călărețul cu cămașă de zale. Omul fixează astfel clipa de atunci, disciplinând astfel timpul.

   Victoria este a artei asupra istoriei, chiar dacă aparent ea doar o slujește.

   Au ajuns până la noi numele lui Phidias și al lui Praxitele, dar nu și numele discobolului, ori ale celor doi îndrăgostiți din ,,Sărutul”  lui Rodin.

   Recunoaștem muzica lui Mozart, dar nu mai știm și numele protectorului său încoronat de la Viena.

 

/Cius2/img_6390-jk.jpg

 

   Umblând printre ruine, și mai ales vorbind despre ele, risc să devin inactual și prăfuit ca și un profesor de istorie.

   Se zice că niciodată riscul nu e ceva banal. Poate doar riscul de a spune banalități.

 

/Cius2/img_6393-jk.jpg

 

   Ce a rămas în Dobrogea din această vânzoleală de cuceritori romani, popoare migratoare, ori de stăpânitori otomani?

   Ca amator de paradoxuri sceptice, aș vedea doar pe ciobanul cu cele doar 10-12 oițe de la Beroe, cel care visează la săli cu comori imense, dar pentru care vizita la un muzeu de arheologie ar fi o mare deziluzie.

   Noroc că lucrurile stau bine și la muzeul de la Adamclisi, iată, nu e țipenie de vizitator.

   Omul preferă iluzia fastuasă, realului mai sterp.

 

   În capătul sălii etajate a muzeului se află fragmente din trofeul colosal ce se înălța la început pe monumentul triumfal original.

 

/Cius2/img_6389-jjjj111.jpg

 

  

   CETATEA TROPAEUM TRAIANI

 

   Printr-o proastă dispoziție a timpului, ori bunul plac al soartei, există locuri pe care le definesc monumentele și locuri pe care le definește istoria.

   Așezări de piatră și așazări de vorbe.

   Stabilimente de materie și șezători de povești.

   E diferența dintre Partenon și Troia, iar în Dobrogea e diferența dintre Histria și Prislava. (Vezi povestea Cetății Prislava în prima călătorie pe la cetățile dobrogene.)

   Povestea a rezistat papirusului, pergamentului și hârtiei și, cu siguranță, va rezista și fragililor ,,biți” ai calculatorului.

 

   Înainte de a trece prin una din cele trei porți ale cetății, ar fi bine să citești despre ea prin cărți, pe net, sau măcar printr-un astfel de jurnal.

   Abia după aceea, după ce ai văzut cu ochii minții, să treci să o reconstitui piatră cu piatră, stradă cu stradă, edificiu cu edificiu, încet, filând-o ușor printre gene și mușcându-ți interesat buza de sus.

 

/Cius2/img_6398-jk.jpg

 

   Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată la scurt timp după victoria lui Traian asupra lui Decebal, pentru a statornici în acest mod ocupația romană în Dobrogea.

   Mica așezare civilă a cunoscut o permanentă dezvoltare, astfel că înainte de anul 170, ea ajunge la rangul de municipiu, iar pe plan religios la demnitatea de episcopie creștină în vremea împăratului Constantin cel Mare (272-337), el însuși un admirator al strămoșului Traian.

   În sec.6, sub împărații bizantini Anastasius I și Justinian, cetatea cunoaște ultima sa perioadă de înflorire.

 

   Cercetarea arheologică a cetății a început imediat după preluarea Dobrogei de către administrația română, astfel că încă din anul 1882 prof. Grigore Tocilescu începe săpăturile sistematice în zonă.

   Cetatea se întinde pe o suprafață de aproape 10ha, planul său cuprinzând trei porți de acces legate între ele prin două străzi principale dispuse rectangular, ,,decumanus maximus” și ,,cardo maximus”.

  

   În fotografie de vede poarta de vest (dinspre drumul Constanța-Calărași) și strada principală a cetății.

   Pe mijlocul străzii erau dispuse un apeduct și un șanț de canalizare acoperit inițial cu dale de piatră.

