Destinație de weekend - Holbav toamna (Muntii Persani - Codlei)

Auzisem multe lucruri frumoase despre culmile împădurite ale Perșanilor. Ce să mai zic despre încântătoarele plaiuri ale Holbavului, sătucul acela pitoresc, cu gospodării împrăștiate peste dealuri… cu siguranță ați auzit măcar în treacăt despre el. Sunt locuri de care te îndrăgostești iremediabil de la prima fotografie descoperită cu peisajele din acest ținut.

O vară întreagă am amânat vizitarea zonei, dar odată cu așezarea toamnei peste păduri, gândul că aș putea rata momente fabuloase cum văzusem în fotografiile altora nu mi-a mai dat pace. Tolănit în pat, căutam pe laptop traseul potrivit pentru o astfel de tură. Cum nu-mi doream să urc pe poteci marcate, am reperat pe hartă o culme împădurită care îmi tot făcea cu ochiul: un drum forestier urcă din Valea Homorodului spre culme, pe care o urmează până în apropierea Măgurii Codlei (cu galben pe hartă). C-așa-mi vine câteodată, așa-mi vine câte-un gând: să plec pe păduri cântând :)

Traseul de a doua zi este vizibil cu verde pe hartă, pe ulițele satului Holbav, printre pășuni, livezi și șure încărcate cu fâneață pentru iarnă.

Aflându-mi planurile, Relu și Lucian și-au manifestat interesul de a mă însoți. Super, dacă vine Relu scriu și jurnal, îmi spun :) Sâmbătă dimineață părăseam Bucureștii lipsiți de culoare, petrecând negurile de la fereastra trenului pe întreaga vale a Prahovei. Odată cu ieșirea în Brașov, în țara de dincolo de munte, cerul s-a luminat. 

Un autobuz vechi ne-a apropiat de intrarea în traseu – o mică parcare amenajată pe șosea, în dreptul indicatorului spre mănăstirea Șinca Nouă, la câteva minute după ieșirea din Vlădeni. Am abandonat repede asfaltul traversând calea ferată, unde am observat că unul dintre semnalele luminoase este verde, anunțând apropierea un tren. Cum ne plac trenurile, în mod normal am fi rămas pentru o repriză de trainspotting, dar de data aceasta chemarea pădurii a fost mai puternică.

Iată o mostră a minunilor înfăptuite de venirea toamnei :)

Panta insesizabilă și pădurea largă de foioase dădeau un aer de relaxare turei, iar noi am apreciat asta și am lăsat pasul mai lejer. Dacă nu ești atent poți rata marea bucurie a unei ture – drumul, ajungând la destinație fără a vedea mare lucru. Rucsacurile din spate nu au recepționat bine mesajul nostru și făceau pe nebunele, dându-se grele. La urma urmei aveau dreptate – pentru că nu aveam cazare, luasem corturile cu noi și întregul echipament de camping: saci de dormit, veselă, primus, câte un pic de lichid al fericirii stors din vișine, prună ori struguri :)

Fără să știe că Șinca Nouă este un schit de călugări, Relu trăgea speranță că va întâlni pe drum vreo măicuță, căreia să îi testeze credința cu farmecele sale de cuceritor. Cred că s-a uitat prea mult la filmele din seria Jandarmului, când era copil, cu Louis de Funes. Repertoriul cu care își propusese să impresioneze bietele ființe ce i-ar fi ieșit în cale era destul de sărac în replici, dar îmbelșugat în figuri à la Johnny Bravo, petrecându-și des mâna prin părul bogat… din barbă și fluturându-și înduioșător genele neobișnuit de lungi. Era într-adevăr o imagine care te dezarmează.

Tot behăind de râs, după ce am refuzat câteva poteci secundare ce se desprindeau din forestierul pe care apucasem, într-un final am ajuns într-o înfundătură, unde numai cu pasul ori cu două roți bine mânuite mai poți continua.

Inițial ne-am croit drum printr-o viroagă străjuită de alunișuri dese, împânzită cu tufe agățătoare de zmeură și mure. Probabil că pe aici se trăgea odinioară lemnul din pădure cu TAF-urile. Acum drumul și-a recăpătat sălbăticia naturală. Pe măsură ce am înaintat into the wild, printre frunzișul răvășit am putut vedea câte o urmă de urs, alta de capră, semn că pădurile acestor munți sunt încă vii.

Ajunși într-o poieniță dominată de urzici uriașe cu șapte capete, am schimbat placa. Credeam că odată cu toamna, urzicile își mai pierd din capacități și nu mai pișcă, dar nu vă mai spun că m-am înșelat! Parcă sunt mai aprige odată cu bătrânețea! 

