Dobrogea de Nord: Muntele Consul (Muntii Macin)

   Daca ai ocazia sa strabati tinuturile romanesti din dreapta Dunarii, vei fi uimit de nesfarsita unduire a unor siruri de munti batrani, tociti de vreme si despartiti unul de celalalt de catre spatiile largi ale unor depresiuni putin adancite, ce intregesc si mai mult imaginea unui dezastru geologic total.

   Vegetatia saracacioasa, rezultat al unui climat arid, de stepa, vine sa intregeasca aspectul dezolant al acestui tinut uitat de lume, unde atat istoria geologica, cat si cea a oamenilor, par sa-si fi epuizat resursele de energie si de viata.

 

   Muntii Macinului se intind spre sud si est pana in valea raului Taita.

   Dincolo de aceasta granita naturala se mai ridica si alte culmi muntoase, cel putin la fel de spectaculoase, ca forme, ca si mai cunoscutii munti ai Pricopanului.

   Muntele Consul este o piramida de piatra, singular si izolat ca o insula ridicata deasupra depresiunilor ce-l inconjoara din toate partile.

   El se inalta in spatiul dintre localitatile Horia si Izvoarele, fiind udat pe trei parti de apele Taitei, un raulet cu albia firava, dar care isi pastreaza orgoliul de a fi cea mai insemnata apa curgatoare din toata Dobrogea.

 

   Fiind izolat in peisaj, Consulul se vede de la mari distante. In tura din luna aprilie, cand am strabatut intreaga creasta a Muntilor Macin, am vazut pentru prima data siluieta svelta a acestui pisc si inca de atunci am hotarat sa urcam pe el cat mai degraba cu putinta.

   Din orasul Macin am pornit pe drumul spre Constanta.

   In localitatea Horia am parasit aceasta directie si am urmat DN 22F, cel care duce spre Tulcea.

   Dupa alti 5km parcursi cu sufletul la gura am ajuns la o noua intersectie, unde drumul se desparte in trei:

-la stanga spre localitatile Alba si Niculitel

-inainte spre Izvoarele si Tulcea

-la dreapta spre Iulia, Sarichioi si Babadag.

 

 

   Tragem masina pe stanga soselei, unde se afla o locuinta si o mica statie de benzina si GPL.

   Cerem permisiunea gazdelor sa lasam masina aici, si cum vremea se arata frumoasa, refacem rucsacii pregatiti aseara, cand ploua si nu mai luam cu noi bluzele de vant si pelerinele de ploaie.

 

 

   Cum prin aceste locuri turistii sunt un fel de ,,rara avis”, intr-o clipita vin sa stea de vorba cu noi doi dintre localnici.

   Stiam dinainte ca satul Izvoarele este singura localitate din Romania cu o populatie compacta de greci. Acum cei doi interlocutori vin sa ne confirme acest lucru, ei insusi considerandu-se, firesc, urmasii lui Ahile si ai Penelopei.

   Inainte de regimul comunist localitatea se chema Alibeichioi. (Ali bei chioi, adica satul beiului Ali, in limba turca). Dar despre legenda satului voi mai aminti ceva mai incolo, in Jurnal.

 

 

   Apoi aflam ca, desi firava, albia Taitei nu poate fi trecuta cu piciorul, asa ca trebuie mai intai san e indreptam spre sud-est, unde vom gasi un podet de trecere.

   Pentru acest lucru prindem soseaua din dreapta, cea care duce spre Babadag.

 

 

   In fata noastra se ridica Muntele Consul, tuguiat ca o cusma dacica. Parca simti cum se umfla in pieptul sau geologic pentru a parea mai mare decat este in realitate.

   Varful muntelui se ridica la 333m deasupra nivelului marii.

   (Numarul 333 se poate scrie 3 la puterea a 5 a).

 

   Muntele, impreuna cu poiana ,,Regele Ferdinand” de la Niculitel, sunt primele rezervatii naturale din Romania, declarate legal inca din anul 1927.

