Din Valea Oltului in Baile Herculane - Partea a 2 a (Muntii Parang)

Prima parte a calatoriei o gasiti aici:

http://www.carpati.org/jurnal/din_valea_oltului_in_baile_herculane_-_partea_1/3360/

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Ziua 4

Suna alarma...parca suntem putin mai lenesi, comparativ cu celelalte dimineti...dar curiozitatea ma roade si ma urnesc din sac. Cu aparatul foto in mana, studiez peisajul ;)). Sunt cativa nori pe cer, dar ceva imi spune ca nu avem de ce sa ne facem probleme.

Astazi ne vom plimba pe potecile Parangului. Acestea vor fi o surpiza pentru amandoi. Suntem nerabdatori, asa ca ne apucam fiecare de treburile lui: eu ma ocup, ca de fiecare data, de micul dejun, iar Sebi se lupta cu impachetarea casutei.

Dupa ultimele doua zile, in care drumul a fost lung, iar mesele destul de sarace in vitamine, Sebi propune sa amestecam in apa pe care o mai avem niste pastile efervescente, pentru o vitaminizare rapida. O idee minunata, asa ca o data facut si sucul pentru drum, pornim catre Micaia.

Partea de traseu pana pe Vf. Pristosul nu mai este atat de relaxanta, precum a fost cu o seara in urma cand am parcurs-o fara bagaj...dar faptul ca e a 4-a zi, iar corpul sa obisnuit deja cu programul isi spune cuvantul. Destul de repede ajungem fata in fata cu prima urcare mai serioasa pe ziua de azi: Micaia.

Amandoi o privim ca pe o inviorare de dimineata si ii dam bataie. Urcam cu spor...vorbim de una de alta...si repejor ajungem sus, de unde vedem pentru prima data varfurile inalte ale Parangului.

Tot muntele se desfasoara in fata noastra si parca isi deschide bratele sa ne primeasca in inima lui. Norii jucausi de pe cer creeaza forme pe pamant, completand tabloul cum nu se putea mai bine. Vremea...peisajul...linistea...vantul care adie usor...toate elementele sunt prinse in acel moment perfect care nu vrei sa se mai termine.

Dupa ce ne-am relaxat toate simturile, am dat cate un semn celor de acasa (pana acum nu am avut semnal deloc) si fara sa mai zabovim, am pornit mai departe.

Traseul coboara lejer catre Saua Micaia si lacul omonim. Din ce citisem inainte de tura, pe aici ar fi apa...dar turma de oi pe care o vedem langa lac ne spulbera visele. De cum apare in raza noastra vizuala, Sebi incepe sa se precipite, la amintirea experientelor anterioare. Eu incerc din nou sa il linistesc...poate de data asta o sa fie altfel.

De la distanta numaram cainii mari si ne pregatim sufleteste. Dar pe masura ce ne apropiem, unul dintre ciobani porneste catre noi. “Uite, vezi? Vine spre noi? Sigur o sa isi tina cainii, altfel nu se obosea sa faca drumul, nu?” Intr-adevar ciobanul a iesit in intampinarea noastra. Trei caini mari si frumosi au venit cu el...ceilalti erau pe partea cealalta a perimetrului, cu cel de-al doilea cioban. Animalele s-au agitat putin ca sa ne arate ca sunt acolo, iar apoi s-au plimbat linistite pe langa noi. Ciobanul era fericit ca intalneste romani...pana acum numai straini trecusera si nu prea s-a putut intelege cu ei. Ne-a insotit pana cand am trecut de turma, iar apoi ne-am luat la revedere si am inceput urcarea pe un varfulet ce precede Vf. Galbenul.

Urcarea este mai pieptisa, dar nimic extraordinar. De sus vedem in fata Vf. Galbenul cu a sa momaie si cu o turma de oi ce parea ca vrea sa coboare. Numai bine...stam putin sa vedem ce fac si daca o iau la vale ne oprim noi pe varf sa rontaim ceva.

Intre timp, in partea stanga, catre Ranca, lucrurile nu erau prea senine...erau nori negri ce pareau sa se indrepte catre noi.

In spate, Micaia deja se juca de-a v-ati ascunselea, dar parca nu simteam inca motive reale de ingrijorare.

Dar ce face turma aia? Acum s-au oprit exact langa poteca. Am pornit timid catre varf. Daca primii ciobani au fost cumsecade, poate avem noroc si de data asta. Ca si in primul caz, ciobanul a iesit sa ne intampine. Era vorbaret...ne-a povestit de oi, de vreme...ne-am intalnit si cu o alta turma (probabil erau vecini ;)) ), alti caini, alti ciobani cumsecade...la baza varfului niste oameni veniti cu masinile ne-au oprit putin de vorba, iar apoi din nou singuri. Wow cata agitatie in ultimele 20 de minute. Totul s-a petrecut atat de repede ;)).

