Circuit prin masivul Ivanet - muntii Buzaului. Zona Lopatari. (Muntii Buzaului)
Partea a doua a excursiei din masivul Ivanet a avut loc...
chiar in masivul Ivanet. Daca in prima zi vizitasem vulcanii noroiosi si
asezarile rupestre de la Alunis si Nucu, in urmatoarele doua zile (descrise in
acest jurnal) am ajuns pe culmea masivului Ivanet si chiar pe varful cu acelasi
nume – cel mai inalt din masiv. Pe langa asta, traseul a cuprins si alte
obiective naturale foarte dragute, rasfirate in jurul Ivanetului: lacuri, munti
de sare, focul viu – pe care insa nu l-am gasit, dar si sate frumoase risipite
pe culmi de deal.

Dar mai intai sa ne trezim. E 19 aprilie, ceea ce inseamna
ca este ziua Mariei – care desigur ar dormi pana la 10 chiar si in cort.
Trezirea a fost insa draguta, cu un mic interviu luat celor doi adormiti, Maria
si Stefan. Asta a sunat cam asa: Ioan: “Maria, spune-ne, ce planuri ai pentru aceasta zi mareata? Sa o
micsorezi?” Maria (adormita): “hai ca vorbim un pic mai tarziu... “ - apoi, dupa insistente, un pic mai raspicat:
Maria: “hai ca e 7 jumate, e devreme ca curcile!” (pe fundal chiar canta un
cocos pentru a ne face trezirea mai... naturala).
Am plecat
din Colti si am mutat masina in Varlaam, pe valea raului Basca Mare (aici se
ajunge de pe drumul national Buzau – Brasov – in apropiere de barajul Siriu si
orasul Nehoiu e un drum care merge spre Gura Teghii si Varlaam). Am intrebat
cativa oameni de starea drumului ce urca din Gura Teghii spre Plaiul Nucului –
acel drum trece chiar pe la baza varfului Ivanet. Din pacate ploile din
ultimele zile nu ajuta drumul sa fie mai usor de parcurs, asa ca ni se spune ca
nu prea avem sanse sa-l parcurgem cu masina noastra. Ar fi fost un bun punct de
plecare, dar in felul asta inaintam cu masina pe valea raului Basca Mica pana
in satul Vadu Oii.

Pregatim
ceva de mancare, ne echipam pentru a infrunta noroaiele ce ne-asteapta si pe la
ora 11 incepem sa urcam spre culmea Ivanetului.

Din Vadu
Oii e un drum forestier care urca pana in culme si care coboara apoi in partea
cealalta, spre satul Plostina – nu e marcat, dar e destul de usor de urmat,
chiar daca mai sunt cateva intersectii pe parcurs. Indicatiile satenilor au
fost si ele de folos.
Desi pe jos
sunt noroaie, macar nu mai ploua – iar noi ne ridicam din ce in ce mai mult deasupra
vaii. Depasim ultimele gospodarii ce par parasite si urmam drumul mai departe
prin padure.

In spate se
vad cu capul in nori culmi din masivul Penteleu.

Dupa vreo
40 de minute ajungem la o prima troita de lemn, destul de maricica. De-aici
stim ca trebuie sa facem stanga, asa ca traversam mocirla din iarba si un fir
de apa si urcam mai departe prin padure.

A urmat o
portiune unde am gresit putin. Un drum merge mai prin stanga, dar altul merge
drept inainte, urcand un mic delusor pe langa o constructie daramata. Noi am
mers inainte, dar mai usor era prin stanga.

Mergand
inainte am iesit langa o alta constructie daramata aflata pe dreapta, apoi
drumul ar fi urcat prin padure – dar ne-am dat seama ca e mai usor prin stanga,
asa ca am gasit un drumulet secundar care facea stanga, traversa un parau si
iesea in primul drum langa niste case.

Continuam
de-acum pe drumul evident, trecand printre cateva gospodarii pustii dar
interesante – aflate asa departe de sat. A durat mai mult decat credeam acest
urcus – valea pe care am mers e chiar lunga si se numeste, daca nu gresesc,
valea Razboiului. Asa ca abia dupa vreo 2 ore reusim sa ajungem in culme, unde
gasim o troita cu masa si bancute numai bune pentru o pauza.

Cat mancam
ceva intru si pe facebook de pe mobil, ca sa radem putin de Maria ca e plina de
noroi de ziua ei. Sau de felul in care de la 50 de mesaje cu urari de La Multi Ani
a ajuns la vreo 150 in doar o ora. Maria si fanii ei...
Mie
mesajele care spun doar “La Multi Ani!” si atat, mi se par atat de goale, date
doar ca urmare a faptului ca facebook-ul te anunta ca e ziua cuiva si tu din
reflex, fara sa gandesti prea mult sau fara sa simti ceea ce spui, apesi
butonul automat de “spune-i la multi ani”. Atat de impersonal! Si nu, nu e de
apreciat efortul de a scrie 3 cuvinte care nu spun nimic. Exprimati-va oameni
buni mai din suflet, mai cu substanta – nu doar cu forma! Aoleu, ce tot spun eu
aici? Lumea nu vrea sa auda asa ceva :))
In urma,
peisajul spre Penteleu pare colorat ca de toamna – n-ai zice ca suntem in luna
aprilie. Primavara este in intarziere aici la munte.

In partea
opusa avem de-acum priveliste spre satul Plostina, unde vom cobori si noi –
mergand spre Focul Viu.