 

/Cius2/img_6402-jk.jpg

 

   Basilica forensis de la Cetatea Tropaeum Traiani e asemănatoare celei de la Pompei.

   În vremea municipiului clădirea a jucat un rol civil, de loc de adunare populară, dar și ca centru de afaceri.

   După Constantin cel Mare rolul ei a fost preluat treptat de către biserica creștină.

 

Basilica Forensis din cetate.

 

/Cius2/img_6410-jk.jpg

 

   Zidurile, pietrele, șanțurile, circumferințele pântecoaselor amfore (îngropate și sparte la nivelul pământului după o linie ce duce cu gândul la o conservă desfăcută) au rămas peste vreme așa cum au fost și nu cum am vrea noi să fie.

   Poate că e singurul caz în care e bine ca lucrurile nu sunt așa cum ne-am dori.

   Fidelitatea ordinii primordiale trebuie să fie în orice sit arheologic prima exigență.

   Așa cum din tăceri și din absențe se poate închega o întreagă istorie...

   Ruinele rezidite, cioburile rearanjate în forme de oale, icoanele repictate conduc la o oarecare superficialitate în percepția vizitatorului.

 

   Cu sigurață strada principală a funcționat și ca o agora grecească, ori ca un forum roman, și ca un ,,corso” din zilele noastre.

   Bârfa, cleveteala, ironiile, politica bulevardistă a anticilor nu și-a propus nivelul moral al spovedaniei creștine, dar au fost izvoare pentru comediile lui Aristofan și Menander.

 

   O vedere dinspre partea cea mai înaltă a cetății, de fapt dinspre centrul ei, spre intrarea de est.

   Pe pragul de jos al porții de est și pe primele dale de piatră ale străzii principale se vad bine cum s-au adâncit urmele roților de care. Ca niște șine cu profil negativ, pe care circulau căruțele cu un ecartament standardizat.

   Noi am pătruns în cetate prin poatra de vest, dar accesul oficial se face acum prin est, motiv pentru care un drum asfaltat coboară aici venind de la mausoleu.

 

/Cius2/img_6413-jk.jpg

 

   Dealungul ,,viei principalis”, pe lângă ,,bazilica forensis” au mai fost identificate alte trei bazilici: una parohială, o alta cimiterială și o bazilică cu transept.

   Toate aceste trei bazilici ascund fiecare câte o criptă sub altar.

 

   Lipsa izvoarelor scrise din Schytia Minor nu trebuie să ne conducă la concluzia că aici ar fi existat o decădere culturală și spirituală a vieții de provincie.

   O patre din această sărăcie a izvoarelor istorice se datorește vitregiei veacurilor ce au urmat după căderea ,,limesului” dunărean și o alta, iată, insuficienței cercetărilor în acest tezaur arheologic, care este Dobrogea.

 

   Bazilica cu transept.

 

/Cius2/img_6421-jk.jpg

 

   Printre ruine nu poți fi generos. Mai degrabă un egoism sănatos s-ar justifica prin constatarea că printre atâtea lucruri și ființe apuse, tu ești încă viu, că întrevezi cu speranță doar un viitor personal.

  

   Civilizația, educația nu ucide barbarul, înapoiatul din noi, ci doar copilul din noi.

   Când ajungi să ințelegi lumea, să te descurci în meandrele ei, constați că sufletește nu mai ești un copil.

   Si când nu mai simți ca un copil... înseamnă că ai murit de mult.

 

   În afara cetății descoperim un portal de zidărie. E singurul din întreaga Dobroge care a mai rămas în picioare.

   Ei bine, se pare că nici acesta nu este un portal construit ca atare, ci doar un zid prăbusit după un capriciu al său și din care a rămas arcada pe care o vedem azi în colțul de nord-est al cetății.

 

/Cius2/img_6430-jk.jpg

 

   Într-un teatru antic se adunau la spectacolele lirice câte 25 000 de privitori, astăzi doar un meci de fotbal mai putând strânge atâta omenire dimpreună.