O data trecuti de Vf. Galbenul avem vedere directa catre Urdele si “frumoasa” sosea pe care vom merge o perioada. Bine, ceata vine...pleaca...vine...ne cam obtureaza privelistea, dar nu suntem prea deranjati de asta momentan.

Este aglomeratie mare in partea aceea. Vedem multi oameni care urca pe Vf. Papusa. Ne oprim sa mancam ceva dulce. Intre timp, grupul de turisti coboara de pe varf si suntem din nou singuri in ceata. Pornim mai departe, pe curba de nivel pana la sosea. Acolo bagam viteza, taiem serpentine, numai sa se termine o data cu betonul asta.

Pe sub Vf. Urdele, o femeie care se plimba cu bicicleta ne zice ca nu mai avem mult pana in pas. Parea sa fie om de munte asa ca profit si o intreb de Saua Mohorului...de surse de apa...detalii utile legate de traseul ce va urma. Ne uram ziua buna si pornim mai departe.

Incepem sa coboram incet pe sosea, iar apoi, traseul se abate catre stanga in coborare abrupta. Ajunsi in pas, ma gandesc ca poate gasesc sa cumpar niste branza de undeva. Am vazut de sus niste masini si o turma intr-un tarc.

Pornesc intr-acolo fara rucsac...decat cu o caserola si banii. Salut oamenii, le spun in cateva cuvinte ca vrem sa mergem prin Parang pentru urmatoarele cateva zile si ne-ar prinde bine o bucata de branza...dar raspunsul nu este cel asteptat. Oile erau sterpe...deci nu au branza. Dau sa plec, dar dupa ce fac cativa pasi ma striga inapoi. “Auzi, esti cu masina?” Sunt putin mirata de intrebare. “Nu. Ne plimbam prin munti de 4 zile. Suntem in trecere pe aici si ajungem in Petrosani peste cateva zile.” “Aaaa, vino-ncoace atunci. Uite, am niste branza de capra aici, din recolta personala. Ai in ce sa ti-o pun?” Cand am auzit asta mi s-a umplut sufletul de bucurie, dar pe partea cealalta ma simteam cam aiurea ca ii iau omului branza. Nu a acceptat niciun refuz si mi-a indesat o ditamai bucata in caserola. Cand am vrut sa-i dau bani, a spus ca nu se poate sa ii accepte si ne-a urat toate cele bune :).

Cand am ajuns la Sebi eram toata un zambet. I-am povestit cum au decurs lucrurile si a ramas mirat ca omul nu a vrut niciun ban. Deja ne-am indragostit de Parang. Oamenii pe care i-am intalnit pana acum pe aici au fost foarte cumsecade si in urma fiecarei interactiuni, am ramas numai cu sentimente bune si cu o stare de liniste in suflet.

Din Pasul Urdele, incepem urcarea pe Vf. Iezerul. Este ceata deasa in jur, asa ca nu vedem decat unde incepe, nu si unde se termina. Pare sa fie o urcare pieptisa, ceea ce inseamna ca o sa ajungem sus repede, nu? ;)) Asa a si fost, cu toate ca nu ne grabeam nicaieri. Dupa varful acesta, urma Mohorul, iar apoi saua ce ne va gazdui la noapte. Timpul nu ne preseaza...este vara...ziua e lunga...suntem in grafic.

Sus pe varf propun o pauza de masa...poate intre timp se mai duce si ceata. Mancam relaxati...Vf. Carbunele de langa noi ba-i aici...ba nu-i aici...dar totusi...speranta moare ultima.

Incepem sa strangem, si cand deschid rucsacul sa bag resturile...surpriza...un gandac...Scot un tipat...nu ca m-ar fi atacat sau ceva, doar ca am o mica fobie...Ca sa fie si mai bine, se baga mai adanc printre lucruri...perfect :|. “Sebi, am un gandac in rucsac...ma ajuti....? ;;)”. Incepe sa scotoceasca si intr-un final reuseste sa-l prinda. Era un misunator pe care l-am luat cu mine cand am strans toate cele din iarba de dimineata. Dar daca nu era singurul? Daca am unul si in sacul de dormit? Ganduri ganduri...dispareti ca uite a disparut si ceata :). Cat timp am rezolvat problema calatorului surpriza, ceata s-a retras incet in vale.

