Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Mai 2021
LMMJVSD
12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31

Iunie 2021
LMMJVSD
123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
282930

Online

Vremea
Varful Giumalau
Muntii Rarau-Giumalau

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Despre cinism și alți demoni


Disclaimer: acest jurnal nu conține date ”tehnice” sau vreo altă informație folositoare despre munți. Este un jurnal despre trăiri prilejuite de ultima plimbare în natură, scris de o persoană carantinată din nou, de aseară. A fost dur și anul trecut, când nu știam când ieșim, dar eram cu toții în aceeași situație. Acum sunt numai eu, dintre toți cunoscuții mei munțomani și, deși ar trebui să fiu din nou ”liberă” peste 2 săptămâni, trebuie să recunosc că tristețea este copleșitoare.


Ieri am ajuns pe unul din dealurile Buzăului, în căutarea primăverii pierdute anul trecut și în speranța primăverii de anul acesta, pe care mi-am promis că o voi trăi din plin.


Nu mai voiam zăpadă. Îmi place zăpăda, dar am avut destul parte de ea anul trecut și anul acesta, cea care îmi lipsește enorm și de care aveam nevoie era primăvara. Am urmărit prognoza cu tristețe. Planurile mele de a ajunge în sfârșit pe Dealul Lempeș, în căutarea dedițeilor, a rămas îngropat sub plapuma de zăpadă sub care zac dedițeii acum.


Am ales Dealul Istrița în speranța că acolo va fi mai puțină zăpadă și că dedițeii văzuți de un prieten weekendul trecut au supraviețuit. Dacă voi vedea măcar unul, voi fi fericită.


Drumul a fost liber și întins, am făcut nici o oră și jumătate, nu sunt obișnuită să ajung atât de repede și de simplu. Ne-am întâlnit cu toții la Biserica din satul Vârf, unde am avut o primire de zile mari: nebunul satului ne-a arătat fundul și alte părți cu care se mândrea. Să fie primit, zic!


Sub asemenea auspicii favorabile, restul nu putea să curgă decât bine. După mai mult de un an de pauză de organizat ture pe carpati.org, m-am bucurat sincer să văd oameni cunoscuți și speram că și cei necunoscuți se vor dovedi o surpriză plăcută.


Am pornit agale spre mormintele tracice, mai mult niste ”garsoniere” săpate într-un perete stâncos. Am ajuns apoi la Tabăra de Sculptură, unde cel mai mult impresionează panorama largă, spre toate zările. Am recunoscut cu siguranță Penteleul, Podul Calului, Grohotișul și Ciucașul.



/Istrita/1.jpg


Apoi am pornit la vale spre satul Vârf, pe un drum de pământ pe care îl mai parcursesem acum 2 primăveri și care nu mi se păruse atunci a fi o problemă. Doar că acum acel drum era plin de noroi. Dar ce zic eu ”plin”. Era de neconceput cât de mult noroi era. Am încercat să-l varientăm pe la deal, apoi pe la vale, și tot așa. Orice variantă părea ok de la depărtare și s-a dovedit la fel de proastă o dată pusă în practică. Ba, mai mult, nici nu începusem bine și a trebuit să coborâm abrupt un mal bolovănos, pe care abia ne străduisem să-l urcăm.

Ca să n-o mai lungesc, noroiul s-a dovedit a fi de neocolit și am sfârșit prin a merge pe de-a dreptul, iar în scurt timp am fost noroiți până în gât.


Nici restul peisajului n-a fost mai generos, treceam pe la marginea satului, unde era plin de gunoaie. M-am ”felicitat” pentru alegere, m-am simțit stânjenită față de restul oamenilor, care încercau timid să se încurajeze prin glume, fiecăruia reușindu-i mai mult sau mai puțin.



/Istrita/2.jpg


Când am ajuns la un drum asfaltat, m-am simțit fericită. După câteva bâjbâieli, am luat drumul spre Dealul Istrița. Minunea cu asfaltul a ținut maxim 400 m, apoi am intrat din nou în noroi. Dar nu mai eram singuri, un grup de copii zgomotoși a început să se țină după noi.

Eu am intrat în modul meu cinic, i-am salutat rece, dar apoi am ales să-i ignor. De ce? Habar n-am. Sunt obișnuită să dau de săteni prin locurile pe unde trec, să fiu privită ca o ciudățenie, să salut politicos, dar rareori îi privesc cu atenție sau mă angajez într-o interacțiune autentică. Este unul din lucrurile care nu-mi plac la mine, deși nu vine dintr-un sentiment de superioritate, ci dintr-o frică de respingere și din obișnuința para-bucureșteanului de a-și ignora semenii, atâta timp cât nu-l deranjează cu ceva.


Unul dintre participanții la tură a început să vorbească cu ei și eram împărțită între a-i admira ușurința cu care a intrat în vorbă cu ei și a mă gândi că acum n-o să mai scăpăm de ei un timp.


E ciudat că mor de drag să mă împrietenesc cu câini, pisici sau cai în hălăduielile mele, dar sunt atât de reticentă cu oamenii.


La ieșirea din sat, am dat de un moșuleț hâtru, tare bucuros de oaspeți, care m-a emoționat mult și cu care mi-ar fi plăcut să schimb câteva vorbe, dar nu era timp. Nu e niciodată timp pentru asta…


Ne-am oprit să mâncăm în prima poieniță întâlnită, iar copiii s-au oprit și ei, privindu-ne curioși. Au fost abordați de câțiva dintre noi care aveau dulciuri și s-au simțit dispuși să se despartă de ele. Le-au primit rușinoși și cu modestie. Mă tot așteptam să devină obraznici și agasanți, dar asta întârzia să apară. Unii dintre băieți au început să se cațere într-un copac pentru a ne impresiona, în timp ce fetițele stăteau rușinoase și curioase un pic mai încolo.


Cristi, care intrase cel mai mult în vorbă cu ei, și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu o posibilă căzătură din copac și ce am putea face să-i descurajăm, iar eu am dat sfatul meu de expertă: ”cel mai bine ar fi să-i ignorăm, se vor plictisi și vor pleca”. Dar m-am înșelat din nou, și nu a fost ultima dată pe ziua de ieri. Au căpătat curaj și au început să se strecoare printre noi, căutându-și de vorbă.


Nu sunt un om arogant și cu atât mai puțin un om rece. Sunt doar un om obișnuit să trăiască singur, să și-o fure rău atunci când se dăruiește și care a învățat să nu se expună. Dar, după mai mulți pași în sus pe deal, m-am trezit că-i întreb cum îi cheamă, iar vocile mici și brusc însuflețite au prin curaj. 


