Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Iulie 2024
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

August 2024
LMMJVSD
1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031

Online

Vremea
Varful Nedeia
Muntii Tarcu-Muntele Mic

Dobrogea de Nord: Sarica si Horia (Muntii Macin)

   Motto:

 

   ,,Și-am mers... și-am mers...

     Șapte strofe și un vers.

     Două strofe le-am și șters

     Că erau tot despre mers...”

 

   În ultimele zile ale lui Prier am pornit să străbatem ținuturile Niculițelului împreună cu Eugenia și Florin Ichim, Adriana Cepoiu, Florin Bălineanu și Andrei Raftopol.

   Aveam în minte alte și alte informații istorice, dar mai ales povești nemaiauzite despre oamenii de demult ai Dobrogei.

 

       În Dobrogea romană existau trei drumuri principale care străbăteau provincia de la sud la nord.

   Primul drum urma malul drept al Dunării trecând prin orașele (castrele) Durostorum (Silistra), Sucidava (Rasova), Axiopolis (Cernavodă), Capidava, Carsium (Hârșova), Civis, Beroe, Troesmis (Turcoaia), Arrubium (Macin), Dinogeția (Garvăn).

   Al doilea drum, paralel cu primul, străbătea provincia prin partea sa centrală: Zaldapa, Tropheum Traiani (Adamclisi), Ulmetum (Pantelimon), Ibida (Slava Rusă), Aeggysus (Tulcea).

   Cel de-al treile drum urma țărmul Pontului Euxin venind dinspre Odessos (Varna), Dionysopolis (Balcic), Callatis (Mangalia), Sardes (Tuzla), Tomis (Constanța), Histria, Argamum (Capul Doloșman), Grațiana, Hallmiris (Dunavăț), Salsovia (Mahmudia).

 

   Începem călătoria noastră de două zile și un pic la intrarea pe drumul spre localitatea Telița și Mânăstirea Celic-Dere.

   S-au anunțat patru zile caniculare, așa că am scos din rucsaci hainele groase și pelerinele și am îndesat câteva peturi cu apă în plus.

 

/Sarica1/img_8491-j1.jpg

 

   Pentru început ne îndreptăm spre Vârful Sarica Niculițelului, nume ce duce cu gândul la un vin dobrogean și nu la vreo cunoscută culme alpină.

   În schimb eu am asociat în titlu denumirea țundrei ciobănești, cojoc lung și mițos, cu numele lui Horea, pentru a creea un aer de ținut ardelenesc...

  

   Un ,,tumul” de liliac sălbatic întâlnit în drumul spre Sarica.

 

/Sarica1/img_8494-j1-jjj11.jpg

 

   Mai sus, în poienile de sub vârf, întâlnim și primele flori de bujori de pădure.

 

/Sarica1/img_8506-j1.jpg

 

   În scurt timp locurile capătă un caracter alpin și zările încep să se deschidă spre panglica Dunării și bălțile Somovei.

 

/Sarica1/img_8529-j1.jpg

 

   De pe un vârf intermediar coborâm într-un lan de grâu.

   În Dobrogea de Nord apar frecvent astfel de ,,curături”, locuri în care pădurea a fost defrișată pentru a face loc terenurilor cultivate.

 

/Sarica1/img_8534-j1.jpg

 

   De pe Vârful Sarica 392m alt. Privim spre nord panglica albastră a fluviului și bălțile în marginea cărora zărim turlele Mânăstirii Saon.

   Mai spre stânga distingem zona portului de la Isaccea, unde zac încă necercetate ruinele cetății Noviodunum, nume cu evidente intonații celte.

 

      Cu 300 de ani î. Hr., printre primii migratori ce sosesc în zona Dobrogei, îi aflăm și pe celți.

   Ei vin din nordul Europei, dealungul Dunării, ori pe rama Carpaților și întemeiază aici orașele Durostorum (Silistra), Arrubium (Măcin) și Noviodunum (Isaccea).

   Unii istorici atribuie celților și ridicarea cetății Barboși (Tirighina) de lângă Galați, doar pentru că această cetate, înainte de venirea romanilor, avea o formă circulară, specifică fortificațiilor celte.

 

   /Sarica1/img_8539-j1.jpg

 

   De pe promontoriul stâncos al Vârfului Sarica coborâm pe pantele domoale dinspre sud.

   Dincolo de lanurile de grâu vom intra în pădurile nesfârșite ale Niculițelului.

   Se știe că după codrii din Carpați, pădurile dobrogene ale Măcinului și Niculițelului sunt cele mai întinse din țară.

 

/Sarica1/img_8551-j1.jpg

 

   În aceste două zile, verdele crud al primăverii ne va alunga din minte imaginea de ținut stâncos și arid pe care o aveam despre întinderile dobrogene.

   Privirea lunecă lin peste marea verde, iar gândul ne poartă spre trecut, spre acele vremuri de început în care romanii deveneau interesați de pământul dintre ape al unor regi geți.

 

      De la început orașele grecești de pe țărmul Mării Negre primesc cu bunăvoință stăpânirea romană, deoarece acest lucru le asigura liniștea.

   Astfel s-a păstrat tratatul încheiat de orașul Callatis cu generalul roman Marcus Varro Lucullus în anul 72 î. Hr.

 

   Prin anul 30 î. Hr. În Dobrogea stăpâneau trei mici ,,regi” geți.