Imi doream
de multa vreme sa parcurg aceasta culme a Ivanetului – dar momentan nu facem
decat sa o traversam de la vest la est – asa ca incepem sa coboram pe drum spre
Ploștina. Atentie, e un
drum care coboara prin padure drept in jos, dar un pic mai pe stanga e un
drumulet mai mic care urca un mic delusor si care nu doar ca e mai dragut (ca
merge mai pe sus si nu pe vale), dar iese si mai bine – daca vrei sa ajungi la
Terca.

Curand
ajungem la prima casa, unde gasim si-un om pe care-l intrebam de traseu. Planul
era sa ajungem intai la Focul Viu, apoi sa urcam dealul de vizavi, sa mergem pe
culme spre dreapta si sa coboram dincolo de el la platoul Meledic, la lac.

A fost
interesant ca nenea... a ras de noi. Un ras din acela dragut, cu pofta, un fel
de “buhaha, voi glumiti, nu?”. In ideea ca traseul i se parea mult prea lung,
plus ca nu e vorba de un traseu marcat, exista si riscul sa nu nimerim pe unde
voiam. Desigur, el nu stia cu cine sta de vorba.

Ne-a oferit
insa cateva informatii pretioase, ne-a aratat cam unde e asezat lacul Mociaru
dar si Focul Viu – si asta mi-a dat incredere ca vom putea face traseul in
circuit, asa cum ni-l doream. Daca nu in doua zile, atunci in doua si jumatate.
Vom vedea.
Incepem sa
coboram prin sat, avand biserica drept reper. Peisajul de pe aceasta parte a
dealului e super frumos – cu toate satele rasfirate in jur, culmile ce
marginesc valea raului Slanic... Folosesc un filtru in degrade ca sa salvez
norii cei negri de la... albire. Super frumoasa zona, chiar daca noi am ajuns
un pic prea devreme ca sa prindem copacii inverziti si infloriti.

Tot acum
facem cunostinta si cu varful Ivanetu, pe care-l zarim pentru prima oara in mod
constient undeva in dreapta. E mai aproape decat credeam si chiar iese in
evidenta fata de restul culmii.


Sa precizez
ca in timp ce Stefan isi blestema zilele din cauza noroiului care ii facea
bocancii dubli, Maria era in culmea veseliei si se bucura de acest noroi la
maxim: daca tot ne innoroim, macar sa ne bucuram de asta! A ramas vreun petec
de bocanc neacoperit? Nu se poate! Pleosc! Impachetari cu namol... gratis! Tot
Maria a descoperit ca noroiul poate fi folosit ca membrana de protectie pentru
bocanci. Un fel de Jeg-tex, sau Gore-jeg.

Ulita
coboara abrupt si e plina de noroi, iar la un moment dat se face dreapta spre
biserica. Sunt si niste troite bleu pe marginea drumului.

Nu trebuie mers intr-acolo daca vreti sa
iesiti mai repede in Terca, la focul viu. Am facut stanga, intrand intr-un drum
destul de larg si de bun, care merge lin pe deasupra vaii, pana cand in cele
din urma coboara chiar in Terca. Pe partea cealalta a vaii se vad dealurile
unde vrem sa urcam si noi.

Incercam sa ne dam seama unde anume pe dealul de vizavi se afla focul viu.
Trecem pe
langa o duba colorata si ruinata, de pe care lipsesc doar floricelele.
Maria isi aminteste de visul ei de a avea o duba colorata, asa ca daca tot e
ziua ei, ii putem face cadou macar o poza – cu indemnul sa nu-si lase duba sa
ajunga in halul asta. Moama, ce de road trip am face!

Drumul face
cateva serpentine dragute, dar care ne ocolesc un pic cam mult parca... Pe
fundal in partea stanga se vede si varful la care urma sa ajungem...

Ocolim o gospodarie unde sunt vreo 3 copii si
o capra in podul casei si dupa circa o ora de cand am inceput sa coboram din
culmea dealului de la troita, iesim la drumul principal de pe valea Slanicului.
Acest drum nu este asfaltat, dar se ajunge pe el venind dinspre Lopatari.

Mergem
putin in amonte pana ajungem in dreptul unui pod... cam luat de ape. Pe-acolo
traversam si intrebam si noi de Focul Viu.

In sus urca
un drum de tara care e posibil sa fi fost mai bun decat cel pe care am mers
noi. Noi am facut stanga pe langa gard si am ajuns la ultima gospodarie –
aflata undeva pe o poiana mare. De-acolo am luat si apa, de la fantana din
curte, intreband in acelasi timp un copil cum facem sa ajungem la Focul Viu.

Ne-a
explicat el ce ne-a explicat, cum ca sunt vreo 2 variante, ne-a indicat
directia corecta – pe deasupra gospodariei lui, dar a specificat si un 2 km la
un moment dat – ceea ce nu stiu cat de relevant era, ca nu stiu cat se pricepea
el la astfel de estimari.
Cert e ca
am urcat tinand cat de cat muchia dealului, ne-am uitat in stanga si-n dreapta
dar nu am gasit locul. Pentru cine nu stie, Focul Viu este o zona unde din
pamant ies gaze la suprafata, care ard aproape permanent. Flacarile se mai
sting uneori de la ploi, dar sunt usor de reaprins – si in principiu ard tot
timpul. Spre deosebire de celalalt Foc Viu aflat tot in judetul Buzau, aici nu
e facuta nicio amenajare, zona nu e imprejmuita – poti sa gatesti linistit la
flacarile acelea. Din pacate, singurul indicator care a existat candva, acum nu
mai exista – asa ca e usor sa treci pe langa daca nu stii unde se afla.
Problema e ca nu e chiar la drum, e undeva mai pe lateral, printre tufe, vai,
culmi secundare. Aproape de drum, dar greu de gasit. Ne-a parut rau ca nu i-am
oferit copilului o ciocolata sa vina cu noi pana acolo.
In urma
zona cu satele Plostina si Terca arata super, cu varful Ivanet pe fundal.

