Deva - Brad... sau cum ne taiem sina de sub picioare... (Muntii Zarandului)

Totul a inceput acum un an si ceva , facand naveta pe ruta Deva- Baita. Din viteza microbuzului, toamna, dupa caderea frunzelor au iesit la vedere marile viaducte de cale ferata. Din acel moment am inceput sa-mi imaginez pe unde este traseul caii ferate care urca pe culmile din dreapta soselei Deva – Baita. O singura data am strabatut ruta Brad – Deva cu trenul in efemera ei existenta de nici un deceniu.Era prin 95’, veneam dintr-o tura in Apuseni si am ramas atunci impresionat de maretia acestei lucrari a omului dar si a peisajului care s-a derulat inaintea ochilor. Atunci mi-am spus ca voi reveni pe acest traseu cu trenul, dar n-a fost sa fie. Anul urmator, dupa o surpare a terasamentului in zonaPestera, linia a fost inchisa, “specialistii” spunand ca ar costa prea mult lucrarile de reparatii. Apoi, au urmat ani multi de asteptare, sperand sa se intample o minune, si sa ma pot bucura din nou de acest frumos traseu montan- feroviar. Dar sperantele s-au naruit: linia a fost vanduta unei firme care a inceput sa demonteze si sa taie tot ce era de fier. Asa a ajuns o lucrare de 40 miliarde de lei-la valoarea dinainte de anul 1989 – la fier vechi!

Desigur, poate parea deplasata postarea acestui jurnal “pe cale ferata” la un site montaniard, dar faptul ca traseul acestei linii este in mare proportie construit in zona muntoasa o justifica.

29.04.2010

Am incercat sa alcatuiesc o echipa cu cativa pasionati ai cailor ferate pentru a realiza aceasta parcurgere a liniei pe jos. Vremea rece ce s-a instalat in sfarsitul lui martie ne-a dat multe batai de cap, apoi programul diferit al fiecaruia a dus in final la abandonarea ideii de echipa. Si apoi, deja vegetetia incepuse sa-si dea drumul, existand riscul sa nu pot trece efectiv prin desisul ce a crescut peste linia ferata.  Asa ca am hotarat sa nu mai astept si am plecat singur (a cata oara!)

La ora 6,45 am plecat din Deva cu microbuzul care ne duce in fiecare zi la Baita. Am coborat la podul de cale ferata de la Mintia.

Ceata si umezeala multa, dar sperante mari ca va fi o zi insorita. Am optat ca sa incep traseul de la podul peste raul Mures, deoarece traseul de la Deva la Mintia(magistrala 200) este foarte circulat, si in plus l-am parcurs de multe ori pe jos.

De aici practice incepe ramificatia 209 care merge la Brad. Podul peste Mures este cea mai mare lucrare de pe traseu.Are 301 m lungime, cu cinci deschideri de 58,2 m. Structura metalica a fost adusa din Germania.  Lucrarile au inceput in 1939. Dupa aproape 70 de ani este in stare foarte buna!

De la pod, linia se indreapta spre valea Caianului, trecand deasupra soselei Deva – Brad.

Pornesc pe traseu. E ora 7,15. La 7,25 ajung la prima “ statie”  - Paulis Lunca. Pana aici mai circula trenuri care transporta ciment de la Chiscadaga. Schimb cateva vorbe cu seful de gara, foarte contrariat de ceea ce i-am spusca am de gand sa fac. Nu stie daca marile viaducte se mai pot traversa(aveam mari  temeri ca acolo va trebui sa cobor in vale si apoi iar sa urc =timp pierdut). Pe traseu urmeaza halta de la Paulis, transformata mai nou in locuinta.  Trec apoi pe sub podul soselei Deva –Baita. Aici linia se bifurca. In dreapta pleaca linia spre fabrica de ciment Chiscadaga, iar in stanga linia spre Brad. Deja incep sa apara tufe crescute pe linie, la inceput singuratice, apoi tot mai dese.

 La ora 7,55 ajung la la primul pod, cel peste valea Caianului, aflat in stare perfecta inca.

