Dobrogea de Sud: calatorie pe o margine de fosta lume (3) (Muntii Macin)
În antichitate primii care au adus o lume
civilizată în ținuturile Dobrogei au fost coloniștii greci.
Pe lângă binecunoscutele ,,polisuri”
Histria, Tomis și Calatis, noi am mai venit aici, pe Carpați.org și cu alte
vechi cetăți grecești pe care le-am vizitat: Ad Salices, Argamum, Albești și
Axiopolis.
Stăpânirea romană a mutat noile frontiere
ale imperiului pe malurile Dunării, dealungul cărora a construit o linie de
fortificații numită ,,limes”.
Pentru mai bine de un mileniu aceasta a fost
marginea lumii.
În prima călătorie am pornit din Galați spre
avalul fluviului, pănă la vechile și mai noile cetăți de pe malul abrupt al
Lacului Razelm.
În această a doua călătorie, pornită de data
aceasta spre amonte, după cum am văzut în jurnalul anterior, întunericul primei zile ne-a ajuns din urmă în
preajma localității Rasova, de la sud de Cernavodă.
Cum în Dobrogea nu sunt urși iar seasra
cerul era senin, contam pe un somn liniștit sub pânza cortului.
Pe la o vreme ne trezim în mijlocul unei
turme de oi, iar geana de lumină de afară ne face să credem că afară se
luminează de ziuă.
Ies din cort și abia acum văd că deabia a
răsărit luna, o lună mare, dar subțire și aproape transparentă, iar ceasurile
sunt cu puțin trecute de miezul nopții.
Mă întind la vorbă cu ciobănașul care ne
avertizase aseară în legătură cu trecerea taurilor pe lângă (prin ) cortul
nostru.
Printre altele îmi povesteste despre
diferența dintre capre și oi.
Caprele sunt încăpățânate și individualiste,
nu suportă turmele mari. Adică sunt ,,capricioase”. Dealtfel termenul acesta
vine tocmai de la ,,capris”. Să ne amintim că însuși dracul e imaginat ca un
țap cu unele trăsături (fizice) asemănătoare omului. Caprele sunt sensibile la
ger, la întuneric și sunt foarte sperioase. Când aud petardele aruncate pentru
gonirea mistreților se risipesc și ele care-încotro.
În schimb oaia e cuminte și chiar
contemplativă. Ea mănânca, iată, mai bine pe întuneric, iar în căldura amiezei
preferă să se odihnească la umbră. În blana ei se strângea odată aurul căutat
de argonauți. Spirit imitativ, mai gregar, oaia rămâne atentă la tot ce se
petrece în jurul ei, cu urechea îndreptată spre uneltirile bacilor muntean și
ungurean...
Acuma, aflând toate acestea, aș îndrăzni să
fac o speculație și să spun că zvăpăiatele de capre ar semăna la temperament
grecilor, iar oile cele blegi și mămăligoase, nouă, românilor.
...Și după miezul nopții și țânțarii s-au
mai potolit.
Văzând
că a găsit un interlocutor care știe să asculte, ciobănașul mai spune că ține
cei 3-4 berbeci în cârdul de capre și cei 3-4 țapi în turma de oi.
Ce frustrant, mă gândesc eu, e ca și când ai
petrece o vară întreagă împreuna cu 2-3
prieteni la o mânăstire benedictină de măicuțe...
Intru din nou în cort și înainte ca Moș Ene
să vină pe la gene pare că au venit extratereștrii. Câteva raze de lanternă ne
mătură tenda. Ciulesc urechile și înțeleg că sunt hoți de fier vechi veniți la
stația de pompare. Vorbesc în șoaptă dar tot înțeleg că o scară metalică de la
interior și-o dorește unul din ei pentru la podul grajdului.
Apoi lângă mașina noastră oprește o dacie
papuc și așteaptă o vreme cu motorul pornit. Ridic puțin fermoarul și mă ginesc
să nu umble la roțile noastre. Din baltă vine o căruță cu doi berbeci și pe
tăcute sunt transferați în dacia papuc. Știam că doar albinele sunt astfel
transportate noaptea...
Și iarăși o altă rază de lanternă e fixată
pe cortul nostru. După câte se pare, e paznicul de la stație, probabil venit să
consatate dacă hoții au furat ceea ce fusese stabilit.
Și o altă căruță oprește la intrarea pe dig.
După ce pleacă merg la mașină să văd dacă mai avem cu ce continua tura la ziuă.
La țară filozofia vieții se reduce la o
problemă de fiziologie: cine doarme noaptea, nu mănâncă ziua.
Când se crapă de ziuă adorm, dar repede mă
trezesc în larma unor focuri de armă și vaiete de păsări rănite. Alte focuri,
alte țipete de păsări date cu roțile în sus. Un măcel care nu se mai termină.
La pavilionul de albine de dincolo de dig
apicultorul pornește din când în când o înregistrare, ori un simulator de
sunete, pentru a speria prigoriile venite până în zori să-i mănânce albinele.
Locul de cort (locul de calvar) de lângă
stația de pompare dezafectată.

