Din Valea Oltului in Baile Herculane - Partea a 4 a (Muntii Cernei)

A treia parte a calatoriei o gasiti aici:

http://www.carpati.org/jurnal/din_valea_oltului_in_baile_herculane_-_partea_a_3_a/3369/

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ziua 11:

Asa cum ne-am obisnuit, dimineata vine senina. Natura straluceste in bataia soarelui si ne invita sa o exploram. Dupa o noapte odihnitoare, pregatirile de dimineata merg ca pe roate, asa ca destul de devreme pornim in urcare pe Muntele Scarisoara.

Astazi vizibilitatea este foarte buna, asa ca privind in urma, distingem atat Retezatul, ce pare ca astazi a fost iertat de norii ce i-au dat tarcoale zilele trecute, cat si o umbra de Parang.

Dupa scurta urcare de la lac ne intalnim si cu cei doi speriati de cu o seara in urma...erau straini. Abea ieseau din cortul lor mai mult imporvizat. Aveau o tenta prinsa cumva cu un bat si cu un sac de dormit atarnat pe deasupra pe post de acoperis pentru veranda. Foarte ciudat. Cred ca daca batea vantul cu o noapte in urma ii lua cu totul. Am incerca sa vorbim cu ei, sa ii intrebam de sanatate, dar nu am avut prea mare succes. Nu erau prea sociabili, asa ca ne-am vazut mai departe de traseu.

Pana in Saua Mitului, poteca ne tine in inima muntelui. Nu mergem pe culme inca, ci suntem in interiorul castelului natural. Atmosfera este foarte clara astazi, iar culorile vibreaza: verdele ierbii, amestecat cu stancile gri-rosiatice, iar cerul albastru intens ne bucura privirile in toate partile. De aici din mijlocul lui, Godeanu pare desprins din povesti.

Nici urcarea in culme nu ne dezamageste. In partea stanga ne atrage atentia o culme stancoasa – ulterior am aflat ca este vorba despre Piatra Closanilor -, mai departe deslusim Muntii Mehedinti si cateva varfuri din Muntii Cernei.

Privelistea este superba, iar ochii imi fug mai degraba catre departari decat sa stea pe poteca...noroc ca nu este nimic abrupt in jur.

Varful Godeanu este din ce in ce mai aproape...inca doua sei si gata. Pana acolo, poteca ne plimba lejer, asa ca privind catre Mehedinti si Valea Cernei realizez cat de putin mai avem pana la finalul calatoriei. Cat de repede au trecut zilele pana acum si cum vor zbura cele ce vor veni. Ma cuprinde tristetea. Ma uit in jur cu parere de rau ca in curand va trebui sa revin la viata de zi cu zi...cu probleme, deadlineuri si alte griji zilnice. Cu ochii umezi ii impartasesc si lui Sebi sentimentele mele... Si el simte ca finalul calatoriei este aproape, Baile Herculane sunt practic la o aruncatura de bat, dar el abea asteapta. Se gandeste ca va ajunge acasa, se va revedea cu ai lui, va manca si altceva decat ovaz si piure instant, va dormi comod in pat... Nu intelege de ce dupa Muntii Cernei trebuie sa mergem si in Mehedinti...coborarea in vale ne conduce numai bine catre oras. El vede finalul calatoriei in Cernei si incearca sa ma convinga si pe mine de asta.

Nu accept asa ceva. Acum sunt de-a dreptul nervoasa. Stiu ca pare o prostie, dar plang...de suparare ca se termina...de nervi ca trebuie sa duc lupta de convingere pentru terminarea traseului stabilit inca de la inceput... Asta nu inseamna ca eu nu ma gandesc la confortul de acasa, doar ca as fi fost dispusa sa renunt la el pentru inca 2-3 saptamani daca se putea... Imi petrec cea mai mare parte din timp in civilizatie, iar atunci cand evadez, incerc sa trag de acele moment de libertate cat mai mult.

In acele momente nu concepeam cum persoana de langa mine nu simte la fel...cum de toata frumusetea din jurul nostru nu il face si pe el sa vrea sa ramana acolo...salbatic... Dar nu suntem toti construiti la fel. Eu tind sa ma pierd destul de mult in peisaj atunci cand sunt la munte...mai ales cand ratacesc pe poteci mai multe zile la rand.

Vazand ca am un moment sensibil, ma linisteste, iar in scurt timp pornim din nou la drum, de data asta cu zambetul pe buze...decat sa ma gandesc final, mai bine ma bucur de tot ce este frumos in jurul meu acum.