   În sud era Roles, un aliat mai vechi al romanilor.

   În partea de centru a Dobrogei stăpânea Dapyx, iar spre nord Zyraxes.

   Când Roles a fost atacat de Dapyx, el cheamă în ajutor pe romani. Aceștia, sub comanda lui Crassus, intervin și asediază cetatea lui Dapyx.

   Povestea spune că atunci când Crassus pătrunde în cetate, Dapyx și cu fruntașii geți se sinucid, anticipând astfel gestul de mai târziu de la Sarmizegetusa.

   La scurtă vreme e atacată de romani și puternica cetate Genucla (?) a lui Zyraxes, iar acesta e nevoit sa se retragă la nord de fluviu.

 

/Sarica1/img_8553-j1.jpg

 

   O particularitate care face ca aceasta tură să fie una mai specială e faptul că în lipsa oricăror hărți turistice ne-am folosit la orientarea în pădure de hărțile silvice procurate de catre Andrei.

   Ținând cont că tot el a realizat și cea mai bună hartă a Munților Macin (aflată și pe saitul Carpați.org), noi l-am numit în aceasta tură Andrei Hărtărescu.

 

   Amintesc aici că hărțile silvice nu au trecute pe ele apele, drumurile, potecile, ori alte elemente care ar putea ajuta călătorul sa se orienteze în teren.

   Pe aceste hărți sunt reprezentate doar parcelele silvice.

   Folositoare pentru noi au fost semnele cu doua benzi roșii, verticale, care in teren aveau să urmareasca cumpăna de ape dintre râurile Telița și Taița.

   Ajunși in jungla de pe culmea Boclugea de folos avea să ne fie semnul ,,H” de pe copaci, care reprezenta hotarul dintre ocoalele silvice Telița și Nifon.

   Dar cele mai de folos aveau să ne fie bornele numerotate, care, confruntate cu cele din hartă, aveau sa ne confirme daca suntem sau nu pe drumul cel bun.

 

   Aici Florin Ichim încearcă să ,,pună stegulețe” pe GPS, ca odată ajuns acasă să traseze linia traseului parcurs, imagine pe care o voi insera și eu în jurnal.

 

/Sarica1/img_8558-j1.jpg

 

   Pădurea e străbatută și de câteva drumuri, dar vigilența nu trebuie slăbită nicio clipă, deoarece drumurile conduc totdeauna spre localitatea cea mai apropiată, lucru ce ne-ar putea abate de la traseu nostru de culme împădurită.

   În pădure a fost tot timpul răcoare, iar păsărelele au asigurat un fond sonor parcă fără început și fără sfârșit.

 

/Sarica1/img_8578-j1.jpg

 

   Ocolim prin stânga vârful Lutul Roșu, traversăm culmea prelungă a Amzei și facem și o abatere pâna pe Pietrele Roșii.

   Spre seară ieșim într-o rariște aflata deasupra satului Niculițel.

 

/Sarica1/img_8580-j1.jpg

 

   Într-un alt Jurnal prezentam ,,cercurile ritualice” descoperite de noi în această zonă. Despre acestea nu am reușit să aflăm nicio informație.

   Cu alta ocazie încercam să explic numele ardelenești pe care le-au luat multe dintre localitățile dobrogene.

 

  

   Povestea localităților dobrogene cu nume ardelenești e ceva mai lungă. Ea începe mult înainte de intrarea acestei regiuni în hotarele viitorului regat român, fapt care se petrece în anul 1878.

   În anul 1853 izbucnește Războiul Crimeei. Pretextul rușilor era unul religios: eliberarea de sub turci a locurilor sfinte, Ierusalimul și Betleemul. (Lucru care amintește de cruciade.)

   Motivul adevărat era dorința Rusiei de a ajunge la Constantinopol și de a stăpâni strâmtorile, lucru pe care nu l-au văzut bine niciodată puterile occidentale: Franța, Anglia și Austria.

   Luptele ar fi trebuit să înceapă chiar în nordul Dobrogei, dar vecinătatea Deltei, cu bălțile sale, duse la izbucnirea unei epidemi de friguri.

   Luptele se mutară în Crimeea și în cele din urmă rușii pierdură războiul.

 

   Pacea se încheie în martie 1854 la Paris.

   Printre altele Rusia era obligată să cedeze Moldovei trei județe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail și Bolgrad, cu scopul ca Rusia să nu mai controleze navigația de la gurile Dunării.

   Dar situația avea sa se schimbe destul de curând...

 

   În anul 1877 izbucnește un alt război între ruși și turci.

   Prin convenția încheiată de noul conducător român (deși a venit în țară în 1867, Carol I se încoronează rege abia în 1881) cu Rusia la Livadia, în Crimeea, se accepta trecerea trupelor țariste pe teritoriul românesc, cu promisiunea ca dupa război nu vor fi făcute schimbări de granițe.

   Bineînțeles că rușii nu-și vor ține cuvântul și la Tratatul de pace de la Berlin (iunie 1878) ne vor lua cele trei județe dunărene, oferind în schimb statului român 4 județe din Dobrogea musulmană: Tulcea, Constanța, Caliacra și Silistra.

   Delegația română, condusă de Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, obținură la Berlin independența statului, dar nu fu de acord cu schimbul de teritorii impus de ruși.

   Drept urmare rușii mai tăiară din ofertă județele Caliacra și Silistra.