 De aici, de la altitudinea de 195 m , linia incepe sa urce usor, dar constant. Ajung pe dealul din spatele fabricii de la Chiscadaga, si dau pentru prima oara de sina desfacuta, dar aflata inca pe traverse. Padurea incepe sa-si reintre in drepturi si inghite cu totul calea ferata, in unele locuri abia mai zarindu-se prin vegetatie. Urmeaza o adevarata jungla unde de cateva ori sunt pe punctul de a renunta si a ma intoarce de unde am venit.  Ud leoarca de roua de pe frunze, imi fac cu greu locuri de trecere printre maracini. Dopa o jumatate de ora de zbatere, reusesc sa ies din aceasta zona infernala. Soarele se lasa asteptat de dupa valul de ceata. Maresc  viteza, deoarece frigul ma ia in stapanire. Drumul incepe sa devina mai lejer. Intersectez un drum care coboara de aici de pe deal in satul Chiscadaga. Las in urma o casa, probabil un fost canton. Calea urca in continuare  si ajung din nou in “ jungla “ . O strabat cu mare greuate, dar noroc ca nu se intinde pe o distanta mare.

 La 9,15 apar primele raze  de soare, si incep sa ma simt mai bine. Atmosfera incepe sa se limpezeasca si jos, in vale se zareste satul Lunca si banda transportoare ce duce calcarul la fabrica din Chiscadaga. O parte din lucrarile la terasament au fost realizate si de un detasasmentul de munca  pentru evrei “Nevoies “ (Lunca).  A mai lucrat aici si un detasament de lucru obligatoriu pentru vagabonzi(mai – oct ombrie 1941). Pe dreapta, aparec statia CFR Stoeneasa.

Am parcurs pana aici cam 5 kilometri de cale ferata. Trec pe langa un canton darapanat, si ajung la primul mare viaduct de pe traseu. Numit “viaductul Stoeneasa” , lung de 135 m, ramas neterminat in timpul razboiului, finalizat in 1963 cand s-a dat in folosinta  tronsonul pana la cariera Craciunesti. Traversarea este dificila, fiind demontate tablele de traversare pietonala la ambele capete ale viadectului. Trebuie traversat  pe acele portiuni doar pe traverse! Spectaculos!

 Dupa aceasta traversare, bucuros ca nu a trebuit sa cobor in vale, pornesc mai departe.  Dupa cateva minute, ajung la al doilea viaduct, cel de la Pestera. Are 125 m , descriind o curba de pe la jumatatea lui. Ca si cel de la Stoeneasa, a ramas neterminat din cauza razboiului, fiind finalizat in 1963. Aici trecerea a fost si mai dificila, pe ultimii 25 m lipsindl tablele de trecere de pe margine. 

Iar pe ultimii metri a fost luata si sina, ramanand doar traversele.  Destul de riscant, deoarece nu puteai sti care este starea traverselor, unele dintre ele se miscau binisor cand calcam pe ele. Aici am vazut ultima bucata de sina pe acest traseu. Apar traverse de beton, semn ca aceasta portiune a fost finalizata mai recent Inca putin si ajung la fosta statie de incarcare a calcarului in vagoane, azi o ruina. Aici ma dezorientez putin, disparand orice urma de cale ferata. Ajung la un drum care urca in varful dealului, de unde vad din nou calea ferata.

                                   Un tovaras nelipsit in calatoriile mele

Terasamentul ocolea prin stanga statia de incarcare. De aici se vad bine “Portile Zarandului” de la Craciunesti. In partea dreapta a terasamentului se poate observa munca grea depusa la saparea in stanca. Calea ferata ocolea pe la E magurile calcaroase de la Craciunesti si Baita. Incepand de aici si pana in zona Valisoara – Dealu Mare – Hagau urmeaza cea mai grea si spectaculoasa parte a traseului. In timpul razboiului aici au fost adusi prizonieri sovietici intr-un lagar de munca.  S-a muncit uneori in conditii inumane. In cei doi ani cat au lucrat aici , au murit 1000 de prizonieri sovietici, din cauza frigului, infometarii si mizeriei.