Varful Godeanu este fix in fata noastra...dar, mai in fata pe partea dreapta pare sa fie o turma de oi. Ce sa facem...ce sa facem? Pe masura ce ne apropiem, observam ca este la cativa pasi de poteca. Cadem de comun acord, ca decat sa ne mai complicam viata cu ciobanii, urlete si toata nebunia, mai bine coboram mai jos de poteca, atat cat sa nu fim in campul lor vizual si poate avem noroc sa trecem fara cantec. In timp ce executam miscarea, cat mai silentios posibil si cu ochii atintiti in sus pentru un eventual atac, in minte mea se desfasura imaginea pe care ar fi vazut-o cineva din exterior: turma pazita de cainii fiorosi ce se uita in toate directiile dupa orice amenintare, iar noi, trecand pe sub ei, abtinandu-ne cat puteam sa nu radem, sa nu respiram, tiptil – tiptil, fentandu-i intr-un mare stil. Parca era o scena desprinsa din desene.

Schema a mers cum nu se putea mai bine, asa ca de acum, cale libera pana pe varf. “Cat de fraieri sunt cainii din Godeanu. Daca nu te vad, nici nu sunt constienti ca esti acolo! :))) Daca vine ursu or face la fel?” Am glumit, ne-am amuzat, dar revenind cu picioarele pe poteca, privirile ni se indreapta spre varf, catre care urcau doi ciobani cu cainii dupa ei. Chiar asa...nici acolo nu scapam de ei? Poate totusi ne vad si coboara pe partea cealalta.

Inainte sa incepem urcarea pe varf dam nas in nas cu un caine...el s-a speriat de noi si noi de el :))). Dormea in post. Oile erau mai jos, pasteau linistite. Aha...aici ar trebui sa se intoarca si ciobanii. Pentru a ne asigura ca nu ne intalnim cand vor cobori, pornim in urcare abrupta pe varf. Marcajul nou mergea inainte pe o poteca evidenta, pe unde vazusem siluetele in urcare, dar si pe aici, este un marcaj foarte vechi pe stanci.

Pe masura ce ne apropiem de varf, emotiile cresc. Din pacate, nu ne-am temut degeaba. La cativa pasi de varf, suntem atacati. Ciobanii se agita putin, dar fara succes. Pe partea stanga este un dulau negru pe care il tin eu sub observatie. Acesta latra, dar isi patreaza distanta. Nu pot spune acelas lucru despre cei doi dulai albi, care il iau pe Sebi in primire. Desi ciobanul este acum langa noi si ne zice sa nu ne facem probleme, cainii sar pe Sebi, care reuseste sa se apere cu betele de trekking. Animalele musca din bete, Sebi se lupta, eu ma indrept spre el sa-l ajut, iar ciobanii incearca sa ne linisteasca pe noi, ca totul este in regula. Ce tablou frumos... Intr-un final reusim sa ne indepartam putin de caini si pornim in coborare rapida de pe varf.

Ajunsi in sa, ne linistim si ne oprim sa mancam ceva dulce. Am gasit si un loc perfect, de unde deslusim cu ochiul liber muntii prin care ne-am plimbat pana acum. Urmarim cu privirea culmile si reusim sa vedem chiar si o umbra indepartata ce reprezinta Buila. “Noi venim de la Caaaacova! :)))” Ne amuzam, ne amintim prin ce am trecut...bune si rele...frica...bucurie...tot ce am simtit pana atunci. Cat am mers...mult...prin soare si ploaie...am avut parte de atatea trairi de care o sa ne aducem aminte pana la batranete. Sunt momente din viata pe care le vom pastra in suflet pentru totdeauna...pentru mine, acesta este unul dintre ele.

Ne dezlipim cu greu ochii de la privelistea ce sumarizeaza intr-un cadru calatoria noastra pana acum si ne punem rucsacii in spate, pregatiti, sau cel putin asa credeam noi, pentru un nou munte, cu poteci mai putin umblate: Muntii Cernei.

Am coborat repede in Curmatura Olanelor. Aici este apa din plin si pare sa fie un loc bun de campat, dar noi mai avem cateva ore de lumina, asa ca mergem mai departe. Avem de gand sa campam in apropierea varfului Cailor, daca reusim sa-l reperam.

Avem o singura harta cu Muntii Cernei, iar aceasta nu ne arata prea multe varfuri. Nu ne ofera detalii legate de diferente de nivel, doar 6 varfuri si seile dintre ele. Asta e...va trebui sa ne descuram cu ce avem. Oricum, poteca pe culme este una singura. Nu e ca si cum ai avea unde sa te ratacesti.

Din Curmatura Olanelor, marcajul pare sa se piarda. Sau cel putin, noi nu l-am mai vazut. Este un drum care merge catre dreapta si ocoleste mult, apoi merge pe sub varfurile catre care ne indreptam si noi. Si pe partea stanga pare sa fie o urma de poteca, care nu ocoleste prea mult si pare sa duca tot in directia buna, doar ca pe o varianta mai scurta. Pornim la drum pe partea stanga, dar in curand suntem nevoiti sa ne alegem o varianta proprie, undeva prin mijloc pentru a ocoli turmele de oi. Cu varful Dobrii in fata noastra, pornim prin tufele de afine. Incepem sa coboram destul de mult. Acum daca nu vrem sa avem din nou intalniri de gradul 3 cu paznicii blanosi, trebuie sa facem sacrificii. Dupa ce consideram ca am trecut de pericol, incepem sa urcam si sa ne indreptam spre drumul evident ce trecea pe sub varful Dobrii. Am ajuns....analizam harta.