   (Cele două județe ale ,,Cadrilaterului” aveau să fie recuperate abia după campania militară din anul 1913. Atunci, când statele balcanice își obținură și ele independența, bulgarii încercaseră să împinga pe sârbi spre vest, iar aceștia cerură ajutor României. Armata română avea să ajungă atunci până la Sofia fără să întâmpine vreo rezistență.)

 

   În 1878, după mai bine de 400 de ani de stăpânire turcă, Dobrogea era un ținut sărac, arid și depopulat. În fața acestei situații primul ministru de atunci, Ion C. Brătianu, trecu la un susținut program de populare și ridicare economică a Dobrogei.

   Transhumanța avea loc între Carpați și ținuturile dobrogene de sute de ani, trecerea Dunării făcându-se pe la Vadul Oii, la vărsarea Ialomiței în fluviu.

   Regimul dur austro-ungar (mai ales în ceea ce priveste religia) îi determină pe mulți ciobani ardeleni sa se stabilească în zonele de iernat ale turmelor.

   Astfel în satele aproape pustii din zona Topologului, Urumbei, Baschioi, Ramazanchioi, Aigir-Ahmet, Coiun-Punar, s-au format vetre de sate ardelenaști: Sâmbăta Nouă, Făgărașul Nou, Măndra, Horia, Cloșca, Alba, Iulia etc.

   Se spune ca primul ardelean din Țara Făgărașului care s-a așezat în satul Topolog a fost Ion Dumbravă, cel care avea să întemeieze un întreg neam de Dumbrăveni.

   Mulți veterani ai Războiului de Independență, și mai târziu ai Primului Război Mondial, au fost îproprietăriți cu câte 10ha de teren arabil în Dobrogea, stabilindu-se astfel aici și români din Oltenia, din zona Buzăului și a Brăilei.

 

 

 

   Actuala comună Independența s-a numit Baeramdede și a fost înființată în anul 1851 de către tătarii veniți din Crimeea.

   Comuna Viile fusese înființată în anul 1750 de catre turci, sub numele Beilic.

   La fel comuna Negrilești s-a numit în trecut Carabaca,  Plopeniul-Cavaclar,  Scărișoara-Merdenenlipunar,  Movila Verde-Cazilmurat,  Petroșaniul-Chioseler,  Deleniul-Enizea,  Văleniul-Enisenlia,  Dumbrăveniul-Hairamchioi.

 

   În anul 1821 mozaicul de populație arăta cam așa: musulmani (47,58 la sută),  români (23,20 la sută),  bulgari (14,04 la sută), slavi (11,66 la suta).

   În anul 1913 ponderea diferitelor populații se schimbase: români (57,85 la sută),  bulgari (13,45 la sută), turci (10,90 la sută),  lipoveni (9.50 la sută).

  

/Sarica1/img_8585-j1.jpg

 

   Vedere spre localitatea Niculițel. În planul doi se vede culmea Piatra Roșie pe care ne-am abătut acum o oră.

 

/Sarica1/img_8586-j1.jpg

 

   Suntem încântați de peisajul din jur, dar și de perspectivele dinspre Niculițel și bălțile Dunării, așa că hotărâm să punem tabăra aici, pe o platformă înalta de deasupra satului.

 

/Sarica1/img_8604-j1.jpg

 

   Stocul de apă e pe jumatate și nu ne-ar ajunge și pentru întreaga zi de mâine. Cum am spus, în aceasta tura nu vom întâlni niciun izvor.

   Împreună cu Florin și Andrei coborâm pe un picior de munte până în localitate și umplem cu apă proaspătă toate peturile.

   Dar mai importantă decât apa ne-am gândit că va fi berea pentru această primă seară de tabără.

 

/Sarica1/img_8607-j1.jpg

 

   În sat se părea că timpul continua să băltească, fără un gând de a se mai scurge...

   Am înțeles din prima că barbarul tocmai se întorcea din stepe...

 

/Sarica1/img_8614-j1.jpg

 

   Mare lucru și cu privatizarea asta!...

   Am găsit bere rece la un mic magazin chiar din partea de sus a satului, peste drum de cimitir.

   Pentru apă a fost nevoie să coborâm mai spre centru.

 

/Sarica1/img_8615-j1.jpg

 

   La întoarcerea în tabără am fost întâmpinați ca niște învingători. Sau ca niște vânători întorși cu tolba plină.

 

   Masa s-a lungit mult în noapte și dupa câte un gât de bere ne lansăm fiecare în tot felul de povestiri.

   Apoi a răsărit o semilună subțire ca o seceră, iar poveștile începura să se depene la lumina stelelor...

 

      Toți stăpânitorii vremelnici ai Dobrogei veneau de la miazăzi. Doar stăpânitorul cetății Perislavului a venit de la miazănoapte.

   Aproape o mie de ani au trecut de atunci, deci se poate vorbi despre el ca intr-o poveste...

   Cum era un împarat și o împărăteasă undeva, departe, la miazănoapte, ș-aveau un fecior pe care îl chema Sviatoslav...

   Cum a murit stăpânul cel bătrân și Sviatoslav, făcându-se crai peste ruteni, a pornit războaie cu popoarele de la Volga și Don și pe toate le-a biruit.

  

   Căci acest Sviatoslav se zice că era un om grozav. Nalt și întunecos la privire, cu barba lungă și cu plete sălbatice.

   Îmbrăcat cu blană de tigru și mătăsuri, avea în mâna o sabie mare și grea de bronz.