Asta e. Ne spunem ca probabil focul era acru, nu era
asa interesant si mergem mai departe. Am continuat sa urcam conform planului, spre
culmea dealului. Daca n-am gasit focul, macar mergem mai departe si incercam sa
nu ne ratacim pe portiunea ce urmeaza – care urma sa fie cea mai dificila. Trebuia
sa ajungem cumva pe culmea aceea din spate, apoi sa o urmam spre dreapta – fara
sa coboram din greseala pe vreo culme secundara inapoi in valea Slanicului.

Drumul de
caruta merge chiar pe culme, asa ca e usor de urmat – si e chiar frumusel, cu
peisajele din jur.

Vedem deja
ca la marginea padurii, la capatul culmii, e o poiana cu o stana – si ne gandim
ca pe-acolo va fi varianta cea mai usoara sa ajungem unde voiam. Maria e un pic
debusolata de faptul ca n-am gasit Focul Viu, sau poate e doar obosita de la
urcus. Eu insa n-am in minte decat un lucru, pe care imi vine sa i-l cant:
Aseara ti-am luat un Buff, hei,
shalalalalalalala, Si-acum te vad fara el! Hei, shalalalalalala. Pai cine ti-o
mai lua vreun Buff mai, shalalalalala...

Pana sa
ajungem la stana vedem o turma de oi pe partea cealalta a vaii din dreapta
noastra – si cu turma erau si doi ciobani. Asa ca strigam de la distanta sa
cerem cateva informatii – dar pana la urma hotaram sa traversam pana in poiana
in care se aflau ei.
Astfel
aflam detalii despre culmea aceasta de deal si cum sa ajungem pe ea, dar primim
si confirmari ca traseul poate fi facut si putem iesi in zona Meledic – destul
de usor. Nu neaparat in aceeasi zi, dar oricum. De la drum din Terca pana la
baza padurii am facut cam o ora.
Luam apa de
la un izvor din care se capteaza apa si pentru o viitoare fabrica de
imbuteliere si facem si o pauza de masa undeva in padure, mai ales ca avem
parte in sfarsit si de o raza de soare.

Noi n-am
mai trecut chiar pe la stana, dar pe-acolo e mai usor de mers. De la stana se
urca prin padure o portiune scurta si se iese intr-o poiana – de unde un
drumulet ocoleste varful cel mai inalt pe stanga si intra apoi pe culmea
principala. Din poiana se vede frumos spre inapoi, cu varful si culmea Ivanetu.
E interesant ca desi acum ne indepartam de acest varf, a doua zi urma sa
ajungem la el – venind de pe culmea aceea insorita din stanga imaginii.

Noi am
gresit un pic si am mers prea mult spre dreapta, de la poiana – si am ajuns la
capatul unui fost drum – de unde a trebuit sa urcam destul de abrupt pana am
iesit inapoi in drumul de creasta. Dar ne-a placut si pe-acolo, padurea era
tare salbatica si urcusul n-a fost chiar asa de lung cum parea de la distanta. Am
urcat pe dreapta varfului – dar mai usor ar fi fost pe stanga lui.
Intrati pe
drumul principal de creasta ne-am descurcat destul de usor, nu au fost probleme
de orientare in prima parte – plus ca drumul merge destul de lin.

La o
bancuta de lemn ne oprim putin, si ca sa mai inveselesc nitel atmosfera, scot
din rucsac un mic cadou pentru Maria, din partea Irinei. Era o floare ce
trebuia asamblata pe un betisor – jucarie de copii ca Maria. Stefan era si el
foarte incantat de cat de realist redata este aceasta floare si se minuna de
cadoul inspirat pe care Maria l-a primit...

(de fapt el
era gen “ce-i tampenia asta? cine-a mai vazut floare cu 6 petale? Ce porcarie!”
– dar noi am interpretat spusele lui asa cum am scris mai sus).

Am gasit
langa o fosta constructie si ultimii ghiocei din aceasta primavara si se pare
ca racoarea a facut-o pe Maria sa apeleze la varianta Rambo a buff-ului...

Si am gasit
si tortul perfect pentru lumanarile Mariei, un tort delicios... pentru berze.
Cam greu de infipt lumanarile in acest tort, era prea... gelatinos. N-am mai
stat sa aprindem lumanarile, se intelege. Sau parca am stat dar chibritele erau
umede si n-am reusit. Iar cu amnarul nici nu am incercat :)) trebuia sa
aprindem primusul si apoi lumanarile de la primus... Dar La multi ani! Pune-ti
o dorinta si gusta din tort! (sau mai bine nu!) (pentru cine nu stie, alea sunt
oua de broasca).

Ajungem
insa si intr-o zona unde drumul se bifurca. O varianta urmeaza o culme spre
stanga-față, alta coboara usor spre dreapta-față. Stiam ca mai sunt
culmi secundare care coboara inapoi spre valea Slanicului, asa ca ne mentinem
spre stanga.

Mai avem parte si de cate-o raza de soare, dar ajungem iar
intr-un punct unde suntem pusi nitel in incurcatura. Drumul incepe si coboara
destul de mult, usor spre stanga (est). Directia e buna, dar aveam impresia ca
e prea devreme, ca ar fi trebuit sa mai mergem pe culme – mai ales ca undeva
mai in dreapta, printre copaci, zarim o culme oarecum paralela cu a noastra –
care e mai lunga si parca mai inalta decat a noastra. Poate ar fi trebuit
pe-acolo? De fapt nu stiam, dar in centru se vedea zona localitatii Mînzălești,
unde trebuia sa ajungem si noi in cele din urma. Ceea ce insemna ca Meledicul
era mai spre stanga, mai aproape de noi.

