Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Aprilie 2024
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930

Mai 2024
LMMJVSD
12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031

Online

Vremea
Varful Stefanu
Muntii Latoritei

Despre atelierul de alpinism din 6-7 martie 2010 (Muntii Bucegi)

(Acest text nu este descrierea explicita a unor tehnici de alpinism sau de mers iarna pe munte, si nu este un bun instrument ca sa inveti despre asa ceva. Este doar descrierea personala a unor lucruri pe care le-am facut/trait, asa cum mi le amintesc si le-am simtit la momentul respectiv. Pentru a invata, consider extrem de utila participarea la un astfel de atelier).

...


Coltari, piolet, rapel, corzi, asigurari (in zapada), nu stiam cine stie ce despre alpinismul pe timp de iarna. Imi cumparasem coltari si piolet tocmai ca sa invat sa le folosesc si sa pot apoi sa merg si iarna PE munte, nu doar atunci cand lipseste zapada. Sigur, am mai urcat eu si iarna, si pe zapada, dar de cateva ori am intalnit portiuni periculoase, de zapada inghetata de exemplu, in care ajutorul coltarilor sau al pioletului ar fi fost binevenit.


Ei. Deci acum aveam cate ceva din ce imi trebuia... ramanea doar sa invat sa si folosesc ceea ce aveam, dar si mai mult decat atat. Si pentru ca e mai bine sa urci muntele incepand de la poale, adica invatand undeva unde sa fii in siguranta, de la cineva care sa stie ce spune si ce face, am avut noroc: atelierul de alpinism hivernal pentru incepatori, organizat de Asociatia Montana Carpati, care mi-a picat numai bine! M-am bucurat sa fiu printre cei 10 selectati sa participe (costul atelierului era acoperit de AMC), asa ca vineri dimineata am plecat spre Azuga. Intalnirea urma sa aiba loc sambata dimineata (6 martie) la cabana Gura Diham, sau direct la cabana Diham (unde urma sa ramanem o noapte).


(traseul pe Valea Grecului din Azuga la Diham e descris aici:


http://www.carpati.org/jurnal/spre_diham_pe_valea_grecului/1844/ )

 

Dupa ce ne-am strans toti  la Diham (cred ca eram 14 sau 15 in total), am semnat procese verbale si declaratii pe proprie raspundere (partea cu emotii a fost cand a trebuit sa lasam un nr de telefon al cuiva apropiat, sa-l sune in caz de... urgenta). Apoi am iesit afara in zapada. Afara ningea puternic, si zapada nu se anunta una prea buna pentru folosirea coltarilor sau a pioletului. Dar noi am pornit spre Pichetul Rosu, pe la ora 11.


E prima oara cand merg cu un astfel de grup. Adica toata lumea e echipata, e lume cu experienta pe munte (chiar daca incepatori teoretic in alpinism de iarna), e un grup mult mai organizat (chiar daca nu neaparat foarte compact) decat cardul de fete cu care am urcat eu in Piatra Mare asta vara de exemplu :)) Ma intrebam cum o fi, daca nu cumva merg prea incet comparativ cu ei, dar a fost bine. Oricum am incercat sa tinem grupul cat mai unit, si atunci cand ramanea cineva in urma, noi, cei din fata, ne opream sa ne regrupam.  De cateva ori am mers eu primul.


Zapada pe poteca marcata cu punct rosu e mare, dar poteca merge lin, aproape orizontal, si e tare frumoasa. Si padurea din jur, si crengile acoperite de stratul acela gros de  zapada, si faptul ca nu avem bagaj mult la noi... Eu luasem rucsacul mic la mine, special pentru asta. Pusesem in el geaca windstopper, o sticluta de suc energizant si bidonul cu apa, ceva de rontait, pioletul si coltarii. Am carat si aparatul foto, desi nu am facut prea multe poze – eram mai dornic sa tin pioletul in mana, nu aparatul. Sunt imbracat numai cu bluza x-bionic, cea cu maneca lunga, si cu geaca Quechua pe deasupra, sa ma apere de zapada, dar si de frig. Nu e ea cea mai buna geaca pentru tavalit prin zapada, dar pana imi voi lua alta...