   In acea vreme Muntele Consul purta si un al doilea nume, Muntele Cinel.

   Cum tinutul Dobrogei prezinta numeroase strate culturale, legendele si povestile locuitorilor dau valoare fiecarui obiectiv.

 

   Una dintre povesti, in care locuitorii zonei inca mai cred cu tarie, leaga Muntele Consul de legenda Potopului Biblic.

   Se spune ca dupa 40 de zile de ratacire pe ape, corabia lui Noe ar fi acostat la Muntele Consul, devenit insula in acele conditii de sfarsit de lume.

   Urmare a acestui fapt, cand am pornit sa urcam coastele muntelui, ni s-a recomandat sa cautam cu atentie inelul de fier pe care stramosul crestinilor il fixase in stanca muntelui pentru a-si lega corabia de el.

   Am primit sfatul cu condescendenta, dar cand am ajuns pe varful muntelui si am vazut (cu binoclul) oglinda de ape a Razelmului si stralucirile Marii Negre la capatul unui ,,golf” prin care se scurge alene Taita, dar care altadata ar fi putut fi un golf de mare… mai ca am inceput sa privim cu atentie lespezile de granit…

 

 

   Borna de pe partea dreapta a drumului judetean pe care mergem pentru inceput.

   Doua amanunte referitoare la numele localitatilor.

   ,,…chioi” e o terminatie intalnita in denumirea multor sate din Dobrogea. In limba turca lucrul acesta inseamna ,,sat”.

   De exemplu satul Ceatalchioi, de la intrarea pe bratul Chilia al Dunarii. ,,Ceatal” e locul unde Dunarea se bifurca. Ceatalchioi: satul de langa ceatal.

   Acum ,,Iulia”. Intr-o nefericita intentie de a strege identitatea nationalitatilor conlocuitoare din Dobrogea (turci, tatari, greci, bulgari, italieni etc.) , regimul comunist a scimbat denumirile satelor din zona dandu-le, in mod arbitrar, denumiri romanesti, ba chiar mai mult, denumiri ardelenesti…

   Primul sat de pe drumul spre Niculitel se cheama Alba, iar acesta Iulia. Probabil de la Alba Iulia.

   Ceva mai incolo, spre nord, gasim satele Horia si Closca. (Crisan in Delta.) Bineinteles de la eroii transilvani Horea, Closca si Crisan.

   Mai bine se gandeau macar o clipa la zicerea aceea cu adevarat romaneasca: ,,ce are sula cu prefectura?”

 

 

   O alta poveste legata de Muntele Consul este aceea care trimite la enigmaticul munte Kogaionon, muntele sfant al getilor, unde-si avea lacasul zeul Zamolxis.

   Muntele are doua pesteri in granite, iar radioactivitatea naturala ridicata a zonei a creat o paralela cu edificiile dacice de la Sarmizegetusa Regia, templu ridicat in asemenea zone de radioactivitatea naturala ridicata.

   Varful acesta de la jumatatea muntelui se cheama Piatra Rosie, iar in partea de sus a vaii din dreapta se afla un izvor amenajat.

 

 

   Dupa 2km de mers pe drumul asfaltat facem dreapta si ne indreptam spre munte.

 

 

   Trecem raul Taita pe un pod metalic.

 

 

   Apele maloase se scurg cu greu prin albia ingusta si napadita de papuris.

   La 25-30 km de aici, spre sud-est, raul Taita (57km lungime) se varsa in lacul Babadag.

   La randul sau, acest lac este legat printr-o ,,garla” de lacul Razelm.

   Si nu cum spunea personajul acela, aproape isteric, din serialul ,,Tehnici esentiale de supravietuire”, cum ca ,,toate raurile din Carpati se varsa in Delta Dunarii”.