Intre Vf. Iezerul si Vf. Mohorul este o sa imensa. “Dar uite, traseul nu urca pana pe varf, il ocoleste. “ Dar tot este o diferenta considerabila de nivel. Ehhh...este ultimul hop pe ziua de azi...asa ca tot mai sus.

                                                                             - priveliste catre Vf. Iezerul -

Pe urcare soarele ne cuprinde in a sa imbratisare de foc...asa ca inaintam incet catre punctul in care poteca se va mentine pe curba de nivel, iar umbra ne va mangaia obrajii rumeni. O data ajunsi acolo, bateriile se reincarca repede si avem din nou spor, asa ca ne hotaram sa urcam si pe mohoratul de Mohor. Ceata ce pusese stapanire serioasa pe varf a zis sa ne faca putin loc si noua asa ca am lasat rucsaci mai jos, intr-o gaura deasupra potecii si am pornit la deal. De sus, facem cu mana Iezerului...si urmarim cu privirea culmea pe care ne vom plimba a doua zi...incercam sa identificam varfurile cu harta mentala pe care o avea fiecare la dispozitie...hai ca o sa urmeze o zi interesanta.

Nici spectacolul norilor nu este de neglijat...acestia incearca sa atace din vest, dar vantul estic le vine de hac. Incepem coborarea relaxanta catre rucsaci....dar unde i-am lasat? Am ajuns in poteca marcata si nu am reperat gropanul in care i-am abandonat. Parca i-am lasat mai in stanga de piatra asta...ba nu...mai in dreapta...hmmmm...Sebi are succes si ii gaseste.

Ne continuam traseul catre sa. Este bine ca mai avem ceva ore de lumina, pentru a gasi un loc bun de cort si apa de baut. Ne-am intalnit si cu un cioban care ne confirma ca mai in fata putin o sa gasim marcajul care coboara la Lacul Calcescu. La un moment, am avut in gand sa coboram la locul de campat de acolo, dar analizand mai bine situatia, am ajuns la concluzia ca ne-ar lua prea mult timp sa urcam inapoi in culme a doua zi. Plus ca, vremea este buna...nu avem niciun motiv sa coboram atat de mult.

Din sa privelistea este superba...vedem o parte din traseul pe care vom merg maine...pare sa tina curba de nivel pana spre Vf. Coasta lui Rus...

...iar in vale, se desfasoara Lacul Calcescu si Lacul Vida...sunt si corturi acolo jos ;))...

Initial am zis sa punem cortul undeva mai sus, dar coborand putin in cautare de apa, am gasit un balconas perfect pentru flacara noastra rosie.

Apa...nu se aude niciun susur aici...dar printre stancile de mai jos cu siguranta trebuie sa curga ceva. Am plecat in cautari...peste tot apa se prelinge pe stanca...nu poate fi captata...nu are debit aproape deloc... Putin mai jos gasim un izvor puternic, are tot ce-i trebuie... Avand in vedere ca inca e lumina, iar cu o seara in urma am facut baie la servetel, un dus rapid nu ar strica, dar pozitionarea acestei minuni nu este dintre cele mai bune pentru a face asta...am face echilibristica numai ca sa umplem sticlele...ehh...ne descurcam noi :). Cand am plecat dupa sticle si lucruri de schimb, am pornit de la izvor in dreapta pe curba de nivel...parea accesibil si mai scurt decat toata plimbarea pe care o facusem in coborare...iar la cativa pasi, am gasit locul perfect: apa iesea dinte stanci, avea si o mica albie in care putea fi captata, bolovani mari ne fereau de eventualele priviri foarte agere pe care ar fi trebuit sa le aiba cei de jos ca sa ne vada...nici nu se putea mai bine. Sebi a zis ca se ocupa de colectarea apei, iar eu am pornit catre cort.

Dusul a fost foarte revigorant...cu o apa rece ca gheata, in bataia ultimelor raze de soare. Cand am fost gata, a disparut si dansul incet, dupa culmea muntelui, lasandu-ne in umbra unei seri linistite de vara.

Ce final frumos de zi...ploaia ne-a iertat de data asta...norii de pe cer sunt acolo doar pentru a crea umbre intr-un tablou al asfintitului.

Am urcat pe un varfulet mic din zona, poate prindem semnal sa ii anuntam pe cei de acasa ca am ajuns cu bine la destinatie. Intre timp noaptea s-a instalat cum se cuvine, luna este prezenta la datorie, iar stelele ne fac cu ochiul din toate directiile.