Problema era ca nu stiam exact unde se afla zona Meledic,
dar si daca am fi coborat spre est mai devreme, tot am fi iesit in vreun sat
pierdut pe dealuri, si de-acolo puteam merge spre sud pana ajungeam unde voiam.
Fara sa stim am vazut de fapt printre copaci chiar si zona cu lacul – acesta
fiind foarte aproape de stalpii aceia inalti pe care ii vedeam in vale.

Incepem sa coboram, incercand sa ne mentinem cat de cat pe
culmea ce se vedea pe stanga. Si reusim. Dupa o coborare un pic mai abrupta
reintram intr-un drumulet mai clar, care merge pe o margine abrupta – un pic in
urcare. Ne bucura insa lumina calda pe care soarele ne-o trimite, chiar daca
mie imi parea rau ca apusul ne va prinde in padure.

Ajungem intr-un punct de unde drumul incepe sa coboare
foarte abrupt spre stanga. Ne e clar ca asta ne-a fost plimbarea pe culme si ca
de-acum vom iesi, prematur – credeam noi, la sate.

Urmam santurile de pamant de pe mijlocul drumului si coboram
cu grija sa nu alunecam. Calculam ca am putea sa mai mergem macar o ora, sa
ajungem intr-o poiana pe care o vazusem de sus. Insa avem parte de o bucurie pe
care nu o asteptam. Eu eram primul, deci am fost primul care sa am surpriza
incredibil de placuta de a iesi brusc din padure intr-o poienita suspendata pe
un varf de deal, cu satele la picioare si crestele de dealuri luminate de soare
de jur imprejur...

Un loc absolut fantastic. Ceilalti doi erau nitel mai in
urma si, desi erau pregatiti sufleteste pentru inca o ora de mers, le-am
strigat bucuros: copii, am terminat traseul pe ziua de azi! :D

Era locul perfect de pus cortul! Dar mai frumos de-atat nu
puteam gasi loc de cort! Era ideal! Mai putin faptul ca era cam in panta, dar
cui ii mai pasa de asta?

Si astfel, dupa circa 7 ore si jumatate de cand am plecat
din Vadu Oii, ne-am oprit. Zona Meledic era chiar sub noi undeva, desi nu stiam
unde exact se afla lacul. Ne amintim desigur si de nenea care radea de noi ca
nu vom putea face traseul intr-o singura zi. Iata ca am putut. Daca mai mergeam
o ora, ajungeam si la lac. Dar am preferat sa ne bucuram de ultimele raze de
soare din acest loc... trezitor de epitete.

i-am facut si Mariei o suta de poze, cu buff-ul asezat pe
cap in toate felurile si lumanarile in maini sau prin iarba...


Ca sa gatim si sa mancam ne-am retras putin mai la marginea
padurii, sa fie mai adapost de vant dar si sa nu lasam miros de mancare pe
cort. Suntem totusi intr-o zona salbatica, nu stim ce ursuleti misuna noaptea
pe aceste poteci.
Pungile cu mancare le-am agatat apoi intr-un... cred ca era
un gherghin. Ne-am chinuit putin, ca avea tepi. Nu doar murele au tepi!
Cortul a fost nitel in panta, dar ne-am descurcat si am
dormit destul de bine toata noaptea - cu
tot cu alunecarile de rigoare. La Multi Ani Maria! Noapte buna!

...
Vineri, 20 aprilie
2012.
...
Un alt mare avantaj al locului de cort si motiv important
pentru mine pentru care am ramas acolo, era acela ca oferea privelisti fix spre
est. Adica spre rasarit. Ceea ce inseamna ca am avut parte de o trezire
magistrala din partea soarelui si a norilor ce s-au colorat sub primele raze.


Asta se intampla pana in ora 6. Apoi intre ora 6 si 6 jumate ...


Super frumos si drumul ce serpuia printre poieni...

Culorile par mai mult de toamna din cauza luminii – e drept
ca primavara nu-si trimisese inca decat vreo 3-4 soli de pace, dar mai pe vale.
N-are rost sa mai descriu si eu ce se vede, pot doar sa spun
ca Maria a binevoit doar sa scoata capul pe usa cortului 5 minute, dupa care
s-a culcat la loc. Na! Te-am dat de gol!

Bine, si eu am mai intrat o ora la loc in cort, dupa ce
lumina a inceput sa se mai calmeze si culorile au inceput sa se combine intre
ele pana au ajuns sa faca pace – ridicand steagul de lumina alba deasupra
vailor.

Tare frumos acest loc – pacat ca nu era spatiu drept sa pui
mai multe corturi acolo.

Strangem bagajul si pe la ora 9 si jumatate continuam
traseul pe drumuletul abrupt de pamant.

Macar acum stiam destul de clar pe unde trebuie sa mergem.
Am ales sa nu coboram direct in valea de sub noi ci sa ocolim valea prin
capatul din dreapta ei (spre vest), ca sa iesim pe drumuletul pe care-l vedeam
pe malul de vizavi, pe sub o padure de conifere.
Am ajuns destul de repede acolo si am intrat astfel pe un
drumulet mai serios, unde gasim chiar si niste marcaje turistice – dar nu stim
ce-i cu ele pe-acolo.
Mergem acum lin pe deasupra satelor, prin poiana – iar
soarele ne face sa uitam complet ca in urma cu doua zile mergeam numai prin
udatura pe la schiturile rupestre. E atat de diferita atmosfera cand ai parte
de o raza de soare... In spate sus se vede si poiana unde am dormit...