- ”Eu sunt Denisa, și ea e Cami și el e Marius”. 


M-am prezentat și eu, i-am prezentat și pe cei din jur, iar ei au început să ne repete numele, ca să le țină minte. Ne-au povestit că ei conduc oamenii ”de la oras” care vin în zonă să viziteze biserica, mormintele, tabăra de sculptură și erau foarte mândri de asta. ”Aha, caută să primească niște bani de la fraieri”, mi-am spus, din nevoia deșteptului de a fi congruent cu el însuși.


Unul dintre băieței a rupt un toporaș (Viola sp.) sau călțunel, cum i se spune în Buzău și și-a făcut curaj să mi-l dea. Ca unui adevărat iubitor de flori, mi s-a strâns stomacul, dar nu am putut să-l cert că l-a rupt. L-am acceptat cu bucurie, pentru că am simțit că vine din suflet. Mi-a povestit apoi Cristina că îl culesese de ceva timp și mi-a tot dat ocol, negăsind curajul să mi-l dea. De ce tocmai mie, din atâtea fete și femei câte eram acolo?


Când drumul a început să fie inundat de rușcuțe, m-am panicat. Aoleu, dacă îi văd că încep să le rupă sau să calce pe ele, ce mă fac? Așa că mi-am căutat vocea de fostă educatoare și le-am prezentat florile, le-am spus că sunt protejate de lege (vaaaai, ce ”impact” (n)are acest lucru într-un sat de pe un deal) și i-am dăscălit să protejeze toate florile, nu numai pe acelea și să le culeagă doar cu ochii.

Îi tot pândeam să văd dacă rup ceva, dar ei nu făceau altceva decât să caute peste tot, ca să-mi mai arate câte o floare.



/Istrita/3.jpg


                                                  Adonis vernalis, popular "ruscuta", floare protejata de lege


-”Larucaaaaa, uite una frumoasă aici!” 

Și o voce cristalină îl apostrofează imediat ”Raluca, nu Laruca!”


Eu nu pot face copii, în ciuda tuturor încercărilor. Iar copilașii aceștia au vârsta pe care ar fi avut-o copilul meu, dacă aș fi fost și eu o femeie norocoasă. Mi-e greu să-i privesc, mi-e greu să le validez existența, pentru că doare. Dar m-am surprins să văd că, pe lângă durere, este și drag mult. Aveau niște ochi atât de limpezi, și pistrui, unii mai frumușei, alții doar simpatici, dar ce m-a copleșit a fost lipsa oricărui alint, a oricărei fițe sau toane, bucuria pe care o emanau în tot ce făceau, atât de rare la copiii de oraș de vârsta lor.

Am început să schimbăm cuvinte, ne-au spus că au 10 ani, în ce clasă sunt, Cristi le tot punea întrebări de geografie și altele, iar ei erau în culmea fericirii.


Și tot lor le datorez prima întâlnire cu delicata Hyacinthella leucophaea, zambila sălbatică.


/Istrita/5.jpg


                                                     Hyacinthella leucophaea, zambila sălbatică, planta protejata de lege


Am văzut nenumărate rușcuțe (Adonis vernalis), mai multe decât am sperat vreodată să văd, apoi Cristina a descoperit și mult iubiții mei dediței (Pulsatilla montana), de care m-am bucurat cu tot sufletul.



/Istrita/4.jpg


                                                                        Dediței (Pulsatilla montana), floare protejata de lege


Și așa a curs plimbarea noastră o lungă perioadă, apoi – cu cât urcam mai mult – au început să apară petece de zăpadă. Unul dintre copii a venit și m-a întrebat dacă pot să-i împrumut bețele de trekking. Am observat că toți primiseră bețe și m-am apucat să le ajustez pe înălțimea lor. M-am apucat să le zic și de unghiul de 90 de grade și apoi m-am simțit rușinată de pornirea mea de la le turna cu forța înformația asta. Oare mie mi-o fi folosit la ceva în viață să știu care este unghiul de 90 de grade?


Copiii rămăseseră mai în urmă și își tot arătau unii altora ceva legat de bețe. Și demonul și-a scos iar capul hidos și m-am trezit că zic cu voce tare că sper că n-o s-o rupă de fugă cu bețele mele. Viorel a răspuns că sunt copii cinstiți și n-ar face asta, iar eu m-am simțit rușinată de gândul meu. Când și cum m-am transformat într-un om atât de cinic?!


După ce s-au dumirit cum e treaba cu bețele, copiii au început iar să zburde printre noi. Până atunci nu coborâsem cu privirea mai jos de ochii lor. Observasem în treacăt hăinuțele sărăcăcioase, dar nu mi-am bătut capul. Apoi am văzut că una dintre fetițe era încălțată în papuci, iar cealaltă avea niște ghetuțe ponosite, cu mult mai mari decât măsura ei. Baieții nu aveau șosete și erau și ei prost încălțați. Recunosc că a trebui să-mi ascund lacrimile și că brusc mi-a pierit tot feng-shui-ul. A fost greu de integrat informația că unii copii trăiesc așa. Una este să citești o știre despre nu știu ce statistică. Și cu totul altceva să vezi statistica în carne și oase.


Următoarea bucată de drum ne-am chinuit să-i convingem să se întoarcă, dar s-au împotrivit cu toată forța.


-”Uite, știți, și mie îmi spunea mama când eram de vârsta voastră să nu mai merg fără mănuși sau udă la picioare și n-am ascultat-o. Și ce rău mă doare acum că n-am ascultat-o. Știți câți ani am eu acum? Înmulțiți vârsta voastră cu 4, apoi mai adăugați un an și atât de bătrână sunt eu. Câți ani am?”


-”15!”


Ce fericire pe mine să mai am 15 ani!


Am strâns câte 10 lei pentru fiecare și le-am spus că avem o sarcină specială: i-am rugat să se întoarcă și, în schimbul banilor, să ne păzească mașinile de nebunul satului. Au luat banii, ne-au întins imediat bețele și au rămas în drum, cu privirea după noi.

După un timp, am realizat că ne urmau de la o oarecare distanță, deși zăpada devenise măricică și simțeam până și eu, în bocancii mei Mammut și ciorapii de lână că am luat puțină apă.


Adevărat magician, Cristi a identificat liderul grupului și a știut ce să le spună ca să se întoarcă. Au primit niște bani în schimbul unui serviciu și nu este corect să nu-și îndeplinească partea ce le revine. Unul dintre băieți, singurul care părea mai sărăcuț cu duhul, stătea să plângă, dar s-au întors și nu i-am mai văzut. Uite că niște copii dintr-un sat de la mama naibii au mai multă onoare decât mulți alți oameni cu ștaif.


