Catre Portita, in cautarea vremii bune (Muntii Bucegi)

                                                                                               Motto: Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista

   Mi se facuse dor de munte. Si cum pe unii oameni dorul nu-i copleseste, ci-i impinge la actiune, iata-ma inscriindu-ma prima data la o tura propusa pe Carpati.org. M-am autoevaluat daca corespund tuturor cerintelor si mi-am zis ca daca ma mai autoevaluez mult, stau acasa si ma uit la poze... . Voi, cei care cititi acest jurnal, sa nu sariti peste autoevaluarea obiectiva a echipamentului si a starii de sanatate, decat dupa ce impliniti cinzeci de ani de mers pe munte! Veti vedea si de ce.

   Tura propusa de Mugurel a avut un asa mare succes la public, incat dupa mai putin de douazecisipatru de ore de la postare, echipa era deja formata, de doua ori mai mare decit s-a impus initial.

 

   Si iata-ne, cam pe la opt fara un sfert la Silva, unde, dupa o mica ajustare de echipament mergem spre parcarea hotelului. In parcare ne asteptau si cealalta jumatate a echipei, gata de drum. Singurul care nu a venit era Mihai de la Brasov, care i-a comunicat acest fapt lui Mugurel printr-un SMS. Imi pare rau, Mihai ca nu ne-am cunoscut, poate mai la vara, in Piatra...

   Vremea arata mai bine decat in prognoza. Era soare si senin, doar cativa nori, destul de fragmentati erau alergati de vantul care, pe sus cred ca batea foarte tare. Aerul inviorator al diminetii era atat de transparent incat se vedeau multe din amanuntele traseului care era programat sa-l parcurgem. Valea Spumoasa, cu aleile ei ierboase care urca spre Braul Portitei, parea aproape verticala.

          In poza, echipa, risipita pe drumul spre Valcelul Inspumat

   Am pornit in pas hotarat spre refugiul Salvamont de sub cascadele Valcelului Inspumat. Pas poate prea hotarat pentru mine, care, incercand sa intru in ritmul celorlalti am consumat din start prea multa energie. Am ajuns la refugiu, unde Mugurel a dat fiecarui participant cate o harta a zonei insotita de legenda abrevierilor folosite.

 

          

     Si inca o poza, in acelasi loc, singura in care apar si eu

Ne-am pus castile, ne-am ajustat echipamentul si am plecat in sus, spre frumoasele cascade.

     Urcarea pe stavilarul de la baza cascadelor se face pe stanga, ajutati de un cablu pe care se urca pompiereste, sprijinindu-ti picioarele pe peretele ud si mazgos. Pentru ca nu mi-a placut niciodata sa urc pompiereste, am preferat sa fac un ocol pe dreapta stavilarului, unde se poate urca pe o rampa de inclinatie mica fara neplaceri... . Dar am pierdut timp, si cred ca Mugurel a simtit pentru prima data pericolul ca eu as putea sa-i dau peste cap timpii pe care-i programase pentru fiecare etapa a traseului. Si pentru ca era programata si o „vizita” la Saritoarea lui Maghieru, pe care eu o mai vazusem*, mi-a propus ca sa-i astept la ramificatie.

*Saritoarea lui Maghieru am vazut-o prima data in 1985, cand, fiind la Busteni in concediu cu familia, i-am adus (sotia, baiatul de 6 ani si fata de 4 ani) la cascadele Valcelului Inspumat. Imi ardeau palmele sa ma catar macar putin, mi-am cerut voie de la familie jumatate de ora si am pornit in sus. Am tinut stanga pe langa perete, si am ajuns in cateva minute. Saritoarea lui Maghieru, capcana mortala a atator drumeti imprudenti, este un loc sinistru. O platforma aproape orizontala presarate cu cateva pietre, evident proaspat cazute, inconjurata pe jumatatea din stanga de pante abrupte de iarba, iar in dreapta peretele spalat al saritorii. Ma aflam ca pe fundul unui put secat si daca nu stiam pe unde am venit, cred ca ma apuca claustrofobia... . Am facut cale-ntoarsa, zicandu-mi ca nu prea am motive nici sa zabovesc, nici sa mai revin. Nu stiam atunci ca voi reveni, nu ca sa o vad, ci doar in trecere... .