Totul este in echilibru perfect: noaptea este linistita, vantul adie doar ca sa revigoreze natura...sa o pregateasca pentru o noua zi in care astrul de foc este stapanul cerului; luna ne zambeste frumos, dar nu capteaza toata atentia, asa cum ar face-o cand se desfasoara, plina de ea, cucerind toata bolta cu a sa stralucire, de data asta este in armonie cu licuricii care o inconjoara, iar impreuna contureaza silueta muntelui care se desfasoara ca o fortareata, in mijlocul careia sunt doar cei care vad adevarata bogatie.

Dupa ce ne-am bucurat de tot ce ne inconjoara...Sebi a mai rezolvat, cateva probleme pentru munca, am vorbit cu cei de acasa si ne-am indreptat agale catre cort. Am mancat, am dezbatut subiectul “furtuni pe munte” (mama era cam ingrijorata, pentru ca vazuse la stiri ca vremea prin Retezat nu era tocmai prietenoasa si din ce intelesese ea a fost chiar si un incident la lac la Bucura si bagase sperietii in noi putin) si ne-am culcusit in saci, ca sa ne odihnim cum se cuvine pentru ziua ce urma. :)

Ziua 5

Suna ceasul... Ceata din jur nu prea ne invita la plimbare, dar ne dezmeticim incet. Incepem sa strangem, timp in care sus in culme, se duce o lupta crunta intre vant si ceata. Oare cine va castiga? ;))

Dar elementele naturii nu sunt singurele care au o disputa in aceasta dimineata... Avem si noi un mic “razboi”, dar motivele au fost atat de intemeiate, iar cearta atat de serioasa incat nici nu mai stiu despre ce era vorba :)).

Ora este din ce in ce mai tarzie, iar plecarea nu mai poate fi amanata. Avem multe varfuri de vizitat astazi, asa ca pornim la “drum”.

Urcarea pe Vf. Setea Mare o facem prin ceata deasa, dar apoi se mai clarifica situatia. Pe masura ce inaintam, negura ramane tot mai in urma, astfel ca reusim sa dibuim frumoasa Caldare a Dracului cu ale sale lacuri.

Totul este perfect...in fata perdeaua gri este foarte subtire si parca fuge speriata din calea noastra...noi venim insotiti de o raza de soare care ne lumineaza poteca, iar in urma noastra ramane negura cea deasa, care nu indrazneste sa se apropie prea tare, dar ne urmareste indeaproape.

Poteca ingusta merge mai departe peste Vf. Setea Mica de unde ni se deschide privelistea catre Lacul Zanoaga Mare.

Ajungem repejor in Saua Piatra Taiata, de unde incepem sa coboram catre Saua Gheresul. De pe Vf. Piatra Taiata coboara o turma de oi, asa ca bagam viteza ca sa nu ne intersectam.

In aceasta sa pare sa fie un loc bun de cort...din ce vedem in trecere rapida este si o sursa de apa mai jos, dar momentan avem de toate asa ca nu zabovim. De o parte si de alta a traseului se deschid caldari mari cu lacuri. In partea dreapta este Lacul Gheresul, iar in partea stanga sunt lacurile Iesul si Lotrana.

Suntem din ce in ce mai aproape de Vf. Parangul Mare.

Urcarea pe Vf. Iesul o facem dintr-o suflare, Vf. Paclesa il ocolim prin ceata si incepem din nou sa coboram. In Saua Paclesa, negura ne iarta din nou, astfel ni se infatiseaza caldarea de la picioarele Parangului Mare, cu toate lacurile risipite: cel mai indepartat este Lacul Zanoaga Stanei; apoi urmeaza Lacul Lung, ce se prezinta ca o liniuta deaspura Lacului Rosiile; iar cocotat la loc de cinste este Lacul Mandra.

Parangul cel Mare este cu capul in nori, dar pana la el mai avem de trecut de domnul “Gruiu cel Stancos”.

Nu credeam vreodata ca voi urca pe varf de munte tinandu-ma de burta...nu de rau...ci de ras. A fost o urcare in care abdomenul nostru a fost lucrat extra de la hohote. Amuzamentul a inceput de la bobitele lasate de oile ce au iesit la pasunat de stanca pe aici. Dupa semnele lasate in urma, turma era mare...dar nu intelegeam de ce ar veni cineva cu bietele mioare pe un varf stancos...pe o potecuta atat de ingusta. Asa au luat nastere discutii despre oi alpiniste, parasutiste si alte sporturi extreme care ne mai treceau prin minte. Cu gura pana la urechi si cu lacrimi in ochi de la atata ras, am trecut de Vf. Gruiul si suntem fata in fata cu Parangul, care tot nu vrea sa se arate la fata. Ehh...lasa ca se duc norii pana ajungem noi acolo...:) Pana atunci, admiram Lacul Mandra.