Cu ochii cârpiți de somn pornim la drum și
odată cu zorii trecem prin satele românești de pe malul Dunării: Vlahii,
Floriile, Dunăreni, Aliman.
Acesta din urma este satul natal al lui...
Dan Spătaru.
Apele Lacului Vederoasa (poate că așa erau
apele și în vremea romanilor: ,,vede rosa”) sunt nemișcate și au o nefirescă
culoare violacee, de parcă în străfunduri ar fi fost aruncați toți zeii morți.
(Cum spunea mama despre un lucru imposibil: ,,Ai vazut vreun drac mort?!...)
În Aliman avem în plan să urmărim spre
amonte Valea Urluia, un larg defileu în calcare sarmatice, cu canarale, peșteri
și locuințe rupestre în pereți.
Identificăm intrarea pe vale, dar accesul
auto se poate face doar cu o mașina de teren.
Chiar în centrul satului urcăm niște
serpentine strânse și pe culmea dealului ne pierdem printre alte podgorii pline
de rod auriu.
În localitatea Ioan Corvin prindem DN3 spre
Constanța și mergem cu grijă printre conaționalii ieșiți cu mic cu mare să bată
nucii de pe marginea drumului.
MONUMENTUL TRIUMFAL DE LA ADAMCLISI
De obicei destinul nu acționează într-un mod
spectaculos. Nici nu-ți dai seama că în viața ta a clănțănit un macaz și
lucrurile au început să se îndrepte într-o direcție la care nici nu gândisei
mai devreme.
Destinul unui neam, destinul unui ținut se
construiește în timp și foarte rar el e rezultatul mai spectaculos al unei
victorii în război, al unei singure bătălii, sau, mai nou, e rezultatul unei
revoluții.
În Dobrogea destinul a încetat de mult să
mai acționeze în vreun fel. Aici nu s-au mai dat bătălii hotărâtoare din vremea
împaratului Traian.
Turcii au preluat Dobrogea bizantină fără
prea mare tragere de inimă, imediat după căderea Consatantinopolului.
Cam la fel a fost preluată regiunea și de
către statul român în anul 1879. Înțelegerea cu Rusia fusese ca după
participarea României în războiul cu turcii, aceasta va retroceda țarii noastre
județele din sudul Basarabiei.
Apoi rusul-ca rusul, la sfârșitul razboiului
din 1877 s-a întors și a zis: ,,...mai bine luați Dobrogea de la turci.”
Românul a refuzat: ,,Nu, merci! Vreau
Bugeagul, așa cum ne-am înțeles!”
Și neamțul: ,,Românule, e bună și Dobrogea,
vezi bine că rareori dă rusul ceva!...”
,,Bine, fie, luăm Dobrogea...” Așa, mai de
milă, mai de silă...
Două trăsături definesc eroismul:
sinceritatea și seriozitatea. Rezultă de aici că eroii sunt naivi și rigizi.
Ajungem la Monumentul triumfal de la
Adamclisi odată cu custodele edificiului, lucru care îi pune în încurcătură pe
cățeii de la intrare, care aleargă bucuroși de la o mașina la alta.
Aleea de acces spre monument îmi amintește
de aleea de intrare de la Mausoleul de la Mărăști.
Aici aerul miroase încă a nuci bătute
hoțește cu prăjina și a pelin scuturat în praful drumului.

Denumirea de mausoleu vine de la regele
antic Mausol din neamul persan, cel care își mutase într-un timp capitala
regatului său la Efes. După moartea acestuia, soția sa, Artemisa, va construi un
celebru monument funerar, care, peste veacuri, avea să le denumească la fel pe
toate celelalte.
Tropaeum Traiani e un monument triumfal
ridicat în anul 106-109 d.Hr. pentru a comemora victoria din anul 102 d.Hr. repurtată
de romanii conduși de împăratul Traian asupra dacilor lui Decebal.
Ce vedem noi astăzi este o reconstituire
realizată în anul 1977 după datele obținute de arheologi la vechiul monument.
Soclul are forma cilindrică, cu un diametru
al bazei de circa 40m. Cele 54 de metope înfățișează în basorelief scene de
război.
La partea superioara se află trofeul
bicefal, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice.

Metopele pe care le vedem acum pe monument
sunt copii realizate în calcar de Deleni. Originalele pot fi văzute doar în
muzeul din localitate.

O cărare
pe care s-a așternut griblură albă de calcar ne conduce spre un mormânt
tumular.
Tumulul are forma conică și era alcătuit la
interior dintr-o serie de patru inele concentrice din piatră și mortar, pe care
era sprijinit un acoperiș
din lemn.
Acoperit în cele din urmă cu pământ,
compexul funerar adăpostea rămășițele pământești ale unui înalt ofițer
(praefectus castrorum) căzut în campania militară intreprinsă de împăratul
Traian în Dobrogea.

În prezent din tumulul devastat nu a mai
rămas mare lucru.