Avand din vedere ca marcajul a disparut, am considerat drumul evident ca fiind poteca de pe harta. Aici pare sa fie Vf. Dobrii, iar langa el, Vf. Cailor. Sigur suntem bine. In partea stanga se desfasoara culmea mai departe, iar urmatorul varf sigur este Boldoveni. O data pozitionati pe harta, am pornit sa cautam un loc bun de cort si o sursa de apa.

Mai jos de varf am gasit locul perfect: plat si cu vedere catre apus. Acum cu sursa de apa avem o problema...nu se aude niciun susur... Am trecut pe langa doua mici scurgeri, dar apa parea cam murdara. Ne-am apucat sa intindem cortul, iar cat timp eu mai aranjam pe acolo Sebi s-a dus sa mai caute.

M-am fatait, am tras de timp si Sebi tot nu revine. Unde s-a dus sa ia apa...in Buila? Pornesc catre sursele de apa pe langa care trecusem. Nicio miscare. Probabil a plecat in cautarea unui izvor mai curat. Ma intorc la cort si dupa 5 – 10 minute apare si el. La indicatiile ciobanilor din vale a gasit alta sursa.

Soarele este inca pe cer. Vara, noaptea cu a ei mantie de stele vine tarziu. Ne-am oprit cam devreme, dar putina relaxare nu strica. Sebi are un telefon vechi, din ala pe care poti asculta radio fara sa fie necesare casti. Cautam un post cu muzica si ascultam...cantam...ne amuzam. Vine si ora de stiri care anunta ca in Bucuresti se topeste asfaltul. Ce bine e sub varf de munte, unde adie vantul iar temperaturile sunt suportabile. Desi acum suntem la o altitudine mai mica decat zilele trecute si se simte, este inca foarte placut.

Seara este din ce in ce mai aproape. Ne pregatim de mancare si asteptam apusul. In partea de est, luna deja a pus stapanire pe cer, iar in vest soarele se pregateste de spectacol. Culorile incep incet sa se schimbe...cerul ia foc sub privirile noastre.

Stam pe o stanca si admiram apusul...in jurul nostru este liniste, iar pe masura ce dispare lumina, se instaleaza racoarea. Suntem imbracati bine asa ca ne putem bucura in continuare de ce ne ofera natura.

O data ce soarele incheie primul act, astrii nocturni continua piesa. Luna domina bolta cereasca acum...stelele au trecut pe locul doi.

Cu imaginea asta in minte ne retragem in cort. Sacii de dormit sunt primitori si caldurosi, dar somnul intarzie se apara. Mai stam de vorba, iar dupa ce intunericul s-a instalat cum se cuvine am scos din nou capul afara. Cerul este luminat de luna, iar stelele s-au mutat jos in vale...Cat imi place admir de sus luminile satelor si oraselor...totul este atat de linistit, atat de calm...Acum, cu tabloul de noapte complet, ne putem baga la somn...asa ca “Noapte buna!” :)

Ziua 12:

Noaptea a trecut linistita, iar dimineata ne gaseste in umbra. Varful ce se inalta langa noi, ne fereste de razele blande ale soarelui matinal. Dar asta nu ne impiedica sa incepem sa strangem. Planul pentru astazi este sa ajungem pana pe Arjana. Pe harta nu apar prea multe varfuri, iar altitudinile incep sa scada de acum, asa ca suntem increzatori.

Pregatirile de dimineata le-am facut ca la carte, vremea tine cu noi si astazi, asa ca pornim cu avant in coborare. Mergem pe un drum forestier, pe care il parasim destul de repede pentru a urca pe primul varf de astazi. Pe masura ce inaintam, aveam senzatia ca ceva nu este ok. Ma tot uitam in spate si sentimentul ca “Vf. Dobrii” sub care dormisem noi este defapt Vf. Olanelor era din ce in ce mai puternic. Misterul avea sa fie elucidat cat de curand, pe varf, asa ca momentan ne bucuram de afinele care ne energizeaza la fiecare pas ;)).

Ajunsi sus, intrebam doi ciobani pe ce varf suntem si ne confirma ca este vorba despre Vf. Dobrii. Ehhh...asta e acum...traseul merge inainte :)). In saua dinainte de Vf. Cailor mai trecem pe langa o turma cu un cioban prietenos si caini asemenea. Ne plac oamenii din Cernei pana acum.

                                                                 - catre Vf. Cailor si Vf. Boldoveni -

Poteca merge mai departe pe curba de nivel pana sub Vf. Boldoveni care ne asteapta cu un urcus destul de lung. Inca de pe Vf. Dobrii am vazut o turma de oi pe partea stanga a Boldoveniului, pe unde pare ca merge si o poteca abea vizibila. Fata de celalte doua pe care le-am intalnit pana acum, aceea pare mult mai mare, asta inseamna mai multi caini si posibil mai agresivi. Mergand pe ideea asta, ne-am hotarat sa urcam pe partea dreapta, pentru a evita o intalnire periculoasa.

