Din Busteni la Bran prin Hornul Mare al Malaiestilor (20-21 iunie 2009) (Muntii Bucegi)

Dupa lupte seculare care au durat 6 ani am reusit sa urc din nou pe Hornul Mare al Malaiestilor. Cu eforturi indelungate, desfasurate pe parcursul mai multor luni cu riscul de a nu mai gasi zapada pe Horn, am reusit sa pacalesc inca 3 oameni ca sa ma insoteasca: Ilinca, Florin si Bogdan. ­

­

Am plecat sambata din Bucuresti in aceasta echipa cu patru capete, ajungand la Busteni pe la 9.20. Planul era sa urcam la Malaiesti pe Tache si sa dormim acolo, urmand sa facem Hornul a doua zi si sa coboram in Bran prin Clincea sau Ciubotea, doua trasee noi pentru fiecare dintre noi.

La Busteni am aflat ca Miron si Adina, aflati in tren in zona Comarnic, voiau sa urce pe Bucsoiu si sa doarma la Omu. Desi am fi vrut sa mergem impreuna, a trebuit sa plecam spre Gura Diham pentru ca trenul lor avea mare intarziere. Tractorasul ne-a umplut de praf si fum pentru numai 5 lei de om si ne-a descarcat la destinatie pe la ora 10 dimineata, pe o vreme extraordinara, fara pic de nor, asa cum va fi de altfel intreaga zi.

Inca de la intrarea in traseul spre Poiana Izvoarelor pe mine m-au lasat bateriile, asa ca am facut pauza dupa 5 minute ca sa mananc un corn cu ciocolata amarat. Se vede ca n-am mai urcat de multa vreme cu rucsac greu in spate, si de data asta al naibii era chiar greu de la fiarele pe care le-am carat. De altfel, intreaga zi am tinut-o numai in pauze. Din cauza mea am mers atat de incet, incat Miron si Adina ne-au ajuns din urma la Poiana Izvoarelor, pe cand noi eram in pauza de masa.

Am mers impreuna cu ei pana la Prepeleac, unde am mai facut un picnic. Pe Valea Buscoiului era destula zapada, un grup urcase deja prima treime:

In timpul asta, necrofagii simtisera animalul vulnerabil al turmei si incepusera sa dea tarcoale:

La Prepeleac ne-am despartit de Miron si Adina, stabilind sa vorbim a doua zi dimineata la telefon pentru o eventuala coborare impreuna spre Bran. Noi ne-am continuat drumul pe Tache. Podetele erau practicabile, n-am intalnit zapada decat dupa ce am trecut de sa si am inceput coborarea spre Malaiesti, si asta doar pe un singur valcel, din cate imi aduc aminte. Pe Hornuri in schimb se vedea destula zapada.

Am ajuns la cabana pe la ora 5 dupa masa, desi planificasem sa fim acolo pana in ora 2. Din fericire, n-au fost probleme cu rezervarea locurilor. La cabana, turisti sumedenie, chiar si cateva corturi:

Ca niciodata, paraul era plin cu apa. Ne-am lasat bagajele si pe la 6 am urcat pe Padina Crucii. In timp ce eu am ramas sa lenevesc pe creasta, in preajma crucii metalice, ceilalti au pornit catre lacurile Tiganesti, pe versantul acoperit de rododendron:

Eu i-am urmat dupa vreo trei sferturi de ora, dar la inceput nu ne-am intalnit pentru ca ei se intorceau pe creasta si nu pe poteca turistica.

Cei mai curajosi au fost trimisi sa cerceteze traseul de a doua zi, Hornurile Malaiesti:

Hornurile Tiganesti erau si ele pline de zapada:

In schimb, versantul Bucsoiului mai avea zapada doar in jumatatea inferioara:

La intoarcere am gasit plina camera noastra cu 14 paturi. Ne-am culcat destul de devreme si ne-am sculat tot asa, pe la 6, ajutati de un sforait megaloman. La 7.30 plecam in traseu, pe o vreme perfecta. Am trecut pe langa cei doi cai albi pe care ii vazusem si cu o zi inainte (aici e doar unul dintre ei, dar nu e nevoie de mai mult, celalalt era la fel):

Ilinca a cercetat destul de bine cateva tufisuri, a ridicat chiar si niste bolovani, dar nu l-a gasit nici de data asta pe Fat Frumos. Cred ca va trebui organizata o expeditie dedicata, cu resurse mai mari. Am continuat traseul.

