Creasta Costila-Galbinele - un pic din toate in peste 16 ore (Muntii Bucegi)

     “Acest jurnal cuprinde descrierea unui traseu de alpinism, destinat numai persoanelor care deţin şi cunosc temeinic utilizarea echipamentului specific”. “Destinat” se referă la traseu. Cât despre jurnal, el e destinat oricui! :D 

Traseu: Creasta Coştila-Gălbinele, grad de dificultate 3A, 10LC, Bucegi. O schiţă a traseului după Kargel:

    Utilă....dacă nu aş fi uitat-o acasă. :)

    Pe 20 aprilie am parcurs, după cum spuneam, Creasta Coştila-Gălbinele împreună cu Alex (laeksutzu), Florin şi Tibi (tibi.buzdugan). Ture pe munte fac de câţiva ani, însă acesta e primul jurnal pe care îl scriu. Parte pentru că la ieşirea în platou la după 10 noaptea am promis colegilor ca scriu jurnal; parte pentru că tura a fost una foarte complexă, deci foarte tare! 

    Tura s-a terminat şi acum să scriem jurnalul! Şi aşa m-a lovit că trebuie să scriu. După, mi-am adus aminte cum la şcoală, prin clasele mici, ne dădea învăţătoarea compuneri...parcă îmi dădea cu paru’! Eh..

    Ziua a început devreme. La 5:30 ne întâlneam la Piaţa Victoriei, pornind la pas de la Caminul Alpin la 7:40. În mai puţin de 2 ore suntem la Refugiul Coştila, unde vremea ne “obligă” să stăm la busturile goale şi mai-mai să rămanem la căţărat în traseele din Ţancul Ascuţit. Ne simţim excelent, peisajele aici la refugiu sunt ameţitoare! Pierdem destul de mult timp la soare în faţa refugiului, apoi plecăm pe Valea Coştilei în sus, traversând dreapta inainte de cruce pe poteca care duce în valea Gălbinele.  

Ţancul Ascuţit

Valea Coştilei şi Creasta Coştila-Gălbinele (dreapta)

Peretele Vulturilor

Ne-am pus de acord să urcăm creasta fără să mai coborâm în Gălbinele. Nu au fost probleme cu orientarea, faţa căzută pe care am mai văzut-o prin jurnale se vede de jos. Aşa am pornit direct în sus din potecă chiar înainte de coborărea în Gălbinele.  

Pe vâlcel spre creastă

Faţa căzută care se vede din potecă - LC1

    Ajunşi la baza traseului, am mâncat ceva batoane şi am pornit. Echipele au fost: eu cu Alex (am mers în faţă - cap schimbat), iar Florin (cap) cu Tibi (secund) - imediat în urma noastră. Vreau să precizez că descrierea pe care o voi face asupra traseului este cea percepută de mine. În mod sigur nu e singura modalitate de a parcurge creasta. Prima lungime este o faţă căzută foarte uşoară, echipată cu ancore. Urmează o zonă de potecă abruptă şi jnepeni, apoi un mic horn unde am şi regrupat. Până aici au fost mai mult de 50m, mergând destul de mult concomitent pe teren uşor.

Alex în regrupare. Florin urcă şi el imediat.

 

    Lungimea a 2-a este scurtă (10-15m) şi presupune un traverseu pe partea stângă printr-o grotă unde nu sunt asigurări fixe, dar cu clepsidră foarte bună pentru un anou de 120cm. Eu m-am dus foarte aiurea, stând prea în grotă…Rucsacul m-a incomodat, pioleţii se agăţau de stâncă, m-am chinuit un pic. Florin a trecut foarte uşor, stând mai în exterior. La ieşirea din traverseu, am mai urcat un pic oblic dreapta şi am regrupat la 1 piton şi 2 friend-uri. 

Florin în a 2-a regrupare

Creasta văzută din regruparea 2, cu cele două lungimi de mixt.

 

    De aici ne-am dezlegat şi a urmat o porţiune destul de înclinată printre jnepeni, unde Tibi a avut ceva probleme înotând de-a dreptul prin zăpadă. Porţiunea asta am parcurs-o la colţari, ca de altfel şi următoarele 2 lungimi de coardă.  

    La un moment dat panta s-a accentuat. Au început condiţiile de mixt, iar eu am vrut să urc spre stânga. Era rândul lui Alex să meargă cap şi el a ales să meargă prin dreapta. Am încropit o regrupare la jnepeni şi l-am luat pe Alex la filat. Pe parcursul lungimii, a mai gasit vreo 2 pitoane, a mai asigurat la un jneapăn, iar apoi a regrupat în 2 pitoane, unul batut de el.

