Din dor de abrupt - 9 aprilie 2022 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unor drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune. Rugăm cititorul să ţină cont de faptul că condiţiile din teren sunt în permanentă schimbare, iar simţirea pe care autorul încearcă să o transmită este pur personală şi nu ne scuteşte de eventualele traume pe care le putem suferi atunci când muntele ne scoate obstacolele sale în cale. Fiecare călător în natură trebuie să fie conştient de riscurile asumate şi este total responsabil de viaţa şi sănătatea sa.

După cum se observă în acest an mama natură ne-a servit câteva porţii menite să ne ducă cu gândul la libertatea sa de mişcare. Un început de iarnă destul de întârziat, o porţie zdravănă de frig şi ninsori veşnic însoţite de un vânt nebun ce parcă dorea să ne alunge din cotloanele umblate de îndrăgostiţii traseelor mai puţin marcate. Am avut parte şi de ninsori zdravene, de troiene cum nu s-au văzut de mulţi ani în zonele civilizate. Primăvara a adus un val de căldură consistent, presărat ici şi acolo de răciri bruşte. Toate acestea au creat cadrul ideal care să ne provoace să intuim realitatea din teren, să găsim formula ideală prin care să ne astâmpărăm dorul de stâncă şi să ne conservăm integritatea fizică şi mentală.

În ultima perioadă, de la o zi la alta, îmi părea că pixelii albi sunt tot mai puţini pe imaginile surprinse de camerele web din zonele înalte. Cum mă frigea un neastâmpăr şi îmi doream să simt talpa bocancului urcată pe colţari, am încercat să îmi fac o idee cât mai apropiată de realitate. Două poze primite prin bunăvoinţa lui @rupi2003 nu îmi dădeau pace, zona părea perfectă pentru o încercare de iarnă pe Valea Hornului. Fac o strategie şi aştept condiţiile meteo favorabile. Mă gândesc la retragere şi îmi spun că nu aş vrea pe Gălbenele, parcă simt că e prea mare zăpada acolo. Nu sunt împăcat cu meteo din weekend-urile în care aş putea ieşi şi mă bucur când văd anunţul pe care @ruxandrav la postat referitor la starea zăpezii pe văi. Bucuria s-a născut din două motive: tura lor a fost una reuşită, intuiţia legată de Gălbenele a fost corectă. Pe când pare că astrele sunt aliniate aflu că Florina are o perioadă aglomerată şi nu este tocmai în formă maximă. Mă bucur că are puterea de a renunţa şi îşi exprimă ferm gândurile. În acelaşi timp ştiu că îşi doreşte foarte mult să ne reîntoarcem pe Hornului şi încerc să nu îmi potolesc acum dorul cu această vale. Aşadar încep să caut alternative.

Nu ştiu dacă sunt în formă maximă, a trecut o lună de când nu m-am întâlnit cu înălţimile. Nici nu pot să spun că am stat în această perioadă. Am verificat, alături de un grup minunat, noile amenajări din Cheile Borzeşti unde am reuşit să duc şi pe „fetiţa” mea dragă, o căţeluşă foarte independentă şi veşnic adolescentă. Într-un singur loc a avut nevoie de tractare, dar încrederea ei în mine este mare. Îmi amintesc de ziua în care am parcurs cu un grup mai mare, pe timp de vară, o rută nemarcată ce duce pe Pietrosul Rodnei iarna în condiţii destul de sigure. Am vrut să le arăt coechipierilor un traseu inedit, dar am rămas cu un plus: imaginea patrupedului meu care se urca pe fiecare stâncă ce surplomba peretele să admire peisajul. Revenind în chei, am trecut din nou prin via ferrata din Turzii însoţind un prieten drag care are nevoie de adrenalină din când în când. Am mai prins şi o zi cu o plimbare de grup în zona lacului Tarniţa. Profit de ocazie să încurajez doritorii să vadă frumuseţi pentru care nici eu nu mi-am făcut timp până mai zilele trecute. Cireaşa de pe tort la aceste ture de mentenanţă a fost o nouă parcurgere a primei părţi din Muchia Juniorului, de la bază până în Marele V. Am făcut echipă de trei. Am mers cap, am avut doi secunzi fiecare pe câte o semicoardă. Au venit majoritatea traseului simultan, mai puţin o porţiune de creastă ascuţită. Am suplimentat asigurările cu mobile, parcă nu vrea nimeni să penduleze pe acolo, mai ales că a început sezonul de căţărare şi există suficienţi bolovani plimbăreţi. Am făcut această paranteză să evidenţiez faptul că, deşi nu am avut timp să ies la alergare (activitate tare dragă mie) am încercat să compensez cu mişcare în teren şi un pic de exerciţiu la stâncă.