Apar si copaci infloriti pe margini, cateva livezi...

Oite care au trecut deja la colectia primavara-vara...

Chiar in fata vedem un drum care urca in serpentine – acela
e drumul ce ajunge la lac, pe-acolo vom merge si noi.

Iar in dreapta se vede valea pe unde sunt si muntii de sare,
pe unde vom cobori si noi spre soseaua principala.

Dupa nici o ora de la locul de cort, ajungem la o
intersectie de drumuri. Ca sa ajungem la lac trebuie sa urcam drept in fata,
dupa care pentru a ajunge pe valea Slanicului in Mînzălești, trebuie sa ne intoarcem
in intersectie si sa mergem spre sud (stanga cum vii de la lac).

Intersectia asta i-a placut Mariei super mult, i se parea ca
e o atmosfera draguta acolo, o combinatie de “țară” cu
primavara. Noua ni s-ar fi parut o intersectie normala, dar acum ea a capatat
importanta pentru ca Mariei i-a placut.
Incepem sa
urcam si vedem in urma departe si poienita unde am pus noi cortul...

Lacul e pe
stanga drumului, dar inainte sa coboram la lac facem un pic dreapta pentru a
vedea statuile de lemn dintr-o poiana. Stiam ca in zona exista o tabara de
sculptura (sau a existat?), asa ca admiram si noi lucrarile ce inconjoara
poiana.

Ba mai
mult, pentru ca gasim un bustean inca nesculptat, Stefan se apuca sa-i faca
Mariei un portret. Dupa ore si ore de munca, a rezultat o replica fidela a
Mariei, care exprima foarte bine veselia, tineretea si dragalasenia ei!

Eu sunt
bucuros ca desi nu-l purta, Stefan i-a sculptat pe cap si Buff-ul de la mine.
Apoi am
ajuns si la lac. Cea mai frumoasa imagine a lacului am luat-o peste gard, chiar
de la drum.

Apoi am
intrat in zona de camping, unde e o poiana mare, sunt cateva casute ce pot fi
inchiriate foarte ieftin, bancute cu masuta si vreo doua chioscuri cu de toate.

Profitam si
noi sa luam niste suc sau inghetata, mai ales ca afara s-a incalzit, si facem o
pauza mai lunga in aceasta zona.

Un cires urias si inflorit ne cheama sub el...

Iar spre
nord-vest vedem si culmile de pe care am venit noi...

Am intrebat
si de pesterile in sare, dar am inteles ca cea mai mare nu se viziteaza, fiind
surpata intrarea sau asa ceva – sau exista riscul de surpare, nu mai stiu.
Oricum, in zona sunt mai multe pesteri si ulterior am aflat ca mai era un lac,
pe care nu l-am mai vazut.
Am uitat sa
spun insa care este particularitatea acestui lac de pe platoul de sare Meledic.
Este un lac cu apa... dulce! Pe un platou de sare! Acesta este un fenomen
foarte rar in lume, asa ca e interesant de stiut.
Ne
intoarcem apoi odihniti la intersectia preferata a Mariei, de unde facem stanga
pe drum pentru a ajunge in soseaua de pe valea Slanicului.

Pe partea
stanga a acestui drum admiram si muntii de sare – care sunt chiar impresionanti
prin dimensiuni si abrupturi.

Eu am prins
intreg muntele de sare de la Slanic Prahova, cand eram mic – acum el a ramas o
ruina. Acel munte parca era mai deosebit, avea aspect de vulcan, cu un lac in
interior. Muntii de aici sunt mai mult niste maluri surpate – dar arata foarte
interesant si sunt chiar de dimensiuni considerabile.

Ajungem in
cele din urma in drumul principal de pe vale. De la lac pana aici am facut
vreo 40 de minute, deci la urcare s-ar
face o ora si ceva – in caz ca lasi masina jos la intersectie. Drumul e oricum
foarte bun si pana la lac. In weekend cred ca e plin de lume acolo.
De aici
mergem pe marginea soselei spre Lopatari. Credeam ca vom avea ceva de mers pe
sosea, dar din fericire exista un traseu marcat care merge spre Lacul Mociaru
si care face stanga destul de repede. Valea Slanicului (de Buzau) e destul de
larga aici, localitatea Lopatari – si satele aferente – sunt imprastiate pe
aceste culmi pline de copaci infloriti. In spate de tot, spre dreapta imaginii,
se vede chiar varful Ivanetu – unde vrem sa ajungem si noi in aceasta zi. Lacul
Mociaru e undeva pe culmea din stanga, dincolo de antenele din varful dealului.

Am mers pe
langa sosea vreo 20 de minute de la intersectia spre Meledic pana am ajuns la
un podet suspendat ce trece raul Slanic.

Legat de
Slanic, n-am verificat, dar acest cuvant sigur trebuie sa aiba legatura cu
sarea – e ciudat ca si in Slanic Prahova exista sare in subsol, dar si pe raul
Slanic – din jud Buzau se intampla acelasi lucru.
Oricum, sa
nu faceti aceeasi confuzie ca Maria, care credea ca raul Slanic de aici e
acelasi cu cel din Slanic Prahova – care de fapt este un fel de garla micuta
unde ne mai scaldam noi cand eram mici. Ea credea ca face vreo curba mai mare
undeva si ajunge de la Slanic pana aici. Sau invers.

Informatiile
localnicilor au fost foarte utile, toata lumea stie de traseul spre lacul
Mociaru. De fapt sunt mai multe variante, se ajunge pe un drum de tara si cu
masina acolo – dar noi alegem traseul marcat (banda albastra)– pe care incepem
sa urcam abrupt dupa ce luam apa de la o fantana din sat.