Astfel, am găsit mai comod să urcăm spre coastă prin păduricea deasă decât să continuăm prin hârtoapele care ne-au adus în acest punct. Urmărind un hățaș mai evident, am ajuns în drumul de culme pe care îl știam punctat pe hartă, undeva sub vârful Dealul Mare.

Chiar dacă este nemarcat, acest drum poate fi ușor de urmărit, fiind destul de bine conturat. Cred că și pentru bicicliști reprezintă un traseu interesant, având multe porțiuni de plat, iar cele câteva urcușuri și coborâșuri nefiind prea dificil de depășit. 

Poteca ne-a scos într-o poiană cu iarbă înaltă, mărginită de mesteceni pitici. Relu, sub soarele ivit parcă de nicăieri, scade turația motoarelor, după principiul enunțat de cercetătorii ardeleni, care au inventat încetinitorul de particule.

Apoi, prin pădure, fie că este vorba despre desișuri de verdeață, fie că treci prin zone unde fagii înalți te amețesc privindu-le vârfurile, zonele de belvedere lipsesc cu desăvârșire. Probabil că acesta este motivul pentru care poteca nici nu este marcată turistic.

Când ne-a podidit foamea, ne-am oprit la un picnic în pădure. Ce gustoasă este mâncarea în natură! Și-a scos fiecare pachețelul, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi să văd că băieții au luat și pentru mine câte un sandvici, un măr… Pentru ușurimea bagajului, eu am renunțat de ceva timp la mâncarea solidă, de conserve nici nu mai spun! Iau cu mine doar pliculețe de supă ori de mâncare, fulgi de piure, câte o ciocolată, fructe confiate și sâmburi uscați, uneori paste, lapte praf… după poftă. De data asta aveam însă și niște cârnați uscați și puțină pastramă, să pun și eu ceva la comun când va veni vremea :))

Cum ne așezasem puțin sub culme, am încercat și o scurtă pândă, că poate-poate voi surprinde vreun picior de animal, dar n-a fost chip să se arate vreunul! Degeaba am stat geană cu aparatul în mână, efectiv nu am noroc la animale! Cine vrea să stea fără grija că va întâlni animale prin păduri, să meargă cu mine :))

În fine, dacă vrei să realizezi ceva în viață, orice, trebuie să încetezi a contabiliza eșecurile și să te agăți de cele câteva reușite, cât de mici. Uite, în această perioadă a anului, pădurea este împânzită de ciupercuțe. Sunt drăgălașe, nu-i așa? Deși efemere, impresionează prin fragilitate și adaptabilitate în orice mediu natural.

Recapitulând traseul, singura dificultate a zilei a fost bălăurirea prin pădure în căutarea potecii. Odată ajunși în culme, drumul este atât de lejer încât mergi cu berea într-o mână și cu țigara în cealaltă. La figurat, vă rog! Noi am mers o bună bucată prin pădure spărgând semințe ca niște bișnițari. Dacă ne întâlneam cu cineva, sigur am fi fost întrebați dacă avem de vânzare bilete la meci. Vorbind la modul serios, nu recomand nimănui să spargă semințe pe traseu, pentru că nu știi cum aluneci și te îneci cu un sâmbure – probabil cel mai stupid mod de a muri pe munte!

După câteva ore de bătut pădurile, ținând culmea matematică, am ieșit într-o poiană made cu drujba de la marginea Holbavului. Deja se auzea chiot de vacă și muget de om. De fapt, invers: muget de om și chiot de vacă. N-am nimerit nici acum?! 

Doar o perdea de arbori ne despărțea de plaiurile satului.

Lucian binecuvântează locul acesta despădurit, pentru că poate să privească zările. Și Relu începuse de ceva timp să pufăie pe nări că s-a plictisit de peisaj – în orice direcție te-ai uita, nu vezi decât pădure! Dușmănoși oameni, parcă scoși din bancuri! - Bulișor, ce vrei să te faci când vei fi mare? - Soldat. - Dar te vor omorî dușmanii… - Atunci vreau să mă fac dușman!

Apucând pe un drum mai serios, despre care aflăm de pe un indicator că este strada Lungă a localității (prelungită prin pădure!), ieșim într-o altă poiană, de unde putem privi spre Măgura Codlei aflată în apropiere, și unde jumulim un măr cu pofta unor copii ce desfac sub brad cadourile de crăciun. 