Dupa ce ne distram cu niste cai pe la baza varfului, incepe urcarea anevoioasa printre tufele de afine.

Desi fructele mici si negre sunt dintre cele mai bune pe care le-am mancat pana acum, tufele mari si dese nu ne ajuta deloc. Intre timp soarele s-a inaltat pe cer si desi sunt si cativa nori, partea asta de traseu este in bataia directa a razelor necrutatoare. Caldura si obstacolele de pe traseu ne fac sa inaintam cu greu. Nu stiu cat am facut pana sus, dar a parut interminabila urcarea. Norocul nostru ca macar varful era in umbra si am putut sa ne tragem putin sufletul la racoare.

Arjana nu a aparut inca in cadru, semn ca mai avem ceva de mers, dar cele doua varfuri “gemene” ce au rasarit in fata noastra par sa fie Vlascu Mare si Vlascu Mic. Dupa Boldoveni, astea sunt urmatoarele varfuri ce apar pe harta noastra saraca in detalii. Cu siguranta dupa ultimul varf din raza noastra vizuala o sa zarim si Arjana. Pornim la drum in plimbare relaxanta. Stam de vorba, ne amuzam, ne bucuram de priveliste.

Faptul ca pe aici nu exista poteca incepe sa se simta...si nu intr-un sens bun. Apar din ce in ce mai multe gropane in pamant, mascate de iarba arsa de soare, astfel ca la fiecare pas ne asteptam la surprize. Gleznele ne sunt intinse pe toate partile, iar mersul devine din ce in ce mai greoi, de frica sa nu ne rupem picioarele. Dar avem peisaje frumoase care ne mai alina durerea.

Pe masura ce ne apropiem de cel de-al doilea varf, despre care credeam ca este Vlascu Mic, incepe sa se contureze in fata noastra o culme ce isi schimba directia spre dreapta, pe directia noastra de mers. “Sigur nu este pe acolo traseul nostru. Trebuie sa fie un picior care coboara. Poteca noastra merge inainte si vom vedea si Arjana aproape.”, zice Sebi increzator.

Inainte de varf ne intalnim cu un cioban, care ne tine putin de vorba. Il intrebam de varfuri, iar raspunsul nu ne bucura prea tare. Nu am ajuns la cele doua varfuri Vlascu. O sa le vedem cand urcam putin mai sus.

Putin cam descurajati, pornim din nou la drum. Nici de aici nu se vede Arjana, iar urcusul mare ce se vede in departare ne cam taie din elan. E clar ca nu vom camp ape Arjana in seara asta. Dar unde sunt Vlascu Mic si Vlascu Mare. Pe harta par sa fie foarte aproape unul de celalalt, iar aici nu vedem doua varfuri “gemene” unul langa celalalt.

Lasand pozitionarea pe harta la o parte, Vlascu sau nu, pentru noi apa era cea mai importanta. Trebuie sa cascam ochii dupa orice mica sclipocire si sa ciulim urechile dupa orice susur. Cu asta in minte am pornit la drum.

Momentan traseul merge pe culmea pe care am crezut-o un picior de munte si este o portiune interesanta a traseului. Aici gropanele nu ne mai pun probleme, si avem chiar si o poteca mica pe care sa o urmam. In continuare afinele ne energizeaza, iar acum ca ne-am mai scurtat putin traseul, ne permitem sa facem pauze lungi si dese.

O data ajunsi in capatul culmii, poteca se pierde, iar gaurile neprietenoase isi fac din nou aparitia. Coborarea este destul de abrupta si solicitanta pentru picioarele noastre obosite. Noroc cu Mehedintii care ne zambesc frumos de pe partea cealalta si ne mai distrag atentia de la terenul accidentat.

De sus se vedea in departare un varf ce este precedat de o urcare lunga. Amandoi cadem de acord ca trebuie sa gasim un loc de cort pana acolo.

Suntem destul de obositi si nervosi pe traseul asta de creasta care nu ne iarta deloc. Eu sunt suparata pe mine...cum am putut sa subestimez atat de mult acest munte? Este adevarat ca nici nu sunt multe harti cu Muntii Cernei pe internet, dar poate daca as fi cautat mai multe jurnale, mai multe informatii scrise, ar fi iesit altfel. Acum faptul este consumat...data viitoare voi fi mai pregatita. Pana una alta, scanam imprejurimile dupa o sursa de apa.

Tot uitandu-ne in vale, vedem agitatie mai in fata. Oameni ce par sa care bidoane mari cu apa. Pe masura ce ne paropiem, ei coboara catre padure. Ajungem si noi in locul in care ii vazusem si nu gasim decat niste balti murdare si urat mirositoare. Poate o fi vre-un robinet ascuns pe undeva, ceva prin care au captat apa. Cautam, dar totul este in zadar.

