Descult in Tatra (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

           Gandurile au fost multe, planurile la fel, insa nu am sperat ca in asa scurt timp voi ajunge in Tatra. Aveam de gand sa plec sa vizitez si muntii din afara, dar numai dupa ce reusesc sa vizitez muntii nostrii si sa-i cunosc cat mai bine. Deci intr-un cuvant sa capat si ceva experienta in a muntelui. Dar cum uneori sansa mi-a oferit ocazia aceasta am spus ca de ce sa nu profit. Cum mi s-a oferit aceasta sansa? Sunt student la facultatea Constructii de Masini din Cluj-Napoca si am prins o bursa daca o pot numi asa, un stagiu de pregatire de 7 luni in Slovacia (Trnava). Sunt un incepator a muntelui si nu prea am facut foarte multe trasee pe munti, insa de placut imi place foarte foarte mult muntele si imaginea lui. De aceea cand am prins aceasta bursa am fost foarte bucuros dar in acelasi timp am fost cu gandul la ideea ca va trebui sa intrerup drumetiile mele pe munte si sa astept atata timp iar pe urma sa reiau din nou. Parca mi se parea foarte mult timp, pauza prea mare, poate ca eram si cu gandul la ideea ca nu de mult am intrat pe acest grup si incepusem sa cunosc lume, iar acuma voi pierde legatura si pulsul. Desi mi-am propus sa urmaresc mereu traseele ce se vor face prin tara. Dar la fel de usor mi-a venit si gandul, de ce sa nu profit si sa merg in muntii din Slovacia, ca si acolo sunt ceva munti. Ok. Zis si facut. Ajung in Slovacia unde cam o luna a trecut pana sa ma acomodez, cu limba, oamenii,locurile si cu cea ce trebuia sa fac acolo. Timp in care cu putina mea engleza am inceput sa intreb in stanga in dreapta daca cineva merge la munte sau daca cineva iubeste muntele. Multi dintre pe cei care i-am cunoscut acolo au spus ca da, le place muntele insa cand le-am zis de trasee, sau cam oprit doar la ideea de a privi muntele de prin poze. Insa m-am gandit ca poate poate am sa prind oameni de la noi din tara sa mearga prin Tatra (deja m-am documentat ce munti au si inaltimi si ce poate fi vizitat) si sa ma alatur lor. Sau de ce nu cu oamenii cu care am umblat pe muntele din Romania sa merg si in Slovacia. Insa pentru asta mai trebuia sa mai astept. Ba mai mult am inceput sa conving lumea de pe aici, aratandu-le poze cu muntii din Romania, frumusetile pe care le avem noi si cat de frumos poate fi muntele. Si suprins am fost cand am vazut ca a tinut aceasta metoda (asa cred) ca intr-o zi un neamt zice catre mine ca ar fi incantat sa mearga la munte o zi sau un weekend sa se plimbe si sa admire frumusetile de prin jur. Deci inima mi-a crescut si imi batea frumos.

                 Toate bune si frumoase cand am auzit ca vrea am inceput sa ne facem planuri. Am inceput sa cercetam unde am putea merge cat costa cazarea, ce transport avem si ce am putea vizita prin imprejurimi. Vroiam sa vedem si ce cheltuiala presupune aceasta deplasare. Aveam trei variante de transport in minte: unu cu masina neamtului, una cu trenul si una cu bicicleta. Mentionez  faptul ca de la Trnava si pana la muntii Tatra (orasul Liptovskz Mikulas) erau aproximativ 250 de km. Am zis ca varianta cu masina personala cade, ca atunci lipseste aventura si capacitatea de a ne descurca (mentionez ca nici neamtu nu a mai fost prin acele zone, iar experienta lui pe munte se poate rezuma la doua iesiri). Imi faceam calcule pentru mersul cu bicicleta, daca reusim sa ajungem intr-o zi, daca reusim sa facem 250 de km cu bicicleta (aveam nevoie de putina rezistenta fizica, iar vazusem ca neamtu se tine bine la inot, caci in timpul liber mergeam impreuna la bazin la facultatea unde eram si deci avea conditie fizica). Calculele initiale au pornit de la faptul ca am reusit sa fac 24 de km (atat cred ca is Porumbacu de jos – baza muntelui de unde se urca spre cabana Negoiu) i-am facut in 4 ore (rotunjit pentru calculele mele). Ma gandeam ca daca pe jos fac in 4 ore 25 de km, cu bicicleta pot face dublu si mai mult linistit. Un calcul modo-groso influentat si de entuziam, netinand cont si de alti factori am ajuns la concluzia ca putem face. Am inceput sa cautam atunci biciclete de inchiriat. Poate sansa a facut sa nu gasim biciclete de inchiriat in orasul unde suntem noi, pentru ca gandind la rece nu stiu daca reuseam sa facem intr-o zi pe lumina 250 de km, oricat ar fi de pregatit fizic neamtu. Ultima varianta a fost sa luam trenul. Pretul unui bilet dus a fost de 14 euro. Am stabilit ca sa mergem doar pe o singura zi sa avem cheltuieli minime, negasind cazare ieftina pe internet. Deci planurile au fost facute iar sambata dimineata (05.06.2010) am stabilit sa plecam.