Tot în preajma
Monumentului triumfal a fost ridicat și Altarul, un perete de peste 12m
lungime, pe care apăreau numele a circa 4000 de soldați căzuți în luptele de pe
platoul de la Adamclisi.
MUZEUL TROPAEUM TRAIANI
Istoria Dobrogei e greu de socotit în secole,
darămite în ani... Aici unitatea de măsură a timpului este veșnicia.
Iar veșnicia poate fi păstrată doar în
recipienții fragili ai artei.
Viața unei întregi cetăți învie în prezent
și numai printr-o piatră peste care a trecut dalta unui biet cioplitor.
De partea cealaltă, un cuceritor nu a
înțeles niciodată că distrugând totul în jur își va tăia singur legătura cu
viitorul. Tot ce a fost în vremea sa, onor și vanitate, nu a fost decât un fel
de serviciu de întreținere pentru statuile, monumentele și basoreliefurile pe
care le vedem noi aici.
Astfel spațiu devine materializarea unui
timp salvat.

Muzeul Tropaeum Traiani a fost construit în
același an 1977, pentru a adăposti fragmente recuperate din monumentul
triumfal, cât și alte arterfacte descoperite în Cetatea Tropaeum Traiani,
moderna cladire, așa cum am mai văzut la Templul lui Zeus de la Dion, Grecia,
având astfel un rol de ,,lapidarium”.
Greu de crezut, dar artefactele adunate
într-un muzeu îți spun mai puțin decât fiecare dintre ele, dacă ar fi văzute
printre ruine, la locul lor și la lumina zilei.

Peste veacuri viața este recuperată prin
forța și talentul artistului muritor.
Aici sculptorul are un rol demiurgic, el
reușind să reînvie din moarte și uitare călărețul cu cămașă de zale. Omul
fixează astfel clipa de atunci, disciplinând astfel timpul.
Victoria este a artei asupra istoriei, chiar
dacă aparent ea doar o slujește.
Au ajuns până la noi numele lui Phidias și
al lui Praxitele, dar nu și numele discobolului, ori ale celor doi îndrăgostiți
din ,,Sărutul” lui Rodin.
Recunoaștem muzica lui Mozart, dar nu mai
știm și numele protectorului său încoronat de la Viena.

Umblând printre ruine, și mai ales vorbind
despre ele, risc să devin inactual și prăfuit ca și un profesor de istorie.
Se zice că niciodată riscul nu e ceva banal.
Poate doar riscul de a spune banalități.

Ce a rămas în Dobrogea din această vânzoleală
de cuceritori romani, popoare migratoare, ori de stăpânitori otomani?
Ca amator de paradoxuri sceptice, aș vedea
doar pe ciobanul cu cele doar 10-12 oițe de la Beroe, cel care visează la săli
cu comori imense, dar pentru care vizita la un muzeu de arheologie ar fi o mare
deziluzie.
Noroc că lucrurile stau bine și la muzeul de
la Adamclisi, iată, nu e țipenie de vizitator.
Omul preferă iluzia fastuasă, realului mai
sterp.
În capătul sălii etajate a muzeului se află
fragmente din trofeul colosal ce se înălța la început pe monumentul triumfal
original.

CETATEA TROPAEUM TRAIANI
Printr-o proastă dispoziție a timpului, ori
bunul plac al soartei, există locuri pe care le definesc monumentele și locuri
pe care le definește istoria.
Așezări de piatră și așazări de vorbe.
Stabilimente de materie și șezători de
povești.
E diferența dintre Partenon și Troia, iar în
Dobrogea e diferența dintre Histria și Prislava. (Vezi povestea Cetății
Prislava în prima călătorie pe la cetățile dobrogene.)
Povestea a rezistat papirusului,
pergamentului și hârtiei și, cu siguranță, va rezista și fragililor ,,biți” ai
calculatorului.
Înainte de a trece prin una din cele trei
porți ale cetății, ar fi bine să citești despre ea prin cărți, pe net, sau
măcar printr-un astfel de jurnal.
Abia după aceea, după ce ai văzut cu ochii
minții, să treci să o reconstitui piatră cu piatră, stradă cu stradă, edificiu
cu edificiu, încet, filând-o ușor printre gene și mușcându-ți interesat buza de
sus.

Cetatea Tropaeum Traiani a fost ridicată la
scurt timp după victoria lui Traian asupra lui Decebal, pentru a statornici în
acest mod ocupația romană în Dobrogea.
Mica așezare civilă a cunoscut o permanentă
dezvoltare, astfel că înainte de anul 170, ea ajunge la rangul de municipiu,
iar pe plan religios la demnitatea de episcopie creștină în vremea împăratului
Constantin cel Mare (272-337), el însuși un admirator al strămoșului Traian.
În sec.6, sub împărații bizantini Anastasius
I și Justinian, cetatea cunoaște ultima sa perioadă de înflorire.
Cercetarea arheologică a cetății a început
imediat după preluarea Dobrogei de către administrația română, astfel că încă din
anul 1882 prof. Grigore Tocilescu începe săpăturile sistematice în zonă.
Cetatea se întinde pe o suprafață de aproape
10ha, planul său cuprinzând trei porți de acces legate între ele prin două
străzi principale dispuse rectangular, ,,decumanus maximus” și ,,cardo
maximus”.
În fotografie de vede poarta de vest (dinspre
drumul Constanța-Calărași) și strada principală a cetății.
Pe mijlocul străzii erau dispuse un apeduct
și un șanț de canalizare acoperit inițial cu dale de piatră.