Dupa traversarea a inca doua poduri mici, ajung la locul unde s-a surpat terasamentul, undeva pe la Pestera. Este vorba de o alunecare de teren pe circa 25 – 30 m . Pentru asta a fost inchisa toata linia Deva – Brad. In loc sa faca reparatia, au preferat sa vanda totul la fier vechi! Numai in Romania se putea intampla asa ceva.

Dar sa merg mai departe pe traseu. La ora 12 si ceva trec de halta Baita. Mai am de parcurs circa 15 kilometri de cale ferata.

 Urmeaza o portiune lunga si lejera de terasament cu traverse de beton, un viaduct mai mic de beton, si in fata imi apare primul tunel

 Este tunelul Valisoara, de 130 m lungime, executat intre anii 1979 – 1980. Dupa acest tunel urmeaza un alt viaduct mic, de unde se zareste satul Valisoara.Linia trece printr-o frumoasa plantatie de pini, o adevarata incantare.

 Apoi apare gura celui de-al doilea tunel , Ormindea, de 156 m lungime, realizat in 1980 -1981. La iesirea din tunel se vede un cap de pod. Ma apropii si , surpriza, podul nu-i! A fost furat cu totul!

Vrand, nevrand , sunt obligat sa cobor si apoi urc din nou la terasament.  In apropiere trece drumul care vine de la Baita prin Ormindea si Pestera, si face legatura cu soseaua Brad – Deva.

 In aceasta portiune, nu mai exista nici traverse, nici macar piatra de sub ele.

 Ajung la halta Ormindea la ora 13,43. In fata , in departare se zareste  viaductul de la Hagau.

 In cateva minute ajung acolo. Si acesta viaduct a fost inceput in timpul razboiului, si terminat in anii 80’. Are o lungime de 180m, fiid al doilea ca lungime pe acest traseu.

 De aici, privelistea incanta ochiul cu peisaje minunate.

Traseul meu continua pe terasament si ajunge la Tunelul Mic , de 216 m , apoi la cel mai lung tunel, Dealul Mare,  sapat dupa metoda austriaca, si terminat in 1945, ca si cel mic, apoi trece pe sub o pasarela.

 Dupa cateva sute de metri , ajung la ruinele podului din Dealul Fetii.  Au ramas doar pilonii de beton, partea metalica volatilizandu-se.

 Imediat ajung la “halta” Dealul Fetii. Cuvintele sunt de prisos…

Jos, in vale se zareste satul Luncoiul  de Jos, iar inainte, dupa vreo 200 – 300 metri urmeaza un nou viaduct, Cernele, lung de 96 m, cu tabliere de beton (noroc, altfel nu mai exista)

. Se poate vedea de aici, pe varful dealului din stanga un monument de piatra. Aici au fost ingropati in gropi comune prizonierii rusi care au murit la constructia liniei. Se zice ca toti cei ingropati aici au fost stramutati in cimitirul Eroilor Sovietici din Deva.  Altii spun ca au fost dusi in Rusia.

Nu am mai urcat pana la monument, dejà e ora 15,04, si ar fi insemnat cel putin 30 de minute in plus (mi-era  teama ca nu mai am cu ce pleca din Brad catre casa daca ajung tarziu!).

Am continuat traseul pe terasament, pietrele incepand sa se simta tot mai tare prin bocanci.  Dupa aproximativ 2 km ajung la ultimul si cel mai spectaculos viaduct de pe traseu. Este viaductul de la Luncoiul de Jos, cel mai lung de pe aceasta linie, masurand  217m. Estre construit in curba si contracurba cu raza de 300m. Pe sub el serpuieste soseaua Deva – Brad.