                   La ora 6,11 a.m. aveam IC si urma sa facem 3 ore. Intalnirea a fost jos in fata caminului unde locuiam amandoi. Echipamentu obligatoriu? Pai o pereche de papuci sa nu umblam desculti, o pereche de pantaloni sa acoperim chilotii, o bluza sa nu ni se vada lanturile de la gat (eu aveam, nu stiu neamtu) mancare si apa de baut. Mancarea si apa fiecare cat putea sa care si cat stia ca manca. Deci am zis in gandul meu ca “organizez” o tura lejera pe munte unde fiecare (eu si neamtu) poate veni cu orice doreste. Oricum nu stiam nici unu dintre noi ce va urma sa vizitem sau ce urma sa vedem. Insa eram bucuros ca ies si ca  plec la munte. Eram atat de plictisit de orasul in care stateam ca era atat de mic incat daca mergeam cu viteza prin centru orasului si intorceam capul dupa o domnisoara sau ceva si nu eram atent ieseam din oras. Deci, eu mi-am pus doua sandwiciuri cu branza ca stiam ca pe munte branza ii buna pentru calciu, doua banane pentru energie, si doua napolitane pentru ciocolata din ea, un litru de apa, o bluza mai groasa de schimb, doua pixuri, un creon, agenda si mouse-ul (il uitasem in geanta, caci era geanta cu care mergeam la facultate). Neamtu am descoperit pe parcurs ca in ruksac avea papuci de schimb, o bluza de ploaie cat de cat impermeabila, un sandwici, apa, un litru de lapte si o ciapica.

