Custuri Fagarasene (VI): Albota Salbatica, 09 iulie 2016 (Muntii Fagarasului)
Acest jurnal descrie un traseu alpin nemarcat, care conține unele pasaje expuse și periculoase, în special pe vreme nefavorabilă. Traseul solicită folosirea materialelor specifice de alpinism pe unele porțiuni. Modul de abordare a traseului este unul subiectiv și ține de inspirația de moment, fără a avea pretenția că reprezintă cea mai bună soluție.
MERSUL DE UNUL SINGUR NU REPREZINTĂ CEA MAI SIGURĂ METODĂ DE A CUNOAȘTE MUNTELE
Participanți: subsemnatul (markbv).
Traseu: Bâlea Lac – Șaua Netedu (BA) – Căldărușa Coruga – Valea Arpășelului – Curmătura Albotei –Albota Sălbatică – vf. Fântâna – vf. Lui Adam – Urechile de Iepure din Creasta Arpășelului – coborâre în traseul crestei principale (nemarcat) – Căldarea Fundu Caprei – Lacul Capra (BR) – Bâlea Lac.
Dificultate: Albota Sălbatică – traseu alpin cotat 1B; Creasta Arpășel – traseu alpin cotat 3A, deși parcurgerea de la est la vest nu presupune decât 2 pasaje de cățărare nu foarte dificile (Urechile Iepurelui) și câteva rapeluri. Am folosit materialele de alpinism doar pentru executarea unor rapeluri, astfel:
- un rapel scurt, de 2-3 m, pentru coborârea de pe un țanc stâncos în Muchia Albotei;
- 3 rapeluri de pe Urechile de Iepure;
- 1 rapel pe un vâlcel din versantul sudic al Crestei Arpășel pentru a coborî în traseul Bandă Roșie.
La Bâlea Lac caut un loc de parcare fără plată (nu sunt genul rău de pagubă, dar nici nu îmi place să dau bani unuia care nu a făcut nimic altceva decât să îngrădească o porțiune de teren și să ceară pentru asta o taxă). Îl găsesc puțin mai jos, îmi iau bagajul și gata, la drum!
Pornesc pe traseul BA spre Șaua Netedu, bucurându-mă de soarele blând al dimineții și de liniștea netulburată încă de vacarmul de la tarabele înghesuite la gura tunelului. În maxim 2 săptămâni va fi un adevărat furnicar aici.
Ajung repede în Șaua Netedu, de unde se vede în toată splendoarea atât traseul meu de astăzi, Albota Sălbatică, partea superioară și mai accidentată a Muchiei Albota, cât și retragerea pe care o plănuisem pe Creasta Arpășel. Tot aici mă întâlnesc și cu prima turmă de mioare pe anul acesta. Câinii au fost destul de pașnici, iar ciobanii s-au dovedit responsabili.

Foto nr. 1: Muchia Albota și Creasta Arpășel văzute din Șaua Netedu.
Coborârea în Căldărușa Coruga începe chiar din mijlocul Șeii Netedu, de lângă un mic stâlp de fier (a nu se confunda cu stâlpii de marcaj de pe traseu, care se abat spre stânga, în urcare). La început poteca este bine definită și coboară în serpentine repezi pe stânga căldării, pe porțiuni de piatră și pământ. Mai jos, poteca devine din ce în ce mai firavă și abia se mai ghicește prin iarba înaltă. Când ajunge pe fundul primei căldări, poteca pare că își schimbă direcția spre peretele din dreapta, apoi se pierde pe pantă. De aici eu continui să cobor pe lângă perete și mai jos găsesc din nou o potecă ce însoțește un pârâu firav, Coruga. Coborârea este destul de abruptă și de obositoare, iar traseul se abate mult spre dreapta, până aproape sub Turnul Plecat din Muchia Buteanu.

Foto nr. 2: Șaua Netedu și coborârea prin Căldarea Coruga, văzute din Curmătura Albotei.
În Valea Arpășelului iarba e mare până la genunchi și plină de rouă, așa că merg pe talvegul secat până în punctul unde Arpășelul, ajutat de 2-3 afluenți iese din nou de sub pietre. Pe mal, poteca prinde iar contur. Încă câteva minute de coborâre și după un prag al văii care blochează privirea ajung la micuța casă de vânătoare. Nu este cea mai bună pe care am văzut-o, dar într-una din camere, cea cu ușă și geamuri, te poți adăposti la nevoie și chiar dormi pe un fel de prici.

