Creasta Balaurului (Muntii Bucegi)

CREASTA BALAURULUI (04 octombrie 2008)

Grad de Dificultate: 1A Uşor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu. Văi şi brâne de abrupt; în această categorie se încadrează traseele cu caracter turistic şi de introducere în alpinism a începătorului.

Echipa:Eu şi Andreea.

Traseu:Buşteni - Plaiul Fânului (BG) - Poiana Coştilei - Spre Pichetul Roşu (TR) - Poiana cu Urzici (Valea Morarului) - Ţimbalul (1835m) - La Balaur (2035m) - Creasta Balaurului – Şaua Bucşoiului - Curmătura Morarului – Cabana Omu - Valea Cerbului – Poiana Coştilei - Plaiul Fânului - Buşteni.

După multe amânări şi aşteptări, Zuza se hotărăşte că vrea pe munte. Iniţial cădem de acord în ceea ce priveşte traseul, adică Masivul Ciucaş, mai precis la Căsuţa din Poveşti, dar din motive ce ţin de cazare traseul s-a schimbat, iar Bucegii ne-au fermecat. Am ales traseul Creasta Balaurului pentru că demult i-am promis fetei că o scot pe un traseu alpin, iar cel mai indicat pentru un începător este acesta (părerea mea).

Am pus-o în gardă în legătură cu echipamentul, greutatea rucsacului, frumuseţea traseului şi bineînţeles vestea cea proastă: trenul alpiniştilor pleacă spre trasee la orele 05:02. Şi cum mereu se întâmplă în noaptea de dinaintea unei ture, nu am reuşit să închid un ochi, căci prin cap îmi treceau numai imagini din traseu şi deja simţeam cum mă bate vântul rece.

Vine trenul, hop şi noi în el, iar eu… nani. În Buşteni cam frig şi un somnn, aşa că mă tratez cu o cafea tare şi mă pun pe recunoscut zone din Abruptul Prahovean.

Se termină cafeaua şi lecţia de geografie, pornim la drum spre Gura Diham, ajungem la casa cu poartă, dar fără gard unde-l întâlnim pe Osman, un câine tembel, care din plictiseală se

alătură grupului.

Osman şi Andreea

Intrăm pe Plaiul Fânului, în drum spre Poiana Coştilei, traseu arhicunoscut pe care l-am parcurs de nenumărate ori, dar acum don’şoara Toamna a reuşit să transforme această pădure într-un tărâm de basm, unde contrastele sunt calculate matematic în funcţie de lumină

şi poziţie de parcă eram invitaţi în galeria de arta a unui mare artist.

Ajungem în Poiana Coştilei, intrăm în pădure, schimbăm marcajul şi pe la ora 10:00 ajungem în Poiana cu Urzici din Valea Morarului unde peisajul este dominat de impunătoarele Ace ale Morarului.

Ne odihnim, băgăm ceva pe sub nas şi facem planul pentru mai departe, adică muzică cât cuprinde, căci intram neinvitaţi acasă la nene Ursu. Ne urnim spre Ţimbal cu un ochi în stânga, altul în dreapta şi urechile ciulite. Ţimbalul ne-a oferit locurile de VIP pentru spectacolul intitulat „Faţa Nordică a Morarului vs Contraste si Culori spre La Balaur”. La fiecare pauză pe care o facem, mă întorceam 180˚ şi privirea îmi rămânea ţintită spre Acele Morarului retrăind fiecare pas, fiecare trăire pe care am avut-o vara aceasta când am avut ocazia să parcurg acest minunat traseu.

Andreea e în pas cu moda de toamnă şi începe să-şi schimbe culorile în momentul în care intram într-un câmp de zmeură unde nea Ursu putea să apară din orice direcţie, iar ca să nu zică lumea că-s demodă veche m-am adaptat şi eu vremurilor.

Trecem peste asta şi ajungem spre ieşirea în Creasta Balaurului, loc din care iar am ţintit Acele, şi surpriză, avea invitaţi, 5 la număr. Acum încep să vorbesc singur. Uite, acum intră pe Acul Mare, acolo ai o lungime de coardă până pe vârf, acolo asiguri după ţanc,…!

Cei 5 pe Creasta Acuţită.

Andreea şi Osman deasupra norilor.

Cei 5 la prima lungime de coardă pe Acul Mare.

Cei 5 pe Acul Mare înainte de păşitul pe nori.