Ne urcam amandoi in tren si incepe practic aventura noastra de o zi. De comunicat nu prea comunicam foarte foarte mult, pentru ca limba mea engleza este de balta si nu stiam compune foarte multe fraze sau propoziti. Cand comunicam cu el ma bazam foarte mult si pe mimica fetei si a mainilor iar el intelegea ce vroiam sa zic (bine, hai intr-o luna am inceput sa leg doau trei cuvinte). Deci mai mult traiam emotia in interior si nu puteam sa-i spun la nesfarsit ce mult ma bucur ca mergem la munte. Ajungem la 9 si ceva in Mikulas, de unde m-ai intai am hotarat sa luam biletele pentru intoarcere care sa fie la ora 7,07 p.m. tot cu IC. O mica supriza am avut cand am platit biletul ca era mult mai ieftin decat cel pe care il luasem inainte. Tura inversa era mai ieftina cu 2 euro plus ca de data asta am avut si rezervare si loc. Am fost mirat de acest fapt dar am tacut din gura ca oricum nu puteam vorbi cu nimeni. Ok ma uit de jur-imprejur si vad ca muntii nu-s langa gara. Asa cum imi imaginam ca ii de exemplu gara din Busteni. Ma dau jos din tren si deja am luat 500 de metri altitudine. Nici vorba de asa ceva, se vedeau destul de departe muntii. Putin dezamagit si deja in minte ma gandeam ca doar ne vom plimba prin oras poate pe undeva pe niste dealuri, mancam sandwiciurile la iarba verde, apoi iara vizitam orasu si ne plictisim in gara asteptand trenul. Dar nu m-am lasat batut si am inceput impreuna sa cautam info turist. Intreband in stanga in dreapta am ajuns si la centru de informare turistica. Limba in care ne-am inteles binenteles a fost engleza, ma rog sau inteles neamtu cu tipa ca eu doar asistam si incercam sa inteleg si sa gasesc ceva interesant. Oricum am cumparat o harta turistica cu acea zona si cu muntii de pe acolo, si de asemenea am primit o gramada de pliante cu ce se poate vizita si cu mersul autobuselor. Deja incepeam din nou sa visez cum manac sandwiciul in varf de munte si ca fug dupa tren. Deschid harta si munatie, vad o gramada de posibilitati de a face. Deja eram cu un ochi pe harta si cu unu pe ceas incepand sa calculez in minte cea ce putem face caci pe harta se vedeau cifre de genu 1921 m, 2023,6 m, 2003,5 m, 1873,3 m, 1955,0 m, plus o gramada de pesteri, care se putea vizita cu ghid si fara ghid. Deci eram din nou entuziasmat foarte tare. Dar ca sa ajungem pana in acele locuri aveam nevoie sa luam un autobus. Toate informatiile despre mersul autobuselor si de unde sa le luam le-am primit de la centru info. Foarte foarte amabila doamna de acolo, desi pentru mine vorbea destul de repede engleza plus ca mai zicea si denumirile statiilor sau a pesterilor in slovaca, iar atunci pe mine ma pierdea de tot. Rameam fixat doar cu ochii pe harti iar discutia o lasam so poarte neamtu. Am plecat de la centru de informare cu gandul sa vizitam pesterile. Stand pe banca si asteptand autobusu, cercetam si incercam sa citesc harta si parca vroiam mai mult decat pesteri, care erau si scumpe. Stand pe banca cu harta in mana, incepeam sa masor cati km sunt pana la pesteri. Masurand am ajuns la concluzia ca distanta este de 10 km pana la pesteri si de 12 km pana la capatul liniei de autobus unde era si locul de unde se urca pe munte, spre varfuri. Un fel de Poiana Brasov si locul de urcare spre Postavaru. Hm, acuma nu stiu daca cea ce am facut am facut bine, insa raspunsu l-am aflat foarte repede dupa ce am consultat lista cu autobuse unde scria si distantele, printre care si distanta de 12 km. Am inceput sa rad in sine si sa-mi zic ca incet incet asfel pot capata experienta, traind intamplari. In statia de asteptare, mai era lume, imbracata adecvat de munte, bocanci de firma, ruksacuri de calitate, bete, esarfe pentru soare, ce mai, tot tacamul. Noi oarecum eram pata de culoare. Ce? Eu mergeam la ceva conferinta, la o prezentare, ce nu am voie? Incercam sa-mi justific echipamentu. Dar in acelasi timp imi vine ideea de ce sa nu intreb pe cineva dintre acei oameni echipati ce traseu ne sfatuiesc sa facem si ce sa vizitam. Langa noi in autobus se pune un grup de 4 persoane 2 baieti si doua fete. Fiind la margine am fost nevoit sa-mi iau inima in dinti si sa pornesc o conversatie cu acele persoane in engleza (binenteles ca stiau engleza). Si i-am intrebat ce era mai usor de vizitat. Fiind cu harta in mana i-am aratat si puncte de genu 2003 m 2023 m, ocolind parca partea cu pesterile. Se uita la mine, apoi imi zice ca pesterile is foarte frumoase si le putem vizita si apoi sa ne plimbam prin imprejurimi. Nu, nu mai inteles zic eu in gandul meu si mai incerc o data cu degetu pe harta sa-i arat ca de fapt pe acolo sus se poate ajunge, cum ii traseul, ii periculos? Tipa cu care vorbisem si restu se prinse din prima insa tipa se uita la mine, ma masoara cu privirea si-mi spune ca nu am echipamentu adecvat pentru asa ceva, ca s-ar putea urca ca nu-i periculos insa echipamentu nu-i adecvat. Da stiu, le-am raspuns dar echipamentul meu ii in Romania si acuma am venit in recunoastere, iar prin iulie august sper sa revin cu echipament si vizitez ce se poate. O Romania, au exclamat ei, (ei erau din Polonia), pai am vizitat Rodnei, Piatra Craiului, Fagaras, Iezer, sincer mi s-a ridicat paru pe maini si nu am par putin, inca am dat cu mana sa simt daca chiar s-a ridicat. Pielea imi era de gaina. Nu stiu de ce dar pur si simplu eram fericit ca am auzit ca au fost prin Romania si mai mult ca le-o si placut. Drept dovata ca la despartire, caci ei coborase cu doi km mai repede ca noi (deci pe la pesteri, caci de acolo incepeau ei tarseul), m-au salutat in romaneste, salut, la revedere si buna ziua. Si eu nici macar nu am stiut sa spun in Poloneza nimic, doar in seaca limba de engleza. Foarte tare m-au impresionat. Dar oricum in timpul petrecut in autobus, am reusit sa facem schimb de adrese de mail si am ramas ca pe cand mai vin in Romania, sa incerc sa-i ajut cu informatii si de ce nu sa merg impreuna cu ei pe munte. Of si nici macar nu am fost in stare sa le zic cat de frumos ii retezatu, cat de splendit ii.

