Comorile Comorilor Branei (Muntii Bucegi)

N.a: dialogul din acest jurnal a suferit un proces de traducere din romana in romana a la Irina Nistor, pentru a respecta regulamentul acestui site. Ce am de spus despre versiunea originala e ca doamna V. e maica-mea.

Ar fi trebuit probabil sa-mi pun anumite intrebari atunci cand am gasit in poteca Jepilor Mari o proaspata copita de fost cerb, cu sange inca neoxidat pe bucata de tibie atasata. Dar merg al naibii de in dorul lelii atunci cand merg singura si cand n-am cine stie ce planuri mari, si, la cat imi intarziase trenul, orice ambitie mi se evaporase. Pana la urma, stiam doar ca-s ursi prin zona...

Imi fusese destul de greu sa ma pornesc in tura asta. De la pandemie incoace, n-am prea mers solo nici in drumetie, si cand vine vorba de carpatism, apar tot felul de griji de m-oi descurca sau nu m-oi descurca pe cine stie ce-oi gasi pe acolo, justificari pentru a evita confruntarea cu propria singuratate si asumarea integrala a responsabilitatii pentru propria integritate corporala. Noroc ca sparsesem totusi gheata cu o saptamana inainte, intr-o plimbare pe nordica Craiului de la Padina Popii la Ascutit, doar eu si soarele si vantul, si noroc de colegii de pe carpati: edy, care nu m-a primit in tura lui, si cos77, care mi-a dat detalii utile despre un 1A intr-o zona potrivita vremii din ziua aia, Comorile Branei.

Coamele Clailor se pierd in nori deasupra mea; e o zi melancolica de noiembrie pierdut in decembrie, si e zi bine, nu crepusculul pe care pornesc de obicei (multumirile mele CFR-ului) deci n-o pornesc pe automatelea in bula de lumina a frontalei, am timp sa ma gandesc, sa ma indoiesc, sa gust din tentatia unei rute deja familiare (de ce n-as lua-o, pana la urma, pe Schiel pana la intrarea in Braul lui Raducu?). La intrarea in firul Comorilor, aproape ca ma intorc pe calcaie. Alta grija-justificare: e ud leoarca, si eu nu ma simt comod pe stanca uda. Atribute din astea cu care iti inzorzonezi pe nestiute propria identitate... Ma scutur un pic de cuvintele astea si decid macar sa pun mana pe stanca, saritoarea initiala e, doar, la 2 minute de intrare. Si hai c-ai mai trecut-o fara coarda.

Phii, dar aiurea mai poate sa fie. Raman blocata-n pas in linia de pe dreapta, pe care o urmasem data trecuta. Nu-mi vine sa scot piciorul la aderenta uda, s-ar gasi totusi niste prize care s-o imbunatateasca dar n-am incredere in ele, pe ramuiala interioara nu vreau sa ma bag ca e yucky, justificari. Incerc pe extrema stanga, nici aici nu-mi e, ar trebui sa ma ridic pe un picior mai lung dupa prize si se pare ca azi is inca cu capul de mansa pe umeri. Cobor cativa metri, sa am toata saritoarea in fata. Ce faci, fata, mergem pe Schiel? E perfect ok s-o faci, ar fi o tura frumoasa. Stau sa ma bucur un pic de idee, si pe urma, fara sa-i zic nu, scot pioletul de pe rucsac, intru iar pe stanga, acum cu juma' de metru mai lunga prind usor priza spre care ar fi trebuit sa ma intind si ajung sus pe picioare inainte sa revina cuvintele. Mno, de aici daca te dai jos in conditiile astea iti pui coarda, si n-ai chef s-o scoti de pe rucsac si s-o freci prin mazga asta, deci lasam Schiel-ul la coborare.

