Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Calendar

Iulie 2022
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

August 2022
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031

Online

Vremea
Varful Badea
Muntii Parang

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Cum am scăpat întreg după o tură pe pășunile Baiului (Muntii Baiului)


Baiului, 13 august 2016, a doua tură organizată de EugenR în care merg



Ajungem în Sinaia în două grupuri, primii ajung cu trenul eugenr și ceiuc, câteva minute mai târziu ajungem și cei veniți cu mașina (ralucag, filo și cu mine). Exact după ce coborâsem din mașină mă sună Eugen și stabilim că ne vedem pe peronul gării cât mai curând posibil. Fără să ne certe pentru întârziere (cauzată de staționarea la o trecere peste calea ferată și de circulația îngreunată la Comarnic; este de reținut pentru viitor că 150 minute pot fi insuficiente pentru drumul cu mașina de la București la Sinaia) facem prezentările apoi ne îndreptăm spre sud după care traversăm șinele. Dintr-o mică eroare continuăm spre sud și pe cealaltă parte a șinelor, eu sperând că drumul face curând stânga și trece râul. Când ne prindem că nu-i așa Eugen merge înainte în ideea de a găsi un om pe care să-l întrebe de intrarea în traseu, fetele rămân pe loc iar eu plec spre nord, cu ochii căscați larg spre dreapta. Dau curând de drum, mă asigur că urmează podul și continuarea pe cealaltă parte a râului și sun organizatorul. Puțin mai târziu îi strig pentru că, se pare, nu remarcaseră ramificația.



Ca reper pentru alți drumeți care vor să urce pe Valea Rea, podul pe care se intră pe DF Valea Rea se află pe partea cealaltă a gării (raportându-ne la liniile de tren), fiind observabil când treci prin porțiunea paralelă cu spațiul dintre gara veche (la sud) și gara nouă (la nord) din Sinaia.



Ceva mai încolo primim și confirmarea oficială că suntem pe drumul bun, văzând plăcuța care anunța cum îl cheamă pe drumul forestier. Ca să nu ne simțim stingheriți mărșăluind pe un drum dedicat exploatării forestiere (erau destule semne ale exploatării pe acolo) cineva a lipit pe un copac un afiș care anunța că ne deplasăm pe un traseu turistic.



Nu mergem nici 100 m când ne atenționează Eugen că dorește să fim cu ochii în patru după marcajul hectometrului 55. Abia acum înțeleg și eu că are în plan să urcăm pe un afluent al Văii Rele, afluent pe care Ștefan (stfp) îl descrisese cu ocazia uneia dintre multele ture postate pe site. Mi-a stat un pic în gât constatarea pentru că, îmi aminteam destul de vag cele citite, parcurgerea acelui fir de vale nu este tocmai o plimbare prin parc, așteptându-mă la unele dificultăți tehnice cauzate inclusiv de ploile serioase care căzuseră cu o zi în urmă.



Adriana, atentă, remarcă peste ceva timp un copac inscripționat cu 55, cu roșu pe fond alb. Ni-l arată dar noi strâmbăm din nas. Nu ne exprimasem suficient de clar așa că nu înțelesese că așteptăm 55-ul sub formă de marcaj de distanță pe marginea drumului (cu cifrele înscrise într-un cerc desenat pe copac sau pe o piatră în stilul bornelor de 100 m de pe șosele), nu pe un copac cocoțat ceva mai sus, purtând o inscripție pătrățoasă. Nefiind total convinși că inscripția remarcată de Adriana este inutilă pentru noi căscăm ochii după o potecă sau ceva care să sugereze un vâlcel care ar pleca de aici. Nu observăm decât o față împădurită pe care nu părea să circule nici dracul.



/Bai/p1550682-_valea_rea.jpg



Mergem ce mergem și dăm de WC-ul forestierilor, după ce depășisem locul de fumat (special amenajat, probabil pentru a nu permite muncitorului si arunce țigara aprinsă pe o grămadă de rumeguș) și alte locuri plasate strategic pentru a ușura (sau amâna? :) ) munca. Noi nu eram impresionați de toate astea, exceptând impresia negativă legată de tăierile de arbori efectuate mai mult sau mai puțin cu cap.