Drumul care
se continua dupa ce traversezi podetul merge tot inainte – marcajul face insa
dreapta pe un drum mai abrupt. Se poate ajunge in varf si daca mergi inainte,
ar fi poate un pic mai lin, dar din cate am inteles, este mai ocolitor si mai
incalcit un pic.
Marcajul
Banda Albastra l-am vazut si pe la Meledic, dar aici el chiar devine util
uneori. Nu stiam exact pana unde merge, dar acum stim ca el ajunge chiar pe
varful Ivanetu, mergand exact pe unde voiam si noi. Din pacate, nu este foarte
des si uneori e cam sters, dar bun sa-ti confirme din cand in cand ca esti pe
drumul cel bun. Oricum, mai utile sunt informatiile localnicilor – culmea
aceasta de deal e destul de usor de parcurs, dar uneori mai sunt intersectii
care te pot deruta.
Nu urcam
mult si ajungem la un punct de belvedere aflat deasupra vaii. Super frumoasa
privelistea de-aici, chiar daca norii par sa devina tot mai amenintatori. Aici
avem o vedere spre est, spre muntii de sare, care sunt undeva in centrul
imaginii pe culmea aceea mai mica si impadurita.

Continuam
pe drumuletul de tara pe langa poieni sau prin padure, pana ajungem la o troita
mai mare de lemn. De-aici drumul coboara drept inainte, dar noi trebuie sa
facem stanga pe niste potecute mai mici, prin poiana. Avem ca reper varful
dealului, n-ai cum sa gresesti. Trebuie sa iesim la antenele de pe varf.

Daca tot
ne-am ridicat deasupra vaii destul de mult, cu zoom putem vedea mai bine si
malurile de sare din zona Mînzălești.

La circa o
ora si 20 de minute de cand am traversat podetul balanganit ajungem in varful
dealului.

Aici incepe
ploaia, asa ca punem pe noi pelerinele colorate si nu stam prea mult pe loc.
Doar cat sa facem o poza spre inapoi, cu stalpii cei inalti in cadru.

Traversam o
poiana destul de mare si intram intr-o padurice plina de mesteceni. Drumul
ocoleste pe dreapta un varfulet si bine face, pentru ca imediat depasim padurea
si iesim intr-o poiana si mai mare, de unde vedem deja un colt din lacul
Mociaru.

Mai sunt
oameni pe-aici, chiar si vreo 2 masini – nu vreau sa ma gandesc ce-i aici in
weekend. Coboram la marginea lacului, unde gasim o masa mare cu banci de lemn,
asa ca ne oprim sa gatim si sa ne bucuram de lac.

De efect
mestecenii de pe mal, dar si norii negri de deasupra.

Am stat cam
o ora, dupa care am plecat mai departe, ocolind lacul pe drumuletul de pe
partea stanga. Lacul e mult mai mare decat cel de la Meledic, dar il ocolim
destul de rapid si iesim in partea opusa, de unde il privim iarasi de sus –
minunandu-ne de cat e de salbatic si mare si ascuns este acest lac. Noi venisem
de dincolo de varfuletul ascutit din stanga.

De-aici
intram pe un drumulet de tara care ne duce spre satul Plaiu Nucului – aflat
chiar pe culme.

Prin sat
mai sunt vreo 2 intersectii, dar in principiu urmam culmea spre vest. Ar fi
prins bine niste adidasi pe-aici, am mers destul de mult pe acest drum. Ne plac
insa casutele colorate si cu aspect... de pe vremuri.

Satul e
asezat foarte frumos pe culmea dealului, ca si altele din aceasta zona. Avem
privelisti dragute spre nord, unde incepem sa intuim culmile pe care am mers cu
o zi in urma...

Varful
Ivanetu se mai zareste uneori printre copaci si ne dam seama ca ne apropiem tot
mai mult de el. Deja puteam sa spunem ca avem toate sansele sa terminam traseul
in aceasta zi, adica sa ajungem la masina pe seara.
Dupa o ora
de la lac iesim din Plaiu Nucului si continuam pe acelasi drum inspre vest.
Drumul coboara spre Gura Teghii, trecand chiar pe sub varful Ivanetu. E drumul
pe care am fi vrut sa urcam cu masina, dar n-am reusit.

De la
iesirea din sat pe margini apar poieni verzi si intinse, aflate la inaltime,
iar pe culmile din jur se vad o multime de casute in toate partile.

Ca sa urcam
la varful Ivanet noi am luat-o un pic mai abrupt, mai de-a dreptul – dar ne-am
bagat nitel prin niste boscheti – si asta nu era neaparat necesar. Din drumul
principal, asta de culme, se desprinde la un moment dat spre dreapta un
drumulet – ar trebui sa existe si marcaj pe-acolo, tot banda albastra. Noi nu
ne-am dat seama daca acel drumulet e bun, dar era. Urca mai intai un mic
delusor, apoi mergea pe culme pana sub varful principal.
Noi am mers
insa pe drum tot inainte si cand drumul traversa un prim valcel, am facut
dreapta – pe o imitatie de drum care se pierdea rapid in padurea de pini. Am
urcat la nimereala drept in sus, trecand mai intai de un gard de lemn cu poarta
si am iesit in cele din urma intr-o poiana unde am regasit marcajul.

Aici gasim
si pietre de mari dimensiuni si ne amuzam ca arata de parca ar fi fost
sculptate de oameni. Cu atentie, marcajele sunt vizibile – dar urcusul spre
varf se poate intui. E o poiana lunguta si abrupta ce trebuie urcata pana la
marginea culmii – dupa care se face stanga pe culme si se iese la varf. In urma
vedem si Plaiu Nucului si putem intui traseul de acolo pana aici la varf.