Basilica forensis de la Cetatea Tropaeum
Traiani e asemănatoare celei de la Pompei.
În vremea municipiului clădirea a jucat un
rol civil, de loc de adunare populară, dar și ca centru de afaceri.
După Constantin cel Mare rolul ei a fost
preluat treptat de către biserica creștină.
Basilica Forensis
din cetate.

Zidurile, pietrele, șanțurile, circumferințele pântecoaselor amfore
(îngropate și sparte la nivelul pământului după o linie ce duce cu gândul la o
conservă desfăcută) au rămas peste vreme așa cum au fost și nu cum am vrea noi
să fie.
Poate că e singurul caz în care e bine ca
lucrurile nu sunt așa cum ne-am dori.
Fidelitatea ordinii primordiale trebuie să
fie în orice sit arheologic prima exigență.
Așa cum din tăceri și din absențe se poate
închega o întreagă istorie...
Ruinele rezidite, cioburile rearanjate în
forme de oale, icoanele repictate conduc la o oarecare superficialitate în
percepția vizitatorului.
Cu sigurață strada principală a funcționat
și ca o agora grecească, ori ca un forum roman, și ca un ,,corso” din zilele
noastre.
Bârfa, cleveteala, ironiile, politica
bulevardistă a anticilor nu și-a propus nivelul moral al spovedaniei creștine,
dar au fost izvoare pentru comediile lui Aristofan și Menander.
O vedere dinspre partea cea mai înaltă a
cetății, de fapt dinspre centrul ei, spre intrarea de est.
Pe pragul de jos al porții de est și pe
primele dale de piatră ale străzii principale se vad bine cum s-au adâncit
urmele roților de care. Ca niște șine cu profil negativ, pe care circulau
căruțele cu un ecartament standardizat.
Noi am pătruns în cetate prin poatra de
vest, dar accesul oficial se face acum prin est, motiv pentru care un drum
asfaltat coboară aici venind de la mausoleu.

Dealungul ,,viei principalis”, pe lângă
,,bazilica forensis” au mai fost identificate alte trei bazilici: una
parohială, o alta cimiterială și o bazilică cu transept.
Toate aceste trei bazilici ascund fiecare
câte o criptă sub altar.
Lipsa izvoarelor scrise din Schytia Minor nu
trebuie să ne conducă la concluzia că aici ar fi existat o decădere culturală
și spirituală a vieții de provincie.
O patre din această sărăcie a izvoarelor
istorice se datorește vitregiei veacurilor ce au urmat după căderea
,,limesului” dunărean și o alta, iată, insuficienței cercetărilor în acest tezaur
arheologic, care este Dobrogea.
Bazilica cu transept.

Printre ruine nu poți fi generos. Mai
degrabă un egoism sănatos s-ar justifica prin constatarea că printre atâtea
lucruri și ființe apuse, tu ești încă viu, că întrevezi cu speranță doar un
viitor personal.
Civilizația, educația nu ucide barbarul,
înapoiatul din noi, ci doar copilul din noi.
Când ajungi să ințelegi lumea, să te
descurci în meandrele ei, constați că sufletește nu mai ești un copil.
Si când nu mai simți ca un copil... înseamnă
că ai murit de mult.
În afara cetății descoperim un portal de
zidărie. E singurul din întreaga Dobroge care a mai rămas în picioare.
Ei bine, se pare că nici acesta nu este un
portal construit ca atare, ci doar un zid prăbusit după un capriciu al său și
din care a rămas arcada pe care o vedem azi în colțul de nord-est al cetății.

Într-un teatru antic se adunau la
spectacolele lirice câte 25 000 de privitori, astăzi doar un meci de fotbal mai
putând strânge atâta omenire dimpreună.
Cultural, nu am progresat prea mult...
Oare printre aceste ruine ne-am putea
imagina forfota concretă a vieții de cetate?
Poate o ședință plictisitoare a adunării
poporului, în bazilică, mai la umbră, sau în mai încăpătoarea agora?
Poate fofilarea de la paza obștească din
turnuri și ziua petrecută lângă grămezile de legume din piață? Sau mai bine la
umbra sălciilor de la Dunăre, după ,,toana” de pescuit de peste noapte...
Greu de imaginat ceva așa de plăcut, devreme
ce pe noi ne apasă drept în creștet soarele nemilos al unui început de
toamnă...
Mai parcurgem încă o dată strada principală
a cetății, cea care odată și odată a fost o alee a colonadelor.
Cum nimic nu mișcă în jur, ai putea crede că
doar roua va fi ros lespezile străzii și capetele coloanelor până la cotor.
,,M-am uitat cu luare aminte la toate
lucrurile care se fac sub soare și iată: totul e deșertăciune și vânare de
vânt...
Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea
ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu e nimic nou sub soare.” (Eclesiastul)

