Cu rachetele pe Zaganu (Muntii Ciucas)

       Creasta Zaganului am parcurs-o prima data acum 3 ani, vara. M-a surprins placut si de atunci mi-am propus sa revin si iarna. Timpul a trecut, mereu am aparut impedimente sau alte prioritati. Iarna asta planuisem sa imi petrec sfarsitul lumii acolo dar acesta m-a prins in Ceahlau. Intre timp avusesem o tentativa esuata cu ocazia primul cod galben de ninsori din decembrie cand am ramas, impreuna cu utilajele de dezapezit, blocati in Cheia, acest sat montan cu pretentie de statiune. La inceput de an mai mai avut o tentativa, toate erau aranjate, pana cu o zi inainte, cand un virus contactat a fost de alta parere. Asta e, a 3 a poate e cu noroc. Si a fost.

     In saptamana 14-20 ianuarie se anuntau ninsori puternice cu un week-end insorit. Numai bine, vorbesc cu Ioan, stabilim pentru duminica, probabilitatea de vreme buna era cea mai mare. Niste amici ma anunta ca se duc la ski in Poiana 2 zile. Am rezolvat si cu sambata!   

     Astfel, sambata la 8:45 AM eram in gondola, singur, ceilalti urmau sa ajunga mai tarziu, admirand ceata. Pana la pranz fac coborari singur, orbecaind prin ceata, cu proiectoarele aprinse si cu ochii mari sa nu iau pe cineva pe capota. De la pranz mi se alatura si grupul entuziast si pana la 4 mai reusim cateva coborari, mai lejere, genunchii mei incepeau sa protesteze, si dupa greva japoneza de 4 luni a lor, de anul trecut, suflu si in iaurt.  O masa calda in Brasov si la 20:30 sunt in Breaza unde Ioan ma astepta sa facem cumparaturile pentru de-ale gurii, pentru duminica. La conacul Stoenica mancam cateceva si pe la 12 adormim vorbind. Sau eu adorm cu Ioan vorbind.

    Plecarea de duminica dimineata de la 6:30 are loc la 7:30 si nici un minut mai tarziu. La 9:15 suntem la iesirea din Cheia, parcam masina unde gasim loc, zapada era destul de mare. Ne echipam si mancam cate ceva, care un mititel, care o ceafa de porc. Noutatea acestei ture, cel putin pentru mine, a constituit-o folosirea de rachete de zapada. Stiam ca a nins serios in Ciucas si am reusit, prin relatii la nivel inalt,unde aerul e mai rarefiat pentru muritorii de rand, sa fac rost de o astfel de pereche. 

    La 9:45 plecam pe traseu, nu foarte frig, zapada putin inghetata, vreme inchisa. Ah am uitat, traseul se vroia a fi Cheia-creasta Zaganului-saua Gropsoarele-saua Chirusca –Cabana Ciucas – Cabana Muntele Rosu – Cheia. Cam mult, stiu, dar de regula cand mergem in doi avem ritm bun asa ca de ce sa nu incercam. Dupa 10 minute de mers pe rachete mi-am pus aceeasi intrebare ca acum 4 ani cand am utilizat prima data bete de trekking: “Cum am putut sa merg atatia ani fara ele?!” Sunt excelente, dupa parerea mea diminueaza cu pana la 70% efortul pe care l-ai depune facand urme, in bocanci. Pentru cei care nu sunt in tema cu acest articol de echipament, nu va ganditi ca mergi ca pe apa cu ele, se numesc rachete, dar n-au nici propulsoare. Eu am apreciat ca ma scufundam cam 5 cm cu ele la fiecare pas, in conditii de zapada putin inghetata, probabil ca in powder intri mai mult. Dar oricum, nu sufera comparatie. Dar sa revenim la tura. Erau cateva urme in urcare, pareau vechi de o zi, eram putin dezamagit ca nu suntem primii pe traseu dupa ninsorile din ultimele zile. Urcam cu spor, as merge si mai repede dar transpir foarte mult si urasc senzatia de ud pe timp de iarna. 

    Dupa vreo ora si jumatate ne intalnim cu un grup de baieti care coborau de la stana, dormisera acolo, ne informeaza ca mai sus nu sunt urme. Perfect! In scurt timp ajungem si noi in poiana unde e amplasata stana si ne hotaram sa ne oprim sa mancam ceva, cu ocazia asta poate se ridica si ceata care se vede pe creasta.

    Stana arata foarte bine, o camera mare, cu vatra unde baietii probabil, lasasera si o rezerva generoasa de conserve, o camera mai mica, prevazuta cu un pat cu saltea buna, bagata in plastic, si camera de lucru care era incuiata. Un adapost foarte bun pentru amatorii de asa ceva, si la nici 2 ore de Cheia.