Ajungem la un indicator dintr-o poiana, care arata ca la stanga e poteca spre Poiana Izvoarelor, unde se ajunge in 10 minute. Vara. Noi insa mergem mai departe, spre Poiana cu urzici. Mai prin padure, mai prin poieni micute acoperite de ceata si suflate de viscol. Padurea pare asa pustie, neumblata. Si, desi pe drum mai vorbeam despre ursi si despre cum nu prea mai hiberneaza ca alte dati, merg primul fara nicio grija – suntem atat de multi incat nici nu mi-ar displacea sa apara un urs undeva pe margine. Pai iti dai seama cum e sa fii singur prin padurile astea joase si intunecate?


Dupa circa 2 ore de mers, parasim poteca marcata si facem dreapta, printre braduti, pana cand iesim la lumina poienii. Suntem la baza unui perete de stanca (in partea stanga – coltii morarului), pe o vale inzapezita si acoperita de ceata.  Aici inaintarea e si mai greoaie, pentru ca, nemaifiind copaci care sa opreasca zapada, aceasta e destul de adanca. Ne apropiem astfel de locul unde ne vom opri pentru a invata si exersa – tehnici de oprire cu ajutorul pioletului. Coltarii nu i-am putut folosi din pacate, pentru ca zapada era prea moale si adanca, ar fi fost inutili. Ajungem asadar la baza unei pante abrupte, situata intre doi pereti de stanca (mai ales in partea stanga). Dar nu doi pereti perfect drepti, ci doar asa... masivi.


Incepem sa urcam din greu aceasta ultima portiune, si cand ajungem la baza unor stanci situate pe dreapta vaii, ne oprim. Scoatem rucsacii (eu il acoper si cu pelerina lui de ploaie, pentru ca ninge inca puternic), si ne pregatim sa urcam. Si sa coboram. Si iar sa urcam si iar sa coboram.  Instructorul nostru, Marian Anghel, ne avertizeaza ca avem sanse sa vedem cateva avalanse micute, avand in vedere starea zapezii (care e proaspat cazuta) si inclinatia pantei. Dar ne asigura si ca suntem in siguranta, pentru ca aici este baza vaii, locul unde avalansa s-ar opri – deci nu ar avea forta sau dimensiuni impresionante. Ramane insa valabil ca daca vine o avalansa, ideal e sa te dai cat mai pe marginea vaii (stanga sau dreapta), acolo unde forta ei e mai mica, si sa te fixezi cum poti de ceva (o stanca, piolet in zapada etc). Pe mine gandul ca am putea vedea o avalansa in direct ma bucura intr-un fel, mi se pare chiar interesant, si o sansa sa invatam ceva si despre asta. Mai ales ca ma simt total in siguranta in urma spuselor instructorului, care stie ce vorbeste.


Incepem asadar sa urcam cate unu cate unu, foarte abrupt, prin zapada cea mare. Marian merge primul, si la un moment dat, eu sunt al doilea, in spatele lui. A fost destul cat sa-mi dau seama cat de greu e un astfel de urcus daca nu ai urme sapate in zapada! E incredibil! Piciorul se afunda nu doar pana la genunchi, ci pana aproape de brau, pe unele portiuni. Si nu poti sa-l impingi inainte sa creezi o alta urma, nu! Trebuie sa ridici piciorul cu totul, si sa il pui mai sus! Desigur ca asa ceva e imposibil, pentru ca nu poti sa-ti ridici piciorul pana in dreptul capului :)) asa ca incerc ca, in urma facuta de primul pas, sa pun al doilea pas, dar undeva mai sus, la jumatatea ei. Zapada insa se surpa imediat sub varful bocancului, si parca pun piciorul in gol, in zadar. Trebuie incercat de cateva ori pana sa reusesti sa gasesti un loc unde piciorul sa nu se afunde cu totul, astfel incat sa te poti ridica pe el, si sa inaintezi putin. Ei, dar astea sunt doar cateva portiuni, la inceput. Pe urma, dupa ce a urcat jumatate de grup, exista deja trepte in zapada, si se urca mai usor – ramane doar efortul efectiv de a urca. Dar care, in cazul asta, e tare placut si util.