Desi se apropie seara, atmosfera este sufocanta. Se simte ca am pierdut destul de mult din altitudine.

Inainte de urcarea aceea lunga, vazusem de sus o sa. Acolo vom pune cortul, iar apa, cu siguranta vom gasi mai jos unde incepe padurea. Nu este mult de coborat, dar inainte de toate, sa mergem sa lasam rucsacii.

Pornim pe curba de nivel, urmand sa urcam abrupt dintr-un foc sub sa. Am facut o alegere foarte buna, deoarece in drum spre locul de campat am gasit un izvor amenajat. Ne-am potolit setae, am umplut toate sticlele cu apa si am pornit la deal.

In urcare catre locul de cort, ne-am oprit la vorba cu un cioban. Stanile erau destul de jos, asa ca vom manca fara branza in seara asta. El s-a dus cu turma mai departe, in urcare catre varf, lasandu-ne pe noi linistiti in sa.

Locul este perfect. Muntii Mehedinti se vad superb…

… avem deschidere catre vest pentru a vedea apusul…

… sursa de apa este putin mai jos, iar cu putin noroc putem vedea rasaritul de la usa cortului.

Ne-am instalat casuta si am stat la soare sa ne mai bronzam putin ;)). Am dat telefon acasa, iar apoi ne-am bucurat de liniste. Mai avem atat de putin...Baile Herculane sunt la o aruncatura de bat. Dar pana acolo...ne asteapta Mehedintii. Desi trebuie sa ne intoarcem putin din drum ca sa ajungem in zona crovurilor, daca tot suntem aici, ar fi si pacat sa ii ocolim.

Absorbiti de priveliste si de discutii despre calatorie pana acum, nici nu ne dam seama cand se lasa seara. Catre vest sunt ceva nori, dar nu suficienti cat sa nu ne permita sa vedem apusul in toata splendoarea lui.

O data cu disparitia soarelui, intram si noi in cort si ne pregatim de somn. Suntem destul de obositi, asa ca fara prea multe cuvinte ne bagam in saci si ne lasam purtati in taramul viselor.

Ziua 13:

Alarma suna la ora rasaritului. Ne trezim pentru a-l admira din pat. Din pacate, in aceasta dimineata soarele isi face cu greu loc printre nori. Pare sa se cam strice vremea. Dar poate totusi ne mai cruta putin.

Vantul bate catre culmi si varfuri deja strabatute, iar in directia in care ne indreptam astazi pare sa fie mai senin. Poate avem noroc.

Ne apucam de strans cortul...Arjana ne asteapta.

Vantul bate suficient cat sa imi puna problema pantalonilor: scurti sau lungi? Ma gandesc ca poate norii se duc...si oricum prima parte a traseului este in urcare...asta e...indur putin pana mi se pune sangele in miscare. Scurti deci. Dar vai cat sunt de murdari. Nu au mai vazut sapun de ceva vreme :)). Asa ca Sebi se ofera sa imi dea pantalonii lui de pijama care sunt curati. Perfect :D.

Prima urcare pe ziua de azi mi se pare crunta. De dormit, am dormit bine, dar nu stiu de ce nu am spor deloc. Nici Sebi nu pare in apele lui. Poate de la oboseala acumulata pana acum, poate de la faptul ca nici nu am plecat bine si soarele a parasit taramul norilor...nu stiu. Cert este ca ne miscam cu lene.

Bucurie mare cand ajungem in varf si vedem ca mai avem de urcat un varf, iar in rest traseul merge pe curba de nivel sau coboara, pana in Saua Prislop. Varfurile gemene din fata noastra par sa fie fratii Vlascu (ulterior am aflat ca am dormit cu cortul sub Vlascu Mic, iar cele doua varfuri gemene separate de o sa, erau Vf. Zglivar si Vf. Iutii). Arjana este din ce in ce mai aproape, iar noi parca prindem putina energie.

Ne oprim, facem poze...oricum Arjana este tinta pentru astazi. Imi doresc sa dormim cu cortul acolo sus. Si asa avem doua zile castigate pentru leneveala. Dar sa privim putin si in urma, la culmea pe care am strabatut-o, cu toate varfurile ei mai inalte sau nu, pe care le-am strabatut matematic pana acum.

Pornim din nou la drum, in coborare, catre saua dintre cele doua varfuri. Cu cat pierdem din altitudine, simtim cum ne topim. Uitasem cum e sa mergi prin caldura mare. Ca sa ne luam gandul de la chinurile verii, povestim de copilarie, intamplari haioase si orice tampenie care ne mai trecea prin cap. Si asa, pas cu pas ajungem din nou sus, iar Arjana este si mai aproape.

De acum traseul este tot la vale. Dar cu cat coboram, cu atat era mai cald. Si cum la munte mai cobori si urcand :)), la fiecare varfulet mic pe care trebuia sa in infruntam la deal, energia scadea considerabil. Ne-am hotarat sa facem o pauza scurta in Saua Prislop, eventual poate ne luam si ceva branza proaspata, iar apoi sa infruntam Arjana.