La o curbă (după hm 54) auzim un câine lătrând, imediat după ce fusesem depășiți de o mașină pe care nu ne așteptam s-o găsim pe acolo. Observăm încă o mașină, cine știe de când parcată, niște adăposturi improvizate (tot pentru muncitori), niște oameni și, exact în dreptul mașinilor, un drum care se ramifica în dreapta. Un pic indeciși, ne întrebam dacă mai trebuie să mergem 50 de metri pentru a ajunge oficial la hm 55 sau e bine să prindem deja ramificația spre dreapta. Eugen întreabă oamenii dacă acolo e hm 55 și este privit în stilul ăla în care te privește un om care nu pricepe ce-i spui. Supralicitează și întreabă de Vf. Baiul Mare și află că mai avem de mers până acolo și că e bine să urmăm Valea Rea în continuare. Lămurindu-ne că multe informații nu putem primi de la acei oameni, decidem de capul nostru. Observând că facem dreapta un cioban ne spune că pe acolo am ajunge la stâna lui, dacă așteptăm să ne conducă. Avea dreptate omul, într-o oarecare măsură. Drumul acela, urmat într-un fel, era frecventat de oi deci ducea la o stână.



Câteva minute umblăm prin pădure, pe o potecă oarecum umedă. Ajungem curând la o ramificație. Înainte sau stânga? Nu mai țin minte. Țin minte doar că una dintre variante părea să se înfunde curând. După încă un timp de umblat creanga (adică printre crengile copacilor care flancau poteca) schimbăm stilul și începem să umblăm piatra (adică printre tonele de pietre care pavau albia deja frumos conturată a vâlcelului care avea norocul să ne primească vizita). Eugen știa că suntem pe drumul dorit pentru că recunoscuse peisajul dintr-o fotografie a lui stfp.



Mersul pe limba aia de pietre (nu mă prind dacă e corect să-i spun grohotiș) nu era tocmai o plăcere dar părea un demers rezonabil. Prin urmare, mă las cuprins de pasiunea descoperirii, casc ochii în jur, mai fac câte o poză, merg în legea mea, nici prea tare, nici prea încet.



/Bai/p1550685-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550686-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550687-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550688-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550689-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550690-_pe_valcel.jpg



Facem o pauză acolo unde limba de pietre era traversată, oarecum pe curbă de nivel, de o potecă ciobănească. Pe poteca ciobănească s-au auzit curând zgomote după care au început să apară oi alpiniste care mergeau pe o pantă care-mi inspira orice, numai plăcere nu. În urma oilor ciobanul cu un câine civilizat. După direcția în care mergea turma, presupun că stâna era undeva în stânga. La câteva zile după tură îmi atrage atenția Eugen că locul acesta este un reper important pentru că, la dreapta față de direcția urmată de noi, se ducea alt crac al vâlcelului, ceva mai ușor de parcurs (teoretic).



/Bai/p1550691-_pe_valcel_intersectie_cu_poteca_ciobaneasca.jpg



/Bai/p1550692-_pe_valcel.jpg



/Bai/p1550693-_pe_valcel_intersectir_cu_poteca_ciobaneasca.jpg



/Bai/p1550694-_oite_alpiniste.jpg



/Bai/p1550695-_pe_valcel.jpg



Mai mergem ce mai mergem pe limba de pietre până ajungem la o microcăscăduță înghesuită într-un mic culoar de stâncă- sertar. Fac poze și trag concluzia că pe acolo nu se trece.



/Bai/p1550696-_pe_valcel_prima_saritoare-_primele_probleme_mari__la_ocolirea_pe_dreapta.jpg



/Bai/p1550697-_pe_valcel_prima_saritoare.jpg



Documentarea ulterioară mi-a arătat cu unii mai pricepuți se cațără pe feliile alea de rocă exact prin dreapta (în sensul de mers) căscăduței, fără să ocolească pe fața pământoasă. Ceilalți ocolesc zona prin dreapta, pe o față vag pietroasă, mai mult pământoasă. Cât stau eu să admir firul de apă cineva de sus declanșează o piatră. Instinctiv, mă lipesc de perete sperând că piatra va avea suficient elan încât să treacă pe deasupra capului meu, nu prin capul meu. Am noroc, nu sunt lovit. Nu știu dacă au văzut ceilalți la ce distanță de mine a trecut piatra dar eu am tras oricum o sperietură.



