Cu bucurie...spre Bucura! (Muntii Retezat)

               O zi frumoasã de varã, dupã multe furtuni şi ploi. Plecãm în sfârşit în excursia pe care le-am promis-o elevilor mei din corul şcolii. Ca un fel de cadou pentru munca lor din timpul anului şi chiar a vacantelor. Impreună am reuşit să facem acţiuni frumoase în cadrul şcolii şi nu numai ( ii puteti vedea la: http://www.trilulilu.ro/skantz/b84e00023ce9c8 ). Deci… la drum!!!

03. iulie 2010

             Ne întâlnim cu şoferul la ora 5.30 pentru a pleca după copii la Băiţa. Ceaţa de dimineaţă ne cam dă fiori, mai ales după instabilitatea vremii din ultimele zile. Dar, totuşi, toate prognozele indică o zi însorită. Sa mergem deci pe mâna meteorologilor. La Fizes oprim să luăm trei fete şi ne continuăm drumul spre Băiţa. Ajunşi acolo, observ că eram deja aşteptaţi de copii în faţa şcolii. Facem rapid prezenţa şi ne urcăm în microbuz. Suntem 12 copii, patru oameni “mari” plus şoferul. Cel mai interesant aspect al acestei excursii este componenţa gupului copiilor – format in totalitate din fete: AndreeaR, Florina, Andreea J, Adina, Roxana, Estera, Andra, Georgiana, Andreea S, Sandra, Andreea şi Amalia. Ele sunt însoţite de mine, ca profesor şi de Cristina, Adi şi Teo. Lipsesc de la apel două din cele mai bune fete din corul şcolii: Alina şi Flori, precum si unicul baiat din cor - Ionut. Le-am simţit absenţa pe toata durata excursiei!

          Plecăm rapid spre Deva, unde oprim pentru aprovizionare, şi apoi, mai departe spre Hunedoara. Trecem prin centrul orasului, traversăm Cerna, şi după ce străbatem trei străduţe ne apare în faţă o măreaţă construcţie cu turnuri, turnuleţe, ferestre şi foişoare împodobite cu variate cioplituri în piatră. E minunatul castel al Huniazilor ce se înalţă ca şi crescut din stânca dealului care răsare abrupt din valurile micului râuleţ al Zlaştilor.  Castelul de la Hunedoara este cel mai important monument laic construit în stil gotic din Transilvania, şi cred, din România.

          Nu insist cu istoricul castelului, au facut-o mulţi alţii. Coborâm jos la baza castelului, pe malul pârâului Zlaşti de unde putem cerceta impresionanţii piloni ai podului, ruinele morii şi stânca din care cresc contraforturile şi întreaga cetate.

          Pietrăria gotică elegant sculptată a coridorului suspendat şi a balcoanelor sălii Dietei ne sunt ascunse ochiului de un imens panou de protecţie ridicat de cei care lucrează la restaurarea castelului.          Apoi spre dreapta admirăm turnul Neboisa (“nu te teme”) legat de castel printr-o galerie şi un pod care se ridica odată. Suntem copleşiţi de măreţia acestor ziduri profilate pe cerul dimineţii!

       Plecăm apoi mai departe pe traseul nostru. Intrăm pe minunata şosea ce face legătura cu orasul Haţeg, drum ce străbate în serpentine culmile munţilor Poiana Ruscă.

La ora 8 suntem în Haţeg, şi ne continuăm drumul spre Retezat. Oprim la Castelul Kendeffy de la Sântămăria Orlea. Inscripţia de la intrare ne spune că a fost construit de familia Kendeffy în 1782. Această familie era cea mai bogata la vremea aceea în Transilvania. Originile acestei familii se pierd în negurile istoriei, şi în pofida numelui maghiar, sunt profund româneşti. Ioan Cândea, cel mai vechi descendent cunoscut al acestei familii era cneaz cu resedinţa la Râul de Mori, participând la campaniile antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara. Cum era obişnuinţa acelor vremuri, ca răsplată a vitejiei în luptă a primit în stapânire noi domenii în Tara Haţegului. Unele din construcţiile ridicate de familia Cândea le putem admira şi astăzi: celebra cetate Colţ, biserica din Suseni (Colţ), conacul Kendeffy din Râu de Mori şi această mică bijuterie arhitectonică pe care o avem noi în faţă.                            Biserica Monument Istoric din Santamaria Orlea

In jurul anului 1500, familia şi-a schimbat numele în Kendeffy din motive care se pot bănui.