   În anul 967, pe când era în plina putere și numele lui plutea ca o spaimă în Răsărit, un bizantin ajunge la el din partea împăratului Focas și-l cheamă împotriva bulgarilor, la Dunăre.

   Cu bani bizantini Sviatoslav ridică o armata de zeci de mii de oameni, rade ca o vijelie toate așezările de dincoace de Dunăre, năvălește asupra bulgarilor și-i nimicește.

 

   Atunci craiul acesta de legendă, care cutreierase drumurile lumii, dă peste o așezare frumoasă la malul Dunării, locuri blânde, vederi fericite, și-n vâltoarea care-l tot mâna, îi sosi într-o clipă de răgaz un gând de odihnă.

   Își făcu așezare aici. Cu hoardele lui clădi cetate și palat. Săpă și așeza grădini mai la înălțimi, pe malul Dunării, aici la Prislava.

 

   Doar că liniștea acestui tulburat suflat a ținut doar pentru o clipă...

   Pecenegii năvăliră în împărăția lui de la miazănoapte. Co oastea sa, ca fulgerul se repezi la Kiev și-i risipi.

   Împărții nemărginirea pământurilor celor trei feciori ai lui, iar el porni iar spre cuibul de la Dunare.

   Dar aici bulgarii îi erau dușmani. Dușman îi era acum și Zemisces, noul împărat al Bizanțului.

   Trece peste toți și ajunge în inima împărăției, până la Adrianopole. Prăzile adunate le aduce la Prislava. Răgazul acesta avea să fie cel mai frumos din viața lui, dar și cel de pe urmă.

   Alt război cu bulgarii și Bizanțul îl va purta spre Durostorum, iar când se reîntorcea spre palatul de la Dunăre peceneii îi aținură calea.

   Căzu în luptă. Curia, căpetenia celorlalți barbari, îi puse piciorul pe piept și-i reteză capul.

   Palatul de la Prislava primi acum alți oșteni. Alte cântări sălbatice răsunară.

   Și-n încăperile împodobite cu prăzi, la mese îmbelșugate, sta răsturnat Curia și bea vinuri tari din tidva viteazului Sviatoslav ferecată cu aur și argint.

   (Despre cetatea Prislava, sau Proslăvița, din localitatea Nufărul vezi imagini și informații în Jurnalul meu ,,Dobrogea de Nord: călătorie pe o margine de fosta lume”.)

 

   Apoi venirăm cu povestea mai aproape de zilele noastre...

 

  

      Într-o călatorie făcută în Dobrogea anului 1914, Mihail Sadoveanu întâlnește un neamț bătrân, adus de ,,valurile” vieții în acest capăt de lume.

   Un om înalt, subțire și drept, spune scriitorul, s-a ridicat din umbra unei sălcii. Era îmbrăcat în niște straie vechi, însă destul de curate.

   Afacut un semn cu degetul arătător câinelui, pe urmă și-a scos din cap cu politețe pălăria de pai cu boruri foarte late.

   Avea o față cu trăsături fine și ochii îi erau vii și inteligenți. Părul și barba îi erau albe ca zăpada.

   ,,-Trăiesc foarte bine si sunt foarte mulțumit”, spuse domnul Franț zâmbind cu tristețe. ,,Numai așa, câteodată, mi-e urât, și-atunci îmi aduc aminte de scrisoarea lui Ovidiu, un alt dobrogean:

   ,,Parve, nec invideosine me, liber, ibis in urbem...” ”.

 

   Așa a trăit acest om o vreme pe grindul lui.Pe urma bătrânețea și reumatismele l-au îngenunchiat.

   N-a mai putut să-și îngrijească grădina, câinele Stop i-a murit, floarea rosie s-a uscat.

   Ar fi murit și el de foame, singur în bordeiul lui, daca nu dadeau niște pescari peste el.

   L-au ridicat și l-au dus la o cherhana. Îi dadeau lipovenii pâine și pește.

   Dar n-a mai trăit mult, s-a stins in scurt, luând cu el în mormânt taina vieții lui...L-au dus oamenii și l-au îngropat pe grindul pe care trăise vreme îndelungată.

   Revărsările Dunării însă au mâlit pamântul, bordeiul s-a risipit, sălbăticia a cucerit grădina...

   Nimenea n-are să mai cunoască nici locul unde odihnește omul acela pe care cine știe ce tragedii întunecate l-au gonit din lumea civilizată în aceste singurătăți...

 

 

   Și încă una tot de la Sadoveanu citire...

 

 

      Ivan Maiorul fusese un ofițer în marea împărăție a țarilor, deci un nobil.

   Crescuse cu dădacă, apoi cu un guvernant franțuz.

   Făcuse școala militară a nobililor și ieșise cu munlă mândrie, strălucindu-și la soare galoanele și sunându-și pintenii.

   În focul tinereții, citise istoria războaielor lui Napoleon, și fusese fermecat de ea, ca și inaintașii lui, osteni care luptaseră la 1812cu marea armată.

   Începuse să se învârte în saloane, recitând versurile poeților romantici ai Franței și șoptind vorbe dulci demoazelelor cu zulufi.

   După o vreme s-a insurat și a avut copii. A luat parte la războaiele împărăției și a înaintat din treapta în treapta până la gradul de maior.

 

   Dar în tulburările care frământă necontenit împărăția sfintei Rusii s-a găsit amestecat într-o zi și maiorul Ivan.