Dar sa descriu putin mai bine locul, si anume – valcelul Tancurilor. Daca privesti in sus, spre varful vaii, ai in stanga un perete abrupt si destul de mare de stanci. In dreapta, la fel, doar ca peretele incepe nitel mai de sus, si in dreptul unde am lasat rucsacii erau mai mult niste bolovani uriasi asa. Apoi, spre in sus, valea se ingusteaza, intre cei doi pereti de stanca, si e si mai abrupta. In capatul de sus, un bolovan sta fixat intre cei doi pereti, ca si cand a cazut de undeva si s-a oprit acolo ca intr-o palnie prin care n-a mai avut loc sa treaca. Acel bolovan pare asa, un opritor care sa nu te lase sa urci mai sus pe acolo. Daca privesti in jos, valea se largeste, si jos de tot e destul de lina – chiar daca niste bolovani si niste braduti asteapta parca un incepator (eram destui) care sa nu se opreasca la timp din alunecare! De fapt putin probabil, nici sa vrei si nu ai fi putut sa aluneci pana la baza vaii, din cauza zapezii mari.


Acum ca am ajuns undeva mai sus (rucsacii au ramas mai jos, langa o stanca, la fel si o parte din grup), nu ne ramane decat sa ne dam la vale! Ce bucurie!


Zapada este foarte mare, astfel incat e nevoie sa ne dam la vale de cateva ori asa, pur si simplu, pe fund. Ca sa facem un fel de tunel, de partie pe care sa putem aluneca fara sa ne oprim imediat in zapada uriasa. Noroc ca e panta abrupta, si asta ne ajuta sa alunecam mai mult.

 

Marian ne vorbeste despre cum se tine pioletul in mana, care e varful si care e ciocul pioletului, despre metode de franare, de urcare etc, lucruri la care sunt foarte atent, ca de-aia am venit pana aici: sa invat cat mai mult. Dar sa inceapa “distractia”! Cu pioletul in mana, ne dam drumul sa alunecam pe zapada, unul cate unul, mai intai in cea mai usoara pozitie: cu picioarele inainte, stand in fund pe zapada. E destul de greu sa te opresti in piolet cand ai putea sa te opresti punand picioarele jos in zapada cea mare, dar incercam sa facem abstractie de asta si sa punem in aplicare ce ni se arata. Ne rasucim pe burta, infigem ciocul pioletului in zapada pe partea dreapta si ne aruncam cu totul pe el! Vai, ce descriere grosolana! :))


Ah, dar inainte de a trece la alte pozitii din care sa oprim alunecarea, altceva.


Eram pe partea dreapta a vaii (cum privesti in sus), caci pe acolo facusem urmele ca sa urcam, si pe stanga sa ne dam la vale. Marian ne explica ceva acolo, stand cu fata spre vale, iar eu eram mai jos, cu fata spre munte. Cand, in spatele lui, sus la bolovanul acela opritor – un nor de zapada, alb-cenusiu, ca o vijelie, incepe sa coboare spre noi. Strig “avalansaaa!” si ma dau pe margine pe dreapta, infigand pioletul in zapada cat de bine pot. Toata lumea se pune pe burta, cat mai pe margine. Si norul de zapada (mai mult nor decat zapada) vine cu viteza, umpland valea dintre cei doi pereti de stanca, adica valea unde suntem noi. A ajuns in 2 secunde la noi cred, a fost incredibil! Sa vezi cum vine norul acela, si cu toate astea – sa te simti perfect in siguranta! Chiar daca venea direct spre noi, si urma sa treaca peste noi. Era doar un nor! Nu am avut niciun fel de grija in privinta asta, asa cum spuneam, stiam ca nu poate sa fie decat o ”imitatie” de avalansa (in acel moment, acolo – alte dati ar putea fi mai grav, dar acum aveam incredere in experienta lui Marian, si stiam ca nu poate sa fie o avalansa serioasa).


