Dis iz Vrancea (sau cum am ajuns pe carpati.org) (Muntii Vrancei)

V-am zis cum am urcat prima oară pe munte dar nu v-am povestit și de unde mi-a venit ideea. 

Internetul începea să se dezvolte și pe la noi. Sigur, privind retrospectiv, adunătura de mizerii la care rânjeam pe atunci pare acum formată dintr-un melanj diuretic de glume de autobază, pseudoinfantilisme și clișee de doi bani transpuse sub formă de cugetări, dar dincolo de grosul acestor accesări, informația devenea tot mai abundentă. Cum uneori mă mai străfulgera câte o reminiscență geografică, întipărită cu ani buni în urmă, faptul că aveam acum o Wikipedie sau un Google la un click distanță mă făcea să caut informația respectivă ca să aflu mai multe. 

Prin iunie 2012 m-am trezit, într-o seară frumoasă de vară, căutând pe Google Munții Lotrului. Nu mă întrebați care a fost fluxul conștiinței care m-a călăuzit în acest demers. Indiferent, consecința este că am aterizat pe un blog unde un ins povestea, cu lux de amănunte, cum luase o cursă spre Sibiu și se dăduse jos pe Valea Oltului, undeva în zona Câineni, ca să urce razna pe un oarecare povârniș spre Munții Lotrului. Razna pentru că primo, nu urca pe niciun fel de traseu și secundo, treaba se petrecuse într-un martie când zăpada era doldora pe munte, iar omul își propusese să traverseze de la Olt la Jiu. „Ăsta-i nebun, ia să mai citesc!” a fost gândul onest, nedisimulat și frapant care m-a lovit în cap pe moment. 

Ulterior mi-am dat seama că omul nu era tocmai nebun, cel puțin nu la modul diliu la care mă gândisem. Citind în continuare am realizat că printre piesele lui de echipament figurau unele de care nu știam măcar ce înseamnă, cum ar fi primusul. Am citit jurnalul până la capăt. Se încheia cu o retragere rațională înapoi pe unde venise, deoarece condițiile meteo i-ar fi zădărnicit planul inițial cu un efort considerabil mai mare decât cel estimat. De alftel, tura se intitula „Eșecul din Munții Lotrului”. N-am terminat bine de citit că m-am și apucat să scormonesc prin blog, iar în mai puțin de o lună de zile cred că îl cam știam pe de rost (blogul, nu doar jurnalul cu Lotrului). Autorul se numea Ioan Stoenică. 

Rar mi se întâmplă în viața asta să mă fascineze câte vreo persoană, cu atât mai mult cu cât, de când mă știu pe Pământ, în viața mea nu am avut idoli. Mai târziu, ceva similar s-a produs cu Mugurel Ilie și, într-un alt registru, cu epicul Silviu Gherman. În fine, tot navigând pe Internet, cam pe la jumătatea lui august găsesc pe Google că Ioan organizează o tură, cu acces liber tuturor doritorilor cu un minim de condiție fizică și echipament, pe un portal interesant de care habar nu aveam. Mă rog, cerințele nu erau tocmai minimale, având în vedere că era o tură de două zile cu dormit la cort, dar mi-am încercat norocul.

Primul pas – cont pe carpati.org, la câteva minute după ce am găsit tura pe net. Al doilea pas – contactat organizatorul (aveam emoții). Am fost sincer și i-am spus că urcasem doar o singură dată pe munte – în Piatra Craiului, dar răspunsul lui a fost foarte încurajator, ceva de genul „a, păi Piatra Craiului e un munte dificil chiar și pentru cei cu experiență. Dacă te-ai descurcat acolo și n-ai avut probleme cu efortul, atunci sigur te descurci și în Vrancei”. Super! Mai rămânea să rezolv cu echipamentul lipsă, mai ales că rucsacul de camuflaj își pierduse ceva cataramă între timp. Cred că în aprobarea solicitării mele a contat un pic și faptul că ai mei îmi dăduseră Loganul pe mână și, prin urmare, puteam să ajut cu transportul alți participanți la tură. În fine, pasul trei – mers la Craimont și cumpărat frumușel primul meu rucsac de munte adevărat – Atta Denali 40. Albastru! Parcă 280, nici pe haine sau încălțăminte nu dădeam atât dar ce naiba, mergem pe munte și ce mai ocazie! Entuziasmul era până la cer și, după cum se va dovedi științific, cerul era pe atunci mult mai înalt față de pământ.  

Vineri, 24 august 2012, sunt undeva prin Colentina parcă, culegând participanții ce mi-au fost repartizați în mașină: două fete – Mădălina Melinte și Irina Dumitrașcu și un băiat – Vlad Dobre (căruia vladase i-a devenit nume de scenă, inițial cu, apoi fără voia lui, că așa e-n tenis). 