Noi ne-am continuat ”ascensiunea” până la cei 750 m ai Dealului Istrița. Drumul spre Cetatea Gruiu-Dării, destinația noastră finală, era atât de plin de noroi, încât am renunțat și am hotărât să ne întoarcem, ocolind dealul pe fața sudică.


Am luat-o de-a dreptul prin pădure, pe urme de animale, croindu-ne cu caznă potecă printre tufe cu spini și trunchiuri căzute. Mie îmi place la nebunie genul acesta de aventură, dar aveam îndoieli că toți ceilalți sunt de aceeași părere.


Am ajuns mult prea repede la Chilia lui Ambrozie, cu ale ei cămăruțe săpate în piatră și scările chiar spectaculoase.


/Istrita/6.jpg


După o ultimă pauză culinară, am pornit agale spre sat. Am avut noroc de o echipă foarte ok, oameni veseli și răbdători, cum nu am mai avut de mult într-o tură pe carpati.org. Uneori este suficient un singur participant mai ”prințesă” care să strice atmosfera, dar nu a fost deloc cazul de această dată.


/Istrita/7.jpg


Când am ajuns să vedem mașinile, glasurile cristaline au început să strige ”Raluuuuuu” și m-am topit de tot. Ne așteptaseră, dragii de ei. Este atât de bine să simți bucurie că te vede cineva.


Aduseseră o hârtiuță pe care notaseră ”numerele de telefon ale lu mami”, iar una dintre fetițe a recitat numărul de telefon al mamei sale cu atâta mândrie, câtă n-am simțit eu niciodată când declamam poeziile învățate mecanic la școală.


Blonduța cu ochii albaștri și pistrui adusese și o copie a ei în miniatură, pe care nu te mai săturai s-o privești.


- ”Ok, am notat în telefon și am scris că acesta e numărul de telefon al Denisei și acesta al lui Cami și am scris în paranteză Năeni!”

- ”Nuuuuu, nu Năeni! Vârf! Noi suntem din Vârf!”


Ca și cum se temeau că dacă am scris Denisa-în-paranteză-Năeni în loc de Denisa-în-paranteză-Vârf, apelul meu nu mai ajungea la ele.


Mi-am luat la revedere de la colegii de drumeție și de la copii și am pornit spre București cu sufletul primenit și cam fără zidurile construite îndelung. Este periculos să accepți că există și oameni care nu vor altceva de la tine decât compania, mai ales atunci când nu ești capabil să faci diferența între ei și ceilalți.


Eram relaxată, oboseala aia plăcută de după tură îmi toropise oasele și îmi făceam planuri unde să ajung weekendul viitor, când știrea carantinării Voluntariului mi-a tăiat aripile. Mda, sunt doar 2 săptămâni, teoretic. Mda, sunt sănătoasă, eu și toți ai mei. Mda, la tăți ni-i greu și eu am fost lovită de covid mai ușor decât alții. Știu toate astea, dar tot m-a cuprins jalea, jalea după timpul care nu mai vine înapoi, după florile pe care n-o să le mai văd, după oamenii pe care n-o să-i mai cunosc. Jalea care mă cuprinde când trebuie să aștept. Aproape toată viața mea a fost despre așteptare și amânare și nu mai am resurse să le fac față.


Dar voi folosi aceste săptămâni, două sau câte vor fi, pentru a strânge cărți, încălțări, ciorapi și orice altceva voi fi capabilă pentru copiii mei din satul Vârf. Pentru că da, după ziua de ieri, ei sunt puțini și ai mei, pentru bucuria, gingășia și căldura lor. Pentru că au reușit să pătrundă prin zidurile mele de om cinic și m-au făcut să simt ceea ce în ultimii ani nu mi-am mai dat voie să simt decât pentru animale, flori și copaci: iubire. Acea iubire care n-are nevoie să te legi, să rămâi, să faci compromisuri. Acea iubire care se dă și se primește și te face mai bun, după care te eliberează în lumea mare.


/Istrita/8.jpg


Vă doresc să vă bucurați de munți, primăvară și natură din tot sufletul și să ne (re)vedem sănătoși!

Raluca




Duminică, 21 martie 2021 - 13:59 
Afisari: 1,363 


Postari similare:





Comentariile membrilor (24)

floriana
floriana
Busola
 
1
Cred ca esti tare norocoasa ca i-ai intalnit pe cei patru copii si florile pe care le-au gasit ei pentru tine. Doua saptamani printre carti trec atat de repede...


Duminică, 21 martie 2021 - 16:56  

lauramatei
lauramatei
(admin)

 
2
"Laruca" Carpati.org, sinceritatea cu care ai scris randurile acestea m-a emotionat.

Nu mereu trebuie sa fie vorba despre munte. Iesirile noastre nu trebuie sa fie neaparat cu performante, varfuri, peisaje spectaculoase, ceva care sa "rupa gura targului". Ideal e ca iesirile noastre sa fie asa cum ni s-ar potrivi in momentul in care iesim din casa.

In ultima vreme, ne-am trezit deseori si pentru lungi perioade de timp blocati in case (eu personal m-am trezit recent blocata in casa cateva luni nu prin reguli sau legi, ci pur si simplu prin natura si volumul muncii mele care nu-mi mai lasa ragaz sa ma plimb un pic nici macar pe strada). Asta m-a facut sa pretuiesc orice iesire din casa si mai ales daca in jur vad un petic de natura: o zambila pe care cineva a replantat-o din ghiveci in gradinita saracacioasa din fata blocului meu, un rond cu 5 copacei si cateva flori de-a lungul unei strazi, un parc, un lac, un camp, o padure (oho, deja lux!), un deal, nu mai zic de mare sau de munte, toate pentru mine au ajuns obiective de vazut, de cautat, de vizitat. Oricum, de ani multi sunt genul care nu cauta neaparat varfuri sau peisaje cu stanca si pereti si care se bucura la plaiurile goale si fara nimic interesant, de pe te miri ce "dealuri" precum Godeanu. Dar acum parca si mai mult ma bucur doar ca ies. Si parca vad mai bine ceea ce-i in jur. Stau zile in sir in casa si parca mor cate putin. Ies doar in fata blocului, vad primul corcodus un pic inflorit si ma redescopar.

Un cat de mic contact cu natura in toate formele ei e pentru noi, cei dependenti de asta, datator de lumina si viata.