Rămân ultimul în abordarea feței pământoase. Cred că avea vreo 50- 60 de grade înclinație și am considerat firesc să aplic puținele reguli pe care mi le amintesc cu privire la cățărare. Verific prizele și observ că multe dintre ele zboară, fiind pietre înfipte în pământ care așteaptă doar o mică solicitare pentru a ieși de acolo. Prizele de mână erau aproape inexistente, cele de picior erau de cele mai multe ori cu pământ umed, alunecos. Părea absurd să mizezi pe regula celor trei prize sigure, cu greu identificai două puncte în care să simți cât de cât că stai. Pe burtă, încercând să ader la fața aia prin orice mijloace, simțeam că voi aluneca. Nu era mare distanța, probabil aș fi scăpat doar cu vânătăi dar jur că preferam să scap nevătămat. Până la urmă m-am ales doar cu mândria șifonată, având noroc să primesc o mână salvatoare de la Eugen. M-a tras, aproape târât, în timp ce mă agățam disperat cu picioarele de orice proeminență care să mă ajute să avansez câțiva centimetri. Într-o poziție încă dubioasă, sub un prag de pământ, mă stabilizez cât de cât apoi îl urmez pe Eugen printre crengile vegetației de deasupra, răsuflând ușurat. Era bun un cuțit de lemn pentru că mă cam... Sinistre clipe!



De aici amintirile se cam diluează, devenind mult mai puțin coerente. Mergem un pic printre vegetație apoi nimerim înapoi în firul văii care ne răsfață pentru o vreme cu pante rezonabile. Mai declanșam câte o piatră, mai mă feream de o piatră venită de sus. Am noroc să nu mă lovească serios nicio piatră declanșată de ceilalți. Că îmi mai aluneca uneori o piatră ușor pe bocanc nu era o problemă, fiind ultimul o puteam liniștit trimite mai departe la vale. Filo nu a fost la fel de norocoasă, lovindu-se ușor la cot în timp ce se ferea de câteva pietre declanșate de Eugen, aflat 5 m mai sus. Pe panta aia eu nu cred că aș fi făcut acel salt în lateral, de teamă că mă voi dezechilibra dar ea se pare că a știut ce face, alegând varianta în care să se lovească cât mai ușor.



/Bai/p1550698-_pe_valcel_imediat_sub_prima_saritoare.jpg



/Bai/p1550699-_pe_valcel_momentan_scapat_de_emotii.jpg



Panta crește, uneori apar variante mai mult sau mai puțin tentante, ajung aproape în același timp cu Filo lângă un bolovan pe care, prin dreapta, nu l-am putut depăși iar prin stânga nu credeam că îl pot depăși. Până la urmă a mers trecut prin stânga, unde era uscat dar nu tocmai elegant prizat. Nu mai știu dacă și pasul final pe porțiunea asta l-am făcut tot agățat de mâna lui Eugen.



/Bai/p1550700-_pe_valcel_alta_zona_complicata_se_apropie.jpg



Din nou pare să scadă un pic panta dar curând, privind în jos, avea să mi se facă părul măciucă observând că, dacă o iau la vale, am toate șansele să dau de dracul. Caut prize scurmând cu piciorul printre pietre până se stabilizează cât de cât, folosesc cât mai rapid aceste pseudoprize, mă echilibrez oarecum aproape mergând în patru labe. Devine obsedant cam singurul dialog posibil în acele împrejurări:



-Pietre!


-E în regulă. S-au oprit!



Observând că sunt foarte obosit, Eugen îmi tot sugerează să fac o pauză. De data asta aș fi făcut pauză cu mare plăcere dar mă simțeam atât de instabil încât aș fi făcut orice numai să scap de acolo mai repede.