Revenind la selecţia actuală, după multe variante îmi surâde ideea de a reface traseul din februarie pe care l-am consemnat la https://www.carpati.org/jurnal/comorile_morarului_8211_5_februarie_2022/3663/. De data aceasta am ales sensul invers de parcurgere din varii motive. E primăvară târzie şi am zis că poate merg pe o vale mai nordică. Mai simţeam şi că trebuie să umplu un gol rămas de la parcurgerea anterioară. Bujorii i-am văzut în vară, au o pâlnie destul de largă sus. Speranţa mea era că, datorită încălzirii accentuate şi a faptului că sus pâlnia este în soare, ce avea de curs, este curs. Jos sigur am umbră în prima parte a zilei şi versantul drept, în urcare, însorit mare parte din zi, este curăţat. Teoria şi practica şi-au dat mâna după cum urma să observ. Mi-am făcut planuri pentru situaţia în care avem prea mult timp la dispoziţie, dacă venea criza, retur. Mă documentez puţin, constat că desenele din Kargel şi Cristea nu sunt identice. Din vară ştiam că sunt mai multe fire care dau naştere văii. La prima bifurcaţie am ţinut dreapta, firul stâng pare secundar. După săritorile mai serioase ale văii, o nouă bifurcaţie. În vară am lăsat firul principal pe stânga şi am luat dreapta la mână căci indica rost de exerciţiu la stâncă. Mai sus un perete de stâncă m-a obligat să ies pe o muchie în stânga. Apoi am traversat printre pâlcurile de jnepeni, am lăsat sub mine firul principal şi pe o muchie am urcat spre baza Crestei Ascuţite. De la baza acestei muchii vedem în stânga noastră platoul ce îmbie la o noapte sub cer senin, la gura cortului, platou unde găsim crucea lui Mihai Stoichiţă. Acum, pe zăpadă, aveam să ies direct spre acest platou. Săritorile din firul principal sunt abordabile, sper să le găsesc acoperite şi să am un ritm bun.

Cu acest mic intro revin la povestea de faţă. Mult a fost, mult a rămas, (de umblat). După o noapte în care am încercat să pun ordine în minte şi să mă odihnesc cât de cât, sar din tren şi o iau iute la pas. Aveam făcută dezmorţirea, adică câteva întinderi, aplecări, răsuciri, rotiri şi alte cele, nu insist. Micul dejun a constat dintr-un ou fiert şi 300ml suc de portocale roşii. Afară e cald bine, sunt fericit că am lăsat suprapantalonii în rucsac. Acolo au stat toată ziua, alături de mănuşile de iarnă. Este suficientă lumină şi încep să urc de zor. Cerul este senin în mare parte, nu adie vântul şi drumul pe poteca marcată cu TR decurge firesc. Pe văile Coştilei şi Gălbenele se scurge destulă apă, vine primăvara. Nu uit să respir, inima bate cu putere şi eu îmi caut ritmul, mai exact îi dau de zor la deal. Ajuns la zăpadă apar şi primele marcaje teritoriale, aşadar îmi fac simţită prezenţa sub forma unei tălpi de bocanc mărimea 45. La lăţime am mult de recuperat.

Coechipieri

În Poiană nu pot să nu imortalizez vestitorii primăverii. Majoritatea brânduşele par să se grăbească spre ultima etapă a vieţii.