Asa ca iesirea voastra pe dealuri, pe drumuri cu noroi, printre primele fire de iarba proaspata si primele floricele, prin boscheti si padure, a avut rolul ei. E despre deschidere, despre aplecare spre detalii si nuante, despre atmosfera, mai mult decat despre frumusetea unui peisaj montan clasic (de care, fara indoiala, avem nevoie cat om fi; si de care ne vom bucura in continuare toata viata, caci suntem dependenti de asta). E despre a vedea ceva, despre a mai intelege cate un pic din tine.

Prezenta micilor insotitori nu era chiar motivul pentru care ai plecat de-acasa Carpati.org. Nu ai de ce sa te simti in vreun fel vinovata ca nu te-a entuziasmat gandul ca vor veni cu voi. Pleci pentru o forma de liniste, pentru a purta doar genul de conversatii de care ai chef atunci, cu genul de oameni pentru care ai setarile activate; pe scurt, pleci sa te simti bine asa cum stii tu. Nu vrei provocari noi, nu vrei sa-ti iesi din aria ta de confort din punct de vedere al relatiilor cu oamenii. Dar te-ai adaptat, ai deschis niste canale pentru comunicarea cu ei si a fost o experienta faina. V-au imbogatit si ei, ca si natura in mijlocul careia ati venit, cu naturalete, simplitate si candoare.

Nu m-as invinui pentru urmele de scepticism, pentru temerile ca ei ar profita in vreun fel de voi sau v-ar provoca vreo suparare. Actionam prin prisma atator experiente neplacute din vietile noastre sau ale cunoscutilor nostri si pana la urma suntem indreptatiti sa avem un pic garda sus. De vina e trista realitate, nu sunt plasmuiri ale imaginatiei tale monstruoaseCarpati.org. Important e sa nu ramanem blocati in prejudecati si, dincolo de garda sus, sa stim sa ne deschidem portile catre experiente noi si oameni noi, atunci cand simtim ca e locul si timpul pentru asta. Ai facut ce-ai simtit si te-ai purtat cum ai simtit, n-ai facut rau nimanui. Si te-ai deschis cand trebuia. Copiii au simtit si au stiut asta, fii sigura. Nu trebuie sa te mire floricica primita de la baiat Carpati.org.

Iar daca in aceasta iesire (din casa, din oras, din tine ...) ai avut alaturi niste oameni potriviti, atunci experienta a fost cu atat mai mult una faina.

Doua saptamani nu-s asa de mult. Bucura-te de fiecare fir de iarba sau de fiecare copac pe care il vezi, de fiecare tril de vrabie de la geamul tau! Hraneste-te din amintirea si din planuirea (!!!) atator momente in care ai fost sau vei fi (!!!) privilegiata sa te bucuri de frumuseti si emotii pe care altii nici nu si le imagineaza. Caci timp e destul pentru toate.

Numai bine!


Comentariu modificat de autor!

Duminică, 21 martie 2021 - 17:46  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
3
Draga Laura, iti multumesc pentru mesaj, a ajuns la casa sufletului. Toate or avea rostul lor si cu siguranta lectia ultimilor ani a fost sa invat sa pretuiesc fiecare moment si sa ma bucur de orice frumusete, mica sau mare.
Sper ca anul asta se ne revedem pe vreun "deal", fie el Godeanu sau aiurea.
Numai bine si tie!


Duminică, 21 martie 2021 - 18:24  

hana
hana
Coarda
 
4
Uluitor jurnalul tau, e de o deschidere dezarmanta.
Si imi dau seama ca semanam in anumite privinte si in cursul gandurilor, doar ca eu nu am atata curaj sa recunosc, ca si cum, daca as lasa garda cinismului jos, as ramane vulnerabila si as suferi. De unde vine convingerea asta?
Da, copiii ne-au ravasit, pentru ca asa am fost si noi, daca nu material, cel putin emotional, vulnerabili si dependenti de adultii din viata noastra, care n-au stiut si nu au putut sa ne protejeze de suferinta pe care incercam acum sa o mascam.
Si ajungem copii mari, copii adulti, care isi feresc privirea de copiii copii, ca sa nu realizeze ca se simt mult prea neputinciosi pentru a le schimba destinul.
M-a durut enorm neputiinta mea, si mi-a fost rusine.


Duminică, 21 martie 2021 - 19:44  

cretucr15
cretucr15

 
5
Mulțumesc pentru aprecieri!

După ce va trece această perioadă de izolare, va trebui să continuăm căutarea de Adonis vernalis, Pulsatilla montana, Hyacinthella leucophaea și ce s-o mai găsi sub startul consistent de zăpadă.
Și la cât de gros este, cred că și la sfârșit de iunie tot p-astea le vom căuta, dar pe la 2000 m. Așa că tot rău-i spre bine, aș zice eu.

În ceea ce privește îndepărtarea copiilor, secretul e dat de întrebările de cultură generală. Pe primul, cel cu bicicleta, l-am pus pe fugă la 3 minute după ce am început interacțiunea, cu întrebarea despre reședința județului Buzău. Ceilalți 4 păreau imunizați la aceste întrebări (cum necum dădeau răspunsurile potrivite, ba mai mult își dădeau și silința să găsească soluțiile atunci când ele nu le erau la îndemănă). Dacă mai insistam puțin cu "liderul grupului", în timpul pauzei de masă, îți garantez că nu era cazul să scot artileria grea și să le vorbesc despre deontoligie.

Sunt convins că ne vom revedea și în alte ture, cu mai puțini demoni și fără gram de cinism.

Cristi C


Duminică, 21 martie 2021 - 19:44  

speedy
speedy

 
6
Foarte frumos jurnalul. Am fost de 2 ori pe Dealul Istrita iar oamenii si copiii din zona sunt foarte primitori fata de alte zone cum ar fi de exemplu cei din Ormenis, judet Brasov unde arunca cu pietre in masini.


Duminică, 21 martie 2021 - 20:41  

mihaita_39
mihaita_39
Coarda
 
7
Năstrușnice întâlniri avurăți voi peste cele dealuri golașe ... Și musafiri sfioși cu inima curată. Aferim !

Felicitări pentru sinceritatea-ți pe alocuri autoironică, cu vădite efecte terapeutice ! Făcutu-m-ai însă curios în privința celui „destul” cu privire la zăpada de anul ista. Poate în cele două săptămâni de „odihnă” îți mai apare vreun titlu în secțiunea de jurnale ...