In Saua Gruiul ne oprim putin la vorba cu niste oameni care coborasera de pe varf, iar apoi pornim in urcare abrupta. Acesta este cel mai inalt varf atins in calatorie, iar urcusul este destul de solicitant. Poteca urca pieptis, iar planul era sa nu ne oprim pana sus. Urcam constant...de data asta nu mai vorbim, ci ne pastram suflul. Facem si o mica intrecere, iar cand simtim ca ne apropiem incepem jocul mental: “Gata...aici e!”, dar dupa cum bine se stie, rar se intampla sa fie acolo. Dar nici mult nu mai era, asa ca mentinem ritmul.

Am ajuns pe vaaaarf!

Ceata tot acolo este dar bate in retragere, asa ca avem ceva vizibilitate catre lacurile din caldare si catre traseul ce urma sa-l strabatem. Suntem foarte bucurosi ca am ajuns sus la o ora rezonabila. Si inafara de urcarea de final pe care am facut-o intr-un ritm mai alert, traseul a fost o plimbare frumoasa in natura.

Dupa cateva poze, ne asezam la masa. Intre timp au mai venit pe varf niste baieti foarte galagiosi. Mai bucura-te de liniste daca poti. Incercand sa facem abstractie de circul de mai sus, altceva ne capteaza atentia. Din departare, se auzeau niste zgomote puternice de parca se rupea muntele in doua. Parca erau niste trosnete puternice, amplificate si de caldarile imense ale muntelui. Nu se auzeau ca niste tunete, dar norii negrii si nervosi care veneau din est spuneau alta poveste. Am strans repede tot si am pornit in viteza pe poteca ce coboara catre Vf. Gemanarea. Am mers atat de repede ca parca ne-am teleportat pe el. Zgomotele asurzitoare erau din ce in ce mai aproape, iar Marele Parang era acum o mare negura. Ce poate sa lipseasca din acest tablou minunat de dezlantuire a naturii? Pierderea traseului. Se rezolva imediat.

De pe Vf. Gemanarea se desprinde si culmea Slivei. Acolo este un marcaj mare pe o stanca, iar poteca evidenta face dreapta pe langa bolovan. In rest numai ceata, asa ca in alergarea noastra am mers mai departe. Traseul fiind bine marcat, ma asteptam ca la cativa pasi dupa aceea sa mai vad un marcaj, dar acesta intarzie sa apara. Mai mergem putin si reiau in minte traseul. Poate ca nu am vazut marcajul...ma uit in spate...nici pe sensul celalalt de mers nu se vede nimic. “Sebi, nu cred ca e bine pe aici. Nu am mai vazut marcaj si sunt multe pietre pe care ar fi putut sa apara.” Ne intoarcem. Poteca evidenta este singura din zona... In acel loc, traseul coboara putin intr-o “groapa” asa ca Sebi apuca putin mai spre stanga si urca pe iarba...a gasit marcajul pe o piatra, mai sus. Acolo incepe sa se formeze si poteca pe care o urmam in graba mai departe.

Coboram din nou intr-o zona cu multe gauri in munte si zarim de sus una in care sunt amenajate frumos, cu pietre, doua locuri de cort. Intr-o alta groapa mai micuta, la cativa pasi de noi se mai vede un cort ce pare sa fie gol. Coboram in zona amenajata si ne instalam repede. A inceput sa picure incet, dar norii negrii si nervosi erau la o aruncatura de bat de noi. Aruncam totul inauntru si asteptam.

Ploaia incepe din ce in ce mai furioasa, iar lumina ce se percepe prin tenta cortului scade in intensitate. Incepem sa ne concentram asupra directiei din care se aud tunetele si concluzia este ca avem de-a face cu nori incarcati din partea stanga, din nord - est, dar si din fata, din sud - est. Sper sa nu se intersecteze chiar deasupra noastra. Momentan secundele dintre fulger si tunet sunt multe, asa ca stam linistiti...dar nu pentru mult timp. Ploua foarte tare, iar podeaua cortului nostru incepe sa devina din ce in ce mai moale. Solul nu absoarbe apa deloc, iar gaura in care ne-am bagat noi incepe sa se umple rapid cu apa. Intre timp, secundele dintre blit si gong au devenit mai putine...ploaia nu vrea sa o lase mai moale...ce sa facem?