De la Ceatea Tropaeum Traiani facem drumul întors
până în localitatea Ioan Corvin.
Asfaltul de DN3 e neted ca-n palmă, iar
coborârile și urcările lungi ca un ,,montain russe” nebrevetat.
În
zona asta izolată din sudul Dobrogei se prind doar două posturi de radio:
,,Radio Trinitas” și ,,Rock FM”.
Cu toate că urmează să mergem într-un spațiu
reprezentativ pentru religiozitatea Dobrogei, sau chiar a întregii țări, alegem
să ascultăm un electrizant ,,Jump” cu Van Halen.
Dăm din cap în același ritm, de parcă am
trece peste gropi și hopuri.
Băgăm muzica mai tare și, păcat că masina nu
e decapotabilă, ca să putem ridica mâinile în sus, ca pisicuțele alea ,,crazy”
din clipul lui Aerosmith.
Ca șofer, eu ar trebui să fiu blonda care
fura ochelari din market...

MÂNĂSTIREA ,,PEȘTERA SFÂTULUI APOSTOL
ANDREI”
În Dobrogea au sosit dinspre nord cele mai
neașteptate seminții și neamuri.
Destul de puține pașnice, coborâte din munți
pentru ca întinderile să le îndestuleze foamea, venite din stepe spre o mare
care să le potolească setea...
Multe
doar cu gândul jafului și distrugerii.
Și tot în Dobrogea au venit dinspre sud alte
popoare, de data aceasta cu vocația întemeiarii, sau cu cea a artei.
...Și un singur om, bătrân și singuratic,
mergând pe jos și aducând pentru toți cei de care am amintit, un alt sens al
vieții: o credință.
Dincolo de Ioan Corvin vedem o intersecție
abia în ultima clipă, aceasta fiind punctată discret în colțul din stânga cu o
cruce în formă de ,,X”.
Deducem ușor că aici începe drumul de acces
apre Mânăstirea ,,Peștera Sfântului Apostol Andrei”.
Mergem dealungul unui pârâiaș, mai întâi
ridicând câteva boturi de deal, apoi străbătând o pădure răcoroasă, în cele din
urmă debușând într-o minunată și nemaisperată poiană.
De formă pătrată, luminișul e tăinuit din
toate părțile de pădurea cu frunzișul lăsat în jos, până la firul ierbii.
Fire speculativă, apreciind totdeauna prin
comparație, găsesc că imaginea de ,,lac verde” se aseamănă într-o oarecare
măsură cu peisajul de ilustrată al Lacului Sfânta Ana.
Biserica are pe frontispiciu icoana
Sfântului Apostol Andrei, totdeauna alături de crucea sa, cea care îl face
oriunde inconfundabil, indiferent de talentul de portretist al pictorului.
E o zi cu o vreme deosebit de frumoasă, o
duminică cu numeroși pelerini veniți la slujba de liturghie.
Difuzoarele din exterior redau galsurile
călugarilor ce recită ori căntă la litanie.
Unii credincioși ies din biserică cu o
oarecare sfială, se întorc cu fața spre altar și mai trasează prin aer câteva cruci
ample, ca sportivii care încheie cu bine un exercițiu la aparat și punctează
finalul cu o reverență oarecum tehnică.
Apoi brusc devin guralivi și străbat aleea
cu aerul fotbaliștilor acelora ce se îndreaptă spre vestiare aplaudând cu
mâinile deasupra capului.

Andrei a fost mai întâi ucenicul lui Ioan
Botezătorul, iar acesta, recunoscându-l pe Mesia în persoana lui Isus, i-a recomandat
bătrânului pescar să-L urmeze ca apostol.
La Sinodul Apostolic din anul 49-50 ce a
avut loc la Ierusalim, Apostolii au tras la sorți pentru a decide unde merge
fiecare să propovăduiască noua religie.
Apostolului Andrei i-a revenit Dobrogea.
După ce l-a însoțit pe Apostolul Petru,
fratele său, în Asia Mică, Apostolul Andrei a venit în Peninsula Balcanică și
apoi în Dobrogea.
Spre sfârșitul vieții s-a întors în Grecia,
unde a consolidat comunitățile creștine înființate de Apostolul Pavel.
Și-a aflat sfârșitul în orașul Patras din
Pelopones, fiind martirizat pe o cruce în formă de ,,X”.
Cu un cât de mic simț al realității,
Apostolul Andrei trebuie considerat creștinător al pământurilor românești și nu
neapărat al poporului român.
Un argument, poate speculativ, ar fi numele
primilor creștini dobrogeni ajunse până la noi, numele martirilor de la
Halmyris, Niculițel și Axiopolis sunt mai degrabă grecești și nu getice, latine
,ori scite.
Intrarea în Peștera Sfântului Apostol Andrei.