   Tovarășii lai au fost prinși și mulți au suferit pedeapsa morții. El a izbutit să fugă, dar în urmă numele lui a fost hulit, șters din cartea nobililor. Pentru împărat și țara lui el a fost ca mort.

   Ca biet fugar, sărac și necăjit, pe care îl chema simplu, Ivan, a ajuns dincoace de Dunăre și și-a pierdut urma.

 

  O vreme a trăit din puținii bani pe care îi luase cu el. Pe urmă trebuia să moară de foame. A privit la mâinile lui albe, apoi s-a hotărât si a pus mâna pe lopeți. A intrat în bălți cu pescarii lipoveni.

   A fost greu începutul, dar era om voinic și s-a deprins cu vremea. Și-a lăsat barbă mare, iar mâncarea i-a fost ca și a tovarășilor de muncă: pâinea neagră și cele două-trei mâncăruri de pește.

   Uită de furculiță și deprinse a sorbi borșul din cofițe de lemn.

 

   După ani de zile, în vremuri mai noi, începură să răzbată și  prin balți vești din lumea civilizată. Alți pribegi din sfânta Rusie venira acolo și sporira veștile.

   Într-o zi, pomenind cu sfială numele său unuia dintre pribegi, află cu uimire ca familia sa răzbise vremurilor și că unul din băieții săi ajunsese general mare, guvernator la Odessa.

   A rămas gânditor și trist, a tânjit o vreme, apoi a plecat la Odessa.

   A intrat la guvernator. A văzut un om impunător, cu fireturi și decorații de general. Avea o căutătură aspră și poruncitoare:

   ,,-Ce vrei, moșule?...”

   ,,-Apoi eu sunt Ivan, Maiorul...”

   Băiatul s-a sculat repede și a venit să-l cuprindă pe părintele pierdut.A avut răbdare să-i asculte toată istoria nenorocirilor, apoi pescarul bătrân a revăzut saloane aurite și mese bogate...

   Dar ciubotele mari îi alunecau pe parchet, nu mai reușea să se slujeasca de furculiță si nici mâncarile nu aveau gustul borșului pscăresc din bălți...

 

  A facut ce-a făcut și s-a întors înapoi între gârle, la baba lui, și acolo, într-un amurg de toamnă, a murit, pe când vântul scutura frunzele lungi ale sălciilor și le așternea pe apa neagră și stătută.

 

-----------

 

      Pe meleagurile acestea dobrogene pe care neamurile s-au strecurat unele după altele și nu s-au așezat, nu s-au născut nici legende, nici cântece. Și nici superstiții s-ar putea spune că nu sunt. În luptă permanentă cu elementele naturii omul a încercat să-și simplifice viața.

   Mintea lui n-a născocit stafii și stigoi, imaginația lui n-a avut nevoie să creeze fantome.

   Nici balade cu haiduci nu vom găsi în Dobrogea. Asta și pentru că în vâltoarea vremurilor pământurile astea n-au avut tihna să ridice boieri...

 

 

   Andrei Raftopol, prietenul împreună cu care am adus la lumina zilei multe dintre minunile Dobrogei.

 

/Sarica1/img_8632-j1.jpg

 

   De sub pânza cortului am auzit țipătul unei bufnițe, speriată parcă și ea de propriul strigăt...

   Apoi s-a auzit primul cântat al cocoșilor din sat...

 

   Am refăcut în minte linia traseului parcurs în prima zi.

 

/Sarica1/prima_zi-buna_pentru_j1.jpg

 

 

   O dimineață însorită, fără rouă, deci cu corturi uscate, parca ne da aripi.

   Strângem tabăra și ne pregătim de plecare.

 

/Sarica1/img_8640-j1.jpg

 

   Platoul de la Teiul Frânt, unde am avut tabăra legănată și în vis de povești.

 

/Sarica1/img_8643-j1.jpg

 

   Dincolo de culme, pe fața sudică, intrăm într-o pădure matură, bine protejată și fără tăieri de arbori.

   Identificăm exemplare de carpen, tei, frasin, jugastru si cireș sălbatic.

   Pe jos covor de leurdă înflorită.

 

/Sarica1/img_8655-j1.jpg

 

   Traseul nostru, abia perceptibil ca o culme domoală, coboară ușor spre șaua vasta a pasului Dervent.

   Suntem însoțiți de marcajul forestier cu două benzi roșii verticale, limită a doua unități de producție.

   Aici e borna cu nr. 50 din colțul ,,unității de producție” III.

 

/Sarica1/img_8662-j1.jpg

 

   Am mers mai bine de trei ceasuri prin raiul acesta verde.

   Într-o zonă înconjurată de văi mai adânci am găsit fortificații sub forma unui val de pământ orientat spre vest, probabil din perioada romano-bizantină.

   Câteva formațiuni tumulare și părelnice ziduri de cetate erau complet năpădite de pădure.

  

   Pe noi zona nu ne-a derutat numai din punct de vedere arheologic, ci ne-a abătut și de la marcajul traseului nostru.

   Prima bornă gasită după această rătăcire indica faptul ca suntem mult în interiorul ocolului silvic Nifon, lucru care nu ne-a venit prea bine.

 

   Raiul din codrii dinspre Nifon.