Mda, asta e, bine ca am adresa de mail si precis am le scriu. Au foarte de treaba si mai ales acei ochi cand m-au privit din cap pana in picioare iar apoi exclamand ca nu am echipamentu adecvat (cu siguranta privirea exprima ideea sa nu ma simt prost de lipsa echipamentului).

           Ajungem si noi la destinatie si ne uitam de jur imprejur apoi la harta apoi ganduri peste ganduri. Ce sa facem ? Urcam ? da dar pe unde? Nu stiu nici eu . Intrebam? intrebi tu ? sigur. Sau, poate urcam cu telecabina, telescaunu, telegondola? Buna si varianta asta, dar ulterior s-a adeverit destul de scumpa si am renuntat la ideea asta. Am zis ca mai bine incercam pe jos. Bun, care traseu, caci pe harta erau multe, plus ca eu initial unele trasee le-am confundat cu drum rutier. Intalnim un cuplu din Slovacia, care erau bine echipati, pe care i-am intrebat de trasee si care ar fi bine sa-l facem. Varianta sa cautam ceva salvamot sa intrebam ce ne recomanda era total exclusa pentru ca daca ne vedea precis nu ne lasau sa intram nici in padure ca ziceau ca murdarim cu crema de la pantofi iarba. Cuplu fiind foarte amabil inecepe sa ne zica ca ei tarseul asta cu dunga galbena vor sa-l faca si ca ii prima data cand vin aici si nu stiu nimic despre aceasta zona. Nu stiu de ce dar am zis in gandul meu dupa ei mergem, pe traseul ales de ei. Aveau echipament dar ceva imi ziceau ca nu-s genu de persoane care sa se aventureze prin locuri imposibile si periculoase, de fapt de asfelt de traseu aveam si noi nevoie. Ok, cuplu isi incepuse traseul iar noi ne-am mai invartit vreo 10-15 minute prin imprejurimi si am stabilit sa mergem pe dunga galbena. Traseul pe harta era impartit in doua parti. Una de 50 de minute iar de jur imprejur (pe harta) era verdele acela ce reprezenta inaltime redusa, verdeata, si o alta parte care pe harta scria timpul de parcurgere o ora jumate, insa de jur imprejur erau stanci, iar inaltimea era de 1837 m. Perfect traseu pare si ca timp si ca inaltime destul de adecvat echipaentului existent. Oricum am ajuns la ideea ca mergem si cand nu mai putem urca sau vedem ca ii periculos pentru noi ne intoarcem. Neamtu entuziasmat se vedea pe el, si go go inainte. Deja ma simteam la munte, cu harta in mana am pornit la drum.

            Si cand zic drum intradevar era drum, pentru ca puteau merge si masinile. In gandul meu, inseamna ca pana sus ii drum, dupa cum se vede pe harta. Mda, mergem 20 de minute si drumu luase sfarsit si incepea poteca. Ma uit la neamt si incerc sa-i explic ca de fapt drumu se termina si de acuma in colo pe acest gen de drum vom merge. El la fel de entuziasmat ca si mai devreme, go go inainte si cand nu mai putem exact cum am stabilit ne intoarcem inapoi. Cu harta in mana uneori ma uitam ca si boul la poarta noua ca dupa ce am intrat pe traseu trebuia sa caut semne. Ioi, semne, halal semne, atat de mici erau desenate pe pomni incat deabia le vedeam (bine ca era poteca buna) si instantaneu in minte imi veni gandul la cat is eu de priceput a ma pierde. Nu era momentul sa ma pierd, adica trebuia sa nu ma pierd si problema nu era pentru mine, ca nu eram la prima experienta ci imi era de neamt. Nu stiam cu reactioneaza in asfel de situatii, dar oricum foarte prietenos si de treba, insa imi faceam griji eu. Deci eram foarte concentrat la semne si sa le gasesc, iar in timp neamtu in spatele meu facea poze adimirand linistit si fara nici un gand peisaju de prin preajma. Si ajungem si la locul pe care nu mi-l doream si anume sa facem o alegere, caci semne nu mai vedeam poteca de alfel era si ea stearsa de urme de tractoare si tot felul de utilaje. Dar vedem doua doamne mergand intr-o directie si alte doau persoane (tata, fica) stand pe niste busteni asteptand. Intrebam in engleza insa nu ne-am fost de ajutor si a ramas sa decidem amandoi ca sa mergem dupa doamne, ca poate stiu tarseul. Nu mica ne-a fost mirarea si nu lenta ne-a fost miscare de intoarcere la 180 de grade cand am constatat ca doamnele mergeau sa-si faca ...  ce mai trebe sa ne intoarcem si sa decidem, desi daca ne uitam mai bine din prima se vedea un mic mic semn galben. Ce mai, ne continuam drumu si admiram peisajul (bine inca eram prin padure, dar totul era verde si vioi). Am uitat sa specific ca pe traseu am intrat la 11,30. Timp berechet sa ne si intoarcem. Mergem ce mergem si ajungem cuplu cu care am discutat mai devreme din urma. Chiar nu aveam viteza, ca asteptam dupa neamt sa faca poze iar eu eram atent la semne. Foarte foarte atent. Cuplu s-a blocat la o trecere care era blocata de scurgerea unei ape. Intradevar era un pic mare, dar cred ca cu niste bocanci si cu un salt sanatos puteai trece fara se te uzi. Ce facem? Nu vreau sa ne intoarcem inapoi, se poate trece linistit acest obstacol. De asemeni si neamtu, ba mai mult el facuse un salt enorm si era deja trecut pe cealata parte. Ok, si eu cred ca nu-i problema ca ma cracii mari, dar cuplu ? Imi era mila sa se intoarca inapoi, pentru ca simteam ca ma sus incepe frumusetea si era pacat sa se intoarca din cauza unui obstacol mic mic si hazliu. Nevasta, nu putea sa sara nici cum. Pai le-am dat ideea de urgenta, sa se descalte, cum am facut eu si sa treca cu picioarele prin apa si apoi se incalta la loc. Ioi m-am descaltat si am trecut cu mare grija, dar ce rece am fost apa.