   (Ignoranta asta m-a facut sa gadesc la un proiect de Articol despre ,,Barbarie, civilizatie si cultura in mersul pe munte.)

 

 

   Pentru inceput urcam pe o carare de oi pentru a ajunge pe un picior de munte cu vizibilitate mai buna.

 

 

   In vegetatia de stepa ucisa demult de soarele torid al Dobrogei, azi e 5 septembrie, ochiul e atras de micile ,,buzdugane albastre” intalnite de noi cu o luna in urma si pe Muntele Domogled din Mehedinti.

 

 

   Hotaram sa nu urcam pe primul picior de munte si sa ne continuam traversarea pe potecutele de oi pana la urmatoarea muchie, care se pare ca este culmea principala a muntelui, intinsa pe directia SE-NV.

 

 

   Dinspre sud-est siluieta muntelui nu mai e atat de svelta, dar inaltimea lui pare si mai mare.

 

 

   Trecem peste o ravena ce brazdeaza adanc coasta muntelui.

 

 

   Spatiile sunt foarte generoase cu fotograful, dar distantele mari estompeaza energiile de relief ale formelor din jur.

   Munti pitici cu nume greu de retinut: Urumbair, Caracus, Agarbau.

 

 

   In spate se vede tot mai bine satul Izvoarele.

   Legenda satului spune ca in urma cu vreo 200 de ani, un grup format din sapte familii de etnici greci, pe care soarta ii aruncase pe intinsele campii ruse, manati de dorul de tara-mama, Elada, se aflau in trecere prin nordul Dobrogei sub soarele bland al unei toamne tarzii.

   Ajunsera cu carutele lor hodorogite intr-o covata naturala intinsa, insailata pe margine de un rau mititel.

   Dar nu avura ochi sa se minuneze de frumusetea locului, caci uneia dintre femei ii veni sorocul nasterii unui prunc.

  Poate ca Cel de Sus hotarase ca ei  sa nu mai poata continua drumul, caci iarna se porni mai devreme ca in alti ani si pruncul cel mic, conform traditiei, nu trebuia aratat lumii inainte de implinirea a 40 de zile.

 

   In vremea aceea prin aceste locuri isi ducea zilele un turc batran si singuratic, Ali bei.

   El ii ajuta pe greci sa treaca peste iarna, oferindu-le din putinul lui de cartofi si faina de papusoi.

   Iesiti in primavera, calatorii greci se simtira datori sa-l ajute pe batranul Ali la lucrul de primavera al campului.

   Si nu se mai mira nimeni cand, odata cu lanurile din camp, prinsera si ei radacini in aceste locuri, ridicara case si formara vatra satului Alibeichioi. Satul lui Ali bei.

 

   Nume minunat, schimbat acum cu numele fara de niciun  adevar: Izvoarele.

   Caci pe aici nu izvoraste nicio apa curgatoare.

   …Poate numai dorul de Elada, legendara lor tara, mai veche decat istoria insasi…

 

 

   Ajungem pe culmea principala a muntelui si incepem urcusul spre varf.

 

 

   Unde panta devine mai accentuata apar si primele iviri de roca la lumina zilei.

 

 

   Urcam un prim pinten stancos si privim in spate. Piciorul nostru de munte coboara pana in valea Taitei, in apropiere de satu Iulia.

 

 

   Dinspre partea de sud-est, pe unde am inceput noi ascensiunea, varful se vede tot mai inalt si mai departat.

 

 

   Privim in spate si abia distingem serpuire cursului Taitei.

   Dincolo de dealurile din zare vedem, cu binoclul, pintenul stancos pe care se ridica ruinele cetatii grecesti Enisala.

   Dincoace de ea, pe malul lacului, se desfasoara intr-un amfiteatru natural vatra localitatii Babadag.

  

    O legenda atribuie intemeierea orasului Babadag unui grup de turci seldgiucizi, Baba-Saltic-Dede, care au obtinut de la imparatul bizantin Mihai al 7-lea dreptul de a se aseza pe aceste locuri dobrogene.