 

/Sarica1/img_8666-j1.jpg

 

   Depășim zona cu fortificații (pe care le bănbuim că fac parte din artera mediană de drumuri mai sus numită, adica segmentul de drum roman dintre cetățile Ibida (Slava Rusă) și Noviodunum (Isaccea)).

 

   Din pasul Dervent urcăm în culmea Boclugea și în locul multașteptatei belvederi suntem întâmpinați de o junglă de cucută de până la 2m înălțime.

   Mai bine de un ceas ne-a luat să străbatem marea de buruieni...

   De la tulpinile zdrobite ni s-au înverzit bocancii, iar polenul stârnit de noi ne pătrundea până în rărunchi, dându-ne o senzație de înnec, urmată de o tuse zdravănă. D-aia de te ții de gard...

 

/Sarica2/img_8683-j1-buna.jpg

 

   Aproape de vârful Boclugea 411m alt., cel mai înalt din arealul Niculițelului, pădurea se mai rărește și face loc și unor cărărui.

 

/Sarica1/img_8691-j1.jpg

 

   Ajungem să vedem și cerul printre ramurile de stejar pitic, cărpiniță și mojdrean.

 

/Sarica2/img_8692-j1-buna.jpg

 

   Un exemplar de saschiu alb, prin poienile înflorite cu saschiu albastru.

 

/Sarica1/img_8696-j1.jpg

 

   Poteca ocolește prin stânga vârfului Boclugea și odată ieșiți din zona de silvostepă, se deschid zările spre dealurile Delictaș, Consul și Deniztepe.

   Astea vin la pachet cu o căldură aducătoare de nădușeli.

 

/Sarica1/img_8724-j1.jpg

 

   Spre stănga se văd casele din localitatea Valea Teilor și eoliana singuratica de deasupra satului.

 

/Sarica1/img_8727-j1.jpg

 

   Ca de fiecare data Adriana scotocește toți șerpălăii.

   Aici avem un exemplar grozav de ,,balaur dobrogean”.

 

/Sarica2/img_8734-buna-buna.jpg

 

   L-am estimat cal la vreo 2m lungime și o grosime cam ca la încheietura mâinii.

   După ,,metoda struțului” băietanul și-a vârât capul într-o tufă de iarbă sigur că nu-l mai vede nimeni.

 

/Sarica2/img_8735-j1-jjj111-bun.jpg

 

   După 4 ore de junglă de nepătruns, plimbarea pe culmea prelunga a Boclugei devine o plăcere...

 

/Sarica2/img_8738-j1.jpg

 

   Acolo unde solitudinea nu aduce singurătate, ci cel mult un dram de melancolie...

 

/Sarica2/img_8769-j1.jpg

 

   Culmea pe care o urmăm se vălurește până în zare și pare să ne conduca până în mijlocul depresiunii Horia, ținta calatoriei noastre.

 

/Sarica2/img_8789-j1.jpg

 

   Sub versantul stâng Valea Teilor devine o depresiune alungită, având de cealaltă parte coama semi-împădurita a porcoavei Delictaș, locuri cunoscute noua din tura făcută de Paște.

   În plan mai depărtat se distinge profilul conic, inconfundabil, al Muntelui Consul.

 

/Sarica2/img_8790-j1.jpg

 

   Se vede treaba că turma asta de capre o duce mult mai bine decât suratele întâlnite spânzurate pe povârnișurile sterpe ale Priopcei.

 

/Sarica2/img_8804-j1.jpg

 

   Mai avem mult păna la capătul culmii, dar ziua se apropie de sfârșit și noi trebuie să găsim un loc bun în care să punem tabăra.

 

/Sarica2/img_8830-j1.jpg

 

   Străbatem șei largi și muchii cu iviri de roci porfirice, geologic zona asemănându-se cu cea de pe Consul.

 

/Sarica2/img_8833-j1.jpg

 

   Găsim o șa mai adăpostită de vânt și întindem corturile.

 

/Sarica2/img_8844-j1.jpg

 

   Suntem deasupra satului Florești și pentru a reface rezerva de apă (dar mai ales de bere) coborâm în lume in formația deja consacrată cu o seară mai devreme, cu Florin în frunte.

 

/Sarica2/img_8838-j1.jpg

 

   Ca și seara trecută, aveam sa constatăm că berea se găsește mult mai repede decât apa de la fântână.

   Pentru apă trebuie să intrăm în curtea unui gospodar.

 

/Sarica2/img_8839-j1.jpg

 

   Străbatem satul Florești în lumina lină a înserării.

   Din sat corturile nu se văd, ele fiind dincolo de culmea golașă.

 

/Sarica2/img_8842-j1.jpg

 

   Eugenia și Adriana pregătesc și o supă, lucru care împinge masa dincolo de asfințitul soarelui.

   De fapt noua ne era mai mult sete decât foame.

 

/Sarica2/img_8849-j1.jpg

 

   După masă încercăm să reînnodăm firul poveștilor neterminate aseară...

   Se pune întrebarea ,,De ce liderii comuniști n-au avut astatui ecvestre?”

   Alunecăm spre glume și bancuri, apoi revenim, firesc, la poveștile cu oamenii vechi ai Dobrogei...

 

 

 

 

   Acum turcilor dobrogeni li s-au risipit satele și numai cimitirele pustii le-au rămas prin tot locul...

   Oameni buni și blânzi altfel. Ei nu știau de crâșma și trăiau cu duhul blândeții.

   La ei, noaptea, rămânea plugul pe brazdă și vitele pe câmp.