    Ne punem pe mancat, ma felicit ca m-am hotarat (cu greu) sa iau termosul cu ceai si pe la 12 fara ceva o luam din loc. Mergem bine, acum deschidem noi poteca, pe unde ne amintim ca ar trebui sa fie traseul. In partea superioara a poienii Ioan deseneaza verbal un traseul de dat cu plasticul/lighean/capac de WC. Din cand in cand mai arunc o privire in sus si vad ca ceata inca persista. Parca as merge mai incet, sperand ca pana la urma se va lumina si vom avea parte de acel tablou de iarna pe care il aveam in cap inca de cand am vazut ca urmeaza sa ninga. Marcajele bineinteles ca lipsesc, stancile sunt acoperite de zapada iar brazii sunt atat de incarcati de zapada incat crengile ajung pana la pamant. 

      Intram in padure si zapada incepe sa fie foarte mare si totul arata la fel in jur. Brazi impovarati. Ne oprim putin, incercand sa ne orientam, ne despartim cautand marcaje si intr-un final dau cu ochii de intrarea intr-un desis si sunt sigur ca pe acolo e traseul, cel putin o bucata. Aveam o fotografie mentala cu acel intrand, asezata in sertarul al 3 lea al bibliotecii cu amintiri. Il anunt si pe Ioan si intram hotarati dar dupa 100 de metri filmul se rupe iar, mai multe variante posibile, toate identice ca aspect. Balaurim putin, prin brazi, pe sub brazi si intr-un final dam de un stalp de marcaj.Iesim din padure si de aici ne orientam usor spre prima sa. Dar zapada e imensa si panta foarte accentuata, ne scufundam pana peste genunchi, cu tot cu rachete, ba uneori chiar o luam la vale. Efortul devine din ce in ce mai mare, mai facem schimb la batut urme, insa inaintam greu. Ne felicitam ca nu am mai luat pe nimeni cu noi, e un traseu greu in conditiile actuale de zapada, cu tot cu rachete, fara, imposibil.

     In cele din urma ajungem in saua cu stalp si indicator si ni se deschid privelisti spre Penteleu, Podu Calului etc, stiti voi, locurile natale ale lui Ioan. Faine privelisti, ne luam 5 minute de facut poze si de hidratat. Intre timp, in stanga noastra se ridica ceata. Ce ne puteam dori mai mult? Deh, si dupa sufletul omului! Nu al meu, bineinteles, altfel ar fi trebuit sa avem parte de viscol, avalanse si white-out.

    In continuare, aceeasi poveste, traseul nu se vede, eu imi aduceam aminte ca merge printre brazi si pe curba de nivel pana sub stancile de sub urmatoarea sa. Dar care brazi si care curba de nivel?! Nu-i nimic, avem rachete, timp avem, soare avem, iesim noi cumva la locul potrivit. 

    Mergem ce mergem pe curba de nivel si hotaram sa o luam in sus, asa tineam eu minte. Ioan probabil tinea minte mai putin ca mine asa ca se supune alegerii mele. Asa ca luam panta in piept si da-i inainte printre brazi. Incep sa resimt ceva oboseala si fac opriri cam la 30-40 metri parcursi, din cauza soarelui zapada s-a inmuiat si la 2 pasi unul il alunec. Partea buna e ca pauzele sunt de 20-30 de secunde, nu mai mult. Fac schimb cu Ioan la batut urme, are antrenament mai bun decat mine, deh la treaba asta cu muntele el “joaca la profesionisti”.

   Intr-un final ajungem exact unde ne doream, la stanci. Doar ca pe la jumatea lor, pe alte stanci.Ioan propune sa ne dau drumul pe un horn cam abrupt si inclinat in lateral, eu propun sa nu facem nimic ce presupune “a ne da drumul pe ceva”. Hotaram sa nu coboram pe unde am venit asa ca le urcam prin spate si in scurt timp suntem iar pe traseu, la marcaj. De aici diferentele de nivel urmeaza sa fie mici, si alterneaza. Vantul bate in rafale dar nu foarte puternic si nu ne impiedica sa urmam linia crestei, traseul mergand mai jos. 

    Superb traseu, zapada neatinsa, soare, genunchi tacuti deocamdata, a 3 a incercare chiar a fost cu noroc!Facem opriri dese pentru fotografii, vizibilitatea e buna pana departe, spre Bucegi.