   Cultural, nu am progresat prea mult...

 

   Oare printre aceste ruine ne-am putea imagina forfota concretă a vieții de cetate?

   Poate o ședință plictisitoare a adunării poporului, în bazilică, mai la umbră, sau în mai încăpătoarea agora?

   Poate fofilarea de la paza obștească din turnuri și ziua petrecută lângă grămezile de legume din piață? Sau mai bine la umbra sălciilor de la Dunăre, după ,,toana” de pescuit de peste noapte...

   Greu de imaginat ceva așa de plăcut, devreme ce pe noi ne apasă drept în creștet soarele nemilos al unui început de toamnă...

 

   Mai parcurgem încă o dată strada principală a cetății, cea care odată și odată a fost o alee a colonadelor.

   Cum nimic nu mișcă în jur, ai putea crede că doar roua va fi ros lespezile străzii și capetele coloanelor până la cotor.

 

   ,,M-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile care se fac sub soare și iată: totul e deșertăciune și vânare de vânt...

   Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu e nimic nou sub soare.”      (Eclesiastul)

 

/Cius2/img_6434-jk.jpg

 

   De la Ceatea Tropaeum Traiani facem drumul întors până în localitatea Ioan Corvin.

   Asfaltul de DN3 e neted ca-n palmă, iar coborârile și urcările lungi ca un ,,montain russe” nebrevetat.

   În zona asta izolată din sudul Dobrogei se prind doar două posturi de radio: ,,Radio Trinitas” și ,,Rock FM”.

   Cu toate că urmează să mergem într-un spațiu reprezentativ pentru religiozitatea Dobrogei, sau chiar a întregii țări, alegem să ascultăm un electrizant ,,Jump” cu Van Halen.

   Dăm din cap în același ritm, de parcă am trece peste gropi și hopuri.

   Băgăm muzica mai tare și, păcat că masina nu e decapotabilă, ca să putem ridica mâinile în sus, ca pisicuțele alea ,,crazy” din clipul lui Aerosmith.

   Ca șofer, eu ar trebui să fiu blonda care fura ochelari din market...

 

/Cius2/img_6436-jjjj1111.jpg

  

   MÂNĂSTIREA ,,PEȘTERA SFÂTULUI APOSTOL ANDREI”

 

   În Dobrogea au sosit dinspre nord cele mai neașteptate seminții și neamuri.

   Destul de puține pașnice, coborâte din munți pentru ca întinderile să le îndestuleze foamea, venite din stepe spre o mare care să le potolească setea...

   Multe doar cu gândul jafului și distrugerii.

   Și tot în Dobrogea au venit dinspre sud alte popoare, de data aceasta cu vocația întemeiarii, sau cu cea a artei.

   ...Și un singur om, bătrân și singuratic, mergând pe jos și aducând pentru toți cei de care am amintit, un alt sens al vieții: o credință.

 

   Dincolo de Ioan Corvin vedem o intersecție abia în ultima clipă, aceasta fiind punctată discret în colțul din stânga cu o cruce în formă de ,,X”.

   Deducem ușor că aici începe drumul de acces apre Mânăstirea ,,Peștera Sfântului Apostol Andrei”.

   Mergem dealungul unui pârâiaș, mai întâi ridicând câteva boturi de deal, apoi străbătând o pădure răcoroasă, în cele din urmă debușând într-o minunată și nemaisperată poiană.

   De formă pătrată, luminișul e tăinuit din toate părțile de pădurea cu frunzișul lăsat în jos, până la firul ierbii.

   Fire speculativă, apreciind totdeauna prin comparație, găsesc că imaginea de ,,lac verde” se aseamănă într-o oarecare măsură cu peisajul de ilustrată al Lacului Sfânta Ana.

 

   Biserica are pe frontispiciu icoana Sfântului Apostol Andrei, totdeauna alături de crucea sa, cea care îl face oriunde inconfundabil, indiferent de talentul de portretist al pictorului.