Întâmplător, când voi mărșăluiați spre vârf, io îi tot dădeam la vale, ceva mai la sud de Năeni, printre colinele înnierbate și încă zvântate de lângă Fințești. Spusa-mi s-a c-ar crește pi colo mândrețe de floricică: Aphroditas Syngurhella ... Ei aș, zvonuri ! Cum începu să picure, mă și trezii între „șopârle și cameleoance” ... cu etimologie latinească.

Iar dacă până la următoarea tură vei dori să evadezi o țâră, fie doar și virtual, căutând „echappées belles” pe youtube vei găsi niscaiva ... idei de călătorie. Digitală.

Bon voyage,
Mihăiță


Duminică, 21 martie 2021 - 23:25  

zoly
zoly
Busola
 
8
Laruca să-ți rămână numele de organizator de ture! Carpati.org

Nu-mi pot dezlipi ochii de la ultima fotografie din jurnal, intrigat poate și de contrastul dintre ea și precedenta. Pentru că emană din privirea, mimica și postura celor patru copii o bucurie absolută, inocentă și molipsitoare. În timp ce (fără niciun pic de răutate o spun, iertată-mi fie totuși îndrăzneala) din penultima fotografie transpiră un pic de regie, e o bucurie la comanda declanșatorului, ceva îi lipsește.

Revenind la instantaneul de final. Involuntar de esențial. O cifră magică. Egalitate absolută, doi băieți și două fete. Național de colorat, chiar dacă tricolorul e amestecat. Iar bețele! - înfipte energic în pământ, cu palmele încleștate cu hotărârea celor ce visează la vârsta la care orice vis pare realizabil. Tot ce ai relatat în jurnal e concentrat și amplificat în această fotografie. Ar putea la fel de bine să fie fotografia de copertă a unui jurnal NG consacrat copiilor României rurale.

Cei patru merită fiecare fotografia asta în ramă, pe care sigur o vor păstra la loc de cinste peste zeci de ani!


Marți, 23 martie 2021 - 00:36  

zentai
zentai
Coarda
 
9
Aș putea să-ți spun, extrem de calificat (prin natura împrejurărilor legate de serviciu, că la câte dosare de divorț nu am asistat?!... să fie primit) că la fel stă situația și în ce privește luatul în freză de la la « femme de ma vie » a fiecăruia. Dar viața trece. Tu, draga mea, trebuie să-ți trăiești viața și să-i dai „salt înainte”!
Mi-e greu să metaforizez cât de mult îmi place de tine! Ești „mega-hit”. 😊 Știu că ești foarte deșteaptă cât să nu mă înțelegi greșit. N-ar trebui să mă bag într-ale tale pentru vorbele nu ajută cu mai nimic! Dar tu ai zis, cu regret, că timpul trece, așa că leagă-te de asta! Un filosof grec (nu mai știu sigur care, dă-l dreaqu, mi-am adus aminte azi de vorbele lui într-o altă împrejurare) spunea că „eșafodajul virtuților este departe de natură”, că adică oricât ne-ar fi silința la virtuți, un pic de plăcere nu strică și cică asta-i fericirea.
Noi, în pandemie, am exersat la soiuri de vin...și uite așa am ajuns la „Mierla albă” (de aici și gluma de familie „hai s-o mierlim”Carpati.org, un vin bizar de scump și vorba aia, bănuind că poate sunt prost, de ce să nu fiu și snob?! Că doar este (era) starea de urgență. Știu că nu-ți place alcoolul dar pierzi mult din farmecul vieții! 😊Carpati.org)))

Eu îți recomand orice soi de la Sarica Niculițel, un vin pe care nu s-ar putea abține să nu-l bea și un yoghin! 😊 Respiră adânc și ia-o încet. Viața este lungă. Să nădăjduim în asta dar să presupunem că ar putea fi și foarte scurtă. Două săptămâni eu le-aș vedea ca pe un nou dar în care să citesc, să văd filmele pe care nu am avut timp să le văd, să mă fac mangă în fiecare seară și să-mi aprind, când și când, câte un trabuc cubanez (fantastic de bune și astea). Două săptămâni...n-aș lăsa să-mi pară rău că au trecut de-aiurea!

PS- tu ești cinică? 😊Carpati.org)) Bine că nu m-au cunoscut pe mine. Eu chiar nu vreau să am vreo treabă, să interferez cu „culoarea locală”! Oameni au viața lor, eu sunt pe-acolo trecător de-o clipă, nu vreau să mă „încarc” cu viețile oamenilor și e fix treaba lor cum și-o trăiesc. Mă duc pe la munte exclusiv și numai pentru munte. Dar nu m-ar interesa nici dacă aș nimeri în vreun sat de nudiști și nu cred că m-ar mira sau nu i-aș privi mai mult decât un stâlp de înaltă tensiune. Copiii sunt norocul părinților sau păcatele lor. Cum o fi, cum n-o fi, ei știu. Nu poți schimba tu sau eu sau oricine altcineva destinul unor copii. Pentru asta trebuie dedicare totală. Poți dona bani la ONG-uri care se ocupă de asta sau poți să te macini personal, încercând și crezând că ajuți cu ceva. În realitate, nu schimbi absolut nimic. Văd asta la rudele mele de la țară. Unii oameni înving mediul și răzbat ei personal pentru că vor asta și pentru că omul este o ființă extraordinară iar unii luptă până la capăt. Nici ei, cei de la țară, nu ar face eforturi să le fie bine „orășenilor”, ci să le fie bine lor personal. Binele personal este motorul unui destin. Iar asta se face cu educație care nu se poate împlini într-o zi - două cât treci tu pe acolo. Sper că nu te crezi Osho sau Sfântul Pavel. 😊
Cu drag, Gabi


Marți, 23 martie 2021 - 10:29  

simvio2002
simvio2002

 
10
Buna Raluca! Stii parerea mea despre ce ai scris😊. Iti pot recomanda si eu vinul, e foarte bun ptr sanatate😊Carpati.org. Nu sunt de acord insa cu ideea ca nu schimbi nimic in viata acelor copii. Schimbi in primul rand la tine ceva daruind ceva lor si nu stii niciodata cum poti deveni un model ptr unul dintrw ei. Poate acest contact, precum si putina bunatate afisata le va servi drept catalizator ptr a invata si a se tine de scoala, de ex. Binele facut aduce mereu beneficii, doar ca suntem noi mici si nu stim cum anume rodeste.