    In anul 1330 calatorul arab Ibn Battuta consemneaza Babadagul ca fiind ultima localitate stapanita de tatari.

   In dealul Uzumbair (la 15km nord de Babadag) a fost descoperit un important tezaur tataro-bizantin.

   Iar pe malul lacului, in punctual numit Topraichioi, s-au descoperit urmele unei fortificatii romane.

   Daca mai amintesc si de rezervatia botanica Korum Tarla… gata, m-am ingropat definitiv! Mai rupe cineva in romaneste?!...

 

 

   Sirul de inaltimi de dincolo de localitatea Iulia se cheama… ei bine! Dealurile Carpati.

 

 

   Satul Izvoarele frumos asezat la poalele dealurilor din jur.

   In localitate sunt doua biserici crestine ortodoxe, una care isi randuieste sarbatorile dupa calendarul gregorian, iar cealalta dupa calendarul iulian.

   Iar crestinii greci tin toate sarbatorile si pe stil nou si pe stil vechi. Sa fie primit!

  

   De felul sau, grecul e sentimental, mandru si orgolios.

   Simtind lipsa Olimpului lor grecesc, ca pe un gol in suflet, au reusit sa-si faureasca un Olimp si aici, vazand in Muntele Consul un loc sacru si plin de taine.

   Pe Piatra Rosie, pintenul stancos de la jumatatea muntelui, se spune ca ar fi fost descoperite ruinele unui castru roman.

 

 

   Seile mai domoale si inierbate se succed unor praguri stancoase.

   Lichenii uscati dau pietrei un colorit de mozaic oriental.

 

 

   In partea dinspre vest a muntelui, in coasta unei mici ridicaturi a terenului, a fost dechisa cu ani in urma o gura de exploatare a minereurilor de uraniu.

   In adancuri s-a sectionat un curs de apa subterana si galeriile inundate au foat abandonate.

   In spatele dealului se vad depozitele de steril. Radioactiv?

 

 

   Cele doua ravene de pe fata estica, pe care le-am traversat la apropierea de munte.

   Prin sleaurile lor sunt carate de ape fragmentele de piatra furate muntelui.

 

 

   In mod intentionat, pentru placerea catararii pe roca aspra, alegem variantele de traseu cele mai spectaculoase.

 

 

   Ce te poate impiadica sa crezi ca ne aflam pe un varf semet? De 4000 de metri, sa zicem…

 

 

   De pe terasa unei brane mai largi privesc versantul sudic al Consulului.

 

 

   Dupa un piten mai abrupt revenim la culme si vedem ca, in loc sa se apropie, varful de departeaza cu fiecare pas… Ca o Fata Morgana!

 

 

   Pentru a nu ne mai lasa prada iluziilor optice, continuam sa mergem cu capul in pamant…

   Si iata ca acum decoperim o alta fata frumoasa a Muntelui Consul: rocile colorate.

   Spre deosebire de Muntii Macin, care sunt alcatuiti din granite, Muntele Consul are o geologie mai aparte, fiind format din roci metamorfice, numite porfire.

   Roci cu un colorit variat.

   Verzi!

 

 

   Roz-violet!

 

 

   Alb-caramiziu!

 

 

   Alb-trandafiriu!

 

 

   Ne apropiem de varf si privim in spate piciorul alungit spre sud-est, cel pe care urcam de mai bine de un ceas.

 

 

   De aici, din apropierea varfului, am vazut, cu binoclul, comlexul lagunar Razelm si parelnicile irizari ale Marii Negre.

   In dreapta lacului Babadag, pe un promontoriu stancos, se disting ruinele cetatii Enisala, dovada ca in vremea cetatilor grecesti de la Pontus Euxin, cu 2-3 secole inainte de Hristos, marea isi inteindea apele pana la versantii stancosi ai Dobrogei de Nord.