   E o zi cu o vreme deosebit de frumoasă, o duminică cu numeroși pelerini veniți la slujba de liturghie.

   Difuzoarele din exterior redau galsurile călugarilor ce recită ori căntă la litanie.

   Unii credincioși ies din biserică cu o oarecare sfială, se întorc cu fața spre altar și mai trasează prin aer câteva cruci ample, ca sportivii care încheie cu bine un exercițiu la aparat și punctează finalul cu o reverență oarecum tehnică.

   Apoi brusc devin guralivi și străbat aleea cu aerul fotbaliștilor acelora ce se îndreaptă spre vestiare aplaudând cu mâinile deasupra capului.

 

/Cius2/img_6443-jk.jpg

 

   Andrei a fost mai întâi ucenicul lui Ioan Botezătorul, iar acesta, recunoscându-l pe Mesia în persoana lui Isus, i-a recomandat bătrânului pescar să-L urmeze ca apostol.

   La Sinodul Apostolic din anul 49-50 ce a avut loc la Ierusalim, Apostolii au tras la sorți pentru a decide unde merge fiecare să propovăduiască noua religie.

   Apostolului Andrei i-a revenit Dobrogea.

   După ce l-a însoțit pe Apostolul Petru, fratele său, în Asia Mică, Apostolul Andrei a venit în Peninsula Balcanică și apoi în Dobrogea.

   Spre sfârșitul vieții s-a întors în Grecia, unde a consolidat comunitățile creștine înființate de Apostolul Pavel.

   Și-a aflat sfârșitul în orașul Patras din Pelopones, fiind martirizat pe o cruce în formă de ,,X”.

  

   Cu un cât de mic simț al realității, Apostolul Andrei trebuie considerat creștinător al pământurilor românești și nu neapărat al poporului român.

   Un argument, poate speculativ, ar fi numele primilor creștini dobrogeni ajunse până la noi, numele martirilor de la Halmyris, Niculițel și Axiopolis sunt mai degrabă grecești și nu getice, latine ,ori scite.

 

   Intrarea în Peștera Sfântului Apostol Andrei.

 

/Cius2/img_6447-jk.jpg

 

   Intrăm în peșteră și primul impuls e să cercetăm locul, să identificăm ,,patul” scobit în peretele de calcar, unde sfântul se odihnea după îndelungile peregrinări pentru propovăduire.

   Apoi așteptăm o vreme să rămânem singuri, ca fotoreporteri, pentru a reuși câte o fotografie fără cineva în preajmă, iar ca pelerini, pentru un gând pios.

   În pădurea din jurul peșterii ies la lumina zilei nouă izvoare cu apă tămadăitoare. Mai jos ele își alătură apele formând pârâul Cuzgun, nume care în limba turcă înseamnă ,,Porumbel”, poate o aluzie la botezul săvârșit aici primilor creștini dobrogeni: Innul, Rimmul și Pimmul.

   În vremea ce a urmat Apostolul Andrei a hirotonisit și mulți preoți aici, cât și în cetatea Tomisului.

 

   Peștera Sfântului Apostol Andrei, unde fiecare încearcă, uneori cu pași șovăielnici, să ajungă de la geologie la teologie.

 

/Cius2/img_6448-jk.jpg

 

  

   CETATEA ALTENUM (ALTINUM)

 

   În localitatea Băneasa centrul satului este pavat cu granit. Recunoaștem locurile pe unde am oprit acum doi ani pentru a întreba de drumul spre Canaraua Fetii.

   Tot atunci văzusem și un indicator pentru Oltina și reținusem că până acolo ar fi cam 6km.

   Mare greșeală: găsim repede indicatorul și vedem că până în localitatea de pe malul Lacului Oltina vom merge 16km.

 

   Între timp Andrei vorbește la telefon cu domnul Neacșu, profesor de istorie în Oltina, acum ieșit la pensie. Într-o convorbire anterioară ne promisese că dacă vom ajunge în zonă, va merge cu noi să ne arate cuptoarele romane de ars ceramică și Cetatea Altenum.