Ca să fie totul și mai simpatic, centura de hidratare se desface și nu mai găsesc poziția potrivită pentru a o așeza din nou la brâu. Mi-o agăț de gât reducându-mi la minimum vizibilitatea spre locurile în care puneam picioarele. La cât de stresat eram, mă mir că nu am aruncat-o la vale...



Îmi mai dă Eugen mâna pentru pasul final peste un prag. Ceva mai sus, aflat la rândul său într-o poziție în care era imposibil să ajungă la mine, insistă să mă ghideze spre o potecă pe care reușesc în final să depășesc ultimul (cred) pasaj emoționant. Potecă zic? Așa îi zicea el dar acel scurt traverseu spre stânga se baza de fapt pe niște mici prize de picior reprezentate de niște urme de oaie imprimate pe pământul moale. Pentru mine, o potecă trebuia să prezinte mult mai multă siguranță...



E clar! Sunt mai puțin alpinist comparativ cu o oaie. Tura asta mi-a demonstrat că e mai prudent să mă mulțumesc cu statutul de drumeț. Totuși, din când în când, s-ar putea să mă mai mănânce în unele părți ale corpului și să mai încerc chestii solicitante. Oricum, nu mai ajunsesem să mă tem în halul ăla de mulți ani. Parcă nici iarna, pe Valea Albă, la colțari și pioleți, nu m-am temut ca pe acest vâlcel din Baiului, lung de vreo 2 km. Dacă aud acum pe cineva spunând că în Baiului poți să mergi pe oriunde te taie capul, fără să ai probleme, nu-l cred...



Când m-am văzut pe treptele de iarbă care ne-au scos, deși păreau abrupte, destul de comod în culme, undeva la jumătatea distanței dintre Vf. Drăgan și Vf. Baiul Mare, am scăpat de griji și m-am bucurat că am ajuns acolo întreg. Eram plin de noroi pe mâini, colanții erau și ei plini de pământ, husa aparatului foto agățase și ea o bucată de pământ de la atâta târâș, partea transparentă a husei GPS-ului devenise semiopacă. Cred că aveam o mutră și un aspect general destul de jalnice. M-aș fi așezat în fund să-mi plâng un pic de milă dar nu era momentul potrivit. Ies în culme aproximativ în același timp cu Filo și Eugen, Adriana și Raluca ajungând cu mai mult sau mai puțin timp înaintea noastră. Le-am invidiat un pic pentru ușurința (aparentă?) cu care au trecut pasaje care pe mine m-au stors de energie fizică și emoțională.



/Bai20162/p1550701-_in_sfarsit_iarba_la_partea_superioara_a__torentului_pe_care_am_urcat.jpg



Pe culmea asta e planificat să cobor pe 24 septembrie:

/Bai20162/p1550702-_sa-mi_spuna_alina_cum_se_cheama_culmea__steiasa__parca_.jpg



Cineva întreabă dacă mai urcăm pe Baiul Mare, Adriana ne propune să rămână cu bagajele ca să urcăm vârful mai lejer. Deși îmi propusesem să mă odihnesc cât urcă ceilalți vârful, am profitat de ocazia de a merge fără bagaj și am urcat. Nu mai fusesem acolo de mulți ani. Am încercat, fără succes, să identific microdepresiunea în care am pus cortul cu Alina și Daniel în acea seară de sfârșit de decembrie, total lipsită de vânt dar tare geroasă (minus 16 grade). Dat fiind că Baiul Mare are vreo trei vârfuri oarecum conectate, presupun că ajunsesem cu Alina pe unul pe care nu l-am atins acum.



/Bai20162/p1550704-_borna_topografica_de_pe_vf_baiu_mare_dtm__1961.jpg



Oricum, am ajuns lângă o bornă topografică plantată de DTM prin 1961, am făcut popas cât să se joace puțin fetele de-a săriturile fotografiate (eu nu m-aș fi agitat atât dar dacă ele au glezne și genunchi tari o pot face), trag și eu niște poze, amintindu-mi din nou de Alina care, aici, ar fi putut cu siguranță să-mi spună cum se numesc majoritatea culmilor (cred că a sughițat biata femeie la cât am pomenit-o zilele astea) apoi o iau în jos spre Adriana filmând coborârea. Raluca și Filo, pe urmele mele, mă strigă când văd că mă duc prea spre stânga, riscând să ratez locul în care aștepta Adriana.