     Saritoarea lui Maghieru

 

      Crucea lui Maghieru

   Nici ei nu au zabovit la baza saritorii si iata-ne abordand pantele abrupte de deasupra cascadelor, urcand pieptis printre copacii razletiti si stancile umede, ocolind suvoaiele de apa care mai jos formeaza cascadele. La un moment dat, colegii imi semnaleaza ca sunt pe cale sa-mi pierd betele de tura. A trebuit sa ma opresc, intr-un loc deosebit de incomod si sa le prind din nou pe rucsac. Am ajuns la prima trecere spre Valea Spumoasa. Aici aspectul vaii se schimba, vegetatia abundenta, predominant brusturi, acoperea in intregime scocul destul de inclinat al vaii. Mergeam printr-o masa verde pana desupra genunchilor si nu vedeam pe ce calcam. N-ar fi fost bai, dar inclinatia era destul de mare si solul era format din pietre instabile care ne dezechilibrau la fiecare pas. Cand am ajuns la a doua trecere spre Valea Spumoasa, deja eram obosit si aveam tendinta sa raman in urma. Aici am inceput sa ma gandesc serios la situatia mea. Cel de Sus mi-a oferit sansa de a veni la munte cu o echipa faina, iar eu sunt pe punctul de a compromite desfasurarea turei asa cum a fost programata. Mi-a oferit, dar in acelasi timp asteapta sa ma port responsabil.

 

    Valea , verde cat cuprinde...

   Echipa s-a pornit din nou. De aceasta data, am ramas in urma rau de tot. In zece minute au disparut din raza mea vizuala, ascunsi de vegetatia abundenta si de micile ondulatii ale vaii. Am ramas singur, dar urcam continuu in ritmul meu. Cand estiman ca mai este de urcat cam un sfert de ceas pana in Poiana Tarlelor, le vad castile dupa un brad doborat, vreo douazeci de metri mai sus. Se odihneau si ei... . Ii fac semn lui Mugurel, rugandu-l sa coboare pana la mine. Mi-era teama ca vor pleca din nou si nu le voi putea comunica hotararea mea (planul B).

   Ajunge Mugurel la mine si da sa-mi ia rucsacul. Zic: Stai Mugurel, sa-ti spun cum facem. Eu urc pana in Poiana Tarlelor, imi iau o portie buna de odihna si cobor apoi spre Poiana Kalinderu. Voi, trebuie sa mergeti asa cum ati programat, locurile sunt atat de frumoase si vremea atat de buna ca e pacat sa nu profitati. Eu am mai fost pe unde urmeaza voi sa mergeti si de cateva ori pe drumul pe care mi l-am propus, care e scurt, sigur si ne vedem deseara la Silva.

   Dupa ce s-a asigurat ca stiu ce fac, Mugurel a acceptat varianta propusa de mine si au plecat.Era 10:42 dupa ceasul telefonului. Apreciez ca in douazeci de minute ajung in Poiana Tarlelor, stau putin la soare, si-mi dau drumul la vale prin taietura de padure cu panta repede cu care debuteaza drumul spre Kalinderu.

      Cum arata Valcelului Inspumat  vazut din Poiana Tarlelor

   In poiana...

   Ajuns in Poiana Tarlelor, ma asez comod intr-un loc la soare si ferit de vantul care nu mai contenea, si dau niste telefoane. Din pacate, un nor negru obtureaza soarele si vantul se zburleste de vuia padurea. Mi-am aruncat rucsacul in spinare si am plecat la vale. Am facut cateva serpentine pe poteca abia vizibila sub iarba abundenta, cand aud pe casca rapaitul ascutit al mazarichii. M-am adapostit sub un brad mare si am asteptat sa treaca. Si a trecut, dupa cinci minute s-a oprit ca prin farmec, dar mi-a stricat hodina din poiana... . Am luat-o resemnat la vale, trecand peste brazi falnici doborati de vant, pierzandu-ma in padurea frematanda. Dupa un timp, cand ma asteptam deja sa ajung la capatul de sus al partiei, imi dau seama ca locurile nu prea arata asa cum le stiam... . Padurea, intunecoasa si evident neumblata era din ce in ce mai greu de strabatut. Copaci doborati de furtuna, tot felul de putregaiuri si gropi acoperite cu frunze m-au facut sa cobor cu mare atentie si sa incerc sa corectez devierea spre nord care banuiam ca m-a departat de poteca. Vantul continua sa bata cu putere, copacii se incovoiau scartaind sinistru, nu era pas sa nu-mi trosneasca sub talpi vreo creanga uscata. Dupa un timp, panta s-a mai indulcit si am inceput sa ma astept sa intalnesc in curand drumul vaii seci. Nu a mai durat mult, si iata-ma pe poteca larga si comoda care ma scoate intai la linia telefericului si apoi aproape de baza partiei Kalinderu. Mi-am gasit pentru odihna si masa un loc mai ferit de vant pe langa drumul care traverseaza partia inainte de portiunea finala.