Trebuia să ajungem în comuna Tulnici, sat Coza de cu seara. Am ajuns, dar pe la 11 trecute fix. Drumul a fost frumos, prilej de a cunoaște mai bine persoanele din mașina mea. Vlad își pune amprenta specifică de la început, spunând fără menajamente bancuri de toate felurile (dar în special cu multe p-uri), destule cu tentă misogină, dar pe atunci puteai să spui vrute și nevrute  și parcă nici oamenii nu se atacau așa ușor. Una peste alta, stilul lui Vlad, combinat cu felul foarte relaxat de a fi al fetelor, a creat o atmosferă foarte liberă și degajată în care tuspatru ne-am putut desfășura. 

După Focșani întunericul începe să se lase ușor, iar noi cotim spre vest în lumina caldă a apusului de sfârșit de vară. Într-o benzinărie parcă luăm legătura cu Ioan iar aproape de locul de campare trebuie să traversăm râul cu mașina, lucru făptuit cu ceva emoții, dar cu ajutor cald de la colegii de tură în timp ce eu îmi imaginam figura maică-mii dacă ar fi văzut pe unde am băgat mașina. Trec însă fără probleme (nu degeaba Loganul e mașină românească) și aproape de miezul nopții mă instalez într-un cort de patru persoane (repet, începusem să cred că ăla e standardul pe munte) în compania lui Ioan, a Irinei și a altei fete – Oana.

Am adormit mult după miezul nopții, asta pentru că fetele erau mai groupies decât mine și îl asaltau pe Ioan cu tot felul de întrebări, dar lucrul cu adevărat remarcabil este că eu răspundeam la ele înaintea lui (n-am glumit când am spus că îi știam blogul pe de rost). La un moment dat am ajuns să vorbim despre capitale, Ioan lăudându-se cu aceeași performanță de a le ști pe toate, așa că nu m-am putut abține să testez asta: „zi-o pe-a Insulelor Marshall!”, iar răspunsul vine cu o viteză supersonică: Dalap Uliga Darrip Municipality (conform Statelor Lumii, ediția 90 și ceva). „Să fiu nebun, e primul peste care dau care mai știe rahaturile astea”. Era deja tura perfectă. 

A doua zi ne-am trezit devreme, dar pe-atunci entuziasmul făcea knock-out instantaneu orice adversar. Dimineața este superbă iar cu ocazia asta admir mai bine râulețul prin care trecusem pe patru roți. Dacă am traversat deja satul Coza, la capătul căruia ne aflăm, urmează să facem cunoștință și cu muntele omonim, dar mai întâi facem cu toții o poză de grup. Cineva inspirat (probabil tot organizatorul) a avut grijă să treacă numele în dreptul fiecăruia, ca nu cumva ani mai târziu să uităm care dintre ăia eram noi și care nu. 

Ne îndreptăm spre confluența Cozei cu pârâul Dălhățaș și după ce traversăm pe niște bârne  pătrundem într-o zonă mai accidentată și mai abruptă care poartă numele potrivit de „La Strâmturi”. Luăm în brațe o stâncă pentru a depăși o porțiune mai expusă, apoi ne încadrăm pe marcajul bandă roșie. Ioan ne mai povestește despre recentele acțiuni de remarcare la care participase și el și mulți alții, să le dea Dumnezeu sănătate! 

Coca-Cola, aurul negru sau cafeaua mea de zi cu zi

Pantele agresive ale Strâmturii se domolesc rapid iar peisajul se transfigurează într-o pădure frumușică, pe lângă care începe să curgă sinuos un pârâiaș, bine ancorat în meandrele concretului. Mi-a rămas în minte un micro sector de chei, deasupra căruia pârâul pe lângă care trecea poteca forma un bazinet natural, numai bun pentru un jacuzzi ad-hoc. 

Apoi cărarea părăsește pârâul și începe să urce în serpentine spre Stâna Cârnituri. Cam la jumătatea distanței până acolo, undeva în dreptul unei poieni situate la marginea pădurii, Ioan ne scoate la un prim punct de belvedere. Deși nu e încă nici septembrie, unii copaci au deja frunze galbene, probabil din cauza secetei. Ne odihnim, socializăm, ritmul este optim pentru toată lumea. O fată acuză ceva probleme la mers, dar totul se rezolvă rapid cu calm și înțelegere din partea organizatorului și a grupului și ne continuăm urcarea. 

Ieșirea în gol alpin vine la pachet cu căldura încă specifică verii. Nici altitudinile nu excelează, e miezul zilei dar avem apă și rezerve suficiente pentru a-i face față. Cea mai grea parte mi s-a părut urcarea din poiana Vidreni (din câte îmi amintesc, pe atunci nu era niciun refugiu, cel mult o stână) în ăaua Golici. 

Ne-am mai oprit la un izvor (cel care figurează pe hartă lângă pârâul Geamăna), într-un cot al potecii, unde ne-am pus să și mâncăm câte ceva. Pe atunci respectam cu sfințenie momentele de masă pe munte, mâncând copios. ătiu că în primul an aveam mai mereu ceva conserve cu pește în rucsac, special pentru astfel de pauze. În șa ne așteaptă un respiro temporar sau permanent, deoarece aici punem corturile, însă organizatorul a mai pregătit un ou Kinder pentru doritori: o ascensiune nemarcată pe culmea Gurguiata. Evident că nu se pune problema să refuz așa ceva, plus că eu oricum n-aveam niciun cort de pus. 