Marți, 23 martie 2021 - 18:21  

zentai
zentai
Coarda
 
11
Interesant ce spui,prietene. Presupunând ca ar fi valabil,înseamnă că am pierdut nenumărate ocazii să ajung milionar pentru că exemple au fost în jurul meu cu duiumul.Dealtfel, presupunand ca au mai trecut și alții prin acele sate, puterea exemplului s-ar fi văzut deja cu ochiul liber pentru ca ar fi început de la vreo 10 generații în urmă. Eu cred ca un destin este un cumul de factori,unul dintre ei fiind acela de a iubi să fii,să vrei mai mult și e o chestie personală care se dezvoltă în timp și care este determinată covârșitor de educație, nu de o ciocolată care pentru un copil este un simplu gheseft pe ziua aia.Pentru mine,a fi bun înseamnă a opri răul la tine,sa nu lași sa treacă de tine acel rău. De rest... este de datoria fiecăruia sa se ocupe de sine...As da o ciocolată unui copil sau mâncarea toată doar din ideea ca poate îi este poftă sau foame dar ar fi de neconceput să pot crede ca asta ar trebui sa-l schimbe cu ceva sau ca eu am fost un exemplu bun pentru el ca am făcut asta...Părerea mea.Sa fim un pic și modești!


Miercuri, 24 martie 2021 - 00:13  

simvio2002
simvio2002

 
12
Nu vreau sa intru in polemici inutile. Stiu doar ca nu e suficient sa opresti raul la tine ci si sa incerci sa daruiesti. Iar aici nu era vorba de ciocolata, ci de faptul ca, de ex, Raluca a vb foarte frumos cu ei. Atat ea, cat si Cristi, i-au intrebat cate ceva despre ei, despre ce au invatat la scoala etc. Ori ptr ei si lumea lor mica, astfel de interactiuni le pot deschide ochii, pot vedea ca exista si altceva dincolo de dealurile in care traiesc si de mizeria in care se zbat. Despre asta e vorba, de a oferi un model, un supliment care sa ii stimuleze sa cunoasca, sa invete, sa isi doreasca mai mult de la ei. Ori ai vrea sa ramana la modelele oferite la tv: baietei de "succes" ce vand droguri sau fac cine stie ce alte "afaceri", dar au bani sau fetite de "treaba" ce ofera "bunatati" ptr portofele pline si care isi arata nurii la toata lumea pe sticla?


Miercuri, 24 martie 2021 - 10:19  

zentai
zentai
Coarda
 
13
@ - simvio - Iartă-mă! Ai dreptate, prietene! În fond, nici nu este chiar așa important cum vede fiecare binele. Important este să-l săvârșim! Pace! Carpati.org


Miercuri, 24 martie 2021 - 10:23  

mihaita_39
mihaita_39
Coarda
 
14
Amândoi aveți dreptate. Fiecare-n felul lui.
Shalom !


Miercuri, 24 martie 2021 - 21:42  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
15
Va multumesc tuturor pentru lectura si pentru cuvinte.
@Floriana: da, cartile m-au salvat toata viata, am evadat din cotidian cu ajutorul lor de mult mai multe ori decat pot numara. Si probabil asa va fi si acum. Si da, asa este, am fost norocoasa sa-i cunosc, acum e la latitudinea mea ce fac cu cadoul pe care l-am primit.

@Laura: stii ca in anii in care nu am mers pe munte ma "hraneam" spiritual cu jurnalele tale. Sper din tot sufletul sa poti relua drumetiile tale epice cat mai curand, mi-e dor sa-ti citesc un jurnal.

@Hana: n-ai de ce sa te simti asa. Nu ne stim foarte bine, dar ne stim suficient cat sa pot spune ca faci tot ce poti ca lumea din jur sa fie cat mai buna.

@Mihai speedy: cred ca oamenii ajung sa fie asa cum ii modeleaza viata. Unii devin cinici, altii rai, altii ursuzi. Iti doresc sa ai parte de experiente frumoase de acum inainte, ca sa se echilibreze Carpati.org

@Mihaita: n-am avut vreo experienta demna de relatat cu zapada in ultimele 2 ierni, dar am avut multe experiente. Cand ai prea mult din ceva si prea putin din altceva... tanjesti! Recunosc ca am cautat Aphroditas Syngurhella pe net sa vad cum arata, sugubatule Carpati.org

@Zoly: mi-ar placea mult sa va revad, sunt tare curioasa sa vad ce minunatii a mai strans in suflet Iulia. Ai mare dreptate in tot ce-ai scris si iti multumesc pentru ideea cu fotografiile in rama, o voi pune in practica.

@Gabi: m-am rusinat ca o fata mare, noroc ca sunt suficient de desteapta sa inteleg exact ce ai vrut sa zici Carpati.org Multumesc mult pentru tot ce ai scris.
In mine se bat un "Gabi" si un "Viorel" in fiecare zi, fiecare cu experientele sale, cu argumentele sale, si cu dreptatea sa. Si fiecare are parte de "victorii". Ca si Mihaita, si eu as spune ca amandoi aveti dreptate, dar si ca amandoi va puteti insela.

Am primit oferte de a ne conjuga eforturile in a face un gest (poate frumos, poate inutil) pentru cei 4 copii din Varf si le multumesc tuturor foarte mult. Deocamdata ne vom limita la a le duce cate o pereche de ghetute, cizme de cauciuc si sosete calduroase.

Poate ca gestul va crea doar asteptari din partea copiilor pe viitor din partea altor turisti. Poate ca nu va fi decat o picatura intr-un ocean de nevoi. Poate ca un mic ajutor material nu va ajuta cu nimic, acolo unde ar fi nevoie de un alt fel de implicare, mai consistenta, mai in timp, mai personala.

Sau poate ca va genera macar o mica speranta, o cat de mica bucurie.

N-am de unde sa stiu. Poate ca imi pacalesc constiinta facand minimul pe care as putea sa-l fac, cu siguranta ar fi loc de mai mult si sa spun "fac ce pot, avand in vedere viata mea, timpul meu, resursele mele interioare" e doar o scuza.

Le multumesc mult si celor care au inteles ca nu statul in casa ma deprima, ci lipsa contactului cu padurea, cu dealurile, cu natura la ea acasa, care pentru mine sunt esentiale. Va multumesc pentru toate cuvintele frumoase, pozele cu flori, munti si luna pe care mi le-ati trimis, au mers la casa sufletului!

Sa ne revedem sanatosi!
Laruca


Comentariu modificat de autor!

Sâmbătă, 27 martie 2021 - 09:38  

zentai
zentai
Coarda
 
16
Da, măi Raluca...acuma ce să zic?! Ca să mă îndreptățesc din vorbe zic că deșteptul la deștept, trage! Carpati.org))))
Faci foarte bine ceea ce faci. Nu contează. Eu, când mi se mai întâmplă să fac și un bine, destul de rar, spre niciodată, Carpati.org mă "dezic" de binele făcut și nu neapărat că să nu culeg fructele faptelor mele, ci că întotdeauna mulțumirea mie mi se pare un moment extrem de jenant, întrucât fac binele din motivele mele, nu ale celuilalt!