Ajung repede pana la bifurcatie, fac stanga si intru in sfarsit pe teren necunoscut. Inainte de portiunea canion, aud un fosnet in spate. E o frumusete de urs, privindu-ma de pe versantul stang al vaii. Activez tactica anti-maidanez, nu-l privesc in ochi dar nici nu ma feresc, vorbesc calm si un pic balauros, mai degraba pentru a-mi pastra limbajul corporal in registrul inca neagresiv dar deloc speriat si o iau in sus pe versantul drept. Doamne, cat de bine poate sa miroasa cimbrisorul asta in care tocmai am calcat ... ma amuz un pic observand ca fabula aia budista cu fragii chiar se aplica in teren. Asta e, nu ne mai intoarcem inapoi sigur, dar de cand am trecut obstacolul initial, nici nu mai voiam, pana la urma.

Valea se ingusteaza in canion, incep sa apara obstacole care nu-s doar lemne rupte. O piatra suiera pe langa mine, si, uitandu-ma dupa originea ei, realizez ca ursul era de fapt ursoaica. Uite-i puii coborand inspre mine. Marisori, hai sa zicem de-o varsta la care ii trimiti la scoala cu cheia de gat dar tot o rogi pe vecina de la 3 sa stea cu ochii pe ei pana te intorci si tu de la munca. Ma retrag un pic inspre o portiune mai lata a firului, ca sa le permit sa ma ocoleasca - n-as vrea sa fiu intre ei si ma-sa. Reusesc, cumva, mai cu indemne mai cu gestica cat mai calma mai cu intors cu spatele la ei intr-o portiune in care ar trebui sa treaca relativ aproape de mine, sa efectuez rocada. Ok, io-s in deal acum si ursii-n vale, nu mai stau in calea reuniunii familiale, pot sa-mi continui drumul spre brau. 

Eroarea mea tactica, evidenta oricarui cunoscator de psihologie preadolescentina, era sa-mi imaginez ca doi pusti or sa aleaga sa se piteasca dupa fustele mamii cand au o gagica de sacait. Pana la urma, de ce le-ar fi fost frica de asa creatura? E om, da, dar singura, si un pic mai mica ca unul din noi ridicat pe labele din spate. Face zgomote cand ne vede, si se indeparteaza de noi in sus, dar nu stie liniile noastre ocolitoare printre stanci si versanti, urca direct pe talveg, intr-un mod ciudat, drept in sus pe stanca atunci cand ar putea sa ocoleasca fix pe langa. Ne putem usor tine dupa ea. 