Câțiva coechipieri au ales să-și petreacă restul după-amiezii în tihnă, lângă corturi. Eu și alții am purces cu Ioan pe Gurguiata. La început traseul trece printr-o pădure, unde Ioan ne avertizează asupra probabilității ridicate de a intersecta un blănos. M-am trezit vorbind, de fapt strigând „ursuleee, alo, ursuleee” până când tot Ioan mi-a spus că nu e neapărată nevoie să-l strig într-una ca să-mi fac simțită prezența. 

La capătul pădurii peisajul se transformă într-o muchie de-a dreptul interesantă, relativ ascuțită și cu ceva expunere pe ici, pe colo. De-a dreptul splendidă, cu hăuri ce se cască de jur împrejur, îndeosebi spre sălbatica vale a Tișiței pe care sper să ajung și eu în 2026. Cele mai multe poze din tură aici s-au făcut, adevărul e că aveai și ce poza. Pe vârful cel mai înalt s-a filmat un clip în care strigam cu toții, în cor, „This is Vrancea”, un laitmotiv al turei, pentru că de jur-împrejur tot ce vedeai erau Munții Vrancei. 

La corturi mă mut în compania lui Ionuț Hagiu, cu care aveam să mai merg în niște ture, inclusiv în prima aprofundare, un an mai târziu. Schimbat iar în faimoasele pijamale albastre, câțiva colegi de tură nu pierd ocazia de a mă imortaliza, pentru că, potrivit lor, arătam ca un pașă. 

În timpul nopții mă trezesc auzind voci, altele decât cele din capul meu. Ușor iritat, îmi dau repede seama că era vocea lui Ioan care n-avea altceva mai bun de făcut în creierii nopții decât să recite o poezie colegei de cort. Era vorba despre Călătorie prin stropi de furtună, scrisă tot de el. Pe mine m-a pufnit râsul și m-am băgat înapoi la somn.

A doua zi strângem catrafusele și ne îndreptăm prin pădure spre Golul Cozei. Până acolo ne oprim la un izvor unde niște poze memorabile mă surprind adăpându-mă cot la cot (sau, mai bine, corn la corn) cu niște capre. Tot pe aici mi-amintesc că ne-am intersectat cu un cioban cu câini, iar fix în secunda în care doi-trei patrupezi au sărit să se dea la mine, ciobanul i-a chemat și s-au liniștit instantaneu.

Nu mai știu exact cum am cotit-o apoi spre Coza, dar rețin că a fost cumva prin dosul ei, iar Ioan ne tot spunea că Vf Cristianul, deși cel mai înalt, este împădurit. Apoi însă am ieșit pe Coza și îmi amintesc că am avut de traversat trei ruperi de pantă mai delicate, a căror prezență era semnalată de un panou pe care parcă chiar scria: ATENȚIE, TREI TRAVERSĂRI PERICULOASE. Nu erau ceva de speriat, dar nici să treci fluierând, mai ales cu bagaj mare în spate. Pe o muchie secundară, la marginea pădurii, întâlnim cu privirea Stâna Hăuleștenilor (pe mine mă amuzau cumva denumirile astea), iar Ioan ne tot spune când și pe la care a înnoptat în afara sezonului ciobănesc. Am coborât apoi în ăaua Geamăna.

Una din traversările periculoase, probabil un culoar de avalanșă de sub Coza

Ultima porțiune spectaculoasă a turei se vrea a fi cireașa de pe tort, căci pașii ne poartă pe muchia cu Turnurile Cozei, unde steiuri de stâncă împodobesc culmea deja îngălbenită, în anticiparea toamnei. Nu ratăm ocazia de a ne imortaliza tolăniți pe stâncile frumușele, cu priveliști de vis spre sud. 

Naiba știe de ce eram așa încruntat, poate că se termina tura

Părăsim alene Coza, cu ale sale stâncării primitoare și coborâm pe același traseu din ziua precedentă la mașini, la care ajungem în jurul orei 18:00. De data aceasta mă simt un pic epuizat, căci ziua a fost lungă, undeva la zece ore de traseu la care se adaugă și efortul zilei precedente, însă chiar și așa, obosit și prăfuit, port cu mine bucuria de a fi luat parte la primul meu traseu cu un grup de necunoscuți, experiență ce s-a ridicat pe deplin la înălțimea așteptărilor, ba chiar depășindu-le. Oricum, avea să fie doar începutul. Nu doar că îl cunoscusem pe Ioan și o gașcă sănătoasă de carpatiști, dar de-acum eram și eu carpatist cu acte în regulă și aveam la îndemână un portal și mai vast, bun de cercetat, plin de experiențe noi la care puteam lua parte oricând, după bunul plac. 

Duminică, 9 noiembrie 2025 - 17:26 
Afisari: 386 


victoranica