    Aveam la timp... ce sa fac cu el? Mugurel mi-a spus ca atunci cand ajung la Portita, ma suna. Probabil ca inca n-au ajuns... . Mananc ceva, dar n-am stare si o iau la vale spre oras.

Cum arata strada in anii '80, cu bolovanul urias la umbra bradului. Drumetii veseli sunt: la dreapta Daniela, la stanga Cezarica si intre  ei, eu.    Scuze pentru calitatea pozei!

 

 

   Strada pe care coboram de la telescaun arata acum altfel. Asfalt, vile noi, ici-colo cate o casa care-mi aminteste de alte vremuri. Ajung pe strada 1 Mai, trec prin fata casei unde am dormit inainte de atatea ture... . Copiii gazdei or fi crescut si acum trebuie ca au si ei copii mari... dar or fi avand unde lucra, ca fabrica de hartie au ras-o de pe fata pamantului... Dar n-au pus altceva in loc. Cobor pe strada Valea Alba si vad pe stanga baraca, acum renovata, cu numele premonitoriu Vraja Muntilor, de la fereastra careia am vazut prima data, in 1960, imaginea coplesitoare a abruptului Caraimanului. Coup de foudre...

     Trec pe langa statuia Caporalului Musat.    Ma uit impresionat, chiar pios la ea.    Pagina de istorie pe care noi am invatat-o altfel sau deloc.    „Grenade, mai dati grenade, baieti!” Striga eroul nostru...     Doar ca le arunca spre... Caraiman!   De, la vremea aceea teoretic dusmanii natiei erau la Vest.  Imi vine in minte ca, istoria noastra din ultimii optzeci de ani ar fi trebuit sa intoarca statuia.   Acum, Caporalul arunca grenada... contra vantului.   De-ale istoriei...

   Ma apropii de intersectia cu strada unde era Fabrica de Hartie.    Cu cateva case in amonte, caut in zadar cu privirea pravalia lui Bairamovici Nezbudin, unde gaseai tot felul de delicatese specific turcesti : rahat, braga, nuga, baclavale, sarailii, inghetate la cornet cu vanilie si fistic...      Chiar a trecut vremea lor?      Am pus ceva in loc?

   Urc pe strada Industriilor. Nici nu stiu daca se mai numeste asa, deoarece n-ar avea sens... Ma gandesc ce-o fi fost in sufletul a mii de bustenari cand au vazut ca se darama fabrica in care au lucrat ei si antecesorii lor de cand se stiu ca locuitori ai urbei sau imprejurimilor... Cateva amanunte despre istoria acestei fabrici a fratilor Schiel se pot citi in cartea lui Mihai Haret din 1910.Trec repede pe langa ceea ce a fost un loc unde se facea ceva si acum e doar ruine si las pe stanga un podet care trece paraul Vaii Jepilor si conduce spre un drum care urca prin padure, in Poiana Palanca. Acum in poiana, tantosa, Manastirea Caraiman isi asteapta enoriasii la slujba. Rasuna padurea de cantece bisericesti care se revarsa prea generos din megafoanele popilor... Pe vremuri, cantecele pasarelelor din padure erau intrerupte doar pentru scurt timp de locomotive electrice atee care tractau vagonetii cu busteni de la statia finala a funicularului la fabrica. Acum, cu zarva asta evlavioasa, pasarelele si-au luat talpasita spre alte paduri, poate si spre alti oameni care apreciaza mai mult cantatul lor decat cantatul pe nas...

    Dar ce-o fi cu Mugurel cu echipa lui, ca s-a facut trei si nu m-a sunat!? Dau telefon si ma linistesc: Suntem in Seaua Vantului si coboram pe Grohotisul Inflorit, n-am avut semnal la Portita... Mai am de facut ture, sa treaca timpul. Urc si cobor strada asta de la primul podet pana la bifurcarea marcajelor. Am suficienta energie, as fi facut si eu tura in intregime, daca am fi avut la dispozitie doua ore in plus...

   Trec pe langa parcul Schiel, frumos amenajat ca teren de joaca pentru copii. Langa parc opreste un autocar din care coboara o masa compacta de oameni, preponderent femei de la varsta a doua in sus si care se insira pe drumul prin padure catre manastire. Pentru unele este chiar o mica Golgota dealul de cateva zeci de metri care le desparte de iertarea pacatelor. Ma uitam la acest fenomen si ma gandeam cum credinta a devenit o marfa*.   Nu s-a gasit vreun popa hatru care sa construiasca un lacas sfant mai sus, pe la Poiana Tarlelor, pentru ca urcusul pana acolo sa fie prilej si mijloc de verificare a tariei credintei... . (Doamne fereste!)