La ramificatia spre Brana Caprelor ne-am intalnit cu un turist care i-a spus Ilincai ca a coborat pe Hornul Mare, pe care ar fi fost urme bune. Ulterior am constatat ca vorbea prostii, pe Horn nu erau urme deloc, omul coborase probabil pe drumul de vara. Cu aceste vesti false dar pozitive ne-am continuat drumul pe ultima portiune:

Pe la 9.20 eram la baza Hornului:

In timp ce ceilalti au urcat pe ultima portiune ramasa fara zapada, eu mi-am pus coltarii ca sa vad cum se prezinta zapada. Se mergea bine, stratul moale de la suprafata era subtire si coltii ajungeau sa muste din zona inghetata de dedesubt. Doar in bocanci ar fi fost practic imposibil de urcat din cauza pantei si a grosimii neglijabile a stratului superficial. Am pierdut ceva timp pana ce ne-am echipat cu totii cu coltari, asa ca am intrat in Horn in jur de ora 10. In fata au pornit Ilinca si Bogdan, eu si Florin care aveam pioleti ramanand in spate pentru o ipotetica si cvasi-imposibila (dar psihologic utila) ajutorare in caz de cadere a celor cu bete.

De fapt, noi cei din urma am profitat de urmele lor, asa ca n-a mai trebuit sa mai fim atenti la eventuale crevase (era una aproape de intrare).

Panta Hornului este de aproximativ 45 grade.

Zapada era buna pentru coltari si chiar daca fiecare dintre noi a alunecat de cateva ori pe mici portiuni cu zapada moale, nu s-a dus mai mult de 20-30 de cm, pana cand coltii muscau din nou din suprafata tare de dedesubt.

Prima a ajuns Ilinca,

urmata de Bogdan, care, cuprins de euforia mersului cu coltari, a luat-o la fuga pe portiunea finala.

Florin si autorul au incheiat plutonul:

Cam asta era ceea ce lasasem in urma:

Pe Valea Gaura mai era inca destula zapada. In sa am facut o frumoasa pauza de masa si de lene. Facusem in jur de 45 de minute pe Horn. Miron si Adina se aflau deja pe Clincea, asa ca i-am lasat sa coboare linistiti spre Bran.

Pentru a nu ne mai da sperante desarte, Ilinca ne-a supus unui test de virilitate sever si obiectiv, aplicat indeobste de femelele fluturilor de stanca si ale altor fiinte stancicole si filo-prapastioase. Rezultatele sunt secrete si nu tocmai publicabile.

Desi credeam ca traseele din Bran sunt putin frecventate, si era inca devreme, pe langa noi au trecut vreo 3 grupuri de turisti ce se indreptau spre Omu. La o ora necunoscuta am pornit-o si noi spre Bran. Vremea se mentinea extraordinara. Am trecut de Hornurile Tiganesti, si ele pline de zapada, de micul platou al Varfului Scara si am inceput coborarea pe traseul Clincea (banda rosie), printre stancarii calcaroase ce amintesc de Piatra Craiului:

Din acest moment incepe sa se inoreze, dar peisajul ramane extraordinar. De pe culme ai vedere panoramica asupra Vaii Tiganesti, Padinii Crucii si a Bucsoiului pana la Varful Omu:

Desi am trecut pe langa cateva grupuri aflate in urcare, impactul cel mai mare l-a avut intalnirea cu Sergiu. Trecusem de partea stancoasa cand am dat peste el, sau mai degraba el peste noi. A aparut din ceata la bustul gol, fluturandu-si camasa in mana stanga, volubil si buimac. Ne-a salutat, ne-a spus ca a ocolit un munte si ca nu stie unde se afla. Ne-a aratat de unde a venit - vreo 3-4 directii diferite. Ne-a spus cu un accent inconfundabil ca este din Basarabia, ca a venit in vizita la feciorul stabilit in Bran si ca au urcat cu totii pe munte, inclusiv cuscrul si nanasul. Vorbele curgeau ca paraiele de primavara, de neoprit. Se urcase pe culme singur pentru ca este frumos la munte si vroia sa-i salute de sus pe tovarasii sai. Exista un sat Malaiesti in Basarabia. Tot pe acolo este si centrul Europei. A mai fost la munte in Ucraina, si a mai vazut si alte locuri frumoase, un restaurant cu 3 sali mari, fiecare cu specificul ei. O nepoata locuieste in Bucuresti. La munte e libertate. (Vodka aducem de-acasa).