            La ora 8.25 pornim mai departe, având panorame largi cu Munţii Retezat în stânga, iar în dreapta marile lacuri de acumulare de pe Râul Mare. Trecem de satele Săcel, Sânpetru şi Unciuc, ajungând in final la Râu de Mori. De aici se ramifică un drum spre stânga care urca la Suseni – Cetatea Colţ şi apoi duce la Complexul turistic Râuşor. Noi urmăm drumul tot înainte, ne încurcăm puţin la Brazi (din cauza unui drum nou apărut), dar ne întoarcem şi reluăm drumul pe celălalt mal al Râului Mare. De aici valea se îngustează tot mai mult.Ca şi în alte locuri, şi această vale a fost împânzita de tot felul de case, căsoaie şi vile care de multe ori strică din sălbaticia naturii.    Trecem de punctul numit “Casa Verde” apoi de tabăra Brădăţel şi ne oprim puţin la Cabana Gura Zlata.         Aici fiecare mai ciuguleste câte ceva, apoi pornim din nou la drum.       Cu cântec şi voie bună urcăm serpentinele care ne duc la barajul de la Gura Apei.

    Ajungem sus pe baraj şi ne oprim să admirăm peisajul.    Este cel mai mare baraj de anrocamente din Europa ,construit din rocă locală si argilă.      Cu cei 168 m înălţime, este cel mai înalt baraj artificial din România (cu 2 m mai înalt decât Vidraru!).     Puterea instalată a centralei de pe întreg Râul Mare este de 600 MW – mai mult decât jumătate din cât produce partea română a “Porţilor de Fier I”!       Cu toate aceste argumente economice, nu pot să nu-mi imaginez cum ar arăta aceste lucuri făra intervenţia omului.     Cu siguranţă mult mai sălbatic.

     Un grup mare de turişti străini coborâţi dintr-un autocar şi-au luat rucsacii în spate şi au pornit în căutarea frumuseţilor Retezatului.     I-am tot întâlnit pe parcursul a câţiva kilometri în amonte de baraj.         Ajungem la punctul de control unde se plăteste taxa de intrare în Parc (5 lei/ persoană+ 7 lei pentru maşină) – copiii fiind sub 14 ani nu au plătit billet. Ne avântăm pe urmă pe drumul forestier care urcă în inima Retezatului. Viteza microbuzului scade cu cât urcam mai sus, din cauza drumului tot mai anevoios. Mai facem o singură oprire la o cascadă pentru poze        Deja urcăm pe acest drum de peste o oră am trecut pe rand de Cabana Rotunda, Lunca Berhina, Stănuleţi (cu piscurile sale calcaroase), dar răbdarea copiilor este deja supusă la mari încercări. “Când ajungem dom’profesor?” este întrebarea pe care o aud tot mai des. “Imediat, în 5 minute” – le răspund, desi ştiam că e mai mult de mers.

          In fine, la ora 11.50 ajungem în Gura Bucurei. Coborâm în sfârşit din maşină şi ne pregătim de urcuş.

        La 11.55 dăm semnalul de plecare. Traversăm întâi pe podeţul de lemn pârâul care vine de sus din lacurile Pelegii şi intrăm în pădure.       Mă uit din când în când la şofer , care s-a alăturat şi el grupului nostru, desi nu este echipat absolut deloc pentru munte. Dar e de înţeles, decât să stea singur atâtea ore să ne aştepte…

       Trecem de o minunată poiană cu floricele albe, câstigăm înălţime, iar în stânga ne răsar piscurile ascuţite din Coada Slăveiului.        Urcăm mereu şi pădurea începe sa fie înlocuită treptat de jneapăn şi ienuperi. In faţă ne răsar vârfurile ce străjuiesc Căldarea Bucurei.           După o oră de urcuş continuu oboseala începe să se simtă în rândul fetelor. Facem pauze mai scurte şi dese pentru a nu forta prea tare limitele lor de rezistenţă (totuşi, fac pentru prima oară o astfel de ascensiune).