Saritoarea mare a vaii. Un horn larg, de cam 5-6m inaltime. Se ocoleste pe fetele de iarba din dreapta, conform lui Cosmin, dar mi-am intrat in mana deja, cumva nici zarghitii aia doi nu ma streseaza atat de tare, nu i-am mai vazut de cateva minute oricum. Stanca si singuratatea mi-au suntat orice urma de dar-daca, pe ecranul interior nu ruleaza niciun film, apartin lumii asteia de piatra si mocirla si busteni. Nu e o vale frumoasa, nu e o zi frumoasa, n-are ce sa ma poarte dincolo de mine, dar mine-ul asta nu este azi vartejul obisnuit de intrebari si posibilitati ci o bucla muta de reactie la aici-si-acum. Nu-mi doresc, n-as fi putut sa imi doresc altceva. Ma apropii de saritoare, sa studiez un pic prizele si miscarile. In spatele meu, fosneste ceva. Ma intorc. Ursulendrii aia doi is la 5 metri de mine, blocandu-ma in canion, privindu-ma cu interes. Sunt suficient de aproape incat sa observ ca blana nu le e un maro uniform, e plina de irizatii, un auriu palid ca soarele de iarna, si norii-s grosi si lumina terna azi deci iluminarea asta le apartine. Cumva, ii inteleg cum ma inteleg pe mine in momentul asta; in afara de maimutele mari, cred ca ursul are limbajul corporal cel mai asemanator cu omul, si eu nu mai functionez de ceva vreme la un nivel superior. Ii si aud, aproape. Ce faci, fato?! Cum te cheama?! Cati ani ai?! Vrei sa ne jucam impreuna?! Se uita unul la altul sa-si faca curaj, si unul dintre ei paseste prietenos in fata. Imi permit doar sa ma enervez, imi las gestica si expresivitatea sa se duca in registrul de hoasca vizorista care nu suporta sa bata copiii mingea la scara ei, de femeie care nu intentioneaza sa se lase hartuita pe strada. Lasati-ma in pace, bai nenorocitilor, nu va mai tineti dupa mine! Am pioletul in mana, lovesc cu el sec intr-o stanca, lateral si in fata corpului meu. Nu le evit ochii dar nici nu-i fixez, imi las privirea sa treaca printr-a lor si un pic in sus, ca atunci cand ii comunici unui caine ca nu vrei sa-l ataci, dar daca te ataca, si-o ia. Scuuuuze tanti, nu mai facem, hai, fratioare, de aici, si o iau catraniti spre vale. Imi aud inima cum bate. Ma bucur ca n-am avut spray de capsaicina la mine, probabil l-as fi folosit, si ursoaica aia parea fimeie serioasa, daca isi gasea plozii facuti ca de 10 august nu s-ar fi imbunatatit situatia nimanui. Incerc sa-mi amintesc daca stie cineva unde sunt. Au unii colegi anumite idei, m-am intalnit cu Eugen Horjea in parcare sa-i returnez o bucla echipata si am mentionat ca am treaba spre Clai dar pe unde exact nu stiam nici eu la ora aia. Pe omul meu n-as vrea sa-l stresez, mai bine raman la obiceiul de a-i povesti dupa tura, dar oricat mi-ar placea mie sa merg pe barba mea in zile din astea, nu-i chiar ok sa-mi caute lumea hoitul prin tot abruptul Jepilor. Ii trimit un mesaj lui baumwolle, ca tot il stiu cu clientii azi. Neatza, pe comorile branei la 1500, s-au tinut dupa mine doi ursi adolescenti juma de vale :)) n-am nevoie de ajutor da zic daca dispar sa se stie care ii faza. Renunt la planul cu saritoarea direct, nu ma vreau blocata-n pas daca apar iar aia doi, aplic ocolitoarea pe fetele din dreapta. E un pic tricky, se surpa usor gliile alea si nici pioletii nu musca in niste chestii de care sa te atarni, mai mult sunt in echilibristica pe picioare in parfum de menta si cimbrisor, tricky dar fain totusi. Revin in talveg deasupra saritorii, memorez pozitia ancorei de rapel, pe un bolovan mare direct in firul vaii (nu foarte util iarna) si continui.

O silueta deasupra. Bai cretinilor, un pic de spatiu personal totusi, ce naiba am discutat mai jos?! Busteanul nu reactioneaza. Mda. Ursi nu mai vad de acum incolo, dar o gramada de busteni, fac un drytooling de ala de cupa IFSC, pe lemn mai mult. Merge cu incetinitorul, si nu din vina vaii, ma simt ca o papusa de carpa. Bazaie whatsappu', e baumwolle, dau un raport cu noua pozitie (am facut 150m diferenta de nivel in juma' de ora) si absenta ursilor, profit de oprire sa mai beau o gura de apa (cat de uscata imi poate fi gura...) si continui. Nu-mi mai bat capul cu depasirea vs ocolirea saritorilor, daca nu-i usor merg pe unde e, imi pierd unul dintre betele de trekking intr-un ramonaj din partea superioara a vaii, fara sa observ (ursul face 5 UIAA, dar o sti ramonaj oare? As zice ca are picioarele cam scurte...) si ma tarasc pe fetele ierboase de la iesirea spre Brau de zici ca-s la 7000m. In jurul meu, se deschid posibilitatile, rutele alternative, am din nou libertatea de miscare pe care n-o aveam in canion... de abia acum imi vine sa urlu. Adrenalina care se descarca, comenteaza o voce din teatrul interior. Te simti suficient de in siguranta acum ca sa-ti permiti frica. Poti sa si mananci de acum, sistemele nonesentiale or sa inceapa in curand sa functioneze. Stanga sau dreapta? 