Imediat ajungem și la prima gospodărie, unde o căsuță semi-părăsită, fără gard, și o șură de paie ne invită să așezăm corturile aici.

E cineva acasă?

Investigăm zona, întrucât avea potențial de găzduire peste noapte, însă găsim în curte urmele trecerii oilor pe acolo. Nu ne prea surâdea ideea de a ne trezi cu turma în bătătură, și în plus sticluțele goale de tării găsite prin curte sugerau că ciobanul poate fi recalcitrant. N-ar fi prea înțelept să punem corturile pieziș în fața casei și să ieșim la ciocnit pahare pe înserat, nu știi cum îi excităm simțurile de ne flutură baciul vreo ghioagă în cap. 

Tot stând locului pentru a gândi cea mai bună soluție – că stăm prost cu atenția distributivă, nu putem să și mergem să și gândim simultan – începem să simțim și frigul adus de vânt, iar o stare de iritare ne cuprinde. Băieții insistau să punem corturile în prima poieniță în care ieșisem din pădure, lângă niște căpițe de paie, unde într-adevăr nu bătea vântul. Am reușit să îi conving să găsim totuși un alt loc, pe coastă, cu belvedere spre văile satului, să nu stăm în ignoranță ca popândăii pe deal.

Trecând de primele case, găsim un loc bun pentru campat pe un teren de la marginea pădurii. Spre sud avem siluetele Postăvarului, Bucegilor, Pietrei Craiului, Păpușii din Iezer și culmilor estice ale Făgărașilor. Am găsit și o sursă de apă în apropiere, la magazinul din deal. Atenție, nu vă încredeți în ea, ar putea fi secată din motive economice!

Instalăm corturile și, numai bine ce terminăm, apare (probabil) proprietarul terenului, care ne spune că pe aici trece ursoaica cu doi pui seară de seară. N-ar fi ea o problemă, dar țâncii – curioși din fire – ar putea juca țonțoroiul pe corturile noastre cum au făcut cu câteva șire de paie pe poiana dinspre măgură. Înspăimântați de poveste, băieții căutau soluții de a muta cortul mai aproape de case, fără a-l demonta. Eu îmi frecam mâinile de nerăbdare. Într-un final au renunțat, amintindu-și că sunt totuși protejați de mine :)

După-amiază, un plafon de nori a acoperit firmamentul, obligându-ne să mutăm tot dulapul de haine din rucsac pe noi. Relu și Lucian începuseră să se viseze pe țărmuri însorite, în șezlong cu cocktail-ul în mână, când de fapt aveau frumusețea neatinsă a naturii dinainte. Eu eram exact în locul în care îmi doream să fiu! Și chiar de n-ar fi fost așa, tot m-aș fi bucurat că eram acolo, pentru că știam că nu mă voi mai întâlni vreodată cu situația asta: aceleași culori, aceste gânduri, aceiași prieteni... Eram ca în bancul ăla cu dorințele celor 3 țigani spuse peștișorului de aur: Primul: eu vreau în Miami; al doilea: eu vreau în Honolulu; al treilea, mai gibilan, stă, se gândește, blank, error: auzi, ia adu-i înapoi pe amândoi!

Cum stăteam noi, așa, oropsiți, sorbind un pahar de vin și adunând în nări miresmele dealurilor, înainte de apus s-a înfăptuit o minune: soarele a găsit o breșă în nori și a învăluit întregul tărâm într-o lumină caldă, de ne venea să cântăm.

Și am fi cântat dacă am fi știut vreun vers! 

Carpe diem! Una dintre acele clipe încremenite în timp. Astăzi ești aici, mâine nu mai ești. Poimâine va fi ca și cum nu ai fi existat niciodată. Ce rămâne, Relule?

Masa câmpenească de la înserare a fost un deliciu. Resturile au fost agățate cu grijă la înălțime într-un molid, pentru a le pune pofta în cui vizitatorilor nocturni.

Când s-a lăsat seara, ne-am încălzit cu un ceiuț fierbinte. Am așteptat zadarnic să se aprindă luminițe pe văi, zona în care ne-am oprit noi nu beneficiază de lumină electrică (abia acum se săpaseră gropi pentru a se monta stâlpi pentru electricitate).

Noaptea ne-am tolănit pe izoprene lângă corturi și am privit stelele. Odată cu întunericul, vântul s-a oprit ca prin minune, atmosfera a fost foarte plăcută. Ne așteptam să fim asediați dinspre pădure de sălbăticiuni, iar dinspre sat de panduri cu făclii aprinse, să ne flambeze nițel freza. 