 

 

   Mirajul varfului, care ne cheama la el cu promisiunea unui cer senin si a unor privelisti ample.

 

 

   Urcam printre blocurile de porfire colorate.

 

 

   Ajungem pe varful Muntelui Consul 333m altitudine si privim spre versantul opus, cel dinspre nord-vest, unde se vede un al doile varf al muntelui, de data aceasta inaltat la numai 270m altitudine.

 

   Dincolo de Muntele Consul se adanceste depresiune Horia.

   Aceasta este strabatuta de raul Taita mai intai de la N la S, apoi de la V la E, inconjurand astfel muntele pe trei laturi.

   La poalele celor mai sudice ridicaturi ale Muntilor Macin se vede Lacul de acumulare Horia.

 

 

   Spre nord-est vedem un picior de munte mai scurt (dar mai abrupt) si intersectia celor trei drumuri, locul unde am lasat masina si am pornit in tura de azi.

 

 

   Localitatea Izvoarele vazuta de pe varful Muntelui Consul.

   Oricate case noi si frumoase ar avea, Izvoarele e un sat trist. Ii lipsesc tinerii si larma copiilor.

   Daca tinerii merg la munca in Grecia si vin in sat ca musafiri, cine sa mai faca paranghelia si hurosul, cine sa mai sparga farfurii la petrecere si sa joace apasat un sirtachi, asa, doar intre barbati?...

 

 

   Privim spre sud-est. Dincolo de satul Iulia am vazut ca se ridica culmi partial impadurite si cu nume bizar: Dealurile Carpati.

   In spatele lor, spre stanga imaginii, se vede culmea garbovita si golasa a dealului Deniztepe. (Deniz-mare, tepe-munte). Adica Muntele de la Mare.

   O destinatie promisa de Andrei Raftopol pentru o viitoare tura in batranul spatiu dobrogean.

 

 

   Depresiunea pe fundalul careia se afla localitatea Alba. Drumul care strabate valea stearpa continua spre nord pana la Niculitel.

    Andrei recunoaste dealurile impadurite din dreapta, pe unde a haladuit, pe o vreme caniculara, impreuna cu Alex Grigoras, venind dinspre Manastirea Celic-Dere.

 

 

   ,,Poza de varf”, cu Andrei Raftopol si Marin Balta.

 

 

   Pauza de pe varf a durat mai bine de o ora.

   Scrumbia afumata a lunecat bine pe gat, ajutata de o tamaioasa alba de Valea Calugareasca.

   Ne-am permis luxul sa gustam un vin bun, caci in tura de azi a condus Lucian, aflat la primul sau drum din afara Galatiului.

   Si la venire si la intoarcere l-am incurajat cu totii: ,,Las-o, bai frate, mai incet, ca ni se face rau la curbe!...”

 

   In timpul mesei nu am reusit sa ma intoxic cu afumaturi, ci cu sutele de denimiri in turca si tatara pe care Andrei nu mai contenea sa le debiteze.

   Omul asta stie cum se numeste fiecare coltisor din Dobrogea.

 

   Nauc, cu ,,capul toaca”, abia reusesc sa incep coborarea si sa ma tin aproape, dupa Lucian si Marin.

   Ne indreptam spre varful Consulul II .

 

 

   O vale alpina de pe dreapta culmii nordice.

 

 

   Trecem pe sub un perete de porfire roz.

 

 

   Peretele se continua pana spre abruptul dinspre Izvoarele.

 

 

   Ca la orice munte adevarat, versantul nordic e mai salbatic.

 

 

   Noi ne lasam mai greu dusi de pe creasta muntelui.

   Impruna cu Andrei, ne-am luat in serios si am cautat ,,belciugul lui Noe”.

 

 

   Incet-incet coboram spre partea cea mai joasa a seii dintre varfurile Consulului.

 

 

   Inca o ,,Sura de Piatra” se intinde pana in poiana din sa.