   Incercam sa mergem pe cat posibil pe portiunile viscolite, unde zapada e inghetata si nu ne scufundam deloc. In scurt timp ajungem si la portiunea lanturilor. Mi-o aduceam aminte foarte bine, nimic periculos vara, un pasaj destul de abrupt dar daca te tii de lant nu sunt probleme. Doar ca acum lanturile erau ingropate, zapada era mare. Doar panta aceeasi. Nu se vedeau decat piroanele de care sunt prinse lanturile. Problema era insa sa ajungem la ele, zapada parea stabila dar sub ea era stanca si putea oricand sa o ia din loc cu tot cu noi. Nu era mult pana jos, dar suficient cat sa te alegi cu o mana, un picior rupt, sau poate un cap spart de brazii de sub noi.Ne-ar fi indispus total. Merg primul, la fiecare pas incerc sa imi transfer treptat greutatea pe picior astfel incat in caz ca simt ceva nelalocul lui, sa ma pot muta pe piciorul din spate. Dupa cativa pasi rachetele musca direct din stanca, sub un strat de 5-10 cm de zapada. Nu-i deloc bine, de vreo 2 ori simt ca alunec putin si ma opresc si fac alte urme. Ioan zice sa ma arunc pana la piron si sa ma agat de el, dar nu sunt vreun Bear Gryllz, nici macar vreunul din clanul Stoenica. Prefer pasii mici, dar siguri, in orice. Usor usor ajung la piron, si incepem sa dezgrop lantul. De aici traversarea se face usor, fara emotii. Pasajul asta neasteptat de delicat merita udat cu o apa plata si un baton de ciocolata. 

    De aici urmeaza urcarea finala (sau ma rog, singura mai lunga) catre varful Gropsoarele. Nu ne grabeste nimeni, oricum la varianta cu cabana Ciucas am renuntat, nu era timp suficient si nu vroiam sa alergam pe traseu.

   Pana la intersectia cu traseul de coborare spre cabana Muntele Rosu mergem ferindu-ne de vant, care devenise din ce in ce mai puternic, si cu aparatul foto in maini. Varful Ciucas se vedea fantastic, parea o pictura, Tigaile imbracate aproape complet in zapada, un alb pur, curat, cum numai la munte gasesti,imediat dupa ninsori. 

Inspre Bucegi, soarele oferea printre nori o gama fantastica de culori, de la galben la roz, albastru si terminand cu mov.

   La rascruce nu mai ajungem, taiem panta mai devreme si intram rapid pe firul presupusului dar invizibilului traseu. Incepem sa coboram pe langa niste urme de skiuri de tura, cineva urcase de la Muntele Rosu pana in sa si se intorsese. Inca o data imi spun ca trebuie sa incerc si eu cat de curand sportul asta.

    Ioan vrea sa urce un varfulet din stanga, eu sunt lovit frontal de foame asa ca hotarasc sa o iau inainte si sa il astept la intrarea in padure, la un sandwich. Merg teleghidat, sunt rau de foame, pe munte ma apuca brusc si trebuie sa o inabus repede. La locul stabilit, cu bancuta si umbreluta, ma opresc si intru in negocieri dure cu stomacul pana vine Ioan.

   Coborarea pana la cabana o facem mai mult in liniste, eu sper sa mai gasim intarziati cu masini care sa ne duca si pe noi pana la intrare in Cheia, Ioan zice sa mergem pe jos oricum. Insa urasc finalurile de traseu pe forestiere, sosele, autostrazi, ma obosesc si indispun. Unde mai pui ca acum aveam si rachetele care pe drum batut cam incomodeaza si in mana sa le cari nu sunt chiar atat de usoare.    La cabana mai sunt vreo 4 masini, noi trecem si continuam pe drum in ideea sa le facem cu mana cand se apropie si in speranta ca nu ne fac si ei cu mana. Vine o masina, trece. Mai mergem ceva si se apropie un mini-van, opreste, ne ia si pe noi.Drumul e dezapezit doar cat sa treaca o masina si din loc in loc refugii pentru a face loc celor ce vin din sens invers. Mergem in tacere, nu ne intreaba nimeni nimic, noi nu intrebam nimic.Doar o domnisoara isi mai aprinde o tigara pe care o fumeaza tacticoasa, cu geamurile inchise! La un moment dat trece spre cabana o masina MAI cu girofarul aprins. Dupa 10 minute apare in spatele nostru si ne opreste. Se pare ca, cuiva mai sus i se furase bateria de la masina si acum verifica toate masinile ce coboara. Coboram toti,agentul deschide portbagajul, ce apare, o baterie! Soferul insista ca e bateria de rezerva.E clar, suntem complici, ne duc la audieri. Agentul suna reclamantul si dupa o scurta identificare declara ca nu e bateria in cauza. Ne continuam drumul, ajungem la DN1A. Soferul opreste, vrea sa scoata lanturile, fara de care nu ar fi putut urca. Noi ne hotaram sa o luam pe jos.Le multumin frumos si plecam.

  Ultimii 3 km ii parcurgem la frontala, pe marginea drumului,pe pilot automat, cu rachetele in mana si cu cerul senin si plin de stele ,deasupra. O tura exact asa cum speram sa fie, una care te face sa te indragosesti iremediabil de munte, te face mereu sa revii, in orice anotimp. Sau sa te reindragostesti, dupa caz.

Miercuri, 27 februarie 2013 - 19:35 
Afisari: 2,757 


johnnutz