Foto nr. 3: Casă de vânătoare pe Valea Arpășelului.
În continuare, poteca ține malul stâng al apei, trecând prin unele porțiuni cu iarba până la brâu, și coboară până în dreptul unei liziere de brazi. După schița care o am, preluată din cartea „Pe custurile făgărășene” (Fratu, Beleaua, Fratu), cam pe aici ar trebui să înceapă poteca șerpuită spre vârful La Vârteje. Cum nu identific nici o potecă, continui să cobor. Panta devine mai repede, iar coniferele lasă locul foioaselor de tot soiul. Pe una din pietre identific chiar și un vechi marcaj punct roșu. Ajung în dreptul unei cascade și îmi dau seama că am coborât prea mult.

Foto nr. 4: Cascadă pe Valea Arpășelului.
Trec pârâul puțin mai jos și dau de o potecuță destul de bine definită care urcă paralel cu malul abrupt. Refac în sens invers porțiunea abruptă cu cascada și ajung deasupra pragului văii. Când ajung în păduricea de conifere, poteca se destramă în mai multe hățașe firave, care se despart la rândul lor pe măsură ce urcă. Aleg mereu pe cel mai de sus, în speranța că așa câștig mai repede altitudine. Cum nu găsesc “Vârtejele”, după ce trec de lizieră, mă apuc să îmi croiesc propriul drum prin iarba înaltă de pe versantul vestic al Muchiei Albota. Urcușul este crunt, panta este abruptă și pare că nu se mai termină. Priveliștea minunată și sentimentul că muntele este numai al meu mai îndulcesc puțin situația. Mă obișnuiesc cu gândul asta e, am vrut o muchie nordică, n-am decât să trag tare în pantă! Urc mai departe și las gândurile să zboare libere, până când totul se transformă într-un basm. În sensul că la un moment dat chiar văd în stânga mea, pe piciorul ce coboară din Vârful La Vârteje, o stâncă ce seamănă de la distanță cu o căsuță din povești. Oare vrăjitoarea e acasă? Oricum, sper că nu e aia rea!

Foto nr. 5: Căsuța din povești.
Ceva mai sus identific poteca, însă asta nu schimbă cu nimic situația. Se vede că poteca a fost cândva foarte folosită, pe unele porțiuni pașii trecătorilor au săpat de-a lungul timpului în solul moale al versantului. Acum însă este năpădită de iarbă mare, iar din loc în loc arini de munte, ienuperi și tufe de zmeură au crescut fix în drum. În perioada asta a anului nu ai nici o șansă să identifici poteca de la distanță, este pur și simplu acoperită de vegetație. Ori ai fost de mai multe ori pe acolo și știi exact unde să cauți, ori dai de ea din întâmplare, ca mine!
Din loc în loc găsesc culoare cu iarba culcată la pământ, semn că nu sunt singurul care își face de lucru pe aici. Mai sus identific și responsabilii, un urs și câteva capre negre. Nu mi-au ieșit în cale, dar știu că au trecut pe acolo pentru că au avut grijă să lase “dovezi solide” în drum.
După mult efort ajung aproape de vârf și întâlnesc poteca ce taie de-a curmezișul pantele repezi ale Albotei Domoale, până în Curmătura Albotei. Poteca este destul de firavă, adesea având doar lățimea unei tălpi de bocanc. Deși la început urcă aproape imperceptibil, deplasarea este îngreunată de înclinația pantei, de tufele de ienuperi și de iarba care uneori este alunecoasă.
Trec pe rând pe sub Piscul Holdei, cota 1985 și Sgăucul Mic și ajung în sfârșit în Curmătura Albota – 2030 m, unde începe propriu-zis obiectivul meu principal – Albota Sălbatică. Până aici a fost doar încălzirea!

Foto nr. 6: Curmătura Albota și primul obstacol de pe traseu.
Primul obstacol este un umăr cu iarbă, ușor, care se continuă cu o porțiune de creastă stâncoasă, presărată cu mai multe țancuri. Primul țanc îl escaladez direct iar pe al doilea îl ocolesc pe partea stângă (est). Cel de-al treilea țanc nu pune probleme la cățărare, dar coborârea de pe el presupune trecerea unui pasaj mai expus, care poate fi însă depășit cu atenție. Ocolesc și țancul nr. 4, de data asta pe partea dreaptă (vest), iar ultimul și cel mai înalt de până acum se abordează de asemenea direct, fără probleme, deși are un aspect mai impunător. De notat faptul că toată această porțiune de creastă se poate varienta pe dreapta, pe o potecuță firavă.