   Îl luăm pe domnul profesor din fața blocului din centru și împreună ținem drumul înainte, spre Dunăre.

 

   Pentru a vedea cuptoarele (de fapt bizantine, din sec. 4-6) de ars cărămidă trebuie să intrăm în gospodăria din marginea satului a doi bătrâni.

   Îi găsim în grădina din fața casei așezând glugile de hlujani și ascultând slujba de duminică la aparatul de radio de pe fereastra casei. Adică cel de-al doilea post, Radio Trinitas.

   Ne povestesc plini de obidă cum ieri au trecut printr-o mare cumpănă. Un roi de albine rebel a evadat de la prisaca unui vecin și s-a năpustit în curte, peste ei.

   Au reusit să se refugieze în casă, dar li s-au umflat fețele de la înțepături și, mai rău, măgărușul lor nu a supraviețuit atacului albinelor.

 

/Cius2/img_6455-jk-jjkk.jpg

 

   Stravechile cuptoare de ceramică zac într-o totală uitare chiar în spatele casei celor doi bătrâni. Greu să le găsești de unul singur!

 

/Cius1/img_6456-jk-jjj111.jpg

 

   Mergând spre Cetatea Altinum trebuie în primul rând să ne dezbărăm de prejudecățile pe care le predispune repetiția, vizitele anterioare la atâtea alte cetăți îngropate în uitare.

   Călătorul mai atent și mai avizat poate sesiza în Dobrogea rivalitatea între geografie și istorie.

   O excursie pur geografică se reduce de cele mai multe ori la o activitate fizică, la sport.

   Iar privită altfel, aceasta poate fi un fel de chiul de la ,,chinul” pe care îl presupune perceperea unor ruine, plămădirea poveștii lor din informațiile dobândite încă de acasă.

   Istoria se naște din acțiune și durere omenească, geografia e inumană și senină.

   Timpul e viu, spațiul mort.

   Geografia se poate reprezenta printr-un desen și astfel își este suficientă sieși, pe când istoria cere și părerea și participarea noastră. Cere identificare, recreare, retrăire...

 

   De la ultimile case din Oltina mai urmăm o vreme un drum pietruit.

   Ruinele castrului roman Altenum (denumit astfel pentru a-l deosebi de localitatea Altinum din nordul Italiei) le găsim pe promontoriul Dealului Măciuca, castru ridicat ca și în cazul celorlalte cetăți ale ,,limesului” deasupra malului dunărean.

   Aici au fost descoperite monede din vremea lui Dioclețian și Constantin cel Mare, cărămizi inscripționate cu numele legiunilor care apărau partea aceasta de ,,limes”, unele din aceste scriei fiind datate din anul 100d.Hr.

 

   Săpături arheologice la Altenum.

 

/Cius1/img_6085-jk.jpg

 

   Andrei merge împreună cu domnul profesor să stabilească din privire conturul valului de pământ care apăra cetatea dinspre uscat.

   Mă așez pe un cub mare de piatră cu fețele bine îndreptate, dar ulcerate acum de o pată de licheni gălbui.

   Încerc să-mi liniștesc pentru o clipă pașii, răsuflarea, privirea. E liniște... Apoi de undeva din iarba se aude țârâitul unei lacuste, care pune și mai bine în valoare liniștea asta uscată, ca de templu asteptând decizia zeului invocat.

 

   Ochii îmi cad pe o friză de piatră reprezentând o crengă de viță de vie și care stă așezată chiar în fața mea.

 

/Cius2/img_3278-jjj111.jpg

 

   Revenim la Oltina și înainte de despărțire vorbim cu gazda noastră despre posibilitatea de a merge împreună și la Ceataea Sucidava, de pe celălalt mal al Lacului Oltina.

   Desfacem harta și constatăm că aventura aceasta ar necesita înconjorul lacului pe un drum pietruit, mai prost și mai lung decât cel pe care am venit 16km de la Băneasa la Oltina. Plus drumul de întoarcere pentru domnul profesor.