               Wow, rece rece, mi-am adus aminte de apa din cheile Rametului, cand am fost tot asa descult prin apa cu o prietena si am intrat in apa si dupa 5 secunde am iesit afara ca nu mai puteam, cat era de rece apa. Insa prietena inca statea in apa. Apoi eu de rusine am strans din dinti si am intrat in apa langa ea. Deci acuma aveam experienta macar de a nu da impresia ca-i rece apa si ca ii ok. Oricum pana la urma am strans pietre si le-am pus in apa sa puna piciorul pe ele si cu o mana de ajutor au trecut si ei. Bucurosi ne-am continuat toti patru drumul. Insa patru am fost pentru putin timp pentru ca am luat distanta si ei nu ne-au mai ajuns. I-am mai asteptat la inca o trecere de genul pe care am trecuto mai devreme insa tot asteptand nu i-am mai vazut. Am decis se ne continuam drumul. Deja am iesit din padure si am ajus la jnepeni. Oho de aici deja incepea frumosul, ba mai mult si lectiile de munte, pe care il le-am dat neamtului. Mult spus lectii ci pur si smplu eram foarte fericit sa-i destainui din mica mea experienta de pe munte. L-am pus pentru inceput sa-si dea bluza groasa jos ca va transpira si sa aiba o haina groasa si uscata sus. Caci acolo nu se stie cum ii vremea, sau cum bate vantu. I-am spus cum poate fi vremea de schimbatoare. Cum acuma ii senin si in 10 minute sa vina ploaia. Am fost intrebam cu sunt impartiti pe inaltimi, pomnii. Iar cu engleza mea si mimica, i-am explicat si impartirea lor. Deja urcam si se vedea peisaj frumos, nori albastri si cerul prin de parapantisti. Frumoasa priveliste. Parca semana un pic zona cu zona Malaiestiului sau drumul de la cabana Negoiu la varfu Negoiu, binenteles respectand proportiile (mult mai mica aceasta vale). Aveam parte de mici petece de zapada, aveam parte de pauze, ca deja urcarea era mai abrupta. Deja intrasem in partea a doua a traseului. Era exact ca la noi, oamenii care ii intalneam (bine echipati), ne salutau, ii salutam, si apoi se uitam o clipa la praful de pe pantofii mei si poate vedeau si coada soricelului din geanta. Ce mai, am vrut sa fac o gluma si i-am zis neamtului ca in geanta am leptopu. Mirat sa uitat la mine si apoi a inteles ca ii o gluma si a gustat-o destul de bine. I-a placut ideea ca ajungand in varful muntelui eu sa scot leptopu si sa intru pe google. Ne-am mai facut poze, mici pauze de hidratare si de masa (o pruna). In una din pauze i-am explicat ca nu prea beau apa cand is incalzit ca mi frica sa nu patesc ceva si ca in varf ne oprim si mancam sandviciurile pe care le mai aveam eu, caci el fiind flamand de dimineata la mancat in statie cand asteptam autobusu. Mergand tot asa pe potecuta ce vad.