   *Dupa cateva zile, citesc pe blogul lui Mircea Ordean ganduri asemanatoare, foarte bine sintetizate, despre cum unii, cred foarte multi, pe la noi si aiurea, trateaza contractual relatia cu Dumnezeu. Lipsa de educatie, dar si biserica are o mare vina in proliferarea acestui fenomen. Nu am nimic cu biserica sau cu popii, dar de prea multe ori, in loc sa faca educatie si acte caritabile, se interpun ca niste precupeti in relatia oamenilor cu Cel de Sus.   Nu mai zic de megalomanie...

   Ma suna Mugurel pe la ora cinci fara zece ca au ajuns la poiana Kalinderu. Imi fac socoteala ca cel mult peste o ora vor fi la Silva, asa ca pornesc din nou sa fac „ture”. Urc, se termina asfaltul si undeva pe dreapta, un copilas blondut ma abordeaza, uitandu-se in ochii mei: „Nenea, imi dai si mie un banut?” „Dar ce faci tu cu banutul?” „Imi iau rechizite, ca la toamna merg la scoala”. Ii dau un leu si plec mai departe. Dupa cativa pasi, ma trezesc cu el urcand in pas cu mine. „Acum ce mai vrei?” „Am venit sa discutam!” „Mai, sa fie, dar despre ce vrei sa discutam?” „Despre ce vrei tu!” „Bine, spune-mi ce rechizite vrei sa-ti cumperi”. „Pai cateva caiete, un creion” „Si ai strans azi ceva bani?” Scoate din buzunar cativa lei mototoliti, ii netezeste si-mi raspunde: „Trei lei” „Ai rezolvat-o cu caietele, iti mai trebuie creioanele” „Ba nu, ca un caiet gros e zece lei si un creion doua sute” „ In clasa intaia iti trebuie caiete subtiri, de cateva pagini, si ce creion costa doua sute de lei, ca n-o fi de aur” Cam descumpanit, incearca sa schimbe vorba: „Astepti pe cineva sa coboare?” „Da” raspund eu sec. „ Un grup de sase persoane, nu-i asa? I-am vazut azi dimineata trecand in sus” „Dimineata pe la ce ora?” Il vad iar descumpanit, mi-e clar ca nu stie ceasul, dar raspunde: „ Cam pe cand incepe sa se miste lumea...” . Intre timp, ajungem la locul unde el trebuie sa o ia la stanga pe o ulita prafuita. „Nenea, ai grija, nu mai merge singur in sus, ca te mananca ursu'!” „Bine, bine, la revedere”. Ce sa-i mai spun micutului si istetului meu interlocutor, ca toti ursii au sunat adunarea in padurile din preajma vaii Cerbului pentru o sedinta de ulcere si inghitit in sec à la fumée du rôti... .

Pe la sase fara un sfert ne-am „reintregit”,  echipa venind vesela si tonica (avem dovada filmul), la locul de intalnire. A fost dorinta unanima sa sarbatorim, fiecare cu ce-i place in pahar.

   Pentru mine a fost o tura frumoasa. Am avut ocazia sa cunosc oameni de munte, sa ne bucuram, cat am fost impreuna, de frumusetea naturii salbatice. Apoi, cand am ales sa raman sigur, m-am bucurat de unul din rarele momente din viata cand pot fi doar cu mine, izolat de lume, doar eu cu gandurile mele.

   Nu sunt un solitar si nici nu-i incurajez pe solitari. Dar turele lor au un farmec aparte, pe care numai ei il stiu si pe care nu-l vor putea descrie niciodata in toata amploarea lui. Criticilor solitarilor nu le pot spune decat: Ignoti nulla cupido, sau mai pe romaneste, nu poti sa-ti doresti ceea ce nu cunosti...

   Multumesc lui Mugurel ca mi-a oferit acest prilej, pe care eu l-am fructificat cum am putut mai bine, sper ca si ceilalti colegi de echipa sa se fi simtit bine si sa aiba ce povesti... in jurnalul lor.

   Mi-a placut totul. Dar cel mai mult mi-a placut ca am putut iesi din carapacea mea de orasean, deschizandu-mi ochii si sufletul pentru lucruri pe langa care, altfel, as fi trecut indiferent. Sper ca si voua, sa va fi placut acest altfel de jurnal.

Vineri, 8 iulie 2011 - 17:32 
Afisari: 3,089 


dan_marza