Foto nr. 7: Porțiune de creastă stâncoasă, cu o înșiruire de mai multe țancuri mici.
De aici, creasta urcă până într-un vârf înierbat și continuă cu o porțiune îngustă, dar ușoară, cu excepția unui pasaj de câțiva metri format dintr-o stâncă orizontală și ascuțită, a cărui depășire se face printr-o traversare expusă la aderență sau se încalecă direct. Urmează un nou vârf rotunjit și înierbat, după care se coboară într-o șa mare, înierbată, Șaua La Sgăuc – 2075 m.

Foto nr. 8: Șaua la Sgăuc și vârful Sgăucul din Sus.
Șaua La Sgăuc se sfârșește sub un perete înalt și vertical, care pare inabordabil. Merg până la baza peretelui, apoi fac un ocol către stânga și puțin mai sus prind un mic horn care mă scoate în din nou în creastă, exact deasupra peretelui, în vârful Sgăucul din Sus – 2150 m.

Foto nr. 9: Traseul de urcare pe Sgăucul din Sus, inițial stânga pe la baza peretelui și apoi în sus și către dreapta pe un horn care nu se vede prea bine din acest unghi.
Urmează o înșiruire de doi colți de stâncă ce încadrează un ac subțire de piatră. Ocolesc această porțiune pe potecuța din dreapta (vest) și continui peste un prag de stâncă până într-o șa mică.

Foto nr. 10: Colți de stâncă în zona vârfului Sgăucul din Sus.
Din șa, creasta continuă cu altă porțiune presărată cu o succesiune de țancuri impunătoare de stâncă. Pe primele două le ocolesc pe partea dreaptă, iar pe următoarele două la cațăr. La coborârea de pe al patrulea țanc sunt nevoit să depășesc un pasaj expus și cam riscant. Mai departe ocolesc pe partea stângă încă un țanc, de asemenea pe o porțiune expusă, îl cațăr direct pe cel de-al șaselea, mai urmez puțin creasta și apoi cobor către dreapta spre poteca de ocolire a acestei porțiuni, pe care o urmez până în Curmătura Afundă, sau Șaua lui Gavrilă – 2115 m, unde ajung în cam 45 de minute din Șaua La Sgăuc.

Foto nr. 11: Curmătura Afundă și Vârful lui Gavrilă.
Din Curmătura Afundă traseul urmează o pantă înierbată, până pe un vârf secundar. Aici creasta devenită îngustă, fără a fi însă dificilă și mă conduce până la baza țancului nordic al Vârfului lui Gavrilă – 2238 m, un adevărat zgârie-nori în comparație cu ce a fost până acum. Abordez țancul direct pe mijloc, apoi ascendent dreapta, către stâncile de pe muchia din dreapta, care mă scot în vârf. O șa slab profilată și cu doi colți de stâncă mă desparte de țancul sudic.

Foto nr. 12: Un vârf intermediar și țancul nordic al Vârfului lui Gavrilă.

Foto nr. 13: Albota Sălbatică văzută din Vf. Lui Gavrilă.
Coborârea de pe acesta până în Șaua lui Toader – 2206 m este expusă și trebuie abordată cu atenție. În mijlocul șeii tronează un țanc destul de dificil de cățărat și cam expus la coborâre.
Urmează un urcuș susținut până pe țancul estic al Vârfului lui Toader – 2262 m, inițial pe stâncă curată, cu prize bune, ulterior pe un zig-zag de praguri de iarbă și stâncă. Cele două țancuri ale vârfului lui Toader sunt despărțite de o custură scurtă dar care pare dificilă. Cobor în custură, inițial direct, apoi mă orientez spre stânga, spre un hățaș de animale care mă scoate într-o adâncitură a crestei, ca o strungă mică, din care urc fără probleme până pe țancul vestic al lui Toader.

Foto nr. 14: Șaua și Vârful lui Toader.
Porțiunea din Muchia Albotei cuprinsă între vf. Lui Toader și vf. Prelucii este cunoscută și sub numele de Custura Prelucii, din cauza faptului că în această zonă creasta capătă aspectul unei custuri stâncoase dure.
De pe vf. Lui Toader coborârea directă pe muchie este expusă, așa că după câțiva metri urmez pe partea stângă un hățaș de capre negre, apoi, undeva pe la jumătate, urc din nou în muchie, trec printre doi colți de stâncă și cobor spre dreapta pe un scoc abrupt și alunecos către ceea ce pare a fi o potecă de ocolire, pe care o urmez până într-o șa mică, cu iarbă – probabil Portița din Muchie, 2240 m.
Urmează un nou vârf cu iarbă, Vârful Portiței – 2243 m, primul dintre cele 7 vârfuri din Custura Prelucii care, privite dinspre nord, pe direcția crestei, au aspect de ace.