 

 

   MÂNĂSTIREA DERVENT

 

   Dobrogea nu e numai un colț de țară. Pentru câțiva oameni ea a devenit o profesie, însă pentru cei pe care îi vom afla noi pe aici, Dobrogea a devenit un destin.

   Mânăstirea Dervent nu trebuie să o cauți prin păduri și poieni ascunse.

   Ea îți iese în cale deîndată ce cobori dealurile și în față ți se deschide oglinda Lacului Bugeac.

   Și tocmai pentru că se află lângă drum, incinta mânăstirii e străjuită de ziduri ca de cetate, de data aceasta ziduri mult mai noi, iar intrarea se face printr-o poartă de lemn monumentală.

 

/Cius2/img_6459-jk.jpg

 

   Din tradiția locului s-a aflat că prima mânăstire de pe aceste meleaguri sudice ale Dunării a fost construită în sec.11.

   Aceasta a fost distrusă de către pecenegi în anul 1036, la marea lor invazie prin aceste locuri de margine ale imperiului bizantin.

   După preluarea Dobrogei de către administrația română în anul 1879, atenția bisericii este atrasă de câteva vechi cruci de piatră, care în timp se dovedesc vindecătoare de boli și care, după cum remarca parintele Anastasie Negară, ,,sfintele cruci nu sunt puse de mână omenească, ci crescute singure din pământ”.

 

   Actuala Mânăstire Dervent este reînființată în anul 1923, iar după o perioadă în care ea a fost închisă (în vremea comunistă), în anul 1990 părintele Elefterie Mihail o reașează în salba mândrelor mânăstiri dobrogene.

   Dealtfel, în limba turcă ,,Dervent” înseamnă ,,trecere peste ape”.

 

   În paraclisul lipit de peretele nordic al bisericii se află ,,Crucea tămăduitoare” și, o mare surpriză pentru mine, lăngă cruce odihnesc moaștele sfinților martiri de la Halmyris, Epictet și Astion (martirizați la 8 iulie 290 d.Hr).

   Legenda crucii care crește din pământ spune că odata, lângă ea a adormit un cioban surdo-mut din naștere, pe numele lui Ionică Dima.

   Acesta s-a trezit speriat atunci când a auzit clopotele bisericii și cu și mai mare uimire l-a privit lumea când ciobanul le-a povestit cu glasul său toate cele întâmplate.

   Apărută miraculos din pământ, piatra de leac nu și-a încetat nicio clipă lucrarea.

   În prezent crucea tămaduitoare se află sub acoperământul de marmură al unei mese ritualice.

   În spate se văd sicriele cu moaștele a trei martiri creștini.

 

/Cius2/img_6466-jk.jpg

 

   Pentru a te ruga în fața sfintei cruci de piatră, trebuie mai întâi să îngenunchezi pe o pernuță anume așzată acolo și să treci mâna dreaptă prin lăcașul strâmt tăiat în geamul de protecție.

   În acele clipe am gândit că și îndoiala e un păcat și că rugăciunea mea ar fi pentru iertarea păcatului de a înțelege credința mai din exteriorul ei și nu, cum e firesc, dinlăuntru...

 

/Cius2/img_6463-jk.jpg

 

   In curtea mânăstirii, de data aceasta într-o capelă deschisă, se află o altă cruce tămăduitoare, cea destinată vindecării animalelor.

   Se pare că aceasta a fost vandalizată în vremea ocupației turce, fără ca acest lucru să-i pricinuiască o scădere a puterii.

 

/Cius2/img_6467-jk.jpg

 

   Liniștea mânăstirii e dăruită pe întreaga întindere a curții cu sculpturi de piatră de o rară finețe și expresivitate.

   Astfel locul îndeamnă la meditație...

   Privesc un calugăr bătrân care calcă cu multă îngrijire pe aleea cu pietriș alb. La piciorul drept poartă o gheată cu talpa mai groasă, o înălțăminte medicinală, lucru care cere o dată în plus respect și compasiune.