Eu cu Alex în regruparea 3.

Florin pe LC3

Superb peisajul!

    A urmat lungimea a 4-a cu expunere tot nordică, verticală, unde am plecat cap la colţari şi pioleţi. E bine asigurată, însă eu am resimţit-o ca fiind cea mai dificilă din tot traseul, mai ales din lipsa de experienţă pe mixt. Agăţatul cu vârfurile pioleţilor si colţarilor pe prize mici nu îmi oferă deocamdată siguranţă. La un moment dat, erau prize bune de mână, am bagat un piolet între rucsac şi spate şi am continuat aşa – doar cu un piolet. Au fost ceva emoţii în lungimea asta, mai ales când creştea un pic distanţa până la ultima asigurare. Chiar la ieşirea în creastă am dat de o ancoră ciudată cu o clemă ca cele de la panou din topul traseelor în care mergi cap. Un pic mai sus este o ancoră normală la care ar fi fost bine să regrupez (mi-am dat seama mai târziu).

    A mai urmat o porţiune de jnepening pe creastă, iar apoi m-am văzut forţat să regrupez tot în jnepeni la vreo 10 m de cele 2 ancore de la baza lungimii următoare. Precizez că eu şi Alex am avut walkie-talkie şi sunt geniale!

Coştila - Creasta Văii Albe

    Lungimea 5. Alex a trecut la espadrile şi s-a dus cap, iar eu, secund fiind, m-am dus în bocanci şi m-am tras un pic în mâini. Lungimea e verticală şi foarte frumoasă. Creasta oferă privelişti incredibile pe toate părţile, pe anumite porţiuni dând şi o senzaţie reală de expunere. Se vedeau aşa de jos pintenul Coştilei, refugiul, Buşteni-ul. La un moment dat am surprins o echipă ieşind din peretele nordic Gălbinele. Au căţărat 3 Surplombe în condiţii faine de mixt. Au făcut şi un filmuletz drăguţ: http://www.youtube.com/watch?v=u_tcnd6fq2c 

Alex pe porţiunea asta foarte frumoasă!

Aşa se vedea din perspectiva lui Tibi - Alex e acolo

Sus în regrupare

    Lungimea 6 începe cu un traverseu stânga, e foarte friabilă, dar are o regrupare comodă. Destul de puţine pitoane pe lungimea asta, eu am mai pus 2 friend-uri, mai ales pentru că am găsit nişte fisuri perfecte pentru ele :D. Regruparea este la un piton şi o ancoră pe o brână.

Din regruparea 6

Şi echipa 2

Lungimea următoare i-a revenit lui Alex şi a fost cea mai urâtă din tot traseul – ba friabil, ba jnepeni pe porţiuni verticale, unde nu aveai încotro – trebuia să te tragi în mâini, ba pământ, ba zăpadă. Regruparea în schimb este comodă. Până aici ne-am mişcat bine, Florin şi Tibi tot timpul în spatele nostru. A urmat cea mai frumoasă lungime din traseu, a 8-a. Începe cu un traverseu dreapta, apoi intră pe un horn vertical spectaculos de vreo 12 metri, unde totul era foarte stabil (contrar ultimelor lungimi friabile). Prize mici, mult joc de picioare, pitoane destule, ceva expunere – foarte fain! Când am ieşit din horn nu am văzut niciun piton, asa că am batut unu. Am mai pus un hex, o nucă maaare, 2 friend-uri şi am regrupat :D. Alex a urcat în bocanci, deşi îi spusesem să treacă la papuci. Când căţăra pe horn mi-a dat dreptate :). Am tot simţit coarda cum se întinde...nu vreau să ştiu cum a urcat :D. Când a ajuns si Alex lângă mine mi-a arătat un piton la 3 m de unde regrupasem. Eu nu l-am văzut. 

    Lungimea a 9-a este de fix 50 m, uşoară, însă de psihic. Eu nu am văzut niciun piton şi nici Alex, care a mers cap (poate mai erau ascunse sub zăpadă), un friend mediu fiind singura asigurare montată. A găsit mai apoi un piton, a mai bătut unu şi a regrupat. Eu nu am plecat imediat, l-am aşteptat pe Florin să mă ajungă ca să-I explic ce şi cum urmează. M-am chinuit vreo 5 minute să scot nuca aia cu tot felul de tehnici. Nu i-am mai zis lui Florin să scoată pitonul şi nici Alex nu i-a zis să scoată pe următorul, dar nici nu am vrut! Lasă să rămână acolo câte 2 pitoane în regrupări! Plus că noaptea se apropia foarte repede.