Cand a ajuns in dreptul nostru, s-a intunecat totul. Era ceata si inainte, dar vedeam totusi destul de mult in jur. Acum nu mai vedeai mare lucru, erai serios cu capul in nori! O vijelie de zapada, un viscol puternic  de un gri inchis – tin minte ca am incercat sa privesc in sus, spre deal – nu puteam – imi biciuia fata si ochii prea tare. Apoi am privit in stanga – nu vedeam pe nimeni, desi erau oameni acolo. Doar in jos am reusit sa vad doua geci colorate, si m-am gandit iar cat de interesante sunt aceste momente! A durat cred 10 secunde pana sa poti sa ridici capul si sa spui ca a trecut, apoi inca cateva pentru a se linisti aerul din jur, inca plin de fulgisori micuti care zburau haotic la vale. Si iata prima mea (imitatie de) avalansa! Nu tin minte ce spuneau ceilalti dupa ce a trecut, dar eu zambeam multumit. Repet, e vorba de o avalansa marunta, intr-o zona foarte sigura, cu zapada putina – eram total in siguranta acolo, in acea zi. Cu toate astea, nu pot sa nu apreciez imaginea aceea – de nor care vine la vale furios si umple valea. O imagine minunata! Daca m-as fi asezat undeva mai jos sa filmez, il prindeam si cum “inghite” oamenii in praful acela rece de zapada.


Ulterior am inteles ca era vorba doar de o scurgere de zapada tip pulver, usoara, uscata – scurgeri care au loc regulat pe pante cu o astfel de inclinatie. De aceea nici nu am simtit ca trece zapada peste mine, asa cum ar fi intr-o avalansa reala – am simtit doar un vant puternic, cu fulgi micuti care sa iti biciuie fata. Doar imaginea aceea de nor ma ducea cu gandul la o avalansa, dar altfel... poate mai potrivit ar fi termenul de viscol :))


Revenind la antrenamentul cu pioletii, am inceput sa exersam diferite pozitii de alunecare – pe burta cu capul in jos! O pozitie din care a fost destul de dificil (si putin amuzant) sa ne oprim, din cauza ca zapada mare nu ne lasa sa ne rasucim cu capul inapoi spre deal. Ideea era sa infigem pioletul pe partea dreapta, folosindu-l cumva ca pe un punct fix in jurul caruia corpul nostru sa se rasuceasca, trecand cu picioarele inapoi la vale, ramanand cu capul in sus. Eh, cand incercam sa trecem picioarele la vale, se cam impotmoleau in zapada, si ba te rasuceai peste cap, ba te opreai cu capul in jos, si cam de fiecare data parea ca te opresti cu dintii sau cu nasul – pentru ca fata era plina de zpada! (eu aveam cagula, se vede in poza cum arata). Oricum, iata o situatie in care un nas mai ascutit poate fi util! Pe gheata insa alta ar fi situatia, si trebuie neaparat sa exersez pe gheata/zapada inghetata toate astea – inainte de a merge pe munte undeva unde sa am nevoie sa fi exersat inainte totul.


O alta pozitie, poate cea mai scarry, a fost sa ne aruncam la vale cu capul inainte... cu fata in sus! Una e cand esti cu fata in jos, ca poti sa vezi spre ce aluneci, dar cu fata in sus... nu vezi nimic! Ideea e ca mai intai sa te rasucesti pe burta – cu capul in jos inca, apoi folosind miscarea invatata mai devreme, sa te rasucesti cu capul inapoi in sus, si apoi sa te opresti. De rasucit pe burta era mai usor, dar apoi aceeasi problema cu picioarele inzapezite.