Și în mine este o luptă permanentă.
Important este să facem bine ori de câte ori putem, să nu lăsăm să treacă pe lângă noi ocazia de a face un bine.

Acum sădești un mic pomișor în sufletul acelor copii, care va crește stejar mare, că în jurul nostru sunt mereu oameni care ne vor sări în ajutor când vom avea cea mai mare nevoie. Că nu este întotdeauna așa, este altă treabă dar măcar este un început bun, că se așează și "stau pe traseu", pe marcaj și nu bălăuresc prin viață!

Îl înțeleg și pe Viorel!Acele locuri îi curg prin sânge, le are în atomii ființei. Copiii aceia sunt și copiii lui! Eu am zis, ce-am zis, nesocotindu-mi vorbele, dar am vrut să fie un sprijin pentru tine.

Și nu uita că eu am un ascendent. Am recunoscut că sunt un cinic! De cea mai aprigă speță! Carpati.org)


Comentariu modificat de autor!

Luni, 29 martie 2021 - 08:53  

simvio2002
simvio2002

 
17
Ai dreptate, prin venele mele va curge sange de buzoian pana la ultima suflare pe acest pamant😊. Sunt totusi mai legat sufleteste de valea Slanicului, dar si de orasul Buzau decat de zona de dealuri ale Buzaului. Dar convigerile mele se aplica pentru orice copil ce traieste in conditii similare😊


Luni, 29 martie 2021 - 12:25  

romanian_bat
romanian_bat..
Rucsac
 
18
Frumos și sincer așternute, atât povestea drumului, cât și imaginile ce o-nsoțesc. Din toate răzbat, asemănător florilor prin iarba aceea uscată de anul trecut, culoarea, bucuria și viața în toată splendoarea lor. Parcurgându-le, mi-am amintit de o carte a lui Galen Rowell despre o expediție plină de probleme de prin '75. Cu toată vâltoarea nesfârșitelor neînțelegeri dintre membri și, mai târziu, a vremii urâte, era acolo o poză cu Leif Patterson râzând, cu mâinile vrând parcă să îmbrățișeze soarele, și alta, de data aceasta narată de autor care-și amintea cum, urcând pe Concordia, își legase un casetofon de rucsacul oricum greu, plin de echipament, și asculta concertele lui Beethoven pentru pian. Copiii aceia au tot ce am pierdut sau facem tot posibilul să lăsăm în urmă noi.
Mulțumesc.


Luni, 29 martie 2021 - 13:17  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
19
Multumesc si eu, Alex, pentru lectura si cuvintele frumoase! Voi cauta cartea lui Galen Rowell, mi-ai trezit interesul.
Stii, eu cred ca multi dintre noi, cei care iubim muntele si natura, n-am pierdut legatura cu ceea ce au inca din belsug acei copii. Eu gasesc in mine atata bucurie cand vad o floare, un animal salbatic, un mesteacan, un pin. Inca am prin rucsac o ustensila d-aia care face baloane de sapun, car destul de des si un zmeu si o prastie de lemn, o mai iau la goana la vale si chiui ca descreierata, vorbesc des cu florile si copacii, desi vad cum unii tovarasi de drum se uita lumg la mine si-si zambesc in barba. Este adevarat, copilul din mine iese cand pun prima data piciorul pe poteca si incepe sa dispara pe drumul spre casa.
Dar ma bucur din tot sufletul de joaca, tot o joaca este si balauritul prin padure in afara potecii, cum am avut in drumetia de pe Istrita. Pot pierde toate astea temporar cand sunt la munca, dar le regasesc rapid cand ies pe orice strada si imi sucesc capul dupa mierle, pitigoi si alte minuni.
Tine de noi sa pastram in viata copilul, joaca, bucuria autentica, sa ne incurajam sa fim fara griji macar pentru cateva ore, sa parasim poteca, sa ne aventuram in necunoscut cu curiozitate si nu cu frica.
Eu asta incerc sa fac cat pot de des si stiu ca nu sunt singura. Stiu multi oameni care au inceput sa mearga pe munte ca sa-si dovedeasca te miri ce, sa exorcizeze niste demoni sau sa fuga de prezent si au sfarsit prin a se indragosti iremediabil de natura. Abia atunci simti ca, fie si pentru cateva ore, n-ai nimic de uitat, niciun demon de exorcizat si nimic de dovedit, te bucuri autentic, traiesti in acum si aici si ai acea liniste care nu se poate cumpara.

Asa ca hai sa-i cautam pe copiii din Varf in noi, sunt sigura ca-i vom regasi acolo Carpati.org

Carari senine iti doresc!


Sâmbătă, 3 aprilie 2021 - 18:39  

dan_marza
dan_marza

 
20
Wow! Mi-au mai trebuit cateva minute de visare sa se risipeasca vraja... Multumesc pentru calatoria virtuala in adancurile sufletului omenesc! Iata ca se mai adauga o colega de pe carpati.org celor carora, prin jurnale, le citesti direct din suflet.

Padurea nu era frumoasa, doar era. Nu era vina ei... Dar copacii, acesti copaci minunati, mai mari, mai mici, toti asemanatori si totodata fiecare altfel... Fiecare cu trairile lui, fiecare cu grija sa nu ia din lumina celui de alaturi...
O lume la care tanjim, dar care este departe de cea cu cinism si demoni in care (de fapt) traim,..

Dar, iata ca si gheata cinismului se poate topi si demonii se pot imbuna privind in ochii limpezi ai copiilor. Si primind o floare - fie ea si rupta de la mama ei - daruita din tot sufletul.

Multumesc!

Post Scriptum.
Daca jurnalul se aderseaza unei parti a sufletului omenesc, comentariile vin sa multumeasca si cealalta parte. Pentru ca placerea lecturii sa fie completa, e de dorit un respiro intre jurnal si comentarii. Fara a scadea defel valoarea jurnalului, pot spune ca acum face corp comun cu comentariile.

Post Post Scriptum
Sa-mi fie cu iertare ca m-am alaturat clubului select al comentatorilor acestui jurnal


Marți, 6 aprilie 2021 - 15:30  

meetthesun
meetthesun
Busola
 
21
M-a impresionat jurnalul tău prin franchețea și talentul expunerii.

Altminteri, m-a transpus în copilăria mea de copil de la țară care se atașa imediat de orice orășean ce o apuca spre dealuri. Îi recitam toate poeziile, îi cântam, îi arătam cele mai frumoase locuri și îi expuneam cele mai trăznite istorii petrecute pe acele anonime dealuri.