De la drum
pana pe varf am facut vreo 45 de minute, cu rucsacii grei in spate care deja ne
cam deranjau. Pe varf nu ne asteptam sa avem si privelisti, dar ele exista –
sunt multi copaci doborati cred de fulgere. Varful are un aspect salbatic si un
pic... bombardat.


Din pacate
nu se vede spre nord, acolo unde prapastia e acoperita de padure. S-ar fi vazut
si Penteleul spre nord-vest, dar nu ne plangem. Macar vedem spre est sau
sud-est, zona de unde am venit.

Facem si
poza de grup pe varful de 1191m, unul din cele mai inalte varfuri ale sub
carpatilor.

Stam si
aici nitel, ca se pare ca mai avem timp. De-acum avem teoretic de coborat spre
nord cumva, apoi de urmat culmea Ivanetului pana ajungem inapoi la troita de
lemn unde iesisem in creasta in prima zi.
Coborarea
de la varf nu o prea putem face direct spre nord, asa ca o luam un pic mai “lin”
spre sud-vest, pe unde sunt si marcaje. Si marcajul care vine din Varlaam era
pe-aici, dar nu stiu el pe unde merge si oricum mi s-a parut la fel de sters si
rar ca si celalalt. Oricum, e de ajuns sa mergi spre vest printre trunchiurile
cazute si dai intr-un drumulet.

Drumuletul
merge lin spre nord, pe la baza padurii si iese intr-o poiana – unde se uneste
cu un alt drum ce vine dinspre dreapta – tot din Plaiul Nucului (un drumulet ce
ocolea varful pe dreapta). De fapt nu mai stiu exact daca aici se unea cu acel
drum, sau in poiana urmatoare. E posibil aici sa fi fost doar el, care mergea
spre stanga.
Aici a
urmat o zona un pic confuza. Noi am urmat mai intai drumuletul de culme spre
stanga, dar pentru ca ni se parea ca merge prea pe jos, l-am parasit spre
dreapta urcand printr-o poiana cu braduti ca sa iesim in culme.

Am iesit
astfel intr-o sa de pe culme, unde am gasit un alt drum mai important, o cruce
alba de ciment si o poiana scaldata de soare. Aici de fapt cred ca venea drumul
din dreapta de care ziceam.

Am
inspectat bucurosi poiana, unde am gasit si ramasitele unei stane. Ne-a placut
insa imaginea Penteleului de dincolo de poiana...

Noi nu
ne-am dat seama atunci, dar din poiana trebuia sa ne intoarcem in drum si sa-l
urmam in coborare spre stanga (nord-vest). Am crezut insa ca poteca de culme
care ne interesa se continua de la acest varfulet unde se afla poiana, asa ca
am pornit spre nord, prin padure.
Poteca
devine rapid foarte inghesuita, se vede ca nu merge nimeni pe-aici niciodata,
dar pare sa fie o poteca. Asa ca mai avansam putin, cu rucsacii mari si
crengile biciuindu-ne.

Dintr-un
mic punct mai deschis reusesc sa privesc in jur, spre nord si spre vest, si-mi
dau seama ca nu suntem pe culmea care trebuie. Asa ca n-avem ce face, dar
trebuie sa ne intoarcem in poiana. Si da-i si urca inapoi tot ce-am coborat...
Ce sa-i faci, asa e prin muntii astia micuti si salbatici. Mie-mi place de ei
tare mult!
Din poiana
am reintrat in drum si-l urmam lejer prin padurea de mesteceni cu aspec inca
tomnatic.

Iesim
intr-o zona mai deschisa, cu noroi si cu o troita. In spate ramane varful
Ivanet, in centru, si cel cu poiana – in stanga.

De-aici se
vede clar drumul de culme care trebuie urmat – dar si spre dreapta se desprinde
un drum serios, care duce spre Plostina. Nu ne intereseaza.
Ne bucuram
ca avem soare si incercam sa evitam noroiul cum putem, mergand pe drum, cand
prin padure cand prin poienite. Am stat uneori in dubiu daca mergem bine,
pentru ca mai existau drumuri secundare. Sau uneori drumul mergea pe curba de
nivel, ocolind cate un varfulet – si nu eram siguri daca va iesi dincolo de
varf tot pe creasta. Dar iesea. E chiar dragut drumul asta, merge facut cu
bicicleta cand nu sunt noroaie. De fapt cred ca o varianta buna pentru
bicicleta e sa urci din Gura Teghii pe drumul de masina apoi sa intri pe
aceasta culme, pe care o poti urma cat vrei spre nord – si poti apoi sa cobori
ori in Vadu Oii si inapoi spre Gura Teghii, ori spre dreapta spre Plostina si
Lopatari.
Dincolo de
padure vedem spre est culmile pe care am mers si noi cu o zi inainte... tare
ciudat aspectul asta tomnatic al padurii – probabil schimbarea spre verde se
face brusc si din pacate noi am ajuns aici inainte de schimbare.

Ajungem la
un varfulet mai golas, ce pare sa fi fost defrisat candva.

Aici gasim
si o casuta si locul e atat de dragut cu soarele acela cald incat propun sa mai
ramanem o noapte pe-aici pe undeva. Nu prea mai aveam apa, dar am fi gasit noi
ceva prin zona, ne descurcam. Maria insa nu prea vrea, asa ca mai mergem.

Gasim si
alte casute, gospodarii – unele cu cateva animale inchise in grajd – semn ca
gospodariile sunt folosite si nu abandonate. Mult noroi pe-aici, greu sa te
strecori fara sa te murdaresti.