Pentru exercitiul urmator am urcat si mai sus. Iar se urca foarte greu prin zapada cea mare, dar incet incet s-au facut trepte. De acolo, ne-am dat de cateva ori fara piolet – de fapt si asta era un exercitiu – cum opresti caderea fara piolet. Pai... o sa te cam doara in cot! Pentru ca oprirea se face cu coatele – singurele parti care ar putea penetra zapada inghetata. Ideea e aceeasi, te rasucesti in pozitie de oprire (pe burta cu capul in sus) si infigi coatele, ridicand fundul si infigand genunchii in zapada. Pe zapada asta moale era destul de usor, dar asta nu ar trebui sa ne faca sa ne credem experti deja :))


Apoi, un alt exercitiu dragut, alunecarea controlata. Poate ajuta pentru coborari mai rapide pe pante inzapezite – dar poate fi inselatoare metoda asta. Ideea e sa aluneci pe fund, cu varful pioletului (varful e partea din capatul cozii, nu ciocul, ala de pe lama) in zapada. Daca il infigi mai cu putere in zapada, te opresti (in principiu). Daca il ridici usor, incepi si aluneci. Si astfel teoretic poti controla viteza cu care aluneci.

(Atentie, repet! Tot ceea ce spun e doar o descriere pe scurt a unor lucruri pe care le-am facut, nu e descrierea explicita a unor tehnici de alpinism, deci nu va bazati pe ceea ce spun eu ca sa invatati ceva. E cale lunga pana acolo si de preferat e nevoie de ajutor specializat!).


Dar revenind la tunelul de alunecare, ultimul, cel pe care l-am inceput mai de sus, era chiar dragut! Se adancise foarte mult, astfel incat sus, la inceputul lui, cand te puneai in fund, nu mai vedeai in parti, pentru ca peretii tunelului erau destul de inalti. Era ca o pista de bob! M-am dat de cateva ori just for the fun of it, am incercat chiar si sa filmez cu mobilul putin, dar mi-era greu sa tin mobilul cu ditamai manusile, si oricum s-a inchis din greseala dupa vreo 10 secunde. Dar era super, chestia asta e tare sa o faci toata ziua, sa te duci special pentru asa ceva. In loc de sanie, de skiuri, sa te dai direct prin zapada, prin tunel (doar sa fii atent asupra locului pe care il alegi!).


Apoi am plecat inapoi spre Diham, ca sa ajungem pe lumina (desi aveam frontale la noi). Am mers mai repede la intoarcere, poate era dorinta de o omleta buna si un ceai cald, nu stiu.


La cabana au urmat mai bine de 2 ore de teorie, tot cu Marian Anghel. Despre istoria alpinismului (in lume si la noi) – foarte interesant de altfel, despre echipament cate ceva etc. Chiar erau lucruri interesante, despre cucerirea anumitor varfuri, despre dezvoltarea echipamentului si a tehnicii de alpinism, despre cum in timp ce altii construiau unelte specializate pentru alpinism pe stanca, la noi abia se urca la Omu (nu mai tin minte exact detalii, dar la momentul respectiv mi se parea chiar interesant sa aflu lucruri de genul asta). E drept ca ni se cam inchideau ochii de oboseala de la o vreme, si canadianul ala iar avea concediu si nu avea altceva mai bun de facut decat sa urce a 10-a oara pe Everest! :)) (sau despre asta am vorbit a doua zi?).Pe la ora 23 ne-am intors la camere. Mi-a ramas ca o concluzie, pe langa multe altele, ideea ca la noi si  domeniul asta, al muntelui, e cu mult in urma altor tari. Dar poate nu am plecat toti cu sanse egale, si poate cine stie – putem sa recuperam.


Duminica - o noua zi de pregatire – si teorie si practica.


