Din ospatul naturii (spre Culmea Berzuntilor)

     Ne trezim buimăciți de schimbarea orei și încă osteniți de la munca prestată cu o zi înainte la grădină. Față de ieri, când a fost o zi însorită și numai bună de drumeții, azi avem negură pe munți și nori groși la o altitudine destul de înaltă. Vremea este închisă, dar nu dă semne că va fi și ploaie.

     Cu toate acestea, ne vine ideea să sărbătorim Floriile mergând la Sfânta Liturghie, la schitul din Plai. Pregătim la repezeală bagajul (conserve de ton, pește fript, icre, zacuscă cu pește, două căpățâni de usturoi, vin și apă) și ne îmbrăcăm suficient de subțire încât să nu ne fie cald la urcuș. Ca niște creștini adevărați ce suntem, nu mâncăm nimic, pentru că e sfântă zi de duminică. La auzul planului nostru, tanti Dia (mătușa noastră, care păzea pe aici oile în anii ’30) se însuflețește și ne urează drum bun.

     Ideea drumeției ne-a venit destul de târziu, așa că la ora 10 suntem abia la baza dealului. Turma de oi de la tanti Mandița e străjuită de câini gălăgioși care ne cășunează psihic, tăindu-ne amarnici calea. Pietrele și o bâtă de ocazie ne dau sentimentul siguranței și trecem mai departe. E destul de târziu, dar aceasta nu e o problemă majoră, pentru că în câteva minute suntem la Stâncă suflând ca niște locomotive. Resimțim serios oboseala de ieri, dar rezistăm... Ajungem în Stejări, unde vântul bate mâncând pământul. Siluetele sonore ale bisericilor din Dărmănești, sclipind argintiu din spatele dangătelor de clopot, ne amintesc de sfințenia zilei de azi. Ne reculegem printr-o scurtă rugăciune, după care ne continuăm drumul.

     O luăm pe coastă către Poiana Stânii, mergând paralel cu Pârău’ cu Apa. Către Poiana Stânii găsim crengari de fag din care ne facem bâte, pentru că în depărtare, către Lacul Pufului, am întrezărit o altă turmă de oi. Nu de oi ne temem, ci de câinii care le păzesc. Bâtele le ducem cu greu în mâini din cauza bătăturilor de ieri, de la mânuitul toporului. Din Poiana Stânii ni se deschide o priveliște pitorească spre Comănești, dar nu suficient de pitorească încât să trecem cu vederea norii cerniți care se abăteau amenințător dinspre nordul depresiunii. Ne îmbărbătăm cu gândul că la schit vom mânca, așa că întindem pasul. Oboseala de ieri și stomacul gol fac casă bună, așa că picioarele ne ajută din ce în ce mai puțin.

     În fața ochilor ni se deschide o vale defrișată, presărată ici-colo de fagi bătrâni, cu inscripții mai bătrâne decât noi. Urcăm un versant presărat cu puieți care îi dau o înfățișare sălbatică. Cu toate că nu e decât un povârniș amărât, nimic nu sugerează prezența omului, ci mai degrabă a unei haite de lupi. Fără să ne dăm seama, începem să vorbim despre poveștile cu iele și cu lupi. Andrei vede un fag singuratic, care îi amintește de copacii solitari cu oameni spânzurați de prin filme. Urcăm costișa cu gândul că din vârf vom vedea ce avem de făcut. Partea bună e că abia am ieșit din iarnă, așa că măcar nu trebuie să mai avem grija șerpilor din aceste tufișuri.

     Ajungem cu chiu, cu vai în vârf, dar următorul lanț de vârfuri e în negură. Ce să facem? În ce direcție să o luăm? Singura speranță pentru orientare era turla bisericii, pe care o vedeam tocmai de la Ciritei, când eram la coasă, dar pe care nu o putem vedea de aici, din apropiere. Îi arăt lui Andrei următorul vârf, care se ridică dincolo de Fundul Bursunii, iar el își amintește exclamația pe care a avut-o tanti Dia: „e departe, e departe”.