/Bai20162/p1550706-_aproape_de_vf_baiu_mare.jpg



/Bai20162/p1550708-_vedere_spre_nord_din_zona_vf_baiu_mare.jpg



Mă recunosc vag dezorientat și mă redresez, ajungând și eu la locul de popas. Eugen sugerează un popas prelungit, pentru a ne odihni și a profita de vremea superbă dar până la urmă nerăbdarea și vântul își fac simțită prezența și pornim ușor spre Vf. Piscul Câinelui, punctul în care Piciorul și Culmea Câinelui se conectează cu culmea principală.



Teoretic, urma să urcăm Vf. Drăgan apoi, din următorul vârf, să facem dreapta (vest). Practic, după Vf. Drăgan, au mai fost niște valuri de teren care aduceau a vârfuri, care ar fi putut înșela un nou venit pe aceste meleaguri. Pe mine, măcar de data asta, nu m-au înșelat, fiind conștient că, pe hărți, e puțin probabil să primească nume fiecare moviliță urcată. Mă uit spre sud și identific destul de sigur pe mine o culme prelungă, pășunoasă în partea superioară și împădurită aproximativ în sfertul inferior. Le spun oamenilor că, cel mai probabil, pe acolo e drumul nostru.



/Bai20162/p1550707-_culmea_cainelui_la_jumatatea_pozei_cu_pasune__prelunga.jpg



Eugen, vag debusolat, sugerează să coborâm mai devreme, pe unul dintre picioarele scurte care, conform hărții lui Ielenicz, dau tot în Valea Rea. Cred că era destul de simplă și varianta sugerată de Eugen dar, de data asta, eu chiar mă străduiam să ne menținem pe traseu (nu ca într-o tură a lui Bogdan Popescu în care m-am dezorientat la rândul meu și, în loc să coborâm pe Valea Rea, i-am convins să coborâm pe Valea Șipa, fiind teribil de mirat când am constatat că am nimerit în Poiana Țapului). Apariția unui punct albastru mă bagă puțin în ceață pentru că, într-un fel, sugera că e corectă ideea lui Eugen. Ne-am dat apoi seama că, cel mai probabil, punctul albastru apăruse prea devreme, poate pentru a compensa oarecum absența benzii roșii (marcajul teoretic al sectorului Baiul Mare- Vf. Piscul Câinelui). Pe cât de devreme apăruse, pe atât de subit a dispărut la loc. Pentru că-mi scăzuse oarecum convingerea că mă orientez corect, dau GPS-ului go to Vf. Piscul Câinelui și mă lămuresc că scade distanța dintre noi și vârf dacă ne menținem direcția. Nu mai urcăm vârful, alegând să ne înscriem pe poteca ocolitoare dinspre dreapta (vest) și încep să recunosc vag locurile deși ultima dată le văzusem iarna. Recunosc locul în care am montat cortul acum vreo 10 ani, în apropierea unor urme de lup despre care mi s-a spus abia dimineață. Devenea clar că ne apropiem și de intrândul ierbos unde am pus corturile prin 2009 în tura lui Răzvan Ilie (http://www.carpati.org/planificator_ture/muntii_baiului_11-12.07.2009/873/). Eugen admiră zadele pe care le lăsăm în stânga (sud). De când am făcut dreapta pe sub Vf. Piscul Câinelui marcajul s-a îndesit, ajutând la lămurirea micilor dubii.



Pe lângă marcaj, vizibilitatea perfectă spre Bucegi ajuta orientarea. Observând că peste Prahova se văd, aproximativ pe direcția noastră, Cota 1500 și cariera de la Poiana Țapului, îmi era pe minut ce trecea mai clar că totul e în regulă.