Dupa ce am mancat o noua omleta delicioasa, am inceput teoria. Am discutat mai mult despre echipamentul folosit iarna pe munte, dar si altele. Prinde bine o astfel de discutie atunci cand nu ai apucat sa dai banii pe echipament desi nu stii ce vrei, la ce-ti foloseste si ce e mai bun. M-am bucurat ca am facut o alegere buna cand am cumparat bocancii (semi-rigizi, nu rigizi) si coltarii (care sunt printre cei mai buni – Grivel Air tech). Insa cu pioletul Salewa am cam dat-o in bara, din cauza ca l-am luat mult prea mic pentru mine. Altfel el e genial – piolet tehnic. Incerc sa-l vand ca sa-mi iau unul mai lung, si probabil mai slab calitativ, ca de unde atatia bani.


Am aflat cate ceva despre tipurile de corzi, despre ham si casti, ba si despre existenta unor sosete impermeabile (vezi www.rucksack.ro ) care mi s-au parut foarte practice.


Pentru ca zapada e si mai mare, si riscul de avalanse la fel, am hotarat sa nu ne mai departam de cabana, ci sa exersam in apropiere folosirea coltarilor si asigurarile in zapada.


Desi am exersat de vreo 2 ori acasa montarea coltarilor pe bocanci, e prima oara cand fac asta in zapada. Ma descurc fara probleme, chiar daca nu au sistem automat, ci clasic. Trebuie trecut snurul ala prin niste inele, e o miscare smechera acolo, dar pe care am bagat-o la cap, astfel incat termin destul de repede cu montatul. Asa ca ne apucam sa urcam o panta foarte abrupta, prin padure. Nu e gheata, dar din cauza gradului de inclinare si al zapezii, dar si din cauza radacinilor alunecoase, ar fi fost destul de greu sa urci fara coltari. Imi pare rau ca nu am incercat si fara. Am invatat cateva metode de urcat, de coborat, de traversat stanga –dreapta, si per total, m-am simtit incredibil de bine cu coltarii in picioare! Nu doar ca am putut sa apreciez usurinta cu care merg datorita lor, ci si siguranta pe care ti-o confera (desi nu inseamna sa te culci pe o ureche daca ai coltari in picioare). M-am bucurat pentru faptul ca am putut merge cu ei fara sa ma simt in pericol din cauza lor – e foarte riscant, mai ales pentru incepatori, sa mergi cu coltari in picioare – pentru ca exista sanse mari sa te intepi in picior cu tepii coltarilor (sau sa agati parazapezile etc). Trebuie mers putin mai cracanat, trebuie avut grija cand misti picioarele, dar ma asteptam la mai rau. Nu am simtit deloc riscul de a ma lovi, am fost chiar multumit de mine in privinta asta.


Apoi Marian ne-a aratat cum poti sa faci o asigurare in zapada folosind pioletul. Asa ca am sapat (cu pioletul) un sant in zapada, orizontal, perpendicular pe vale, apoi un alt sant vertical – ca un T in zapada, cu coada T-ului spre vale. Acolo ingropam pioletul, cu ciocul in jos, incercand sa-l infigem cat mai bine, sa nu iasa. Asta dupa ce legam de el o coarda, care urma sa treaca prin coada T-ului spre vale. Apoi acopeream pioletul cu zapada, o batatoream bine – ceea ce era cam greu, zapada era tare proasta, nu se lipea deloc, si pe urma ne puneam sa testam. De fapt instructorul venea si tragea cu toata forta de coarda, ca si cand cineva ar fi agatat de ea, la vale, si vrea sa urce tinandu-se de ea de exemplu. Ideea era ca pioletul sa nu sara din zapada – ceea ce insemna ca prietenul asigurat de tine s-ar fi dus in prapastie. Cand ne-a aratat prima oara Marian cum se face, pioletul a iesit de 2 ori din zapada, pentru ca zapada era foarte proasta. Apoi ne-a aratat varianta cu doi pioleti, unul orizontal si unul vertical. Ne-am pus 4 barbati sa tragem de coarda sa vedem daca tine, si a tinut! Trageam cu toata forta la vale, dar nu se clintea pioletul de acolo! (Marian tinea totusi piciorul deasupra corzii, in cazul in care pioletii ar fi sarit si ar fi vrut sa ne vina in cap!).