   Dar când au năvalit ai noștri, românii, apoi nu mai mergea așa. Se fura, domnule... Nimeni nu ierta nimica... Dar stiu și eu?... Poate astfel plateste datorii mai vechi, bietul român.

 

 

   Bulgarii mai vechi din Dobrogea priveau întunecos înainte-le, cu ochi mici sub sprincene stufoase, cu obrazurile arse umplute de blana bărbilor.

   Pășeau rar, voinici și scunzi, aveau ceva piatros în toată înfățișarea lor.

   Nu se opreau, nu stăteau de vorbă. Se duceau în treaba lor, cu căciula pe ochi, în straiele lor mohorâte.

 

 

 

 

 

   Lipoveanul trăieste pe plăvi și-n cotloane, ascuns. Acesta-i mai mare hoț decât toți. El își face cruce și-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute la furat...

   În 1878, când în Dobrogea a venit administrația românească, i-au aflat pe lipoveni fară preoți. Aveau biserici, dar n-aveu popi. Ei își spuneau ,,bezpopoviți”, adică fără popi.

   Când a fost să se facă recesământ si să se vaccineze, un sat întreg a fost părăsit de ,,moscoviți”.

,,-Noi nu suntem contra. Dar la noi în cărți este scris că are să vie vremea când Antecrist se va arăta pe pămqnt, între oameni. Și el vine cu catastif mare și scrie pe oameni, și le pune pe mâna pecete. Pe care-i scrie și-i înseamna cu pecete, îi duce Antecrist la iad, la foc vesnic.”

 

 

 

   Obiceiul lipovenesc de a însura băieții de mici e adus din mijlocul Rusiei, de unde sectarii aceștia au fugit.

   Bătrânul Chiprian, tatăl lui Petrușca, ne vorbea cu atâta blândeță și dragoste despre singurul fecior, despre averea batrânilor si despre toate...

   Nu spunea însă că are ca femeie o bătrâna istovită de muncă și de bătăi, cu obrazul negru și mădularele uscate...

   Nora pe care o aducea în casă nu era pentru Petrușca, ci pentru el.

   Petrușca va creste și el si nevasta i se va ofili în vremea asta.

   Când Petrușca va fi bărbat, Chiprian va fi bătrân. Petrușca îl va bate și pe tatăl său, va bate mai ales și pe nevastă-sa de câte ori se va îmbăta,-și când băiatul lui cel dintâi va avea treisprezece ani, și el, la rândul lui, văzându-și nevasta searbădă ca o momâie, își va aduce aminte de fapte plina de înțelepciune a bătrânului Chiprian...

   Oamenii acestia poarta și un nume deosebit în limba rusească, o vorba care s-ar tălmaci pe româneste cu ,,norari”.

   Oameni plini de păcate... Se spune ca odata, într-un sat rusesc, popa se chinuia împreuna cu oamenii să urca cu frânghii, pe scripeți, un clopot în turnul bisericii...

   Țipau, se încordau, degeaba, clopotul nu se da ridicat.

   Se gândi popa si zise: ,,-Să se deie norarii la o parte!”

   Și cănd ceilalți enoriași și-au făcut cruci mari și au scuipat în palme, au izbutit singuri sa ridice clopotul.

 

 

 

   Viața lipovenilor, a acestor întunecoși muncitori, se petrecea între băutura de la crâșmă și bătăile crunte de acasă.

   Aceștia nu cunosc o simțire mai luminoasă, dragostea tinereții ca la poloni, ori ca la românii noștri. Pentru ei dragostea este ceva animalic, ca si băutura, ca și mâncarea.

   O noapte cu luna, o melodie de privighetoare, o margine de apă cu luncă, n-au pentru ei niciun înțeles.

 

 

 

   Călugarul lipovean, se povestește, își anina de grindă, deasupra patului, o frânghie. Și toată noaptea se frământă, ridicându-se pe frânghie, zvârcolindu-se și ținându-se de ea cu amândoua mâinile, pentru ca netrebnicul trup să nu găsească hodină și sufletul sa fie ferit de necurata întrupare a iadului.

 

 

 

   ,,Bezpopoviții” aceștia, singuri, strânși în jurul unei biserici fără slujiror, se însurau, botezau copii, mureau și pângeau de durere că nu au pe cineva să le rostească sfintele rugaciuni ale creștinilor...

   În durerea lor atuncea furau un preot, îl aduceau într-ascuns în sat, îl puneau în grabă să facă slujba sfântă, să binecuvânteze unirile, să boteze odraslele, să cânte veșnica pomenire pe morminte, apoi tot într-ascuns, după ce îl încărcau așa cu pacatele lor, îl duceau undeva într-o padure și-l sugrumau, ori îi dadeau drumul sub ghețurile unui râu...

   Neam de oameni sălbatici și răi.

 

  

-------------

 

 

        Acum, aflând sfârșitul atâtor povești, Dobrogea asta semănă din ce in ce mai mult cu un cimitir. O groapă comună a tuturor neamurilor.

   Dacă lumea asta mare a asemăna-o unui sat, în acest sat Dobrogea n-ar putea fi centrul, de unde se dau porunci... n-ar fi târgul, unde se numără galbenii... n-ar fi zidurile, pe care veghează apărătorii...

   Într-un Sat Universal, Dobrogea n-ar putea fi decât cimitirul părăsit de pe dealul sterp de dincolo de ape...