Am plecat în LC10 - Alex la filat

Tot mai sus - mai ameţitor!

Brâna din LC10

Tibi pe LC9

    Ultima lungime, a 10-a, începe cu un traverseu oblic stânga. Am plecat cu colţarii, însă nu mă simţeam bine deloc! Următoarea asigurare era ceva mai departe şi dacă aş fi luat o cădere eram peste Alex! Aşa că mi-am găsit un loc destul de incomod în care am putut să-mi dau rucsacul jos şi să-mi pun papucii. Am trecut fără nicio emoţie pe prize foarte bune de picior pentru papuci. Am asigurat pitonul de mai sus şi apoi am intrat iar în traversare stânga pe o brână plină cu zăpadă. Un deliciu de mers în papucii de căţărat în zăpadă de vreo 15 cm. După traversare se intră iar pe creastă, pe teren uşor. Am regrupat la un ţanc mare (un anou de 120), pentru că din nou nu am văzut o ancoră la vreo 2 metri mai sus. Lungimea a fost scurtă – vreo 15 m. A venit şi Alex care s-a legat în coardă după cei 15 m pentru a lăsa capătul lui Florin care resimţea din ce în ce mai tare efortul (mai ales psihic). După ce a ajuns şi Alex lângă mine am hotărât să nu mai mergem înainte şi să vină şi Florin şi Tibi lângă noi. Acolo pe creastă eram destul de tare în bătaia vântului şi să fi stat vreo oră jumate nemişcaţi. Era deja dupa ora 19 şi ştiam că acolo ne va prinde noaptea. Pe mine m-a luat un frig teribil, din ăla cu tremur în tot corpul! Alex a pus pe el toate hainele pe care le avea la el, inclusiv pufoaică şi cagulă. Eu nu eram nici pe departe aşa de pregătit şi am realizat ce iarnă în toată regula este la altitudine! Ca să nu mai vorbesc că dimineaţa când ne echipam mă gândeam dacă să-mi iau sau nu polarul la mine! Pfff. Cică iarna nu-i ca vara…

    Stând aşa în frigul şi vântul ăla turbat şi uitându-mă în sus realizam că încă suntem destul de jos (trebuia să ieşim aproape la 2500m la releu şi Omu era încă departe) şi mă temeam că vor mai fi lungimi grele de căţărat. M-am îngrijorat un pic. Pentru o echipă de 4 oameni mersul cap – 3 secunzi însemna o grăăăămadă de timp de stat în frig! Deja visam de mult la cabana Babele la un pat cald, sub o pătură, dar momentul ăla mi se părea foarte departe. Alex a adormit puţin şi deşi convenisem să aduc eu pe Florin şi el pe Tibi l-am lăsat să doarmă şi i-am adus eu pe amândoi. Punctul de filare era chiar în bătaia vântului, însă trasul de corzi mi-a prins foarte bine pentru că m-am încălzit. Când a ajuns Tibi era deja noapte bine. A fost simpatic Alex când l-am trezit: buimac şi foarte surprins că a adormit pe zi şi s-a trezit pe noapte :D.

Alex - no stress :D

    Ne-am mobilizat şi am hotărât să mergem toţi 4 legaţi în semicoarda de 60m în puncte (cvasi) echidistante. Alex, fiind mai experimentat, a mers primul, iar eu având a 2-a staţie am mers ultimul. Căţărarea este foarte uşoară. Ziua se poate face la liber, având doar câteva zone mai expuse. Mi-a plăcut foarte mult porţiunea asta, mai ales că toţi mergeam foarte bine şi ne coordonam perfect în bezna omniprezentă. Cineva din Buşteni ne-a recepţionat pe staţie şi ne-a întrebat dacă noi suntem “cele 4 luminiţe din gol alpin„. Cred că ne vedeam interesant de jos – 4 luminiţe în muntele alb-negru. Ne-a urat drum bun, să avem grijă şi că rămane pe recepţie în caz de nevoie. Frumos din partea lui! Din când în când aruncam câte o privire spre Buşteni. Avea o culoare caldă, lumina de sodiu difuza uşor. Era foarte linişte, auzeam numai scrâşnetul colţarilor pe stâncă şi zăpadă şi urmăream semicoarda care din când se întindea. Senzaţia era extrordinară!