Sebi vine cu ideea de a muta cortul mai sus putin...eu ma tot gandesc ca poate se opreste...dar nu e sansa de asa ceva. Ne punem saci de gunoi in picioare si iesim sa luam cortul pe sus. Il tragem din balta, putin mai sus si ne bagam repede inauntru. Suntem uzi acum dar nu mai conteaza. Singurul lucru la care ne gandim este sa scapam cu bine din aceasta dezlantuire a naturii. Intre timp, numarul secundelor dintre fulger si tunet a scazut la 10, semn ca furtuna este din ce in ce mai aproape.

Stam in cort si incercam sa ne imaginam ce este afara. Vorbim despre nimicuri, dar intre timp calculam cam cat de aproape este tot haosul de noi...si sa nu uit: “Sebi, vrei o eugenie? :)))”

Problema matematica devinde foarte simpla, deoarece intre fulger si tunet este decat o secunda...dezmatul se petrece chiar deasupra noastra. Ne tinem in brate si ne rugam ca totul sa treaca mai repede. Acele cateva momente in care am fost in bataia pustii pareau ca nu se mai termina. Cand tunetele au inceput sa se auda din spate, am respirat usurati...zambetul a aparut larg pe fata, iar bucuria de a fi in viata ne-a umplut sufletul.

Din fata se mai auzeau tunete, dar erau detul de departe si se deplasau in partea dreapta. Traiectoria era una directa catre Retezat.

Ploaia continua furioasa...daca plecam acum o sa ne ude pana la piele in primele 2 minute. Am cazut de comun acord ca daca nu se opreste pana la ora 18:00 vom gasi pe aici un loc bun pentru cort. Pe harta nu mai parea mult pana la refugiul Carja, dar cum niciunul dintre noi nu stia exact cat mai este si nici cum se prezinta traseul pana acolo, ne-am gandit ca poate e mai bine sa nu ne prinda noaptea prin te miri ce parte neprietenoasa a culmii.

Pana la urma ploaia s-a linistit considerabil, asa ca ne-am pus gecile impermeabile pe noi si am inceput sa strangem. Am dus cortul asa montat mai sus pe iarba. Eu am ramas sa il strang, iar Sebi s-a intors sa adune cuiele din piscina. A intrat aproape innot dupa ele :)). Crescuse nivelul apei pana la genunchi. Daca ramaneam acolo ne inundam repede.

Casuta noastra arata de parca a sarit peste programul de stoarcere. Am scuturat-o cat de bine am putut si am bagat-o repede in sac. Cine stie ce ploaie incepe iar. Trebuie sa ne punem in miscare cat se poate de repede.

Au mai trecut pe langa noi oameni grabiti, iar printre ei s-a aratat si posesorul cortului care plutea linistit in cealalta balta. Mergea agale pe poteca, cu un lemn destul de mare si ud in mana. L-am intrebat daca este bine si ne-a raspuns ca da, dar cu siguranta toata experienta a avut un impact puternic asupra lui, avand in vederea ca ne-a povestit ca fulgera in fata lui pe poteca. Am mai schimbat cateva vorbe, despre traseul pe care voia sa il faca si dupa ce ne-am asigurat ca este intr-adevar in regula, am pornit mai departe pe traseu.

Vremea este in continuare inchisa, dar pericolul de a ne transforma in scrum a trecut. Traseul mai departe este domol. Singura urcare pe care o mai avem este pe Vf. Carja. Dupa aceea ne asteapta refugiul. Dupa o zi atat de incarcata, ne gandim decat la momentul in care ne asezam linistiti si ne pregatim de somn. In coborare catre refugiu, picioarele o iau la vale cu viteza, timp in care analizam de sus vaile din stanga si din dreapta in care ar trebui sa coboram sa luam apa.

Avand in vedere ca atunci cand am facut planul pentru tura nu am luat in considerare o noapte dormita aici, ideea era sa ajungem la lacul Mija, nu am cautat nicio informatie despre acest refugiu. Stiam de existenta lui si doar atat. Asa ca mare ne-a fost mirarea cand am descoperit ca nu se putea sta in el in conditii bune. Acolo ne-am intalnit cu cei care au mers cu viteza mai departe dupa furtuna. Se pregateau de plecare catre Statia Salvamont de sub Parangul Mic. Ziceau ca in 2 ore ajung acolo. Ce veste buna. In cazul asta avem si noi timp sa ajungem in zona lacului Mija. Am pornit la drum.

In urma, Vf. Carja este cu capul in nori. In jur atmosfera se mentine inchisa, dar privind spre Retezat, reperam furtuna ce ne-a speriat atat de tare. De data asta privim spre ea zambind si cantandu-i sa se duca...sa ne lase in urma ceruri senine.