   Iar realitatea acestui peisaj ros și el de vremuri nasc în drumeț o nesfârșită și sfâșietoare melancolie.

 

 

 

   Aici a înflorit civilizația vechilor greci, dar și biciul de pedeapsă adus de barbari din stepele Asiei...

   Aici au răsărit din zare, dar repede s-au stins, neamurile celților, agatârșilor, sciților, bulgarilor, avarilor, slavilor, pecenegilor, turcilor selgiucizi, tătarilor...

   Aici au trăit o vreme, pribegi, și s-au stins nestiuți de nimeni Jhon-englezul, Desire Adrian-franțuzul, Ibrahim-turcul, Franț-neamțul, Ivan Maiorciuc-rusul... Urmași în tristețe ai lui Ovidiu Naso-latinul.

   Ceva rămâne neschimbat din veac, fără măriri și fără coborâșuri, mereu egal cu el însuși: câtecul tremurat al greierului, ascultat în fapt de seară, după caz, prin pânza  groasă a corturilor venite din stepe, ori prin pânza ușoară a unui mai nou Huscky, ori Hannach...

 

/Sarica2/img_8851-j1.jpg

 

   Noaptea a fost liniștită. Fără pădure dimprejur am fost nevoiți să mai așteptăm încă o noapte cântecul privighetorii.

 

   Diminerața, după ce strângem tabăra, părăsim culmea golașă pentru că urmata până la capăt ne-ar fi lăsat într-un câmp arat, la vreo 5km de localitatea Horia.

   Privim in spate întregul traseu al acestor doua zile...

 

/Sarica1/untitled_2_-florin-j1.jpg

 

   Revenim cu toții în satul Florești.

 

/Sarica2/img_8855-j1.jpg

 

   Și fără a părea resemnați, prindem drumul drept și lung, așa, pe măsura lungii noastre călătorii.

 

/Sarica2/img_8857-j1.jpg

 

 

 

 

 

   Bibliografie;

M. Sadoveanu: Priveliști dobrogene (1914)

C-tin C. Giurăscu: Istoria românilor (1932)  

 



Vineri, 4 mai 2012 - 19:01 
Afisari: 4,834 


Postari similare:





Comentariile membrilor (10)

pisti2004
pisti2004
Cort
 
1
Superb! Felicitari dl Gigi pentru frumoasele imagini si lectura!


Vineri, 4 mai 2012 - 21:02  

zentai
zentai
Coarda
 
2
F.fain!Am depins obiceiul sa nu-ti citesc RT-urile decat atunci cand am cu adevarat timp!Carpati.org


Sâmbătă, 5 mai 2012 - 10:53  

jhony
jhony
Busola
 
3
Frumoasa tura!


Sâmbătă, 5 mai 2012 - 13:44  

nelson
nelson

 
4
Jurnal consistent, o adevarata lectie de geografie,biologie, istorie, dar si o drumetie faina printr-o Dobroge mai putin umblata ( daca si cu Andrei v-ati abatut de la traseul, oricum nemarcat, ce vi l-ati propus, e clar).Felicitari!


Luni, 7 mai 2012 - 02:40  

alecnaneti
alecnaneti

 
5
foarte frumos jurnalul! un pic dezamagit cand s-a terminat calatoria, ma asteptam sa ajungeti la Marea Neagra, parca asa fusese planul - o traversare a Dobrogei Carpati.org

am facut reclama jurnalului colegei mele de birou, ea a crescut si copilarit in zona (Rachelu, Valea Teilor) - a fost impresionata de distanta parcursa si de informatiile despre istorie


Luni, 7 mai 2012 - 10:26  

gigicepoiu
gigicepoiu
Rucsac
 
6
Multumesc prietenilor care ne-au insotit in tura, chiar asa, mai tarziu, prin intermediul imaginilor si prin lectura povestilor despre oamenii Dobrogei!

Asa este, planuisem o tura de traversare a Dobrogei de la Iacobdeal pana la Babadag, dar se pare ca patru zile n-ar fi fost suficiente.


Luni, 7 mai 2012 - 17:08  

visiniu
visiniu

 
7
Frumos jurnal si foarte interesante povestile..Felicitari!


Marți, 8 mai 2012 - 01:37  

edo
edo
Caraba
 
8
Multa istorie si multe povesti frumoase ce mi-au adus aminte de Gogol. Oare asta cauta si Sadoveanu in peregrinarile sale dobrogene?


Marți, 8 mai 2012 - 21:30  

florenta
florenta

 
9
Minunat! Mi-ati facut pofta de o calatorie prin Dobrogea de Nord... Carpati.org


Miercuri, 9 mai 2012 - 14:43  

costel_crangan
costel_crang..

 
10
Domnule Gigi Cepoi

Am descoperit acest site din intimplare, căutând niște repere turistice pentru un proiect personal. În final, citind articolele postate de dvs, am uitat pentru ce intrasem și am devenit un mic fan. Asa ca m-am inregistrat pe site pentru a putea sa va scriu.

As vrea să vă propun o colaborare cu ziarul Viata libera din Galați. Un articol pe saptamina despre frumusetile Romaniei, pe care observ ca le-ati atins cu ochiul si cu pasul.

Va rog sa ma contactati!

Costel Crângan (redactor sef) - costel@viata-libera.ro sau cccrangan@yahoo.com


Luni, 17 decembrie 2012 - 15:45  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0699 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org