     O luăm pe culme, la dreapta, căci se vede un grui mai înalt, de unde probabil avem o perspectivă mai bună. Urcând gruiul, pe poteca argiloasă observăm urme clare de lup, iar sub vârf găsim zăpadă. Parcă suntem într-o altă lume. Totul este din ce în ce mai neobișnuit. În stânga începe o pădure de conifere deasă și întunecoasă. Ne apucă sentimente stranii, așa că evităm cărarea care merge pe sub poala pădurii.

      În vârf ne dăm seama că pe aici am trecut când am mers la Bursuna, la izvorul cu apă minerală. Istoviți, ne pregătim să mâncăm. Vântul bate cu putere, gata să ne ia pe sus. Coborâm sub creastă și ne așezăm pe frunze uscate, în pantă, la rădăcina unui fag uitat de vreme. Dăm să mâncăm, dar la toate elementele de sălbăticie se adaugă acum vântul care dă glas de taină pădurii. Hotărât lucru, codrul acela de conifere e prea aproape de noi. Ne gândim la planul B al naturii, acela al posibilității de a se autoinvita la masa noastră niște lupi. Ca să ne priască masa de Florii, ne ridicăm și coborâm către vârful Scărișoarei. Ne instalăm strategic pe buza unui hău împădurit, de unde nu poate urca nimic până la noi. În spate, pădurea prin care am coborât e destul de departe. Ne așezăm pe mușchi, la rădăcina unui fag, cu regretul că nu avem un mal după care să ne adăpostim de vânt. Suntem destul de înghețați, dar ne punem speranțele în usturoi și vin. Conservele de ton ne ung la suflet, usturoiul de asemenea, dar din cauza frigului nu-i simțim tăria. Mâncăm tonul și bem câte un pahar de vin. Aseară vinul părea acru și coclit, dar acum parcă e dulce. Păcat că nu avem nimic cald. Pentru că suntem deja înghețați, ne ridicăm și plecăm.

     Coborâm Scărișoara în fugă, iar rezultatele nu întârzie să apară: picioarele ne tremură, pășim nesiguri, dar ne-am încălzit. Lăsăm panta domoală a Scărișoarei și coborâm pe la stânga, pe povârniș, unde drumul e mai însuflețit. Aproape de temelia Scărișoarei ne oprim și întindem masa într-o urmă de albie, unde vântul nu răzbate. Continuăm aici masa, dar de data aceasta simțim usturoiul la adevărata lui intensitate. Cum am putut sus să mâncăm aproape câte o căpățână de usturoi fără să ne ardem? Aici ni s-a aprins limba numai cât l-am gustat.

     Mâncăm, ne cinstim, ne tragem sufletul, apoi pornim în fugă către Urzica. Avem tendința să ne oprim, puterile ne lasă, dar ascultăm ritmul bocancilor izbind pământul, iar acest lucru ne dă ceva putere. Când ajungem la drum, la podul de peste pârâu, ne oprim. Aveam intenția să mai urcăm și către Groapa Fetii, dar înțelepciunea neputinței ne-a făcut să o lăsăm baltă. Neputință? Când să începem coborârea în ritm de melc pe drum, lui Andrei îi vine ideea să o luăm de-a dreptul, peste Stejări. Spirit de lupător. ăi am urcat! ăi am ajuns și acasă!

(28 martie 2009)

 

P.S.

     Tanti Dia ne felicită că nu ne-am abătut mai încolo.  Lupii „umblă cu puița”, iar o întâlnire cu asemenea lighioane ar fi fost lipsită de pitoresc.

     După-amiaza a început să plouă, iar noaptea a nins. Dimineața lui 29 martie a fost salutată de munți cu pleată albă, zăpada ajungând până pe Chirgus.

Sâmbătă, 8 ianuarie 2011 - 11:40 
Afisari: 1,839 


iorest