Ajunsi fata in fata cu ultima coborare catre sa, amandoi ne uitam cam cu lipsa de chef la urcarea ce ne astepta. Dupa ce am analizat putin situatia ne-am decis sa ne cautamun loc bun de cort prin zona, iar pe varf sa urcam lejeri, mai ales ca a doua zi trebuia sa coboram cumva catre partea stanga a muntelui pentru a ajunge la poalele Mehedintilor, la intrarea pe traseul catre crovuri.

Am gasit un balconas perfect pentru cortul nostru cu priveliste catre Valea Cernei. Am ridicat casuta si am pornit catre sa in cautare de apa.

La stana parea sa nu fie nimeni. Am inceput sa strigam, poate ne aude cineva. Intr-adevar ne-a auzit cineva: cainii. Cum i-am vazut, ne-am indreptat repede catre padure. Am pornit prin padure, parale cu stana, in cea mai mare liniste, ca sa nu ne auda animalele si pentru a putea auzi susurul apei. Nu am gasit nimic. Dezamagiti, am revenit in sa si am inceput o coborare in cautare de izvor.

Nu a durat mult pana cand am gasit o sursa de apa, dar era destul de murdara. Sticle aruncate, lemne, noroi. Ne plimbam de-a lungul apei, doar doar gasim un loc in care sa fie mai filtrata. Nu am avut noroc.

Am gasit intr-un final un loc in care avea o albie cat o palma si o cadere asemenea si am inceput procesul de filtrare la frunza. Cu greu am reusit sa umplem sticlele si am pornit inapoi catre cort. Caldura cu foamea si setea nu fac o echipa prea buna, asa ca drumul inapoi este un chin.

La cort, analizam apa. Este inca destul de murdara. O lasam sa decanteze si avem si noi grija cand turnam sa punem la fiert. Intre timp, eu am trecut la costum de baie...macar sa ma bronzez si eu putin.

Sebi a gasit in trusa de prim ajutor niste pansamente ce puteau fi folosite pe post de filtru. Perfect. El s-a apucat sa filtreze apa, iar eu il energizam cu afine si pregateam cele doua supe la plic pe care le aveam la noi.

Apa este filtrata...burtile sunt ceva mai pline...iar lenea ne cuprinde. “Ehhh...lasa ca urcam pe Arjana maine.” Asa ca ne-am intins la soare sa ne relaxam. Am motait, am stat de vorba, am admirat peisajele. Detasare completa de orice problema sau program.

Fara sa simtim cum trece timpul, seara se apropie, vantul incepe sa bata mai tare, racoarea se instaleaza. Desi suntem la o altitudine mai mica, acum este mai racoare decat in alte seri. Vantul se inteteste si ne trimite la hainele mai groase pe care le aveam la noi.

Am urcat pe varful ce ne ferea privirile de spectacolul de apus, dar in aceasta seara soarele a disparut in nori. Goniti de furia naturii, ne-am indreptat repede catre cort.

Pare sa strice vremea prin munti. Vantul este destul de violent, iar faptul ca inca de dimineata am avut nori seriosi pe cer nu ne-a suras prea tare. Dar acum ne bagam in sacii caldurosi, iar maine vom analiza situatia mai pe indelete.

Ziua 14:

Pe la 5 dimineata, Sebi se trezeste brusc si deschide usa cortului. Cand ma uit la el, are ochii mari si o fata speriata. Scot si eu capul pe usa si privim amandoi dezlantuirea naturii. Deasupra Mehedintilor sunt nori furiosi, iar deasupra oraselor de dupa munte este furtuna. Nu se aud tunete, dar blituri sunt nenumarate. Mai trist este ca toata distractia pare sa se indrepte incet catre noi.

“Ce facem? Ne pregatim de mancare si plecam cu noaptea in cap?” Pana la urma ne-am mai intins cateva minute sa vedem ce se intampla. Bliturile s-au mai calmat. Asta e bine. Mai stam in saci pana pe la 6.

Furtuna s-a potolit, iar norii s-au mai risipit. Ne-am hotarat sa ne facem de mancare si sa vedem cum decurg lucrurile pana suntem gata cu totul.

Prin Cernei nu a inceput sa ploua inca. Din cand in cand avem parte si de cate o raza timida de soare. Dar, asta nu avea sa mai dureze prea mult timp, deoarece din vest pare ca vom fii atacati de nori. Dupa ce am strans totul am pornit in coborare catre Saua Prislop, cu gandul de a merge in vale, iar acolo sa ne hotaram ce facem mai departe.

Cand am ajuns in sa m-am sucit dintr-o data. “Vreau sa mergem pe Arjana!” Sebi nu a fost prea incantat de schimbarea de plan, asa ca bombanind pe sub mustata incepem urcarea prin padure.