Foto nr. 15: Prima parte a Custurii Prelucii, de la Vârful lui Toader la Vârful din Mijloc (Să facem cunoștință: de la stânga la dreapta, Vf. lui Toader – în centru, cel mai masiv din imagine, urmează vf. Portiței – mai mic și cu forma unei piramide, apoi 2 țancuri și mai mici și ultimul, Vf. din Mijloc).
De pe vf. Portiței se coboară într-o șa adâncă, despre care Fratu & co. spun că este cea mai joasă din acest segment de creastă – 2230 m. Îi cred pe cuvânt pe autori și merg mai departe. Traseul îmi scoate în cale încă 2 țancuri stâncoase pe care le cațăr direct, dar care îmi pun ceva probleme la coborâre. Aceste ultime 2 vârfuri se pot ocoli pe partea dreaptă, pe o potecuță firavă.
Urmează încă un vârf cu aspect de turn, cel mai impunător de până acum, care chiar dacă din poziția asta pare puțin rotunjit în partea de sus, îmi opune un perete aproape vertical și înalt, neprimitor – Vârful din Mijloc – 2270 m.

Foto nr. 16: Vârful din mijloc văzut dinspre sud.
Ocolesc Turnul din Mijloc pe o potecă pe partea dreaptă, pe la baza peretelui și revin în creastă, chiar înainte de o înșiruire de 3 vârfuri ascuțite și impunătoare, din ce în ce mai înalte.
Atac direct următorul ac (al cincilea din Custura Prelucii). Cățărarea nu pune probleme, este o alternanță de piatră, petece de iarbă și iar piatră. Ajuns în vârf, o coborâre de maxim 3 metri până la baza următorului ac mă pune în dificultate. Cum nu găsesc nici o modalitate de coborâre, scot coarda și instalez un mic rapel, trecând o bucată de cordelină pe după un colț de stâncă.

Foto nr. 17: Vârful din Mijloc și acul nr. 5 din Custura Prelucii, botezat de mine “Acul cu Rapel”, văzute dinspre sud.
Cațăr încă un ac, al șaselea, tot fără probleme și cobor fără a fi nevoie de rapel, alegând cu atenție un traseu sinuos pe partea dreaptă a formațiunii stâncoase, folosind unele colțuri de stâncă mai proeminente.
Ajung la baza ultimului ac, Acul sau Vârful Prelucii - 2320, cel mai înalt din cele trei și cu adevărat impresionant. Fac mai întâi o traversare către dreapta și ușor către în sus, pe o stânca curată și cu prize bune și ajung pe muchia din dreapta, mai accesibilă, alternând porțiunile de stâncă cu pasaje cu iarbă. După câteva minute de cățărare ajung deasupra porțiunii cu aspect fioros, într-un fel de șa minusculă, care delimitează spre sud Custura Prelucii de următorul etaj al muchiei.

Foto nr. 18: Ultimele 2 ace din Custura Prelucii (în centrul imaginii acul nr. 6, botezat de mine “Acul fără Rapel” și în dreapta Vârful Prelucii).
În șa întâlnesc și poteca de ocolire ce se strecoară pe partea dreaptă, pe la baza peretelui, varientând astfel ultimele 3 ace. De aici creasta continuă să urce, dar își pierde din duritate și ia aspectul unei muchii blânde. Traseul devine elementar și mă conduce pe un vârf intermediar, de pe care cobor în Șaua Fântâna. Continui pe muchie și ajung în vârful cu același nume, după câteva minute de mers lejer. Muchia Albota ia sfârșit în acest punct unde întâlnește creasta Arpășelului, după un parcurs interesant.

Foto nr. 19: Albota Sălbatică.
Călătoria mea însă nu s-a terminat. Mai am mult de mers până la Bâlea Lac. Urmează Creasta Arpășelului, care mă va pune să umblu iar la tehnicile și materialele de alpinism. Traseul îmi e cunoscut, l-am mai parcurs o dată, acum câțiva ani, așa că pornesc cu încredere.

