Descoperind frumusetile Bucegilor (Muntii Bucegi)

Traseu: Babele – Vf. Omu (BG) – Vf. Bucsoiu (BR) – Brana Caprelor (TA) – Cab. Malaiesti – “La Prepeleac” (TR) – P. Izvoarelor – Gura Diham (TR + BR)

Este ora 6 dimineata si alarma telefonului suna atat de incantator.. E ceva magic in sunetul oricarei alarme care precede o iesire frumoasa pe munte!

Ma trezesc rapid si aprind lumina in camera. Frate-miu, George, incepe sa mormaie ceva insa nu e timp de obiectii. Ne asteapta o tura frumoasa si trebuie sa ne incadram intr-un timp relativ scurt pentru a putea prinde prima telecabina. 

Este a doua tura mai serioasa pentru el si o urcare “au pied” catre platou l-ar obosi peste masura. Varianta cu telecabina ne permite abordarea unui traseu mai complex si sper din tot sufletul sa-i placa, mai ales ca urmeaza sa traversam zone cu peisaje destul de variate.Ajungem la hotel Silva pe la 7 fara un sfert si ne asezam la “coada” celor cativa pantofari porniti de dimineata cu ganduri marete (Babele, Sfinxul si retur). 

Referitor la “pantofari”, ma intreaba George daca nu cumva suntem si noi pantofari, mai ales ca el chiar poarta pantofi si o bluza de “trening” cu gluga. Ii explic, un pic stanjenit, de toata treaba cu “ceea ce simti pentru munte” dar nu reusesc sa-l conving. Accept rusinat faptul ca, pentru moment, chiar suntem 2 pantofari, cu planuri.. modeste. Nu e bai, titulatura nu ma deranjeaza, ce imi doresc este vreme buna pentru a surprinde v. Malaiesti in toata splendoarea ei!

Pe masura ce trece timpul, observam cum multi care vin se aseaza in fata noastra, rude sau cunostinte cu cei care deja erau acolo. Incerc sa nu bag de seama astfel de “rautati” si ma gandesc la ce urmeaza, traversarea matinala a platoului, ciorbita de la Omu (:X), urcarea pe Bucsoi, coborirea spre Malaiesti.. deja nu ma mai intereseaza faptul ca un smecheras se baga in fata multora, incercand sa intre in vorba cu mine. Aici, recunosc, am fost rau si nici nu l-am bagat in seama. 

Nu prindem prima telecabina dar pe a doua o prindem foarte bine si inca nu e 7:45, ora oficiala a primei telecabine. In telecabina, atmosfera clasica: oameni care nu stiu nici macar cum se numesc muntii pe care "urca", copii urcati pe toate geamurile, enervantele "iiiiiaaaaaaa" la fiecare stalp, samd.

La 8 fara 3 minute suntem pe platou si ne pornim catre Vf. Omu, ocolind “Zona” ( poteca pantofarilor ). E un aer foarte rece si placut, avem parte si de vant din cand in cand. Inca nu se simte soarele si incercam sa profitam de conditiile numai bune de mers pe platou (intotdeauna am urat mersul prin soare pe acolo).

La 9 traversam Cerdacul pe potecuta de vara care ii place foarte mult lui George insa in curand inghite in sec cand vede panta care tot urca spre Omu. Nu e bai, mai oprim de cateva ori, ne mai hidratam, mai glumim.

La 9:46 suntem in fata cabanei Omu. Sesiune de autografe, fotografii. George prinde curaj si spune ca vrea sa catere pietroiul de langa cabana, “adevaratul” varf. Renunta dupa prima priza, fiind prea dificil pentru el, insa ramane sa incerce din nou cand mai prinde experienta.Mancam o ciorbita foarte buna si ne odihnim pret de 30 minute, timp in care ii arat un pic imprejurimile si variantele de coborire pe acolo.Decid sa nu coborim direct pe poteca de vara spre Malaiesti ( in niciun caz nu as fi luat Hornul Mare la coborire, mai ales cu un incepator ca el) ci pe Brana Caprelor. George pare incantat de idee insa urmeaza un urcus enervant pe varful Bucsoiu de care nu ii spun pentru a nu-l demoraliza.

Incepem coborirea pe coama de dinaintea de creasta si deja simtim cum soarele incepe sa arda. Scot imediat crema de protectie solara caci stiu ca nu e de gluma cu asa ceva. In fata, Bucsoiu se profileaza tot mai impunator si cred ca se prinde si George ca urmeaza o urcare mai serioasa. 

