Dincolo de muchie... (Muntii Fagarasului)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să țină cont de faptul că, în teren, condițiile sunt în permanentă schimbare, iar simțirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală și nu ne scutește de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conștient de riscurile asumate și este total responsabil de viața și sănătatea sa.

Aceste rânduri descriu o parte din gândurile și faptele autorului care tinde să creadă despre sine că, mai ales în momentele cheie, a fost încrezător de propriile capacități tehnice. Recomandăm fiecărui iubitor de abrupt să fie în permanență vigilent și să acționeze astfel încât integritatea sa fizică, mentală, emoțională să nu aibă de suferit.

În loc de introducere

O zi minunată, cu mult soare, un pat de zăpadă bun, fără semne care să producă îngrijorări. Până la golul alpin corespunzător căldărilor glaciare nu este zăpadă. Poteca duce blajin prin pădure. Traversăm apele tumultoase ale Viștișoarei pe ceea ce cu greu putem numi ca fiind o punte. Balustrada e șubredă și te aruncă în afară, trunchiurile de sub picioare sunt poleite și mișcărețe. La ieșirea din pădure ne bucurăm ochii de ceea ce ni se înfățișează. Urcăm pe potecă atât cât este disponibilă, aruncând în permanență ochii spre versantul estic al Muchiei Zănoaga. În ultima jumătate de an l-am inspectat de mai multe ori, atât de la distanță, cât și cu talpa bocancului. Prezența stratului alb ne ajută să identificăm mai ușor, pe măsură ce urcăm, posibilitățile de retragere/acces pe versantul mai sus amintit. Marcajele nu au cum să ne mai ajute, așadar urmăm o linie pe partea dreaptă a văii (în sensul de deplasare), urmărind să îmblânzim panta și ținând aproape de peretele ce se înalță vertical. Este multă pâine de mâncat acolo, dacă condițiile din stratul de zăpadă permit.

Sărim peste urcarea în spintecătura de sub peretele nordic al Vârfului Gălbenele. Luăm un fir ascendent aflat puțin mai jos, pe care îl parcurgem până în coama stâncoasă. La ieșire ne primește Sorinel, dar zăpada este deocamdată tare. Nici de cornișă adevărată nu avem parte, totul bine până aici. Matematic, pe creastă, nu bântuie prea multe posibilități de asigurare, dar pe colțari și cu pioleți tehnici merge bine. Unele zone nu se pretează la altceva decât încălecat, ne descurcăm. Vârful Zănoaga nu se lasă așteptat. La fel Iazu S și N. Peisaje de vis în toate direcțiile. Am avut parte și de un pic de mixt; descompusă în segmente, zona se lasă cucerită cu brio. Urmează o zonă cu versanți vestici decenți. Din când în când condițiile par ideale și mai luăm câte o mică curbă de nivel. Alte pasaje ne obligă la descățărat cu fața la versant. Trecem pe lumină de Vârful Bisericii din Jos. Urmează La Pandel. Între ele avem Curmătura Cuptoarelor. Zona este plină de vâlcele ce coboară până jos în vale. Unul dintre acestea este ținta noastră de astăzi. Coborâm cam o treime din versant. Din loc în loc trimit coordonate gps (unele în alte părți decât intenționasem, abia mai târziu am aflat că ne-au fost de folos) și monitorizez pe diverse aplicații curbele de nivel. Suntem la frontal, viteza nu e mare. Intru în traversare pe o față cu jnepeni și reușesc să mă scufund. Aș asimila cu nisipurile mișcătoare, am văzut doar în filme, dar acesta a fost sentimentul. Am o față ușor surplombată sub mine, colțarii se agață… zbor.

Aici vine partea în care puteam face și drege. De la statul acasă, la echipament, abilități, experiență. Aveam de toate, mai puțin „statul acasă”. Sigur se putea evita procesul, prin numeroase mijloace. Sigur au fost, sunt și vor mai fi mulți cunoscători care să dezbată fenomenul. Realitatea în teren era alta, revin la zbor.