         In cale ne apar primii bujorei de munte, cu minunatele lor flori.         Jos, în stânga vedem coada lacului Lia, înconjurat de jnepenişul care-i dă culoarea atât de specifica şi de neconfundat.           Un pic mai sus intâlnim un petic de zăpadă, si se porneste o bulgăreală ca în zilele de iarnă! Ne răcorim bine aici si pornim mai departe.        După două ore de la plecarea din Gura Bucurei, suntem pe malul lacului Bucura. Ne aşezăm pe un covor de iarba grasă împânzit cu genţiene, şi ne tragem sufletul.          Si apoi scoatem mâncarea din rucsac şi ne punem pe treabă.         Tot uitându-ne în jurul nostru, observăm că un grup care îşi monta corturile lângă noi avea şi o chitară, asa ca o împrumutăm şi îndată vocile curate de copii se revarsă în imensa caldare glaciară a Bucurei.         Stând aşa şi admirând priveliştea ,mă gândesc că o continuare a traseului până în Curmătura Bucurei nu ar fi ceva greu de realizat. Avem şi timp, fiind doar ora 15 făra câteva minute. Ocolim lacul pe la sud, apoi pe malul vestic începe uşor urcuşul. Trecem pe lângă Tăul Bucurel, unde Florina face o mare descoperire – mormoloci- şi ne continuăm urcarea urmărind cu privirea şi cu aparatele foto jocul de lumini pe luciul apei.        Mai sus, ne răsare în faţă un covor de Rhododendroni care “pătează” peisajul cu minunata lor culoare roz.         Chiar sub şa, întâlnim în cale o fâşie de zăpadă unde ne bulgărim din nou. Ce bucurie, să te poţi bate cu zăpadă în toiul verii!

       Continuăm urcuşul pe cărarea îngustă, şi în scurt timp ajungem pe creastă, în şa. Suntem la 2266 m altitudine şi admirăm pe partea cealaltă a crestei Valea Pietrele, cu lacurile ei.        In continuarea traseului de creastă avem în stânga Vârful Bucura de 2432 m cocoţat pe o gramadă mare de bolovăniş. In dreapta pe linia crestei se arată ameninţător vârful Custura, cu o pantă accentuată ce porneşte din Custura Bucurei.

                                                   Varful Retezat

         După ce ne fotografiem în diferite ipostaze, începem coborârea la Bucura, unde ajungem destul de repede .        Toată treaba cu urcarea in Custura Bucurei ne-a costat o ora, şi nu ne-am grăbit deloc. Mai facem câteva poze şi la 16.20 pornim la vale.         Un zvon de ploaie ne udă puţin, dar trece rapid şi soarele îsi face din nou apariţia. La 17.25 suntem la podeţul de la Gura Bucurei.          Deci în total exact cinci ore jumatate a durat drumetia noastră.

Urmează îmbarcarea în microbuz şi plecarea. La ora 19 suntem la baraj, dar nu mai oprim deoarece ora este înaintată şi trebuie sa ajungem acasă.           A iesit din schemă şi ultimul reper al excursiei, Biserica din Densuş, tot din cauza lipsei timpului. Totusi, înainte de Haţeg, se porneste o mică “răscoală” în microbuz cu scandări de genul: “ Vrem la pizza!” şi “Vrem să mâncăm!” şi până la urmă şoferul se lasă înduplecat şi oprim în centrul Haţegului la o pizzerie să ciugulim ceva.

          Toata treaba asta ne-a mai costat o oră, dar am plecat mai departe cu burţile puse la punct. De la Hateg, urmăm traseul pe Valea Streiului: Călan – Simeria – Deva. La ora 21, ajungem în Deva, iar excursia se încheie la 21.30 când copiii ajung fiecare la casele lor.

         Cu toate că am avut un grup de copii care nu au urcat niciodata în zona înaltă de munte, cu toate lipsurile de echipament( majoritatea nu aveau bocanci, dar am acceptat să vină si în adidaşi – traseul permiţând aşa ceva ) am avut parte de o excursie frumoasă pe care ne-o vom aminti cu drag peste ani. Nu am decat cuvinte de laudă pentru felul în care s-au comportat fetele şi cu acest prilej le mulţumesc încă o dată.

        Mii de multumiri domnului sofer Cornel ca a reusit sa ne suporte o zi intreaga! Sper sa mai colaboram!

        Nu în ultimul rând aş vrea să mulţumesc în numele tuturor domnului primar din Comuna Băiţa, pentru sprijinul moral dar şi financiar pe care ni l-a acordat. Fară acest sprijin, excursia nostră ar fi rămas un proiect frumos.

       Sper că acesta a fost doar un prim pas al elevilor în cunoaşterea frumuseţilor naturii din ţara noastră şi excursii de acest gen vor deveni o obişnuinţă pentru ei!

       Dedic acest jurnal elevilor mei de la Scoala Generala din Băiţa

Marţi, 3 august 2010 - 00:25 
Afisari: 5,451 


skantz