Nimeni nu ne-a tulburat însă liniștea, iar când norii au pus stăpânire pe boltă, am mers la culcare.

După un somn odihnitor, dimineața m-am trezit primul să preîntâmpin răsăritul. Umiditatea din aer era la cote maxime, corturile fiind pline de picături pe folia exterioară. Și iarba era udă, dar cel mai important - văile erau pline de cețuri.

Am făcut mai întâi cafea și apoi gălăgie, dar în loc de mulțumiri am fost răsplătit doar cu câteva mormăituri din adăpostul corturilor. 

Iată care era nivelul umidității:

Mi-am făcut așadar de lucru cu aparatul foto până când au fost și băieții apți pentru o nouă zi.

Vulcanul din Crai 

Pentru a nu risca să ne molipsim cu niscaiva mucegai pe corturi, le-am întins la uscat pe gardul din apropiere. Înainte să le strângem, le-am mai șters grijulii cu șervețele. Desigur, este impropriu să vorbesc la persoana I plural, pentru că de fapt ei au făcut cele spuse anterior, câtă vreme eu am ținut sub observație văile prin vizorul aparatului foto. Lucru în echipă!

După ce am mâncat și am strâns gunoiul, pe la ora 10 am început coborârea, fiecare oblojind în mână câte o cutie de bere, ca-ntr-o veritabilă atmosferă de concediu. Cred că nici nemții nu dau cep la butoiul de bere la ora aia!

Doi carcalaci de copii azvârleau din deal spre noi cu mere – un fel de joc pe calculator, jucat la dublu, unde trebuie să nimerești inamicii; joc sănătos pentru ei, mai puțin sănătos pentru inamici, dacă jucătorii au talentul de a nimeri la căpățână. Norocul nostru a fost că aici bunul lor simț a făcut ca jocul să nu treacă la nivelul următor, unde arme sunt pietrele, ori slobozirea unor dulăi ca bonus weapon.

Ajunși mai în vale, realizăm că pe dealurile estice este deja electricitate, pentru că de acolo răsună muzică populară.

Trecând pe lângă gospodării, ni se scurgeau ochii după câte o poieniță în care ai vrea să revii la sfârșit de săptămână, așa încât am început să jucăm așnaș cu casele pe care le vedeam: aș vrea să locuiesc aici, n-aș vrea să stau dincolo... Mirosul acela de iesle, de unde te aștepți să vezi zburdând un vițel, ca în copilărie, ne-a înnebunit! 

Pe drum am făcut câțiva munți de bine, hrănind animalele ce ne-au ieșit în cale cu mâncarea pe care o mai aveam în desagă :)

Spre prânz am ajuns în vatra satului, unde lumea era îmbrăcată de sărbătoare – erau invitați cu mic cu mare la o nuntă. Cât a trecut alaiul, ne-am oprit și noi pe marginea drumului. Noi îi priveam pe ei, ei se uitau la noi. Și cu toții eram atracția zilei: ei gătiți frumos, noi greu de neobservat – prăfuiți și cu cășile în spinare.

Se vede treaba că nu toată lumea a fost invitată la petrecere, după cum aveam să descoperim dând colțul după primărie. În fața birtului, câțiva bărbați erau angajați într-o competiție de golit sticle. Cum băieții l-au simpatizat numaidecât pe Celentano local, a fost musai să ne oprim și noi la o dușcă. 

Și a fost amuzant vreun sfert de ceas, cât bețivul ne-a tot îndrugat vorbe de duh. Am șters-o însă cu iuțeală când am constatat că s-a zgâriat discul și glumițele au cam început să se repete.

La ieșirea din localitate, am avut norocul să fim preluați cu mașina de patronul cârciumei unde tocmai lăsasem câțiva biștari, și să fim mutați în Cristian, de unde trenul ne-a dus mai departe spre Brașov și apoi în București, punând capăt unui sfârșit de săptămână pe care nu-l vom uita repede. Dar mai cu seamă vom reveni, cu prietenie :)

Acasă, developând pozele, am fost cuprins imediat de reverii plăcute.

S-au spus multe lucruri frumoase despre Holbav: că ar fi un loc încremenit în timp, un muzeu în aer liber, un colț de rai. Subscriu și eu la aceste cuvinte. Iar dacă aici s-ar sfârși o lume, cu ea mi-ar plăcea și mie să plec.

Cristi Iliescu

Octombrie 2015

Vineri, 30 octombrie 2015 - 19:12 
Afisari: 2,971 


cristi.ilies..