Încep să mă rostogolesc lovind cu putere tot ce prind. Nu reușesc să mă frânez și perioadele de zbor cresc invers proporțional cu frecvența momentelor de contact și direct proporțional cu intensitatea impactului. Dau un zbang mare și urmează un salt lung așa că nu am timp de filosofat. Facă-se voia Ta Doamne! Atât am putut atunci și nimic altceva. Cel puțin în cazul meu nu a fost loc pentru altceva acolo. Mistică sau nu, aceasta a fost alegerea mea în acel punct din timp și spațiu.

Și S-a făcut că aterizez într-un arbust din acela crescut mai mult pe orizontală, la care te gândești de e viu sau nu. Era rândul meu să-mi fac partea, am primit o nouă viață, Slavă Domnului. Adrenalina îmi turează tot corpul. Nu știu pe unde nu doare, nu respir. Îmi dau seama că sunt cu capul în jos, picioarele înfipte printre crengi, poziționate în sus. Sunt spânzurat de gât cu breteaua de la brâu a rucsacului. Fac rapid o analiză, cu o mână încerc să mă țin de o creangă, cu cealaltă mă pipăi ușor la ham. Găsesc lonja și trag cu putere. De undeva apare un piolet și îl întind deasupra capului, după o creangă mai zdravănă aflată în raza de acțiune. Desfac bucla rigidă și îmi eliberez gâtul. Nu e mare diferență, mai dau un spate să-mi organizez oasele și respir extrem de superficial și sacadat. Plămânii mei au suportat și ei câteva lovituri serioase. Las ușor rucsacul între picioare și cu o mână prind un anou mare, fac un al doilea punct de asigurare: un capăt pe ham, unul la rucsac. Adrenalina se termină, știu că vrea să vină black out, shut down. Îmi fac rapid autoevaluarea fizică. Clar toracele e izbit bine și laba piciorului drept are o întârziere spațială spre 45 grade față de genunchi. Îmi dau seama că bocancul le ține la pachet. Nu știu dacă e hemoragie deschisă (nu a fost) așadar următoarea decizie mă duce cu o mână, din nou, în rucsac. Scot un termos și beau un shake proteic cald să hidratez corpul. Încerc să iau geaca, nu am puteri, așadar strig coechipierilor să-mi prezint situația actuală. Sosește clipa în care corpul vrea să ia un leșin. Nu îmi permit așa ceva. Fixez cu privirea o creangă și, vreme de 30 secunde spre maxim două, trei minute, mă lupt din răsputeri. Reușesc să rămân conștient și îmi adun din nou puterile. Spatele e rece, stau pe stâncă și zăpadă. Inspectez puțin zona. Frontalul mi-a rămas la purtător. Zic eu că obiceiul de ai purta curelele elastice de prindere pe sub cască mi-a prins bine. Dau cât pot din colțarul stâng, mai zboară ceva pietre și zăpadă, trag de mâini cum pot, și urc puțin. Am o poziție puțin mai stabilă și cumva reușesc să scot o geacă din rucsac. Să nu mă întrebe nimeni cum am îmbrăcat-o. Mănușile le-am pierdut în cădere, mai am două perechi în rucsac, dar nici cum nu reușesc să ajung la ele. Nu mai am putere, nu mai am energie. Cum spatele e în contact cu solul înghețat, trebuie să mă feresc de hipotermie. În mod repetat mișc degetele de la ambele picioare și de la mâini. Aduc mâinile în buzunarele de la geacă și le trec spre trunchi să le încălzesc. Reușesc să urc un metru pe o creangă unde mă așez cu părțile dorsale și sunt termic izolat de stânca înghețată. Am consumat cam două ore în acest proces. M-am văitat o vreme, să știe colegii de mine. Îi știam în siguranță, sper să nu facă pe eroii și să pățească ceva. Nu mai am energie de urlat, coastele dor rău, incapacitatea de a respira mă trimite la altitudini mult mai mari. Din când în când semnalizez din frontal, e mai ușor decât să deschid gura. Un calcul rapid îmi dă patru ore pentru cineva cu condiție fizică beton, pricepere și cunoaștere a zonei. Asta dacă e gata, și e în Victoria, cel mai apropiat punct de unde putea să vină ajutorul. Așadar următoarele două ore le-am petrecut încercând să avansez pe creanga mea în sus către un brad unde visam să stau comod și să-mi fac un foc. Cu vise am rămas. Adunam puteri, urcam 10cm cu un fel de râmoramonaj printre crengi, alunecam la loc, reluam procesul. Totuși am câștigat o poziție semi șezând, relativ confortabilă. Din când în când mă împingeam din mâini să permit sângelui să treacă mai ușor la picioare.