Urcarea ii pune ceva probleme de rezistenta, facand in jur de 3 popasuri pana ajungem sus. Pe varful care nu e marcat in niciun fel. “M-ai adus aici sa ce?” ma intreaba amuzat frate-miu, mergand acum in fata, un pic dezamagit de peisajul arid. 

Urmeaza o coborire destul de enervanta, prin bolovanis, timp de vreo 25 minute.

Ei, las’ ca vezi tu acum, imi zic in gand, asteptand nerabdator sa ajungem in saua din care se desprinde Brana Caprelor, la stanga (marcata cu triunghi albastru ). Locul este un pic expus, insa nimic foarte periculos. Intrand pe brana, peisajul se schimba radical si deja entuziasmul se instaleaza.

E prima brana pe care o traverseaza insa nu-i este frica deloc. Jos incepe sa se profileze valea Malaiesti si observam si cabana, George fiind foarte uimit de cat de jos trebuie sa ajungem.

Imi place si mie brana asta. Poate si din cauza faptului ca mergem la umbra dupa 1 ora si ceva de mers prin soare arzator. Nu sunt portiuni dificile insa brana se mai strica din cand in cand, in dreptul vreunui vilcel.

Ne interesectam cu un grup mai mare, condus de un copilas de vreo 7 anisori. Asigurat de tatal lui probabil, dar intr-o sfoara cam subtire. Clasicele schimburi de impresii si aflam ca pentru ei ce-a fost mai greu a trecut. Urmeaza o coborire urata, ma gandesc. Dar sa ne bucuram in continuare de briul asta  frumos si umbrut..

Dupa aprecierile lu frate-miu, ar fi "usor" sa coborim pe unul din vilcelele de sub noi, sa ajungem mai rapid la cabana. Sper totusi ca glumeste.

Ajungem la finalul branei si ne luam la revedere de la drumul placut care ne-a racorit si ne-a mai inviorat dupa creasta arida si sufocanta.

De aici incepem o coborire destul de abrupta si ma pozitionez mai aproape de George in caz ca aluneca. Din fericire, merge foarte atent si nu braveaza, utilizand si stilul "fundeni" unde e necesar.

Din cand in cand ne mai aruncam un ochi inapoi, sa vedem de unde am coborit.

Ajungem la singurul loc asigurat de pe acest traseu, o coborire foarte abrupta. Lantul de pe stanga cum coborim este extrem de ruginit si prezinta numeroase aschii. Din fericire, cel din dreapta pare mai nou si e numai bun. Coborim insa fara ajutorul lui, ca doar asa e frumos.

Ajungem la baza portiunii cu lanturi si ceva nu miroase a bine. Ne dam seama imediat ca cineva a facut pe el de frica la propriu la vederea acestei portiuni, imediat langa ea. Ce sa faci, cand te apuca..

Trei doamne nu chiar tinere urca sustinut si le admiram pentru determinare. Mai rar am vazut..

Iesim in vale si ne bucuram de frumusetea imprejurimilor. Vremea e calda, vantul incepe si el sa sufle usor.

In departare se vad grupuri care inainteaza spre hornurile Malaiesti si deja ma gandesc cum sa fac sa urc si eu Hornul Mare ( l-am facut in ziua urmatoare).

Traseul nostru continua usor spre dreapta, in coborare lina, pana se interesecteaza cu cel dinspre hornuri, urmand sa ajungem in scurt la timp la cab. Malaiesti.

Frumusetea si linistea locurilor ma imbie sa iau loc si sa zabovesc intreaga zi. Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca accesul in zona ar fi motorizat.. Sa vad sute de gratare, manele, cocalari dezbracati.. pieriti ganduri rele!

La scurt timp dupa intrarea pe potecuta spre Malaiesti facem cunostinta cu o capra neagra, a doua pe care o vede George de foarte aproape.

Urmeaza o coborire printre bolovani si grohotisuri si deja incep sa ma gandesc la bunatatea de ciorbita de la cabana. Facem si recensamentul fluidelor, eu avand inca 2L insa George mai deloc. "Numai bine cabana asta aproape, altfel trebuia sa reciclezi" ma gandesc amuzat:)

Deja se simte mirosul de ciorbita calda..

Iata-ne ajunsi la Malaiesti, dupa aproape 6 ore de mers de la Babele! Intram inauntru, la racoare, unde in sfarsit imi fac pofta (a doua ciorba pe ziua respectiva dar a urmat si a 3-a..:) ) si ne mai odihnim un pic.