Sesizez că intrarea în firul Comorilor Morarului este marcată suplimentar cu un copac dărâmat de furtuni chiar în faţa bolovanului de bun venit. Casc ochii şi identific, corect sper, „bolovanii mari - Popasul Uriașilor și bolovanii mici - Zarurile Verzi” din traseul inedit proaspăt parcurs de echipa Adi&Eugen. Drept în sus, greu vizibil printre copaci, un fir plin de zăpadă, la verticală. Încă puţin şi ajung la Bujori. Mă alimentez puţin, o gură de ceai cald şi echiparea. Bucurie mare, pe vale e ditamai scurgerea, aşadar trag nădejde că ce avea de curs a curs. Urmează o experienţă frumoasă de mers la colţari printre bolovanii îngheţaţi, dar pudraţi de un start subţire uşor umezit. Panta văii nu este accentuată, numai bună să se califice la un procentaj ridicat relativ la probabilitatea declanşării avalanşelor. Deşi încă sunt frământat de grijile lumeşti sesizez cum fuziunea cu peisajul mă transformă în martorul tăcut al minţii şi fericitul călător posesor de piolet.

Bulgări de zăpadă

Urcarea este frumoasă şi, din când în când, mă opresc să-mi trag sufletul. Gambele ard puţin, urcarea la frontali alternează cu paşii laterali. Treptat zona se deschide, firul văii este mai puţin bombardat. Mă gândesc că este o situaţie foarte potrivită pentru cei ce doresc să exerseze mersul la colţari şi piolet.

În partea superioară se disting semnele unor curgeri elegante de zăpadă. Stau bine la capitolul timp consumat, dar trebuie să mă hidratez.

Ies în culmea Morarului şi îmi bucur ochii de peretele de sub releu. Caut cu privirea fiecare detaliu pe care pot să îl disting.

Pe Culmea Morarului puţin mai sus de Brâna Mare a Morarului

Peretele Coştilei

Caut să identific fiecare brână şi vale. Hai să văd cum se urcă pe teren mixt, adică noroi, stâncă friabilă, puţină gheaţă şi ceva zăpadă. Iau creasta la puricat, îmi amintesc de unde l-am coborât pe Lupul Alb. Caut locurile în care să potrivesc frontalul colţarilor şi mă ajut de piolet. Gliile ori vor să plece cu totul, ori sunt îngheţate bolovan. Atenţia îmi este atrasă de un pui de lizard care reuşeşte să mă ferească. Nu are o viteză prea mare, mă minunez cum de a ieşit din hibernare. Mă strecor pe lângă luminişurile de jnepeni şi ies la baza crestei. Cum încă vremea e tânără, lungesc un pic ieşirea cu una dintre extensiile avute în calcul şi mă arunc pe Creasta Ascuţită. Nu o să ascund faptul că am făcut o plajă, am mâncat şi m-am hidratat bine. Am zis că ar merge şi un pui de somn. La un moment dat îmi pare că un gângurit repetat se bate în cutia craniană. Iniţial nu-i dau atenţie, dar apoi mă gândesc că poate e ceva patruped. Mă dezmeticesc şi dau un chiot de bucurie pentru că îmi dau seama că sunt într-o zonă în care dacă vine martinică nu am prea multe opţiuni. Înapoi la somn, dar liniştea se lasă aşteptată. Într-un final verific telefonul şi închid alarma pe care o setasem să nu iau prea mult somn. Imortalizez momentul cu gândul la continuarea drumului. Este ora amiezii, aşadar mi-au luat circa cinci ore pentru o moţăială la altitudine.

Imortalizez clipa

Spre Omu e mai puţin prietenos. În capul meu era planul ajutător, dacă timpul şi condiţiile permit, să urc Acul Mare, rapel în strungă şi înapoi pe Brâna Acelor. Vălul de nori care s-a răţoit puţin în zona Omu, rafalele de vânt, ziceau să nu. Frigiderele de câţiva metri cubi plasate strategic din loc în loc pe Brâul Acelor, rămase în suspensie după ruperea stratului de zăpadă, au fost cele care au punctat soluţia: înapoi la somn încă puţin.

Creasta Ascuţită şi Acul Mare

La treizeci de minute după orele douăsprezece, cu sufletul plin de imagini frumoase ce îşi caută ecoul în fiecare colţişor şi celulă din trup, hotărăsc să fac cunoştinţă cu Culmea Morarului pornind către Mănuşă.