Gandind ca nanasul si cuscrul sunt ingrijorati de disparitia lui, m-am hotarat sa telefonez preventiv la Salvamont. Le-am spus despre ce e vorba si le-am promis (naiv) ca-l vom aduce noi in Bran. Sergiu, am aflat cu aceasta ocazie, avea 56 de ani. Dupa zece minute ne-am oprit ca sa mancam, la stalpul indicator care semnaleaza traseul banda galbena ce coboara la lacurile Tiganesti. Sergiu se invartea frenetic, a vazut un grup in departare pe piciorul Clincei, spre Bran, si a inceput sa le faca semne entuziaste convins ca sunt ai lui. Ne-am trezit fara el. Directia era buna, speram ca a ajuns cu bine in Bran. Ajuns acasa am gasit acest jurnal:

 http://www.carpati.org/jurnal/bucegi._prin_bran./1479/

Va rog sa derulati pana la ultima poza si sa cititi pasajul de deasupra ei.

Am mancat si am lenevit pe rupte, asa:

si asa:

Se vedeau din cand in cand turisti travesand o portiune larga cu zapada pe drumul de vara spre Omu. Se miscau incet, cu grija. Asteptam sa pice vreunul pentru a ma simti intelept pentru ca n-o luasem pe-acolo. N-a picat nimeni.

Apoi am pornit-o iar la drum, trecand pe celalalt versant al muntelui, acoperit de sus si pana jos de rododendron inflorit:

La liziera padurii, cateva grupuri terminasera cateva zeci de sticle de bere. Pentru mine era semn bun, n-ar fi trebuit sa mai avem mult pana jos. O ipoteza inteligenta, dar falsa. A urmat o coborare prin padure pe un traseu ciudat. La inceput, pe o portiune de stancarii, n-am mai avut marcaj, desi poteca era foarte buna. Pe urma, o coborare accentuata prin padure ne-a facut praf genunchii si talpile.

Dupa mai mult de-o ora am ajuns la un stalp indicator care ne anunta ca mai avem 3 ore pana in Bran! TREI OREEEEEEE! Florin a sunat-o pe Adina, care ne-a confirmat ca trebuie sa urmam poteca la stanga (de la stalpul respectiv), si ca am avea de mers o ora si jumatate pana la intrarea in Bran. Traseul se lungea aiurea facand un ocol larg si aparent inutil.

Degetele de la picioare urlau ca din gura de sarpe, gleznele si genunchii capatasera o rigiditate antipatica. Ca sa le distrag atentia mai scoteam cate un geamat amabil, din cand in cand. La iesirea din padure noi, baietii, eram terminati. Ilinca n-avea nici o treaba, zburda, nici macar sa te vaiti in voie nu puteai cu ea alaturi. Ce sa mai zic, te darama psihic s-o vezi asa, ca sa intelegeti mai bine despre ce vorbesc. Era 6.30 si noi aveam de strabatut ditamai Branul, cu masina parcata in fata garii din Busteni si cu zvonul ca ultimul microbuz catre Brasov pleca la 7 fara 20.

Si atunci a venit minunea. Chiar la intrarea in Bran am prins o ocazie, un tip de nota 10 care a acceptat sa ne duca pana la Busteni. Situatia in campul tactic a fost practic rasturnata, a urmat o defilare victorioasa pe linia de defluire Rasnov-Paraul Rece-Busteni. La Busteni am inventariat bataturile si am mancat, dupa care am plecat acasa cu satisfactia unei ture perfecte.

Rezumat:

Tractoras Gura Diham: 5 lei.

Cazare Malaiesti: 20 lei.

Coltari: obligatorii pe Horn in aceasta perioada a anului, zapada buna pentru ei.

Piolet: cam obligatoriu, in caz de alunecare (noi am fortat putin, 2 oameni n-au avut piolet si din fericire nici nevoie de el).

Peisajul: extraordinar.

Fotografiile folosite sunt facute de Bogdan, Ilinca si Florin. Aparatul meu era la reparat.

­

Duminică, 28 iunie 2009 - 16:19 
Afisari: 7,059 


liviu_serban..