   Apoi un frate mai tânăr trece pe lângă bătrân, parcă fără să-l vadă, și simțămintele se schimbă brusc.

   Totuși asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a dat darurile vieții să ne bucurăm de ele și nu să le disprețuim.

   Astfel asceza se pune împotriva vieții și nu în slujba ei. Chiar disperarea e mai plină de viață decât canonul religios care încearcă să o mântuiască.

   Graba cotidiană e benefică doar pentru faptul că amănă descoperirea absurdului, a lipsei de certitudini pentru visele noastre de viitor.

 

   ,,Gânditorul” de la Mânăstirea Dervent.

 

/Cius2/img_6469-jk.jpg

 

 

   CETATEA PĂCUIUL LUI SOARE

 

   Graba nu e doar benefică, ci uneori e și imperios necesară.

 

   De la Mânăstirea Dervent mergem mai puțin de 1km până la marginea unei păduri, loc în care se deschide spre dreapta un drum pietruit, însoțit îndeaproape și de un canal de irigație.

   După primele două gropi înțelegem că nu vom putea merge cu mașina până la locul unde se trece cu barca la insula Păcuiul lui Soare.

   Înaintăm o vreme pe drum fără să fim siguri dacă e cel pe care îl dorim. Din urmă ne prinde un bătrânel care face slalom printre gropi cu un scuter cam de aceași vârstă cu el.

   Ne confirmă că suntem pe drumul cel bun, după care dispare după un nor de fum.

   Uneori Dumnezeu își alege îngerii și dintre motocicliști...

 

/Cius2/img_6470-jk.jpg

 

   La capătul drumului, după mai bine de 3km, aflăm cocoțată pe o terasă de sub deal o casă modestă, adăpost al paznicului de la situl arheologic.


/Cius2/img_6477-jk.jpg


   Tot aici ne înțelegem cu un băiat să ne treacă brațul de Dunăre cu barca și după o oră, o oră și jumatate, să vină să ne aducă înapoi.

 

   ,,Luntrea lui Caron”.

 

/Cius2/img_6520-jk.jpg

 

   Păcuiul lui Soare e o insulă de pe Dunăre de circa 6km lungime.

   În capătul din aval se întâlnesc ruinele unei cetăți medievale timpurii, construită între anii 972-976, sub împăratul bizantin Ioan Tzimiskes.

 

   O parte a zidului de incintă, care acum are un capăt cufundat în apele Dunării.

 

/Cius2/img_6504-jk.jpg

 

   Ceea ce uimește la această cetate este că ea a fost ridicată pe o fundație construită din trunchiuri de stejar. Asta deoarece fundul nisipos al insulei nu ar fi permis așezarea blocurilor de piatră direct pe nisip.

   Resturi din structura de lemn a fundației se mai pot vedea și în ziua de azi.

 

/Cius2/img_6507-jk.jpg

 

   Ceatatea avea rolul de bază militară a flotei bizantine de la Dunăre, dar și de apărare a vadului de trecere a Dunării, loc care se numea, după cum am văzut, Dervent.

 

/Cius2/img_6516-jk.jpg

 

   Cetatea va suferi o primă distrugere în timpul marelui atac al pecenegilor asupra Dobrogei din anul 1036.

   În aceeași vreme a fost distrusă și fortificația militară de pe Dealul Dervent, din dreptul insulei.

  

   Vechile ziduri ale cetății par acum un baraj ridicat în calea apelor, iar în preajma lor se formează anafoare puternice, zgomotul apei parând al unui pârâu de munte.

 

/Cius2/img_6508-jk.jpg

 

   Există presupuneri conform cărora cetatea de la Păcuiul lui Soare ar fi enigmatica Cetate Vicina, cea din care a fost adus la Curtea de Argeș episcopul Iachint și investit ca primul Mitropolit al Țării Românești în anul 1359.