Nu mai vrea…i-au ajuns atatea zile si nu se abtine sa isi exprime parerea. Nu ii convine deloc ca am schimbat planul de coborare cu unul de urcare, dar acuma, face un efort. Imi tot zice de vreme…ca o sa inceapa ploaia si nu e bines a ne prinda pe sus. Eu ma uit pe cer si mai vad si cate o raza de soare…cateva pete albastre de cer…poate totusi ne mai iarta cateva ore…sa ne mai bucuram de munte.

Urcarea prin padure nu este lunga, asa ca iesim destul de repede la gol alpin. De aici pare sa nu mai fie mult, dar afinele bune si mari ne cam tin pe loc. Ne-am pus pe mancat si dupa ce ne-am umplut burtile, am scos fiecare cate o sticla de jumatate de litru si am zis ca nu plecam pana nu umple fiecare cate una.

Bob cu bob…unele in sticla, altele savurate pe loc…nici nu stiu cat am stat acolo, dar a trecut ceva timp. Soarele mai aparea, dar doar pentru cateva secunde, apoi norii se mai plimbau pasnici pe deasupra noastra.

Eu am terminat prima challengeul, ajungand la rangul de sef culegator si apoi l-am ajutat si pe Sebi. Cand am pus ultima afina in sticla, surpizaaaa…a inceput sa ploua. Se pare ca pana la urma tot nu ajungem pe Arjana. Am incercat de atatea ori si de fiecare data a aparut cate o piedica. Varful asta nu vrea sa fie “cucerit”. Acum avem un motiv in plus sa revenim in Muntii Cernei.

Norocul nostru ca padurea era aproape, asa ca am fugit repede la adapostul naturii. Lui Sebi i-a revenit zambetul pe buze, vazand ca suntem din nou in coborare. La iesirea din padure ne echipam de ploaie si pornim la vale pe traseul ce coboara la Motel Dumbrava.

La inceput, traseul se mentine prin padure, asa ca suntem cat de cat feriti de ploaie. Mergem linistiti pe poteca, nu ne grabeste nimeni, asa ca incepem sa vorbim de una…de alta. Si foarte important…ce facem cand ajungem in Valea Cernei? Sebi nu mai vrea sa mearga in Mehedinti. Nu ii place ca s-a stricat vremea…au trecut atatea zile de ratacit prin munti incat nu ii mai sta gandul decat la tot ce e acasa. Refuza orice propunere de a ramane cu cortul pe undeva prin vale…vrea sa plecam cu trenul in seara asta. Eu sunt in stare de soc. Nu ma asteptam sa isi doreasca atat de tare sa plecam…si atat de repede. Nu mi-a trecut pana acum prin gand ca in seara aia o sa fim in tren in drum spre casa…mai aveam inca 2 zile in care sa stam in natura. Sunt foarte suparata. Nici eu nu pot sa zic ca sunt incantata de faptul ca s-a stricat vremea, dar nici nu ma pot impaca cu gandul ca in cateva ore o sa fiu in drum spre Bucuresti. Mai vreau sa mai stam…inca o saptamana daca s-ar putea…dar ce sa ii faci…nu suntem toti croiti la fel.

Fac tot posibilul ca pe masura ce pierdem din altitudine sa ma obisnuiesc cu gandul ca va urma o noapte dormita in tren, desi tot mai incerc sa-l conving si pe el sa mai ramanem.

Intre timp ploaia s-a oprit, iar poteca s-a transformat in drum. Ne apropiem de Dobraia. Aici gasim bunatati de mancat: zarzare rosii. Ne facem pofta si pornim mai departe.

Nu mai sunt atat de suparata. M-am hotarat ca daca tot vom pleca diseara, sa profit de putinul timp pe care aveam sa-l mai petrec in salbaticie si sa ma bucur de el din plin. Imi clatesc ochii cu privelistile ce ma inconjoara, imi umplu plamanii cu aer curat, iar sufletul imi este deschis ca o floare, pregatit sa primeasca tot ce este mai bun si mai frumos.

Pe restul traseului de coborare ne vitaminizam intens. Am gasit o gramada de mure, dulci si bune…iar la izvorul amenajat pe poteca ne-am infruptat din nou cu zarzare. Nu mai spun ca pe ultima portiune de drum am vorbit decat de ce ne era pofta din bunatatile de acasa.

Acum “acasa” era din ce in ce mai aproape. Eu inca eram prin tufele de mure cand Sebi se afla fata in fata cu ultima priveliste catre Mehedinti. Stiam ca in cativa pasi vom incepe ultima coborare catre sosea…catre “civilizatie”. Am stat putin acolo si am admirat muntii. Nu mai avea rost sa mergem in Mehedinti si sa stam in ploaie. Mai bine revenim si ne bucuram de ei pe vreme buna si poate chiar mai mult de 2 zile. Sunt atatea locuri ce au ramas nedescoperite de noi. Asa este cel mai bine.

Si asa ne-am luat ramas bun de la munti…am incheiat calatoria noastra prin salbaticie. Acum trebuie sa ne imbracam in straiele de oras. “Animalul” din noi trebuie sa se retraga incet pana la urmatoarea escapada.