Cam așa m-au găsit îngerii mei salvatori. Primii salvatori din Victoria m-au hidratat, au dat o revizie completă, mi-au imobilizat complet piciorul drept de la genunchi în jos. Apoi au ajuns și ceilalți, cu akia, și a început procesul extragerii. Au fost mulți oameni, veniți din Brașov. A durat multe ore, abia a doua zi la amiază am ajuns la ambulanță. Au venit încă doi salvamontiști din Râșnov, să lupte cu dificultățile din teren și kg mele. Mulțumesc din suflet tuturor, au tras trânte, au muncit de zor pe teren tehnic, au alunecat cu bolovani cu tot, dar nu mi-au dat drumul. M-am simțit acasă alături de ei, a fost o onoare să îi cunosc și le doresc tot binele din lume.

La Spitalul Județean de Urgență Brașov am avut parte de tratamente de care mulți regi ai marilor imperii nu au beneficiat. Mulțumesc întregii echipe de acolo. Doamna doctor Anca Elena Gonțea mi-a ascultat toate poveștile, timp în care a pus la locul lor toate oasele piciorului / gleznei. Cică trebuia să particip la proces prin relaxarea mușchilor, mi-a ieșit, dar mai greu. Mă bucuram în sufletul meu ca un copil căci mușchii aceia trăgeau de oase, deci ligamentele, tendoanele erau bune. Mulțumiri din toată inima domnului doctor Radu Brânzea. S-a ocupat de cutia mea toracică. Cele cinci coaste rupte au perforat pleura și plămânul. Intervenția chirurgicală mi-a adus bucuria constatării tactului său pedagogic. Multă sănătate tuturor și Crăciun Fericit!

Mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis un gând bun, m-au vizitat să mă încurajeze, fie la spital, fie acasă, m-au ajutat cu logistica staționării și deplasării în această perioadă de încercări. Nu știu cum voi putea răsplăti candoarea și grija cu care soția mă învăluie în aceste clipe dificile.

P. S. Muntele a cerut tribut. Material, suprapantaloni praf, casca cu ceva semne de bună purtare în plus, mănuși BD de top, ceva găuri în merino-urile aflate pe tot corpul, câteva carabinierele ultra light și un anou, un termos bușit un pic (vedem dacă și-a păstrat calitățile sau nu). Spray-ul de urs este atât de deformat, încât e o minune că nu m-am „auto anestezit”. Sufletește, constat că nu sunt gata să mă las de munte, mi-au luat vreo trei zile să pot / să-mi permit să dau drumul lacrimilor de mulțumire și recunoștință. Mai sunt încă acolo adunate, își găsesc ele drumul. O să schimb ceva în abordarea traseelor de alpinism? Am primit o nouă viață? O constantă universală este schimbarea, răspunsul este DA la ambele întrebări. Mereu caut să învăț și să adaptez.

P.S. 2 Felicitări colegilor de tură pentru traseul parcurs, mulțumesc că au făcut ce le-a stat în puteri și sper ca să nu lase să treacă în plan secundar bucuria parcurgerii unui traseu alpin deosebit de frumos.

Miercuri, 24 decembrie 2025 - 12:01 
Afisari: 612 


edy