   Alte presupuneri situează Cetatea Vicina la Noviodunum, Isaccea.

 

   Sapături arheologice la Cetatea Păcuiul lui Soare.

 

/Cius2/img_6491-jk.jpg

 

   Povestea spune că în vremea Cetății Vicina trăia prin aceste locuri dobrogene un tânăr chipeș și care avea nume de floare, Leandru.

   La lumina unor nopți de vară voinicul se îndrăgostise de o prințesă nespus de frumoasă care trăia în cetatea din mijlocul apelor.

   Seară de seară flăcăul trecea înot brațul de Dunăre, chemat de pe ziduri de lumina de la felinarul prințesei Hero.

  Se mai spune că în una din nopți, înainte de a se isca o furtună, frumoasa Hera, îngrijorată că Leandru ar hotărî să treacă apa, stinse felinarul și se porni să asculte.

   Tresări la clipocitul apei și, speriată, aprinse din nou lumina ,,farului”.

 

   Povestea se termină rău, aici voi mai adăuga că în serile cu atmosfera ca de furtună, pe insulă se văde un întreg cer de steluțe mișcătoare...

 

/Cius2/img_6518-jk.jpg

 

 

 

 

   În Dobrogea trecutul te întâmpină doar sub formă de ruine.

   Ruinele nu te vor învăța niciodată aici istorie, în schimb ele îți vor arăta ce înseamnă răbdarea pietrei.

   Dobrogea veche există doar prin ce spunem noi despre ea. Ea despre ea nu spune mai nimic.

   În Dobrogea e ca în tabloul lui Goya, în care o mână scheletică zgârie cu degetul lung în țărâna arsă de soare: ,,Nada”.

   Adică: ,,Nimic”.

    

 

  

  

 

  

 

  




Miercuri, 2 octombrie 2013 - 15:24 
Afisari: 3,340 


Postari similare:





Comentariile membrilor (5)

zentai
zentai
Coarda
 
1
Felicitari! Foarte fain! Mi-am starnit nostalgii.Mie mi s-a terminat filmul la aparat chiar la basilica Forensis si cum ultimul microbuz degaja din Constanta la ora 20, am renuntat si la Pestera Sf.Andrei,asa ca am "completat" acuma cu jurnalul dumitale, coane Gigi!Carpati.org.

PS- inclin sa cred ca nu te-ar prinde rolul de blonda manglitoare de ochelari.Nu te ajuta vocea!Ar merge mai la fix rolul din clipul lu' Rammstein de la piesa "Ich will", ala care arata cheptu' pe care are desenata o tinta!..."dar-e-ar" dreacu in ei de dusmaniCarpati.org


Miercuri, 2 octombrie 2013 - 19:51  

macu
macu

 
2
Exceptional.Bravo!


Miercuri, 2 octombrie 2013 - 20:43  

ratza
ratza
Busola
 
3
Cum zice colegul de mai sus: excepțional! Să tot citești istoria prezentată astfel.


Joi, 3 octombrie 2013 - 09:44  

ceceapchi
ceceapchi

 
4
Domnul Gigi Cepoiu este un scormonitor in adancurile istoriei si un colindator impatimit in descoperirea semnelor trecerii neamului prin spuza timpului.
Ma inclin cu respect si admiratie pentru pasiunea sa, pentru acuratetea informatiei, dar si pentru perseverenta (incapatanarea?) care redescopera si pune in valoare momente din istoria noastra, date uitarii.
Jurnalul in sine, este valoros nu numai pentru informatia istorica ce ne-o pune la dispozitie, ci si pentru calitatile sale literare si stilistice.


Vineri, 4 octombrie 2013 - 20:26  

gigicepoiu
gigicepoiu
Coarda
 
5
Multumesc prietenilor pentru aprecieri!
E doar chemarea de a descoperi locuri noi si de a afla cate ceva despre fiecare. Lucru care ne leaga pe toti de aici, de pe sait.


Duminică, 6 octombrie 2013 - 20:01  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0793 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2020) www.carpati.org