Am mai cantat...am mai vorbit...ne-am amuzat...si destul de repede am ajuns la intersectia dintre traseul de culme si cel care coboara catre Lacul Mija. Apucam poteca in partea dreapta si coboram cu viteza...seara se lasa incet. In fata noastra se desfasoara culmea Mija ca o silueta in lumina serii linistite. In partea stanga se deschide valea...mare...impadurita...si cu ceruri mai luminate. O privesliste frumoasa pentru un final de zi.

De sus de pe poteca nu vedem niciun lac. Poate o fi mai jos...Oricum pe masura ce coboram, ochii ni se plimbau prin toata valea dupa un loc bun de cort. Si si-a facut aparitia si micul balconas pe care ne vom aseza. Eram increzatoare ca nu vom mai avea surprize meteorologice, asa ca voiam sa ne asezam intr-un loc in care sa avem deschiderea vaii in fata, nu inghesuiti undeva...ascunsi de toata frumusetea ce se profila in jurul nostru.

Ajunsi la locul stabilit, scoatem cortul si incepem scuturarea. Si uite asa, cum fluturam eu singura camaruta a casutei noastre, am observat ca pe podeaua neagra se observa niste “pete” foarte mici albe. Mici gaurele si zgarieturi si-au facut aparitia in podea. “Sebi....avem o problema...:(“ I-am prezentat situatia si intristati, ne-am apucat sa montam cortul. Cat timp eu am ramas sa finalizez instalarea, el s-a dus caute lemne sa facem un foc. Din pacate totul este ud :(. Se pare ca singurul mod prin care putem tine animalele la distanta in seara asta este sa ne agitam, lucru de care se ocupa Sebi. Face galagie de rasuna toata valea, in speranta ca animalele isi vor vedea de treburile lor cat mai departe de noi.

Inventarierea gaurelelor din podea a luat sfarsit, iar concluzia este ca in seara urmatoare, cand vom fi in oras, vom scoate din trusa de prim ajutor a cortului peticele. Rupturile erau micute si majoritatea superficiale, asa ca materialele pe care le aveam la noi erau suficiente pentru a remedia problema.

Seara ne invaluie usor si stim ca va trebui sa gatim cat inca mai avem un strop de lumina, dar nu ne este foame. A fost o zi prea plina ca sa ne mai gandim la mancare. Va trebui sa ne si hranim...suntem slabiti, chiar daca pe moment nu simtim asta...dar momentul de bucatareala este amant putin...

Stam in cort si reluam ultimele cateva ore din aceasta zi lunga si grea. Ne gandim la greselile pe care le-am facut...incercam sa ne dam seama cum ar fi fost mai bine sa procedam...oare am grasit ca ne-am oprit acolo?...ce alt loc ar fi fost mai potrivit?...era mai bine daca continuam pe traseu prin furtuna?...ce prostie ca am rupt cortul...oare suntem in siguranta aici?...ce facem daca ne ataca un urs?...multe intrebari...multe ganduri urate ne invadeaza mintile in acele momente...si suntem tristi...suparati pe noi ca nu am fost mai atenti...nu am avut mai multa grija...

Din fericire aceste momente de neincredere si de tristete se duc repede...realizam si multumim ca suntem teferi...in loc sa fim suparati, mai bine tragem concluzii: am fost pusi intr-o situatie “de criza” si cu toate astea ne-am pastrat calmul; am pierdut traseul dar nu am disperat, ci am incercat sa fim cat mai rapizi in regasirea lui; abea acum realizam ca atunci cand am cautat un loc pentru cort, am analizat foarte repede spatiul din jurul nostru si ne-am hotarat asupra unui spatiu ferit, chiar daca nu am luat in considerare posibilitatea de a fi inundati. Se mai intampla sa mai si gresim...suntem oameni...Important este ca nu ne-am pierdut cu firea si am facut o echipa buna. Cat despre micile ciupituri si zgarieturi de pe podeaua cortului...sunt doare detalii intr-un tablou mult mai complex...macar acum isi merita pe deplin numele de “Petic” :D.

O data cu revenirea zambetului pe buze, apare si pofta de mancare, asa ca ma pun pe gatit pana nu se duc si ultimele raze de soare. Cerul este din ce in ce mai senin...stele incep sa ne faca cu ochiul una cate una...se anunta o noapte linistita.