Probabil erau reticenți orășenii, probabil voiau liniște, cine știe ce-și doreau... noi copiii eram mult prea curioși și mult prea dornici de a-i studia și de a-i încânta, tare greu scăpau de noi și de obicei îi readuceam în sat extenuați. Însă de cele mai multe ori și ei se bucurau de energia noastră și ne făceau observații constructive pe care le primeam cu bucurie - era ceva nou, diferit.

Nu știu restul copiiilor, dar pe mine orice astfel de întâlnire m-a „crescut”. Nefiind dintr-o familie de intelectuali, contactul cu oamenii învățați de la oraș mi-a adus în vocabular cuvinte noi, reguli noi de bun simț, mi-am dorit să ajung într-o zi ca ei, să am o meserie într-un oraș, să mă plimb să văd lumea.
Și-am ajuns.
Iar acum, când am o oră liberă, o zbughesc spre deal, spre pădure și mă bucur precum spui și tu, și alții, de orice fărâmă de natură.


Marți, 13 aprilie 2021 - 09:53  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
22
Claudia, ma onoreaza mult comentariul tau. Sunt o veche cititoare a blogului tau, iar in browserul de net de pe telefon am mereu deschise paginile cu flori (pe culori si de primavara) de pe blogul tau, care sunt minunate. Ti-am multumit in gand si cu voce tare de mai multe ori decat pot tine minte si uite ca acum am ocazia s-o fac si aievea.

Cuvintele tale pun totul intr-o alta perspectiva. Daca vom avea un efect pozitiv cat de mic macar asupra unuia dintre copii, va fi suficient.
Ca sa fiu sincera pana la capat, trebuie sa recunosc ca monstrul cinismului (singur sau in combinatii "stralucite" cu cel al workaholicului si cu cel al singuraticului) s-a dezlantuit mult mai aprig dupa evenimentele povestite mai sus, dupa ce le-am scris parintilor sa le cer numarul la pantofi. In primele zile am primit zeci de mesaje si apeluri video pe whatsapp de la copii. Stiu ca aveau intentii bune, iar cuvintele Claudiei ma ajuta si mai mult sa inteleg asta, dar atunci m-am simtit coplesita si depasita si m-am blocat total. Le-am raspuns foarte rar si abia zilele trecute au incetat cu totul sa mai vina mesaje de la ei.

De aceea, imi cer scuze, Dan, ca nu am raspuns nicicum la comentariul tau, cam orice as fi scris m-ar fi facut sa ma simt o ipocrita. Zidurile nu s-au topit, doar au invatat sa actioneze ca mecanismul de la geamurile masinilor, e suficienta o atingere a butonului potrivit sa se inchida din nou.

Ca sa inchei intr-o nota pozitiva, sambata vom merge la Varf cu niste cadouri pentru copii. Incaltari, ciorapi, multe carti si deja "celebra" poza, inramata pentru fiecare in parte. Toate noi, multumita Cristinei, Anei, lui Dorin, Viorel & Ana, Mihai & Monica.

Vom fi in Varf pe la ora 10, asa ca daca vrea cineva sa ni se alature intr-o plimbare cu copiii, este binevenit.

Va multumesc tuturor pentru lectura, pentru timpul investit in a trimite un mesaj si pentru ca ati rasplatit deschiderea mea cu propria voastra deschidere. Nu vom face noi primavara, dar si sa sadesti o singura floare este mai mult decat nimic.

Carari cu soare sa aveti!
Laruca


Marți, 13 aprilie 2021 - 10:29  

dan_marza
dan_marza

 
23
Cineva, “nu spui, persoana importanta”, mi-a starnit emotiile. A “ivit cuvinte potrivite” si a reusit sa deschida o poarta catre sufletele a o seama de cititori. Din noroiul de pe bocanci sa iste compasiune si solidaritate. Cum puteam sa raman indiferent?

(La)Raluca, nu am scris comentariul pentru a primi raspuns, asa cum, cu delicatete sugerezi tu.
L-am scris dintr-un fel de solidaritate. Am simtit ca eforturile autorului trebuie rasplatite. Macar cu o vorba buna. Si da, poate formularea mea a fost mai mult un “wishful thinking” decat o reflectare a faptelor. Toti avem in noi, mai mult sau mai putin, acesti demoni cu care ne luptam pentru a fi oameni. Eu nu prea sunt cinic, am mostenit empatia de la sotia mea. Dar, desi sunt pensionar de mai bine de un deceniu, sunt cam workalholic, iar singuratic sunt prin forta imperjurarilor... Deci si eu am de lucru cu niste demoni. Am gasit combinatia fericita sa-i pun sa se lupte intre ei. Carpati.org

Va doresc din tot sufletul, ca entuziasmul cu care ati pornit la aceste fapte bune sa aiba rezultate pozitive pentru toti copiii. Sunt emotionat, nu-mi inchipui cum vor decurge lucrurile sambata, deoarece mi-e teama ca interesul pe care l-ati manifestat sa nu nasca de cealalta parte asteptari prea mari.

Numai bine!
Dan


Miercuri, 14 aprilie 2021 - 20:10  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
24
Salutare tuturor!
Si a fost si ziua de ieri Carpati.org
De doua zile ma munceau ganduri despre cum sa facem si cum o sa fie. Pana in ultimul moment am amanat sa le scriu copiilor, de frica sa nu se intample ceva si sa nu mai ajungem. Pana la urma nu le-am mai scris deloc si m-am bazat ca o sa-i gasim pe undeva.
Pe 3 dintre ei i-am gasit la intrarea in sat, pe marginea drumului. Ne-au facut cu mana, cum probabil fac la trecerea oricarei masini. Apoi Denisa m-a recunoscut si a inceput sa strige "E Laruca, e Laruca!" Carpati.org mda, cred ca numele va ramane, indiferent ca nu-mi place deloc.
Ca sa nu ma apuc sa fac o intreaga poveste, s-au bucurat mult. Ca ne-au vazut, ca nu i-am uitat, ca le-am adus ceva.
Si da, probabil ca de acum si-au facut asteptari de viitor pe care nu le vom putea indeplini.
Dar asta este pentru maine. Acum sa ne bucuram de o picatura de bine.
Sarbatori cu lumina sa aveti cu totii!


Duminică, 18 aprilie 2021 - 13:14  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,8494 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org