Mi se pare greu sa inchei calatoria aici. Dupa ce a trecut atata timp, dupa atatea intamplari si mai ales dupa ce mi-a intrat in sange totul. Sunt din nou trista la gandul ca plecam.

In drum spre sosea, ma gandesc ca poate o noapte la cort aici in vale va face despartirea mai usoara maine. E totul prea brusc, ieri seara admiram Mehedintii si imi imaginam cum o sa fie prin Crovuri, iar acum totul s-a schimbat si trebuie sa plecam.

Inainte sa iesim in sosea, ne-am oprit sa ne schimbam. Daca tot vom fi printre oameni, sa fim cat de cat curati, asa ca incepem dusul la servetel si ne schimbam in incaltari mai comode. Aveam cale lunga de mers pana in Baile Herculane, iar bocancii nu erau cea mai comoda varianta.

In timp ce ne aranjam, a trecut pe langa noi un baiat. L-am oprit si l-am intrebat daca stie cati km sunt pana in Baile Herculane si daca are idee de vre-un mijloc de transport in comun pana acolo. “Nu aveti masina de aici. Imi pare rau ca masina mea este plina. V-as fi dus eu, ca o sa plec acum catre oras.”

Cat de trist. Va trebui sa mergem pe jos. Pai sa pornim la drum atunci. Poate totusi o sa opreasca cineva sa ne ia si pe noi. Mergem cam fara spor, iar la fiecare trecator facem cu mana. Nimeni nu opreste. :(

Dupa jumatate de ora de mers, norocul ni se schimba. O masina maricica, a trecut pe langa noi si a tras pe dreapta mai in fata. Este straina. “Oare a oprit pentru noi? E cam departe.” Si raspunsul a venit repede cand a coborat baiatul cu care vorbisem mai devreme. Masina era intra-adevar destul de plina, dar a reusit sa ne mai inghesuie si pe noi.

Pana in oras am stat de vorba despre munti. Ei ne-au spus pe unde au mai cutreierat, iar noi le-am povestit pe scurt “mica” noastra aventura. Drumul pana in Baile Herculane a fost lung. Cred ca daca mergeam pe jos ajungeam maine :)). In central orasului ne luam la revedere si pornim catre un local sa mancam si noi ceva.

Victima numarul 1: pizza. Ne e pofta de tot ce se poate manca in acest moment, asa ca ne lafaim cat se poate. Din pacate in acest local nu ne face nimic cu ochiul pentru desert, asa ca ne hotaram sa mergem in alta parte sa ne facem si pofta asta. Pe drum mai agatam un langos :)). Bun, bun.

Ajunsi in noul local, cat timp scanam meniul pentru desert, imi vine un miros de cartofi prajiti de la masa vecina. Instant pofta reactioneaza. “Sebi, imi e pofta de cartofi prajiti cu branza. Ce zici?” Si uite asa apare victima numarul 2. Ne comandam din nou de mancare, plus portie dubla de clatite. Poftele astea…Dar ce sa ii faci? Nu e ca si cum am manca atata zilnic nu? :)). Evident ca dupa ce terminam cartofii, desertul nu mai intra :)). Il luam la pachet.

Si acum urmeaza drumul catre gara. Greeeeu mai mergem. Suntem ca doua mingiute umflate. Abea ne deplasam. Avand in vedere ca trenul e tarziu in noapte nu ne facem problem. Ne oprim pe o banca in fata unui bloc. Eu tot trag sa mai ramanem o noapte. Cautam cazare. Dar oare se merita sa mai dam atatia bani pentru o noapte? Si pentru ce? Oricum probabil o sa stam in camera ca vine seara si suntem obositi, iar a doua zi plecam. Ne hotaram sa pornim din nou agale catre gara.

Ajungem intr-un final si la destinatie si mergem sa ne luam bilet. Pana vine trenul, ne minunam la cat frumoasa este gara si devoram si desertul care nu intrase mai devreme.

Intre timp m-am obisnuit si eu cu gandul ca mergem acasa…calatoria a luat sfarsit. Oricum, sunt prea obosita ca sa mai am orice fel de parere sau sentiment. Ritmul alert a fost curmat brusc in momentul in care am ajuns in oras, iar organismul a inteles ca se poate relaxa.

Pe drum catre casa am motait fiecare cum a putut. Pe la 6 dimineata eram in Bucuresti. Cand am coborat din tren simteam ca sunt intr-un loc strain. Eram ca un turist care a venit pentru cateva zile in vizita, urmand ca apoi sa se intoarca acasa.

Dar acum nu mai avem ce face, decat sa asteptam cu nerabdare urmatoarea iesire in natura, fie ea chiar si de o zi sau doua. Pana atunci, ne refacem puterile si numaram zilele. Ne revedem in urmatoarea aventura. :)

Joi, 28 iulie 2016 - 07:13 
Afisari: 2,353 


vulpitza