               O momaie. Retezatu imi era in minte, acolo am invatat prima data ce inseamna o momaie, cum arata si la ce ajuta. Caci eu prima data cand le-am vazut am crezut ca sunt mini castele construite de oameni la o mica pauza. Multe am invatat atunci in acea tura din Retezat, cand grupul cu care am fost, a fost atat de amabili si sociabili cu mine (prima mea experienta adevarata cu muntele). Deci bucuros am fost sa incep sa-i explic neamtului ce-i aceea, fiind si el foarte mirat cand vazu-se constructia. Nu stiu dar asa bine ma simteam si aveam o bucurie ca am putut ajunge acolo si in acelasi timp se vedea si pe neamt aceasi bucurie desi era amestecata cu putina oboseala. Ce satisfactie mai mare poti avea cand vezi un om fericit si cand poate ai contribuit si tu la fericirea lui. Enorma bucurie poti avea cand vezi un zambet. Pas cu pas, incetisor si cu ochii cand spre cer cand spre vai, ajungem sus (1837 m). Ajunsi acolo, fug in stanga si in dreapta cautand cabana. Da, cabana care trebuia sa fie sus. Eu asa stiam ca este cabana sus, asa am vazut pe harta, harta pe care mereu o purtasem in mana si ma uitam la ea (sau poate ideea ca am o harta in mana imi facea placerea sa ma uit la ea, fara sa vreau sa inteleg ceva de pe ea). Ma uit din nou mai atent si intradevar nu era nici o cabana. Nu stiu dar eu mereu am trait cu impresia ca exista o cabana. Asta e. Oricum nu stiu neamtu daca stia ca este caban sau nu. Admiram peisajele vorbim cu oameni din jur, ne fac o poza, intrebam despre trasee, caci eu mai de jos ochisem ca la intoarcere sa luam alt tarseul, si toate calculele necesare le aveam in minte facute. Totul era sa primesc verdictu neamtului. Dupa o mica pauza, ne punem la masa, savuram sandwiciurile si apoi macam napolitanele pentru a prinde energie. Eram in stare sa-i dau si sandwiciu meu neamtului numai sa zica ok mergem pe alt traseu inapoi. Desi eram cu stomacu gol si nu mancasem de dimineata de cand am plecat de acasa, insa napolitana era suficienta pentru mine. Frumusetea locurilor tinea loc de mancare. Terminam masa si ii arat propunerea neamtului. Uite traseul asta, ii un pic paralel cu traseul facut de noi, timpul scris pe harta este de 3 ore si nu mai urcam, numai pe curba de nivel mergem (in timpul urcarii i-am explicat si despre curba de nivel, curve level) si apoi coboram.

Ok sigur mi-a spus neamtu, desi apoi a continuat cu o chestie foarte faina. Mi-a placut enorm, si a zis ceva de genu, chiar daca coboram este dificil pentru picioare. Da, stia cel asteapta. Dar important era ca vrea. Ce sa mai asteptam, la ora doi plecam caci aveam trei ore de facut si la 18,15 minute avem autobusu de intoarcere ca apoi la 19,07 sa avem trenu. Toatul a fost calculat chiar si pentru eventualele neincadrari. Pe curba de nivel am mai atins varfurile (1889,7 m, 1914,5 m, 1887,6 m, 1452,9 m).