Am facut apoi si o coborare in rapel (rapelul Dulfer), cu coarda infasurata dupa un copac, pe o vale super abrupta, impadurita. Eu tocmai imi scosesem coltarii, dar i-am pus inapoi cand am vazut panta unde urma sa exersam. A fost interesant sa vezi cum, doar cu ajutorul unei corzi, poti sa cobori in siguranta, si probabil mai rapid, o vale super abrupta!  Daca tin minte bine, trebuie trecuta coarda din fata in spate, printre picioare, apoi pe dupa piciorul drept o aduci inapoi in fata, o treci peste piept si peste umarul stang ca sa treaca inapoi in spate, si o tii undeva in partea dreapta, spre in spate. Si cobori cate putin cate putin – iar daca vrei sa te opresti, aduci mana care tine coarda langa partea din fata a corzii. Nu se intelege nimic probabil din ce-am spus – de-aia nu incercati sa invatati ceva despre coborarea in rapel citind acest text. Dar si la fata locului ni se mai intampla unora dintre noi sa ne incolacim coarda in jurul gatului pana sa ne prindem care e miscarea corecta :)) de aceea si descrierea pare intortocheata, pentru ca asa este si miscarea, pana o intelegi mai bine (cred totusi ca am nimerit descrierea miscarii, tocmai am verificat cu ajutorul cablului de internet! :)) ).


De aici am plecat spre cabana, si am hotarat sa coboram spre Busteni, fara sa mai stam sa mancam.


Traseul de coborare era comun cu cel pe care am urcat eu, pana la stalpii cei inalti, in zona unde am dormit. De acolo insa, triunghiul albastru face dreapta si incepe sa coboare prin padure. E un traseu dragut, traverseaza cateva raulete (deci e apa), e destul de luminos – nu sunt copacii chiar asa desi pe unele portiuni. E doar de coborat, deci la urcat ar fi doar de urcat – pe partea cealalta, pe valea grecului, e mai mult orizontal, doar la inceput se urca. Apoi am ajuns la Gura Diham, unde am inceput sa ne despartim – unii erau cu masina, unii am ramas acolo sa mancam etc.


...


Ca o concluzie... mersul iarna pe munte necesita echipament, experienta, cunostinte – pe care cel mai bine le procuri intr-un mediu organizat, de la persoane calificate. Se poate invata si singur, si de la prieteni, dar probabil nu la fel de bine, de rapid si de sigur. Asta desigur daca vrei sa faci trasee ceva mai dificile decat cel pana la Diham.


Multumesc inca o data AMC pentru posibilitatea pe care am primit-o, de a invata lucruri foarte utile, precum si posibilitatea de a le exersa in siguranta, alaturi de oameni cu experienta.


...

Ioan Stoenica



Duminică, 28 martie 2010 - 14:13 
Afisari: 3,168 


Postari similare:





Comentariile membrilor (1)

senty
senty
(admin)

 
1
Frumos.
Felicitari pentru iesire si pentru ceea ce ati invatat, este f util, chiar daca cursul e unul foarte condensat. Pentru cei ce au posibilitati (timp si bani) le recomand sa urmeze cursurile lui Marian in varianta completa (si cel de vara cat si cel de iarna); pur si simplu vezi altfel muntele dupa astfel de cursuri!

Felicitari tuturor participantilor cat si celor ce au facut posibil acest curs.


Duminică, 28 martie 2010 - 15:59  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0656 secunde

Deblocari usi Bucuresti | GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2024) www.carpati.org