 

 

   In sa gasim o broasca testoasa cu carapacea sparta in dreptul unui picior din spate.

 

 

   Incepem sa urcam spre Varful Consul II si privim in spate piramida caracteristica a varfului principal.

 

 

   O fotografia care imi va aminti de acest munte frumos, izolat, ridicat ca o insula in intinderea nesfarsita a Dobrogei.

 

 

   Fac eforturi, cobor de pe culme, pentru un unghi din care fotografia sa dea un aspect alpin si celui de-al doile varf.

 

 

   Pe al doile varf al ,,insulei”, la 270m altitudine.

 

 

   Coboram spre nord, fara carare, printr-o iarba inalta, dar uscata in totalitate.

  ,,Corabioare” de nori lasa pe sol umbre ca petele de pe blana de leopard.

 

 

   Un exemplar izolat de carpinita sporeste sentimental de pustietate, dar nu intr-atat incat sa-ti induca o angoasa, ci numai o melancolie de toamna.

 

 

   Ajungem la baza muntelui si, oarecum nemultumiti ca totul se termina atat de repede, ne indreptam spre zona unde banuim ca s-ar afla una dintre cele doua pesteri ale muntelui.

 

 

   Cercetem zona cu atentie.

   Auzisem ca trebuie sa ne asteptam la o pestera adanca, strabatuta de un fir de apa.

   O intamplare, cu siguranta intrata din prima clipa in legenda, spune ca ratele unei femei s-au afundat in intunericul pesterii si au fost gasite peste cateva zile tocmai la Babadag, la 30km distanta…

 

 

   Fara o localizare prealabila nu reusim sa gasim gura pesterii dinspre nord.

   Incursiunea de cautare nu a facut decat sa ne umple pantalonii de nesuferitele seminte de turita.

   Cu toate ca jambierele le-am pus tocmai in acest scop, sosetele s-au umplut si ele de feluritele seminte ale stepei.

 

   Ne intoarcem din drum si un localnic ce se odihnea la umbra, la fel ca turma sa de capre, ne risipeste definitiv speranta noastra de a gasi intrarea in pestera.

   Spune ca pestera e acoperita de pietre si vegetetie. Iar sarpalaul gros, galben cu negru pe care l-am vazut noi, zice ca e sarpe de apa si nu musca.

 

 

   Trecem din nou peste Taita si nu ne putem abtine sa comparam debitul de apa firav, de 10 ori mai mic decat al oricarui parau din Groapa Balmosului, de sub Godeanu…

 

 

   Pe malul stang al apei trecem pe langa un bordei.

 

 

   Un al doilea adapost se afla mai in stanga.

   Gasim ca nici acesta nu seamana prea mult cu refugiile salvamont de pe creasta…

 

 

   La intoarcere povestim gazdelor cele vazute si primim din nou alte informatii despre geografia si istoria locurilor.

 

   Ne indreptam spre casa si facem un mic popas in Pasul Priopcea.

   De aici se intinde spre nord depresiunea Greci-Macin.

 

 

   Spre sud drumul coboara lung spre depresiunea Cernei.

   (Am fost intrebat daca am fost in Valea Cernei. Da, am fost. Cel putin la Cerna aceasta din Dobrogea.)

 

   Muntele Consul, varful nostru?...

   Nu se vede. E dincolo de pasul Carapelit si depresiune Horia.

 

 

   In dreapta drumului, deasupra varfului Priopcea, vedem plutirea lina a 4-5 parapante.

 

 

  Sunt alti indragostiti de cerul albastru al Dobrogei.

 

 

Data viitoare spre ce colt al Dobrogei ne vom lua zborul?...

 

 

 

 

(Fotografii: Andrei Raftopol si Gigi Cepoiu.)

    

  

   

  

 

  

  

Miercuri, 8 septembrie 2010 - 15:38 
Afisari: 17,228 


gigicepoiu