               Frumos peisaju de jur imprejur, lumea mai circula si la fel se uitau si ne salutau si apoi treceau. Ca din departare se vedem un grup stand si odihnindu-se. Erau patru, doua fete, doi baieti, da erau polonezii, wow, super tare, pentru ca in timp ce urcam pe munte ma gandeam, cine stii poate ne intersectam cu polonezii din autobus si am ocazia sa le povestesc despre Retezat. Si uite momentu a sosit, asta dupa ce mirati, uitandu-se la noi, ne-au intrebat ca pe jos am urcat. Da si vrem sa si coboram cred ca pe unde a-ti venit voi. Se vedeau pe fata lor ca erau mirati ca am ajuns pana acolo si unde vrem sa mergem. Ba mai mult am vrut sa le scot leptopul in gest de gluma, si au gustat gluma razand cu pofta. Ce mai eram asa de ferict ca i-am intalnit de parca eram prieteni cu ei de-o viata. Ce mai, haideti in Retezat, sunt splendizi, sunt fenomenali, sunt , sunt .... Din vorba in vorba ne-au spus ca ei au urcat pe traseul pe care vrem noi sa-l coboram, insa sa avem grija chiar la iesire din traseu inainte cu o ora dam de apa si o sa ne udam la pantofi. Ei na avem experienta ne descaltam. Foarte entuziasmati grupu de aceasta ideea, razand frumos. Ce mai, stiind din “experienta” ca va urma din nou paduri, am avut inspiratia sa intreb de urs. Si binenteles ca in engleza urus si berea sunt similare, le-am incurcat si i-am intrebat de fapt daca este bere pe aici. Razand si stiind despre ce am vrut sa intreb,raspunsul a fost URSUS, CIUC, TIMISOREANA, dar ursi ca in brasov nu sunt asa multi. Or fi cativa si pe aici. Super de gasca tipii. Ce mai, trebuia sa ne despartim, dar nu inainte de a intinde mana baietilor, dar nu mica mi-a fost mirarea ca si fetele mi-au intins mana. De ce nu am zis in gandul meu, ce si fetele trebe salutate asa. Iar la final unu zice catre noi see you, iar eu see you tomorow (salutul asta l-am invatat foarte bine de cand sunt in Slovacia). Razand au zis da sigur maine ne vedem iara. Ce mai, gata trebuie sa ne continuam drumu. Cu o mica pauza inainte de a lasa curba de nivel si sa coboram. Pauza bine meritata pentru mers la baie. Pe drum aveam un gand, ei au urcat atata timp cat noi am ajuns la punctu unde ne-am reintalnit. Cam mult timp au facut . Ma uit pe harta, ma gandesc si nu intelegeam de ce asa mult timp au facut. Incet incet am incercat sa maresc viteza ca nu stiam de ce asa mult timp le-a luat. Ba ma mult am intrat in jnepeni si gandul imi era la ursi (plus ca ne-au spus si ne-au aratat ca acest traseu este inchis in periaoda 1.10-30.06, desi aveam mereu harta in mana acel amanunt nu l-am vazut si nici nu am stiut sa-l citesc), caci poate de aceea ii inchis ca se imprerecheaza ursii, ca-s flamanzi. Idei si idei. Ce sa fac? Sa cant ? Zice neamtu ca-s nebun. Sa urlu ? La fel de nebun as parea. Sa-i explic? Nu vreau sa-l speriu desi si el a asistat la discutia cu berea si ursu. Stiam de la lume si din auzite, macar sa faci galagie sa nu-l iei pe urs prin suprindere sa faci galagie sa se sperie si sa fuga sau sa faca urat sa se arate unde ii. Solutia am gasito, tuseam des si tare, cand simteam ca intram in zone ciudate, si printre jnepeni au fost multe. Ma gandeam ce sa fac daca imi apare un urs in fata. Ce fac? Sa fugim la deal? Nici o sansa, mai bine stau si ma bat cu el si fuge neamtu, ca oricum din doi pasi ne ajunge. Asa macar il prind cu fata si vad ce vrea sa faca ursu. In stanga si in dreapta sa fug ? nu ai cum. Atunci mi-a venit in minte o ideea care mi-o povestise un om ce merge prin munti. O varianta ar fi sa ai piper la tine si atunci ii vine ursului sa stranute si el te lasa in pace ca nu poate sa se apropie de tine. Dar nu am piper la mine si nici mult nelipsitele petarde. Ce sa fac daca de data asta chiar m-am dus nepregatit. Deci inca nici o solutie nu am gasit care sa fie si folositoare, desi singura solutie la care am ramas a fost sa tusesc mereu in ideea sa-l speriu sau sa-l atentionez ca ne apropiem si daca va fi sa apara ursu am sa fac ce o facult un om. Tot dintr-o poveste a unui om ce cunoastea muntele. Si el imi povestea cum o vazut intr-un documentar cum se apara unu de ursii polari. Statea in doua picioare, ridica mainile in lateral cu tot cu haina, sa para imens, uneori se ridica si pe varfuri, si scotea urlete puternice. Si asa ursu are sanse mari sa se sperie si sa plece. Era singura scapare si asta imi dadea oarecum barbatia de a merge inainte. Trecem de partea cu jnepeni si intram in padure. Parca ii alceva, aici pot jongla printre pomni cat vrea ursu ca nu ma prinde. Insa nici vorba de asa ceva. Doar o mica pauza ca deja cedau picioarele din „spate” si in acelasi timp si o pauza de masa, ne mai ramasesera cele doua banane. Buna masa.  Inca cateva minute de mers si ajungem la intersectia unde trebuie facut la dreapta si apoi urma „ultima suta de metri” ultima ora de mers. Trebuia sa se apropie si portiunea cu apa de care ne zicea grupul din Polonia. Mda ma gandeam, ca la ora 12 cand m-am descaltat, soarele stralucea in frumusetea lui pe tot cerul, asemeni si acuma insa ca nu mai era deasupra cerului ci undeva dupa munti iar in padurea deasa nu patrundea numai lumina nu si caldura. Deci eram curios sa vad daca trebuie sa ma descalt sau gasesc eu o scapare sa trec. N-a fost o trecere ci o gramada de treceri cand pe stanga cand pe dreapta, dar am avut noroc ca nu a trebuit sa ma descult, reusind de fiecare data sa trec fara sa ud sosetele. Ce mai, trece trece si ora necesara parcurgerii ultimei parti a traseului si ajungem la destinatie (statia de autobus), unde sa mai faca o poza cu peisaju din spate si cu apa ce curgea puternic in acea zona. Si sa-i caut o pozitie buna a neamtului sa cuprinda tot, am prins de niste burieni si am incercat sa le rup pentru a avea vizibilitate foarte buna. Dar cred ca undeva scria nu rupeti plantele si chiar daca nu scria trebuia sa stiu ca nu-i voie sa distrug natura. Dar oricum natura isi poarta singura de grija si se comporta cu oamenii exact asa cum ne comportam noi cu ea. De asemeni s-a comportat si cu mine. Nu am vazut in graba mea, ca manunchiu de burieni erau urzici. Instant am luat mana de acolo (nici in Slovacia nu scap de urizici ?)...