Început de retragere – Creasta Ascuţită

De aici începe o lume duală, la vest lumea lui alb, la est lumea lui verde. Nu am găsit prea multe date despre această porţiune, aşa că încerc să casc bine ochii. Iniţial linia de urmat nu lasă loc de interpretări, totuşi sunt destule vârfuleţe de traversat. Am ţinut linia matematică a crestei, ajutat de covorul de jnepeni care a binevoit să armeze zăpada. Nu prind viteză mare deoarece de pe fiecare vârf îmi pare că peretele Coştilei arată puţin altfel şi trebuie să stochez biţii corespunzător.

Lumea lui alb şi verde

Încă puţin

Privire în urmă şi la urme

Două vârfuri care se termină brusc într-un perete vertical, le-am ocolit facil pe partea stângă, în sensul deplasării.

Mostră

Ajung la o zona aglomerată cu câteva piscuri. Nu mai am ce urmări matematic şi sedus de câţiva copăcei ce fac umbră covorului de jnepeni o iau mai la stânga decât era necesar. Recunosc că eram în premieră, dar nici chiar aşa. Sfârşesc prin a descoperi fiecare punct de belvedere, fiecare vâlcel, şa şi alte cele de pe sector. Am bălăurit cam o oră, am testat două trei vâlcele, am luat la puricat toate variantele şi abia cea finală s-a dovedit a fi cea câştigătoare. De pe un ţanc frumos înfipt în abis am zărit la un unghi mai ciudat ceea ce părea a fi şaua în care iese Comorile Morarului. Mă învârt puţin în zonă şi cobor pe un fir secundar circa 100m. Sub mine doar rupturi de plăci. Până aici am ajuns la firul ierbii şi al colţarilor. Sui pe bucata de placă rămasă şi aştept să alunec pe ea. Este foarte înclinată şi nu aştept mult. Lunec nu mai mult de 10m şi mă opresc la marginea ei. Nu are mai mult de jumătate de metru grosime, o descalec uşor. Prinsesem ceva viteză şi adrenalină la purtător. Siguranţa era în menţinerea direcţiei către câţiva copăcei. Am reuşit frâna chiar în faţa lor. Trec spre firul principal, altă ruptură. La marginea ei fac cunoştinţă, premeditat, între părţile dorsale şi placă, îmi dau uşor drumul şi pic în picioare. Punct ochit, punct lovit, punct staţionar. Valea arată răzvrătită rău, îi dau pedală. Mai târziu am văzut că nu era cazul de atâta grabă, dar nu ştiam ce găsesc în teren. Sunt pregătit tehnologic şi dau două trei trânte urmate de tot atâtea opriri la piolet. Cursele au fost scurte, numai bune de practică. Negrul se face tot mai des şi decid să nu mai exersez. Descaţăr porţiunile mai îngheţate, chiar dacă nu e pantă mare. Nu pot merge pe călcâie, la descăţărare reuşesc să fac paşi foarte mari. Urmăresc firul privind printre picioare, caut zonele mai curate, dar noroiul îşi face simţită prezenţa şi nu pot protesta. O săritoare cu amintiri o descaţăr cu grijă. Deasupra săritorii mari de jos era şi mai mult noroi, bulgării urcau spre lateralele văii.

Alb cu Negru

Renunţ la inspecţia săritorii mari de jos şi mă retrag spre pădure din timp. În coborâre mă abat stânga mai mult decât dreapta şi înainte de a ajunge la traseul turistic nimeresc ceva urme discrete care încă se pot identifica sub zăpadă. Le corelez cu tura de pe văile Pintenului şi Corbului şi cu bolovanii care se fac vizibili din nou.

Dau semnale telefonice că sunt în traseul turistic. În curând iau o pauză binemeritată în Poiana Coştilei. Ajung în Buşteni suficient de repede să savurez tradiţionalul contact cu apa din Valea Albă. Cu tălpile în pârâu înfulec o porţie de pizza destul de şifonată prin rucsac.

Mulţumesc din nou pentru darul pe care l-am primit. Am trăit o zi minunată în locuri deosebite, unele mai cunoscute altele mai puţin cunoscute. Pentru mine aceste întâlniri vor rămâne unice, aşadar şi la parcurgerea următoare va fi vorba tot despre „prima oară”.

Duminică, 10 aprilie 2022 - 21:57 
Afisari: 1,009 


edy