Urmele de urs care marcheaza braul merg spre dreapta. Nu-s totusi, asa de proaspete, au peste 3 ore, poate chiar peste 6. De Muchia Claii Mari nu mai am niciun chef, nu-mi place ca-i un fir care se infunda, daca imi iese lume-n spate o sa bat legenda celor 16 rapeluri dupa brazi pana-n Jepi, ca aia a fost din Claia Mica si cu o coarda mai lunga decat cei 40m ai mei. Logic ar fi s-o iau repede spre Schiel-ul batut, n-am niciun motiv sa nu fac asta, dar nici n-am chef. O iau spre dreapta. 

Pauza de masa in saua Claii Mari. Is uda leoarca, zapada in vale n-a fost mare dar a fost flescaita rau, dar e cald, cu shell-ul pe mine n-o sa conteze vantul mai departe si ma usuc eu din mers, ar trebui sa ma balacesc mai putin de acum. Is cu sandvisu' intr-o mana si telefonu-n cealalta. Portaledge-ul abandonat de Stamate in Muchia Scarii asta vara tot la 5m deasupra braului este. Ii fac o poza, incerc sa-l pun pe OLX, poate l-o strange careva de aici. Nu mi-a fost acceptat anuntul. 

Continui pe urmele ursului. Nu cobori si tu-ntr-o vale? Nu coboara, tine linia braului, si chiar ma ajuta urmele lui, nu mai trebuie sa caut poteca pe sub zapada, vad unde e alunecos si unde nu, nici coltarii nu-i nevoie sa mi-i pun. Incep sa-mi fac mustrari de constiinta: mergi pe urme batute ca o doamna, pastreaza respectuos distanta, de ce i-ai luat mortii-n pix cand ai iesit in brau? Civilizatie: 0-1 om vs urs. Si pana la urma si aia de mai jos ce ti-au facut, aveau chef de joaca si cand ai ridicat tonul la ei s-au carat instant, doar n-ai vrea sa ai toata valea asta doar pentru tine. Si ma-sa, ce femeie simtita a fost, cat de politicos te-a lasat sa treci. Imi amintesc de aurul din blana lor intr-o zi innegurata, de mirosul proaspat de menta si cimbrisor la inceput de iarna, si am senzatia ca am asistat la un miracol. Bucurie, o bucurie salbatica. N-as fi vrut sa fiu nicaieri altundeva azi, si dac-ar fi fost sa fie, fie ce-o fi. 

Nici nu simt cand ies in valea Jepilor, parca tineam minte ca-i mai lung pe aici. In fata mea, valcelul Cuminte duce inspre braul Portitei. Mi-i dor de Portita, si se distinge usor versiunea de intrare care evita dificultatile de la inceput. E doar 3, timp as avea, dar nu mai am in mine dorinta de inca o aventura. Ramane pe alta data. N-o strica nici un burger + bere in Busteni totusi, asa ca o iau la vale, bucurandu-ma de privelistea inedita a Jepilor pe lumina, nu a frontalei. In urma mea, Caraimanul e pitit in nor, dar din cand in cand se mai sfasie, se vad petice de soare pe Muchia Portitei. Pe Edy si Dorin nu i-am vazut si nu ii vad, dar sper ca i-au gasit si pe ei peticele alea de soare si senin. Sunt intr-un relax total, merg cand am chef, cand n-am chef ma opresc in poteca la un sandvis, la niste ciocolata, la un pic de frecat menta pe net. Ii povestesc omului meu de zarghitii aia de ursi, ne distram amandoi, si cumva, ca de fiecare data cand am coborat pe acolo singura, mi se potriveste pasul s-ajung in Busteni fix pe inserate. 

Luni, 12 decembrie 2022 - 13:33 
Afisari: 569 


ruxandrav