Foto nr. 20: Turnul Vârtopel și Vârful Fântânii văzute dinspre Vârful lui Adam.
Fac dreapta și mă îndrept spre Adam, îl salut în treacăt, mă grăbesc puțin pentru că deja este târziu. Mai jos salut și Obeliscul și continui către Urechea Estică a Iepurelui. Cunosc drumul, am mai fost pe aici cu 2 ani în urmă. Urc treptele spălate și ajung în vârf, găsesc cablul de oțel folosit pentru un sprijin suplimentar și puțin mai jos punctul unde se instalează rapelul, care se prezintă în condiții bune. Cobor rapid în Spintecătură și istoria se repetă cu Urechea Vestică. De aici urmează 2 rapeluri până într-o strungă adâncă ce marchează capătul estic al Ferestrei Mici din Creasta Arpășelului.
Nu mai e timp să continui pe creasta Arpășelului, va fi întuneric în maxim o oră, așa că pornesc la vale pe vâlcelul abrupt ce coboară sălbatic spre căldare. Alternez din când în când talvegul pietros cu malurile înierbate. Merg cu grijă, a început să plouă ușor și pantele cu iarba devin alunecoase. După ceva mai mult de o jumătate de oră de coborâre mă trezesc deasupra unui perete abrupt pe la baza căruia bănuiesc că se strecoară șerpuind traseul de creastă (BR). Sunt aproape. Din păcate nu găsesc nici o variantă de instalare a unui rapel, așa că mă abat către stânga (est) pe un hățaș firav de animale. Merg preț de câteva minute și mai pierd din altitudine, până ajung în alt vâlcel. Sub mine la vreo 20 de metri tronează o pată mare de zăpadă, pe care se deslușește clar urma întunecată lăsată de pașii repetați ai turiștilor. Asta este confirmarea, am ajuns deasupra traseului crestei principale a Făgărașului (ce ironie, trebuie să cobor ca să ajung în traseul de creastă!!!).
Ochesc un colț de stâncă pe marginea vâlcelului, numai bun de instalat un rapel. Mă îndrept către el și constat că nu sunt singurul care l-a folosit – colțul de stâncă este înconjurat cu o bucată de coardă și cu una de cordelină. Le testez rezistența, pare că e ok. Instalez rapelul și cobor până pe petecul alb, evitând hăul îngust și adânc de peste 2 metri care s-a format între stâncă și zăpadă. Pășesc cu grijă și îmi sap cu bocancii niște trepte pe care să stau în echilibru cât mă dezechipez. Noroc că nu este frig, altfel ar fi fost destul de alunecos pe aici. Strâng coarda, o bag în rucsac și pornesc spre Bâlea Lac pe poteca turistică, odată cu întunericul nopții.
Ploaia se întețește bine și îmi îngreunează deplasarea. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, vântul aduce de pe văi valuri dense de ceață prin care nici frontala aproape că nu răzbate. Pe zonele cu pământ, unde poteca este clară, nu este nici o problemă, dar în zonele mai pietroase se poate pierde ușor, vizibilitatea fiind foarte redusă. Alternez mersul cu opriri în care aștept ca vântul să mai risipească ceață, ca să mă pot orienta. Din când în când ploaia și ceața se mai calmează pentru câteva momente, destul cât să recunosc împrejurimile, după care revin parcă mai înverșunate. Minutele trec, merg mecanic și ajung într-un târziu la Lacul Capra. Îmi mai crește moralul, știu că nu mai este mult. Încă un hop și gata, sunt în Șaua Capra. Privesc spre cabana Bâlea, dar valurile de ceață nu se lasă pătrunse, nu văd nimic, dar știu că acolo este capătul călătoriei mele de astăzi.
Aș sta să îmi trag puțin sufletul, dar vântul bate cu atâta putere încât stropii de ploaie care mă lovesc peste față îi resimt ca pe niște mici bucăți de gheață. Cobor grăbit, din marcaj în marcaj, parcă fugind de vântul puternic. Până la cabană se oprește și ploaia, se oprește și vântul. Doar liniște adâncă. Câteva lumini slabe, învăluite în ceață, trădează poziția clădirilor. Răsuflu ușurat și mă retrag la adăpostul și confortul mașinii. Este deja târziu în noapte. Ajunge pentru astăzi.
Joi, 4 august 2016 - 12:42
Afisari: 3,487
markbv
Joi, 4 august 2016 - 18:34