Ieşim în creastă, Osman e fericit, se aruncă-n jnepeni şi se delectează cu o baie antipurici, Andreea rămâne masca în faţa peisajului ce-i stă la picioare, iar eu intru în acea stare pe care toţi o cunoaştem.

Ne punem pe admirat, ne hidratăm, mai şi mâncăm, iar admirăm, dar hai să şi plecăm. Osman nu prea mai era tembel aşa că am concluzionat că-i este sete. Andreea scoate o punguliţă, şi apa e servită. Coborâm uşor spre Valea Bucşoiului, după care urcăm spre La Balaur. Exact când am ajuns sus, plafonul de nori s-a hotărât să urce, probabil speriat de civilizaţia din Buşteni.

Din acest punct începe traseul propriu-zis, acesta poate fi parcurs în mai multe moduri, fie pe potecile de sub creastă, poteci de capre sau poteci imaginare, care alternează de-o parte şi de alta a crestei, fie matematic pe creastă.

Andreea ameninţătaore.

Noi am încercat să merem cât mai matematic, în mare parte am reuşit, fără câteva porţiuni unde trebuia coardă şi pitoane pentru rapel. Traseul mi-a lăsat impresia că acesta ar fi nepoţelul Acelor unde ai peisaje fantastice, expunere, linişte şi nu în ultimul rând plăcerea de a mângâia cerul şi stânca.

Osman căţăra ca un veritabil alpinist, stătea, analiza, încerca, nu reuşea, se oftica, după care se aduna şi intr-un final reuşea. Sărbătorea reuşita prin fluturatul cozii, prin lătrat şi bineînţeles prin a ne îmbrăţişa.

Vreme este exact aşa cum trebui, perfectă, soare întrerupt de reprize cu ceaţă rece, rezultatul fiind un tărâm de basm.

Bucşoiul.

Pe Creasta Balaurului.

Un ac moştenit de la bunica Acele Morarului.

Andreea în lumea ei.

Spre sfârşitul traseului, amândoi, am obosit brusc (obosit, nu glumă) cred că a picat presiunea, altă explicaţie nu am, căci făceam 3 paşi şi mă simţeam de parcă aş fi urcat 100m în ritm alert.

Greu la deal.

Altă echipă.

Eu prin rai, cred că băieţii de la intrare nu s-au uitat bine pe lista, no io mer mai pe din gios.

Creasta Balurului.

Eu fericit.

Se termină şi traseul aşa că începem coborârea spre Şaua Bucşoiului, Curmătura Morarului şi urcarea spre Cabana Omu. Acesta din urmă este o altă porţiune frumoasă a traseului, de unde poţi admira zona Mălăieşti, Ţigăneşti, Scara şi în depărtare Iezer - Păpuşa, Piatra Craiului, Postăvarul, Piatra Mare, Munţii Neamţului, Baiului şi, dacă stai bine cu ocheanul, Ciucaşul. Andreea rămâne plăcut surprinsă de peisajele pe care le oferă zona Bucşoiul – Omu.

Valea Morarului.

Da Andreea! Ştiu e superb.

Am mai fi stat la admirat dar ne era foame, iar trenul nu stă mai mult de 5 minute garat. La cabană atmosferă calmă, plăcută spre surprinderea mea, unde mereu găsesc aglomeraţie şi gălăgie. Mâncăm, beu şi eu un vin fiert, şi începem coborârea pe Valea Cerbului, coborâre cam grea pentru mine, căci aveam pe buricele degetelor de la picioare amintiri din tura de săptămâna trecută (Iezer – Păpuşa – Piatra Craiului).

Valea Cerbului.

Domnişoara pictoriţă pe numele ei Toamna.

Pe tot parcursul coborârii eu căutam noroi, cât mai mult noroi, Ah şi ce bine era când il călcam, degeţelele mele parcă erau mângâiate cu mătase. Ajunşi jos la drum, Osman păţeşte acelaş lucru ca şi mine, dar el a ales să coboare prin apă, nu prin noroi, fiecare cu ce-i place.

Ora 19:30 ne găseşte savurând o bere de la munte în barul de lângă gară, unde pană la 21:20 am recapitulat momentele placute ce le-a oferit acest traseu.

Felicitări Andreea şi Osman, v-aţi descurcat de minune.

Cărări cu Vânt, Soare, Viscol!

Info: Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte gradul de dificultate al traseului. În cărţi el apare ca 1A sau 1B, eu am ales 1A.

Joi, 9 octombrie 2008 - 18:40 
Afisari: 11,352 


milo