Cu mancarea pusa departe printr-un boschete numai de Sebi stiut ;))...cu o luminita aprinsa in veranda, doar doar animalele ne vor confunda cu un licurici mai mare :P...si cu ganduri linistite...ii permitem noptii sa ne imbratiseze asa cum doar ea stie si sa ne poarte in taramul viselor...acolo unde nimeni si nimic nu ne poate face rau vreodata... :)

Ziua 6

Suna alarma...O opresc si ne culcusim mai bine in saci. Este ultima dimineata in Parang. Avem traseu scurt astazi asa ca ne permitem sa lenevim. Soarele ajunge la noi destul de greu, dar din momentul in care pune raza pe noi, este imposibil sa mai stam inauntru. O noua dimineata insorita... o noua zi frumoasa ne asteapta.

Sebi se apuca de strans cortul, dar nu inainte de a face o scurta prezentare de moda, marca “Petic”, iar eu ma apuc de pregatit micul dejun in timp ce fac plaja linistita la soare.

Intre timp coboara si o turma de oi, iar unul dintre ciobani, se duce mai departe putin, se dezbraca de toate cele ciobanesti si se pune la plaja. Este prima data cand vedem asa ceva :))).

Cu bagajul facut si cu burtile pline, pornim in urcare catre culme. Astazi este o zi de plimbare relaxanta. Traseul catre Parangul Mic este foarte lejer...vremea este buna...ce poti sa ceri mai mult?

La Lacul Mija tot nu am ajuns...va ramane pentru data viitoare...dar culmea muntelui am facut-o de la un capat la celalalt. Acum stam pe ultimul varf din Pranag si ne cuprind sentimente de toate felurile: bucurie pentru tot traseul parcurs pana acum si o mica tristete ca trebuie sa coboram de pe acest munte frumos, cu care am format o legatura atat de stransa si din care mai avem atatea de vazut...multe vai de colindat...lacuri de vizitat si poteci de batut. Este un loc in care cu siguranta vom reveni pentru a-l explora mai pe indelete.

Acum, insa, traseul nostru merge mai departe catre orasul care ne asteapta acolo jos si care nu reprezinta decat un scurt popas in drumul calatorului, adevarata destinatie fiind tot pe culmi frumoase, prin vai adanci si pe poteci salbatice. Este vorba de Muntii Retezat, care momentan sunt cam acoperiti de nori. Dar suntem increzatori ca furtuna ne-a ascultat cantarea si ne va permite sa ne continuam calatoria.

Cu privirea mai mult in urma, incepem coborarea catre oras. In drum catre Hotel Rusu, am vazut o masuta, mai jos de drumul forestier, amenajata parca special pentru noi si ne-am oprit sa terminam dulciurile pe care le mai aveam si sa ne hotaram incotro ne indreptam o data ajunsi in oras. Semnal este, asa ca incepe distractia. Nu vrem ceva foarte scump...la urma urmei avem nevoie decat de un pat in care sa dormim si un dus, pe care il asteptam cu nerabdare. Un telefon ramane fara baterie, asa ca trebuie sa ne hotaram repede. Alegem cateva locatii si ne reluam coborarea...dam comanda de taxi si avem norocul ca prima varianta de cazare sa fie una buna. Au camere libere asa ca mergem sa ne instalam.

Suntem in civilizatie si avem atatea de facut. Dar cel mai important lucru este o baie. Au trecut atatea zile de cand nu am mai simtit apa calda pe piele...Dupa relaxare, eu m-am pus pe spalat haine, care de care mai murdare, iar Sebi s-a ocupat de niste probleme pe care le avea la servici. Cu toate treburile terminate, ne imbracam cu cele mai curate haine, pastrate special pentru oras ;)) si coboram la masa. Dupa atata piure la plic si cus-cus, o pizza este binevenita, asa ca ne rasfatam cum putem mai bine.

Dupa ce mancam, pornim la cumparaturi. Ce e drept, ne miscam cam greu dupa masa copioasa, dar afara vremea este buna, iar Lidl-ul nu este chiar atat de departe. Oricum se zice ca dupa ce mananci e bine sa faci o plimbare, asa ca a picat la fix. O data incheiata sesiunea de cumparaturi, revenim in camera. Eu impart mancarea astfel incat sa avem rucsacii echilibrati, iar Sebi lipeste cortul. Ne bagam la somn devreme. Nu am mai dormit de mult in pat, fara sa fie nevoie sa ne ferim de vre-o piatra ce ne gadila printre coaste, asa ca somnul este linistit si odihnitor.

Va urma...

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Partea a 3-a o gasiti aici:

http://www.carpati.org/jurnal/din_valea_oltului_in_baile_herculane_-_partea_a_3_a_muntii_retezat_/3369/

Vineri, 13 mai 2016 - 06:47 
Afisari: 2,996 


vulpitza