            Am ajuns la statia de autobus la 17,30. Destul de bine, ne-am incadrat in acea ora de siguranta. Dar am ajuns. Ceva de manacare prin imprejurimi ? Nimic. C-am toate erau inchise pe la ora aceea. Intre timp mi-am facut calcule, cat timp avem la dispozitie sa gasim ceva de mancare caci daca nu pana maine dimineata nu am ce manca, pentru ca in camin nu prea am decat un mar si doau felii de paine, iar la ora 22 cand ajungeam in Trnava chiar si non-stopurile erau inchise. Varianta cea mai plauzibila si mai buna zise neamtu ii sa mancam ceva din gara. Mda, mai bine mor de foame decat sa manc din gara.  La magazinul din gara, am mers totusi sa cautam ceva de mancare. Tipa de acolo stia foarte bine engleza incat am ramas gura casca ce bine vorbeste. Si ne spune ca puteti merge linistiti sa va cumparati din centru ca aveti timp ca trenu are intarziere. Apoi ne ia ne duce la panou si ne arata ca are 20 de minute intarziere unu si unu 80 de minute, din cauza inundatiilor. Ciudat, pentru ca eu stiam ca numai in Romania trenurile nu ajung la fix, dar se pare ca si prin straintate ii la fel....nu ma intereseaza cauza... a intarziat deci nu merg cum trebuie ... nu mai da-ti vina pe CFR,  ba mai mult s-a intamplat ceva ciudata de tot, ce nu am inteles cum ii o posibil. Unul dintre trenuri scria ca are intarziere 80 de minute. Trebuia sa mearga la 19 fix. Insa la 19,30 a venit si a plecat. Unde sunt acele 80 de minute de intarziere ? Putea sa se intample de asemeni cu trenu nostru, sa scrie 20 de minute si sa vina dupa 5. Ciudata situatia, cel putin in Romania nu s-a mai intamplat asa ceva. Nici o data nu a venit mai repede trenu decat era normal, nici o data nu a venit mai repede decat o anuntat la intarzieri, poate ca in loc de 120 de minute intarziere mai avea inca 20 de minute intarziere ne-anuntate. Asta da, dar cea ce am vazut aici nu. In fine vine si trenu nostru, ne urcam intr-un vagon, dar nu in vagonul bun si ne ocupam locurile. Neamtu a trecut la somn iar eu, eu ma gandeam la ziua trecuta. Si poate m-am uitat jos la pantofi. Cand am ajuns acasa i-am verificat, talpa, varfurile, daca mai pot iesi cu ei prin oras. Un strat subtire de crema de papuci si o spalare si cred ca is ca noi. Picioarele ? un somn bun si ele is ca noi. Neamtu ? Cred ca a fost bucuros de ziua trecuta ca a doua zi ma cautat si a venit si mi-a adus poezele. Ceea ce inseamna ca i-a placut, ca de nu altmiteri fugea cat vedea cu ochii de mine.

Ma voi intoarce si cu echipament!

Luni, 7 iunie 2010 - 15:02 
Afisari: 2,268 


shtelica