    Alex s-a oprit la un moment dat şi ne-am regrupat. A urmat o traversare stânga pe una dintre obârşiile văii Coştilei. Erau urme, zăpada era stabilă. Am ieşit apoi în BMC (Brâna Mare a Coştilei) de unde am încercat să ne orientăm. Eu ştiam de ieşirea în platou prin hornul lui Gelepeanu din Creasta Văii Albe (vara!). În sus panta creştea semnificativ, deşi erau urme de picior. Aveam mari emoţii în a traversa toată zona superioară a văii Coştilei, dar am văzut şi pe acolo nişte urme şi am zis să le urmăm. În aceeaşi formaţie cu Alex primul şi eu ultimul. La un moment dat urmele s-au terminat dar noi am mai mers un pic. Îl văd de la distanţă pe Alex că se opreşte şi parcă văd zăpadă cum o ia la vale. Primim semnalul de întoarcere şi nu stau mult pe gânduri, execut. Revenim pe urmele pe care le-am părăsit şi îi dăm în sus, eu primul şi Alex ultimul – ne-am inversat. Zăpada era bună, însă panta mare; de o albişoară aşa. Ceva zone de mixt, toţi suntem atenţi. Mă uit în sus şi văd ieşirea în platou din ce în ce mai aproape. Când ies parcă îl trag pe Florin în sus, care la rândul lui îl trage pe Tibi :D. Ieşim toţi şi suntem fericiţi! E ora 22:30. Chiar acum persoana din Buşteni ne intreabă dacă am ajuns. Îi răspund fericit că am ieşit la releul Coştila, că mergem la Babele şi că de aici nu mai sunt probleme. Ne auzim cu greu din cauza vântului de iarnă, dar mă întelege până la urmă.

Echipa fericită!

    De aici până la salvamont, unde intentionăm să înnoptăm, mergem pe teren sigur. E o lună la primul pătrar frumoasă care ne îndeamnă să mergem fără frontale. N-am mai văzut platoul Bucegilor într-o culoare mai frumoasă. Pe drumul pe platou gândurile se mai aşează, urmărim monoton paşii celui din faţă văzând din ce în ce mai aproape luminiţa care marca clădirea Salvamont Buşteni, bucurându-ne. Am ajuns acolo pe la 12 şi un sfert, după 16 ore jumate de traseu, unde Andi a fost mai mult decât primitor, oferindu-ne ceai, zacuscă şi dulceaţă împreună cu un coş mare de felii de pâine proaspătă. Mulţumim! Ne-a uns pe suflet! Am mai stat de poveşti până pe la 2 şi ne-am culcat.

Luminiţa de la capătul tunelului

Zacuscă, dulceaţă, ceai cald...Mulţumiiiim!

    Pentru a doua zi plănuiam ceva prin Râşnoave, însă niciunul nu prea mai avea chef. Am dormit bine, ne-am trezit târziu şi am pornit spre Buşteni pe valea Albă. Pe platou am prins o ceaţă densă, am orbecăit un pic şi uşor-uşor, cu busola, am găsit Şaua Văii Albe. Să fii coborât de vreo 5 ori iarna asta valea Albă, însă cu atâta zăpadă n-am văzut-o niciodată! Erau crevase în toată regula, conuri de avalanşă imense la intrările în Albişoare care stăteau să se rupă şi urmele unei avalanşe mai vechi care a rupt jnepeni şi a cărat bolovani. Nici poteca de la Verdeaţă spre Munticel nu am mai recunoscut-o! Mulţi copaci căzuţi şi pe alocuri poteca ruptă.

"Crevasă" - nu am reuşit să-i văd fundul

Urme de avalanşă

Ce lung e pioletul :D

Aşa arăta valea Albă privind de la Verdeaţă

Pe Munticel

    Îmi dau seama că povestind tot ce s-a întâmplat, am rememorat tot traseul şi parcă l-am mai trăit odată! Fain! :D

    Mi-a plăcut mult, aş vrea să repet traseul la vară cu un bivuac înainte de brâna mare. Acolo nu mai sufla vântul şi era aşa... un loc primitor. 

Vineri, 26 aprilie 2013 - 23:10 
Afisari: 9,539 


cioby