Ar fi fost
dragut sa mai ramanem o noapte, chiar daca peisajele spre departari sunt
obturate de copaci in unele parti. Soarele se pregateste sa apuna si ne ofera
acea lumina placuta...

Pentru ca
am hotarat sa mergem mai departe e cazul sa ne grabim – ca sa avem timp si sa
coboram la masina cat de cat pe lumina. Inainte de a iesi la troita pe care o
stiam, vedem pe stanga valea pe unde ar trebui sa coboram.

Mai gasim
si alte gospodarii aici pe culme, foarte frumos plasate – si pustii – cel putin
in aceasta seara. In spatele lor troneaza impunator varful Ivanetu, de la care
venim si noi.

Ajungem la
troita pe la ora 19.40, unde inchidem cercul – dupa circa 10 ore de cand am
plecat de la locul de cort si circa 7 ore de cand am traversat raul Slanic pe
podet. Cu pauze cu tot, de luat aminte ca la Meledic am stat mai mult de-o ora,
la Mociaru o ora... Oricum, a fost un traseu foarte lung.

Si ne mai
ramane acum sa coboram cat mai cu viteza spre stanga pe valea Razboiului spre
Vadu Oii – sa nu ne prinda intunericul prin noroaie. Am facut din culme pana la
masina circa o ora, unde am ajuns cu ultima raza de lumina – ajutata si ea de
frontala.
Ce sa mai,
a fost o zi incredibil de lunga, de plina! Plina de o multime de elemente – cu
rasarit spectaculos, cu lacuri, munti de sare, Maria, copaci infloriti, sate
frumoase, un varf salbatic, noroi... si gandul ca in aceste doua zile, am facut
un traseu super interesant, pe care nu stiu cata lume l-a mai parcurs inainte
in aceasta formula.

Acest
circuit chiar merita facut, poate intr-o perioada un pic mai colorata – gen
vara sau toamna. Dar acum ca l-am facut, pot spune ca ar fi mult mai usor de
parcurs daca ajungi cu masina in Lopatari (asa voiam si noi initial). O lasi
undeva acolo si incepi sa urci spre Mociaru traversand pe podet. Ajungi in
prima zi la troita de pe culmea Ivanetului si poti chiar sa cobori un pic pana
la primele (ultimele) case din Plostina – sa pui cortul in vreo poiana cu
privelisti (pe culme nu prea ai privelisti decat in unele parti). Apoi a doua
zi sa cobori in Terca, sa urci la focul viu, sa traversezi dealul pana la
Meledic si inapoi la masina. Cu orientarea trebuie avut insa grija, mai ales in
zona focul viu – si culmea spre Meledic.
Eu sunt
bucuros ca am reusit in sfarsit sa ajung si-n Ivanet, ca de fiecare data cand
am fost in muntii Buzaului ziceam ca vreau sa ajung si aici, si nu reuseam.
Acest masiv putin inalt ofera altfel de atractii, iar varful e si el destul de
spectaculos.
Dar spectaculoase
sunt imprejurimile, cu satele acelea, culmile nesfarsite si vaile... o zona
minunata care deja ma face sa ma gandesc mai serios la ceva ce pana acum nu
m-am gandit deloc: care e judetul meu preferat?
Dupa toate
excursiile facute in muntii Buzaului stiam cat de frumosi sunt acesti munti,
cat de salbatici – dar dupa aceasta excursie de 3 zile, mai pe la “poalele”
muntilor, imi dau seama ca judetul Buzau nu are doar muntii inalti cu care sa
se mandreasca, dar si aceste culmi mai joase si super pitoresti.
Asa ca daca
ar fi sa fac un top... Buzaul ar avea mari sanse de castig – e un judet... cu
de toate! Dar nu fac un top. Imi place insa ca in fiecare judet si-n fiecare
munte gasesti zone super frumoase. Si-mi mai place ca daca le unesti si ignori
limita de judet, toate aceste zone frumoase alcatuiesc ceva mai mare si mult
mai frumos. Alcatuiesc o tara pe care ar trebui sa o cunoastem mai bine, pentru
ca ea nu se rezuma la valea Prahovei si la litoral! Alcatuiesc o România pe
care poate am iubi-o mai mult, daca am cunoaste-o si in acest fel.
...
Si-aceasta
a fost excursia noastra facuta de ziua Mariei, care, fiind la 5 zile dupa ziua
mea, are norocul de a fi o zi un pic mai verde. De aceea si-n viitor probabil
vom prefera sa facem o astfel de excursie de ziua ei si nu de a mea (care
oricum pentru mine n-are nicio importanta – ca doar n-am eu vreun merit ca e
ziua mea). Sau poate la anul vom uni cele doua zile intr-o singura excursie
lunga. Sa plecam pe 13-14 aprilie si sa ne intoarcem pe 19-20. Of, nu puteam sa
ne nastem si noi in mai?
...
Ioan Stoenică, mai 2012.
Albumul cu mai multe imagini e aici:
https://picasaweb.google.com/107524476304789170667/MasivulIvanetMuntiiBuzauluiDeZiuaMariei?authuser=0&feat=directlink&gsessionid=6Qm8XHg9pNqEThMLh_4Clw#
Iar jurnalul primei zile, descrierea excursiei de la asezarile rupestre din Alunis, aici:
http://www.carpati.org/jurnal/printre_legendele_si_misterele_din_muntii_buzaului._asezarile_rupestre_de_la_alunis/2692/
...
Sper sa fie cuiva utile aceste jurnale in planificarea unei eventuale excursii in acele zone.
ps.doamna de pe pod rupea bilete?
Marți, 22 mai 2012 - 15:13