 Privind pe Google Earth, am inteles rostul acestui  viaduct care traverseaza pe versantul celalalt al vaii, linia coborand lin pana la Brad, ceea ce nu era posibil fara aceasta traversare spectaculoasa. Viaductul poate fi considerat o adevarata opera de arta (ca sa nu mai amintim de performantele tehnice exceptionale). De pe inaltimea lui se pot admira in voie culmile Apusenilor si intreaga vale a Luncoiului. Mare pacat ca aceasta capodopera tehnica a ramas fara nici o intrebuintare.

 Dupa o binemeritata pauza, continuu traseul pe terasament, de aici coborand catre Brad. Dupa circa 1 km, ajung in zona Valea Izvoarelor si pe dreapta apare un canton. In fata se vad la mare departare semetele metereze ale Apusenilor: Poltunul, Stramba si Vulcanul. Inca putin si ajung la halta Valea Izvoarelor, o ruina ca si celelalte. De aici ma apropii cu fiecare pas de sfarsitul calatoriei mele.

 Desi aveam mai multe variante de a cobora in oras, am ales sa merg tot pe terasament.  In dreapta apar frumoase gradini si fanate scaldate in razele soarelui de dupa amiaza.

Inainte de intrarea propriu zisa in oras, am vazut intr-o curte sute de traverse de lemn furate de pe calea ferata, puse la loc sigur, la uscat, in spatele casei.  Din nou m-am simtit scarbit de nesimtirea ce ne inconjoara. Apoi terasamentul traverseaza o strada, trece in dreptul  liceului “Avram Iancu”, face un ultim podet, traverseaza soseaua Brad – Gurahont  - Arad si ajunge la gara.

Pustiu! Aceasta mica gara este o capodopera arhitecturala, construita in 1896 dupa un model din Tirol. Pacat ca starea de degradare nu o arata in toata splendoarea sa. Eu personal o vad ca una din cele mai frumoase cladiri din Transilvania.

Pe aici mai circula ocazional o mocanita...

Este déjà ora 17 si ma indrept spre autogara sa vad cu cemai pot sa ajung acasa. Am noroc, la ora 18 pleaca un autobuz, deci  totul e O.K. Am timp chiar de o plimbare prin oras.

Unicul obiectiv turistic de seama din oras este Muzeul Aurului. Dar precum am mai scris pe undeva in jurnalele mele, s-a ales praful si de acesta. Cel mai important si unic muzeu de profil din Romania, si cred din Europa a ajuns pe mana unor infractori. Dar nici nu ma mai mir…

Ma intorc la autogara unde ma mai binedispun cu cateva “anunturi “ lipite pe geamuri.

La ora 18 sunt in Deva si se incheie periplul meu dorit si promis de multa vreme!

In loc de incheiere

In pofida tuturor hotiilor si nenorocirilor intalnite, incerc sa privesc cu optimism catre viitor. S-a muncit atat de mult, atatia ani, s-au cheltuit sume uriase, au platit cu viata atatia oameni  pentru realizarea acestei cai ferate incat imi vine greu sa cred ca odata ce viata in Romania va intra in normal din toate punctele de vedere (si in primul rand moral!) nu se va reface acest traseu de cale ferata plin de minunatii naturale si tehnice. Prea scurta a fost viata sa :1988 – 1996 . Nici nu ar fi nevoie de o investitie atat de mare precum reclama acum unii (terasamentul e acolo, viaductele, podurile si tunelele exista – mai putin cele metalice). Si inca un lucru important, s-ar putea face legatura de la Varfurile la Vascau (o portiune de cca 40 km) cu linia ce ajunge la Oradea! Ar scurta cu peste 100 km drumul de la Simeria la Oradea. Ca sa nu mai vorbim ca am avea un tren ce strabate Muntii Apuseni in intregime de la sud la nord! Sper ca voi putea reveni cu un jurnal facut la bordul unui tren de pe acest traseu frumos.

P.S. Jurnalul este inscris la Muntii Zarand, desi traseul trece si prin Muntii Metaliferi. Ideal ar fi fost o optiune mai generala "Muntii Apuseni" dar din nefericire ea nu exista.

Luni, 3 ianuarie 2011 - 01:57 
Afisari: 13,592 


skantz