Intrarea în pădure a însemnat creșterea pantei și a umidității solului. Deplasarea era destul de comodă dar unii genunchi protestau totuși vag. Pe potecă apar niște urme de motocicletă, semn că dependenții de motoare au atacat și pe acolo. Depășim fosta cabană Piscul Câinelui (printre puținele locuri din munți pe care le-a atins și mama), prindem drumul pietruit care arăta ca după viitură, cineva îmi amintește de Comandorul Hoisan așa că ultimele minute de traseu s-au scurs plăcut, având în vedere că și mie îmi spune ceva acest nume.



La gară ne despărțim, continuând drumul spre casă în echipele în care sosisem în Sinaia. Eugen cu Adriana rămân să aștepte vreo 30 de minute un tren spre Ploiești Sud, noi ne întoarcem cu Raluca pe un DN 1 supraaglomerat pe sensul spre Predeal și aproape pustiu pe sensul nostru de mers. Oare ce planuri aveau cei care, sâmbătă seară, urcau cu mașina spre munte?



A fost o tură în care:



-mă bucur că am întâlnit-o, în sfârșit, pe Adriana (am regretat de multe ori că nu reușesc să ajung în turele pe care le organiza)


-am ieșit teribil de mult din zona de confort pe acel afluent al Văii Rele


-am avut ocazia să constat că Eugen face cu bine față și unor momente mai stresante (precum cele în care-mi venea să strig că vreau la mama)


-am acceptat să mă apropii de munte cu mașina fără să îmi mai fac o mie de gânduri despre asta (cu altă ocazie, aș fi preferat să vin cu trenul pentru a mă expune social într-un mod cu care deja sunt obișnuit)


-am revenit pe cărări pe unde mersesem cândva cu o persoană care, într-o perioadă dificilă a vieții, s-a străduit să mă ajute chiar dacă asta nu a însemnat că lucrurile au mers mereu cum am sperat eu


Seara, ajuns acasă, constat că îmi sângerează ușor o unghie de la piciorul stâng. Nici nu mă mir, la cât am pocnit pământul cu piciorul în încercarea de a face prize...



La câteva zile după revenirea în tură, încă mă dor mâinile de la mersul în patru labe. Între timp, am început să visez la noi ieșiri în Baiului, muntele care insistă să-mi stea lipit de suflet chiar dacă, uneori, vântul suflă a pustiu pe acolo...



CRONOLOGIE



10:27- ne adunăm în Gara Sinaia


10:41- ne regrupăm pe podul peste Prahova


10:51- lăsăm în stânga intrarea pe Plaiul Tufa


12:10- în apropierea hm 55 părăsim DF Valea Rea către dreapta


12:13- poteca ne aduce într-un vâlcel


14:03- vâlcelul se termină într-o față de iarbă destul de comodă


15:00- ajungem în culmea principală a Baiului


15:27- 15:40- Vf. Baiul Mare, bornă topo, popas


15:55- înapoi la locul de popas de la ieșire din vâlcel


16:55- pornim spre Vf. Câinelui după aproape două ore de relaxare


17:21- vedem un marcaj punct albastru care ne debusolează un pic pentru că apăruse prea devreme


18:05- intrăm pe poteca spre fosta cabană Piscul Câinelui


18:30- lăsăm în dreapta ruinele unei stâne


18:38- depășim o cruce pe care n-o știam pe traseu


19:05- intrăm în pădure


19:11- cotim la dreapta pe marcaj unde ROAD arată și în față o potecă (aceasta din urmă pare să se întrerupă în zona curbei de nivel de 880 m)


19:43- trecem pe lângă fosta cabană Piscul Câinelui


20:07- traversăm calea ferată


20:15- Gara Sinaia



Profil traseu:



/Bai20162/profil_dupa_eliminarea_altitudinilor_total_eronate.jpg



Harta și track-ul rezultat pe GPS:



/Bai20162/traseul.jpg





Marți, 13 septembrie 2016 - 17:51 
Afisari: 4,540 


Postari similare:





Comentariile membrilor (0)

Nu exista niciun comentariu
 

 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0689 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2022) www.carpati.org