Intrăm în peșteră și primul impuls e să
cercetăm locul, să identificăm ,,patul” scobit în peretele de calcar, unde
sfântul se odihnea după îndelungile peregrinări pentru propovăduire.
Apoi așteptăm o vreme să rămânem singuri, ca
fotoreporteri, pentru a reuși câte o fotografie fără cineva în preajmă, iar ca
pelerini, pentru un gând pios.
În pădurea din jurul peșterii ies la lumina
zilei nouă izvoare cu apă tămadăitoare. Mai jos ele își alătură apele formând
pârâul Cuzgun, nume care în limba turcă înseamnă ,,Porumbel”, poate o aluzie la
botezul săvârșit aici primilor creștini dobrogeni: Innul, Rimmul și Pimmul.
În vremea ce a urmat Apostolul Andrei a
hirotonisit și mulți preoți aici, cât și în cetatea Tomisului.
Peștera Sfântului Apostol Andrei, unde
fiecare încearcă, uneori cu pași șovăielnici, să ajungă de la geologie la
teologie.

CETATEA ALTENUM (ALTINUM)
În localitatea Băneasa centrul satului este
pavat cu granit. Recunoaștem locurile pe unde am oprit acum doi ani pentru a
întreba de drumul spre Canaraua Fetii.
Tot atunci văzusem și un indicator pentru
Oltina și reținusem că până acolo ar fi cam 6km.
Mare greșeală: găsim repede indicatorul și
vedem că până în localitatea de pe malul Lacului Oltina vom merge 16km.
Între timp Andrei vorbește la telefon cu
domnul Neacșu, profesor de istorie în Oltina, acum ieșit la pensie. Într-o
convorbire anterioară ne promisese că dacă vom ajunge în zonă, va merge cu noi
să ne arate cuptoarele romane de ars ceramică și Cetatea Altenum.
Îl luăm pe domnul profesor din fața blocului
din centru și împreună ținem drumul înainte, spre Dunăre.
Pentru a vedea cuptoarele (de fapt
bizantine, din sec. 4-6) de ars cărămidă trebuie să intrăm în gospodăria din
marginea satului a doi bătrâni.
Îi găsim în grădina din fața casei așezând
glugile de hlujani și ascultând slujba de duminică la aparatul de radio de pe
fereastra casei. Adică cel de-al doilea post, Radio Trinitas.
Ne povestesc plini de obidă cum ieri au
trecut printr-o mare cumpănă. Un roi de albine rebel a evadat de la prisaca
unui vecin și s-a năpustit în curte, peste ei.
Au reusit să se refugieze în casă, dar li
s-au umflat fețele de la înțepături și, mai rău, măgărușul lor nu a
supraviețuit atacului albinelor.

Stravechile cuptoare de ceramică zac într-o
totală uitare chiar în spatele casei celor doi bătrâni. Greu să le găsești de
unul singur!

Mergând spre Cetatea Altinum trebuie în
primul rând să ne dezbărăm de prejudecățile pe care le predispune repetiția,
vizitele anterioare la atâtea alte cetăți îngropate în uitare.
Călătorul mai atent și mai avizat poate
sesiza în Dobrogea rivalitatea între geografie și istorie.
O excursie pur geografică se reduce de cele
mai multe ori la o activitate fizică, la sport.
Iar privită altfel, aceasta poate fi un fel
de chiul de la ,,chinul” pe care îl presupune perceperea unor ruine, plămădirea
poveștii lor din informațiile dobândite încă de acasă.
Istoria se naște din acțiune și durere omenească,
geografia e inumană și senină.
Timpul e viu, spațiul mort.
Geografia se poate reprezenta printr-un
desen și astfel își este suficientă sieși, pe când istoria cere și părerea și
participarea noastră. Cere identificare, recreare, retrăire...
De la
ultimile case din Oltina mai urmăm o vreme un drum pietruit.
Ruinele castrului roman Altenum (denumit
astfel pentru a-l deosebi de localitatea Altinum din nordul Italiei) le găsim
pe promontoriul Dealului Măciuca, castru ridicat ca și în cazul celorlalte
cetăți ale ,,limesului” deasupra malului dunărean.
Aici au fost descoperite monede din vremea
lui Dioclețian și Constantin cel Mare, cărămizi inscripționate cu numele
legiunilor care apărau partea aceasta de ,,limes”, unele din aceste scriei fiind
datate din anul 100d.Hr.
Săpături arheologice la Altenum.

Andrei merge împreună cu domnul profesor să
stabilească din privire conturul valului de pământ care apăra cetatea dinspre
uscat.
Mă așez pe un cub mare de piatră cu fețele
bine îndreptate, dar ulcerate acum de o pată de licheni gălbui.
Încerc să-mi liniștesc pentru o clipă pașii,
răsuflarea, privirea. E liniște... Apoi de undeva din iarba se aude țârâitul
unei lacuste, care pune și mai bine în valoare liniștea asta uscată, ca de
templu asteptând decizia zeului invocat.
Ochii îmi cad pe o friză de piatră
reprezentând o crengă de viță de vie și care stă așezată chiar în fața mea.