M-a amuzat tare afisul de la cabana, conform caruia bucatarul si femeia de servici sunt in concediu si au luat cu ei CD-urile cu manele :))

Dupa vreo jumatate de ora ne pornim, lasand cabana racoroasa in urma si sperand sa intram la umbra rapid.

Nu mai fusesem nici eu pe Take dar nu citisem ca ar fi dificil astfel incat sa puna probleme unui incepator.

Ne incantam amandoi cand incepem cu o serie de pasaje de catarare, asigurate, care fac deliciul potecii si asa nu foarte spectaculoasa.

Frumusetea potecii dispare aproape in totalitate cand intram in "transee". O portiune plina de pamant pe care se cam aluneca si care imi coloreaza bocancii in maro.

Din cand in cand mai apare cate o asigurare, o portiune usor expusa, insa deja simt ca poteca nu mai "vrea" si incepem drumul plicticos prin padure de care nu-mi era in niciun caz dor.

Ajungem si la locul pe care il vazusem si in poze si acum parca e prea bine asigurat (in poze apareau podete formate din cate 2 bucati de scandura) si se merge ca pe bulevard. Oricum, feliciitari celor care au muncit pentru ca zona sa fie sigura, pe timp nefavorabil cu sigurnata ca fiecare asigurare in plus conteaza.

Intram in padure si incepem coborirea catre Pichetul Rosu si cab. P. Izvoarelor.

La P. Rosu George vrea sa o apuce catre cab. Diham si ma sesizez imediat, explicandu-i diferenta intre "cab. Diham" si "Gura Diham". Un turist putin informat si obosit ar apuca-o cu siguranta pe drumul gresit.

Pe drum il aud bombanind despre faptul ca nu sunt chiar 10 minute pana la cabana, asa cum scria pe indicatorul de la P. Rosu. Am facut cam 20 cred desi am mers repejor.

La P. Izvoarelor ne intindem pe iarba si aproape ca adormim. Nu reusim insa, zecile de pantofari entuziasmati de performanta de a ajunge "in varful muntelui" avand grija sa ne asigure fundalul sonor corespunzator.

Sincer, nu stiu daca parerea mea despre cabana era formata prin citirea ghidului aferent de pe carpati.org (mai degraba a zecilor de comentarii de negative primite), dar zona aceasta nu mi-a lasat o parere buna deloc, incepand cu gardul facut parca sa tina la distanta turistii.

Ce mi s-a parut amuzant totusi: cativa pantofari erau nemultumiti de faptul ca la cabana nu au foarte multe de vanzare in afara de apa si ciocolata. Cam neinspirat patronul, trebuia sa faca mall acolo.

Daca pana aici fusesem vesel si binedispus, coborirea spre Gura Diham mi-a adus o adevarata depresie de care nu am scapat decat tarziu, la a 3-a ciorbita:).

Motivul e simplu: traseul dintre Gura Diham si P. Izvoarelor e frecventat de personaje care nu prea au treaba cu muntele, fiind un fel de poteca spre Cascada Urlatoarea. Gunoaie aruncate in poteca, cocalari cu par vopsit la bustul gol.. Daca stiam, ma interesam de acasa de vreo poteca nemarcata care sa ne scoata tot la Gura Diham dar fara asa ceva..

Dar na.. se mai intampla si astfel de lucruri si sper ca bucata asta de drum sa nu-i strice impresia fratelui meu despre tura, care a fost totusi una extraordinar de frumoasa.

Inca de departe auzim muzica si mirosul gratarelor de la Gura Diham si ne dam seama ca am ajuns la civilizatia adevarata, a celor care nu isi pierd timpul cu balaureli si se alimenteaza corespunzator, respectiv prajeli si alcool in exces. Noroc ca aproape ne asteapta masina in care ne urcam si care fuge poate prea repede ( n-am mai condus cu bocanci) pe drumul plin de gropi dar pentru care se solicita o taxa de intretinere de 10 RON (mi se pare mie sau creste taxa asta de la an la an?).

A fost o tura in care am schimbat peisajul de mai multe ori si fiecare ne-a placut intr-un anume mod (mai putin ultimul, evident): desertul platoului dintre Babele si Omu, creasta Bucsoiului, arida dar cu o vedere minunata in jur, Brana Caprelor, racoaroasa si relaxanta, valea Malaiesti, desprinsa parca dintr-un colt de rai, Take Ionescu cu cele cateva portiuni mai interesante.

Marţi, 28 august 2012 - 16:36 
Afisari: 5,459 


xoreax