Revenim la Oltina și înainte de despărțire
vorbim cu gazda noastră despre posibilitatea de a merge împreună și la Ceataea
Sucidava, de pe celălalt mal al Lacului Oltina.
Desfacem harta și constatăm că aventura
aceasta ar necesita înconjorul lacului pe un drum pietruit, mai prost și mai
lung decât cel pe care am venit 16km de la Băneasa la Oltina. Plus drumul de întoarcere
pentru domnul profesor.
MÂNĂSTIREA DERVENT
Dobrogea nu e numai un colț de țară. Pentru
câțiva oameni ea a devenit o profesie, însă pentru cei pe care îi vom afla noi
pe aici, Dobrogea a devenit un destin.
Mânăstirea Dervent nu trebuie să o cauți
prin păduri și poieni ascunse.
Ea îți iese în cale deîndată ce cobori
dealurile și în față ți se deschide oglinda Lacului Bugeac.
Și tocmai pentru că se află lângă drum,
incinta mânăstirii e străjuită de ziduri ca de cetate, de data aceasta ziduri
mult mai noi, iar intrarea se face printr-o poartă de lemn monumentală.

Din tradiția locului s-a aflat că prima
mânăstire de pe aceste meleaguri sudice ale Dunării a fost construită în
sec.11.
Aceasta a fost distrusă de către pecenegi în
anul 1036, la marea lor invazie prin aceste locuri de margine ale imperiului
bizantin.
După preluarea Dobrogei de către
administrația română în anul 1879, atenția bisericii este atrasă de câteva
vechi cruci de piatră, care în timp se dovedesc vindecătoare de boli și care,
după cum remarca parintele Anastasie Negară, ,,sfintele cruci nu sunt puse de
mână omenească, ci crescute singure din pământ”.
Actuala Mânăstire Dervent este reînființată
în anul 1923, iar după o perioadă în care ea a fost închisă (în vremea
comunistă), în anul 1990 părintele Elefterie Mihail o reașează în salba
mândrelor mânăstiri dobrogene.
Dealtfel, în limba turcă ,,Dervent” înseamnă
,,trecere peste ape”.
În paraclisul lipit de peretele nordic al
bisericii se află ,,Crucea tămăduitoare” și, o mare surpriză pentru mine, lăngă
cruce odihnesc moaștele sfinților martiri de la Halmyris, Epictet și Astion
(martirizați la 8 iulie 290 d.Hr).
Legenda crucii care crește din pământ spune
că odata, lângă ea a adormit un cioban surdo-mut din naștere, pe numele lui
Ionică Dima.
Acesta s-a trezit speriat atunci când a auzit
clopotele bisericii și cu și mai mare uimire l-a privit lumea când ciobanul
le-a povestit cu glasul său toate cele întâmplate.
Apărută miraculos din pământ, piatra de leac
nu și-a încetat nicio clipă lucrarea.
În prezent crucea tămaduitoare se află sub
acoperământul de marmură al unei mese ritualice.
În spate se văd sicriele cu moaștele a trei
martiri creștini.

Pentru a te ruga în fața sfintei cruci de
piatră, trebuie mai întâi să îngenunchezi pe o pernuță anume așzată acolo și să
treci mâna dreaptă prin lăcașul strâmt tăiat în geamul de protecție.
În acele clipe am gândit că și îndoiala e un
păcat și că rugăciunea mea ar fi pentru iertarea păcatului de a înțelege
credința mai din exteriorul ei și nu, cum e firesc, dinlăuntru...

In curtea mânăstirii, de data aceasta într-o
capelă deschisă, se află o altă cruce tămăduitoare, cea destinată vindecării
animalelor.
Se pare că aceasta a fost vandalizată în
vremea ocupației turce, fără ca acest lucru să-i pricinuiască o scădere a
puterii.

Liniștea mânăstirii e dăruită pe întreaga
întindere a curții cu sculpturi de piatră de o rară finețe și expresivitate.
Astfel locul îndeamnă la meditație...
Privesc un calugăr bătrân care calcă cu
multă îngrijire pe aleea cu pietriș alb. La piciorul drept poartă o gheată cu
talpa mai groasă, o înălțăminte medicinală, lucru care cere o dată în plus respect
și compasiune.
Apoi un frate mai tânăr trece pe lângă
bătrân, parcă fără să-l vadă, și simțămintele se schimbă brusc.
Totuși asceza nu e o virtute. Dumnezeu ne-a
dat darurile vieții să ne bucurăm de ele și nu să le disprețuim.
Astfel asceza se pune împotriva vieții și nu
în slujba ei. Chiar disperarea e mai plină de viață decât canonul religios care
încearcă să o mântuiască.
Graba cotidiană e benefică doar pentru faptul
că amănă descoperirea absurdului, a lipsei de certitudini pentru visele noastre
de viitor.
,,Gânditorul” de la Mânăstirea Dervent.

CETATEA PĂCUIUL LUI SOARE
Graba nu e doar benefică, ci uneori e și
imperios necesară.
De la Mânăstirea Dervent mergem mai puțin de
1km până la marginea unei păduri, loc în care se deschide spre dreapta un drum
pietruit, însoțit îndeaproape și de un canal de irigație.
După primele două gropi înțelegem că nu vom
putea merge cu mașina până la locul unde se trece cu barca la insula Păcuiul
lui Soare.
Înaintăm o vreme pe drum fără să fim siguri
dacă e cel pe care îl dorim. Din urmă ne prinde un bătrânel care face slalom
printre gropi cu un scuter cam de aceași vârstă cu el.
Ne confirmă că suntem pe drumul cel bun,
după care dispare după un nor de fum.
Uneori Dumnezeu își alege îngerii și dintre
motocicliști...

La capătul drumului, după mai bine de 3km,
aflăm cocoțată pe o terasă de sub deal o casă modestă, adăpost al paznicului de
la situl arheologic.

Tot aici ne înțelegem cu un băiat să ne
treacă brațul de Dunăre cu barca și după o oră, o oră și jumatate, să vină să
ne aducă înapoi.
,,Luntrea lui Caron”.

Păcuiul lui Soare e o insulă de pe Dunăre de
circa 6km lungime.
În capătul din aval se întâlnesc ruinele
unei cetăți medievale timpurii, construită între anii 972-976, sub împăratul
bizantin Ioan Tzimiskes.
O parte a zidului de incintă, care acum are
un capăt cufundat în apele Dunării.

Ceea ce uimește la această cetate este că ea
a fost ridicată pe o fundație construită din trunchiuri de stejar. Asta
deoarece fundul nisipos al insulei nu ar fi permis așezarea blocurilor de
piatră direct pe nisip.
Resturi din structura de lemn a fundației se
mai pot vedea și în ziua de azi.

Ceatatea avea rolul de bază militară a flotei
bizantine de la Dunăre, dar și de apărare a vadului de trecere a Dunării, loc
care se numea, după cum am văzut, Dervent.

Cetatea va suferi o primă distrugere în
timpul marelui atac al pecenegilor asupra Dobrogei din anul 1036.
În aceeași vreme a fost distrusă și
fortificația militară de pe Dealul Dervent, din dreptul insulei.
Vechile ziduri ale cetății par acum un baraj
ridicat în calea apelor, iar în preajma lor se formează anafoare puternice,
zgomotul apei parând al unui pârâu de munte.

Există presupuneri conform cărora cetatea de
la Păcuiul lui Soare ar fi enigmatica Cetate Vicina, cea din care a fost adus
la Curtea de Argeș episcopul Iachint și investit ca primul Mitropolit al Țării
Românești în anul 1359.
Alte presupuneri situează Cetatea Vicina la
Noviodunum, Isaccea.
Sapături arheologice la Cetatea Păcuiul lui
Soare.

Povestea spune că în vremea Cetății Vicina
trăia prin aceste locuri dobrogene un tânăr chipeș și care avea nume de floare,
Leandru.
La lumina unor nopți de vară voinicul se
îndrăgostise de o prințesă nespus de frumoasă care trăia în cetatea din
mijlocul apelor.
Seară de seară flăcăul trecea înot brațul de
Dunăre, chemat de pe ziduri de lumina de la felinarul prințesei Hero.
Se mai spune că în una din nopți, înainte de
a se isca o furtună, frumoasa Hera, îngrijorată că Leandru ar hotărî să treacă
apa, stinse felinarul și se porni să asculte.
Tresări la clipocitul apei și, speriată,
aprinse din nou lumina ,,farului”.
Povestea se termină rău, aici voi mai adăuga
că în serile cu atmosfera ca de furtună, pe insulă se văde un întreg cer de
steluțe mișcătoare...

În Dobrogea trecutul te întâmpină doar sub
formă de ruine.
Ruinele nu te vor învăța niciodată aici istorie,
în schimb ele îți vor arăta ce înseamnă răbdarea pietrei.
Dobrogea veche există doar prin ce spunem
noi despre ea. Ea despre ea nu spune mai nimic.
În Dobrogea e ca în tabloul lui Goya, în
care o mână scheletică zgârie cu degetul lung în țărâna arsă de soare: ,,Nada”.
Adică: ,,Nimic”.
Miercuri, 2 octombrie 2013 - 15:24
Afisari: 3,920
gigicepoiu
PS- inclin sa cred ca nu te-ar prinde rolul de blonda manglitoare de ochelari.Nu te ajuta vocea!Ar merge mai la fix rolul din clipul lu' Rammstein de la piesa "Ich will", ala care arata cheptu' pe care are desenata o tinta!..."dar-e-ar" dreacu in ei de dusmani
Miercuri, 2 octombrie 2013 - 19:51