Catarare in zona Vidraru (I) – VENIN (cealalta muchie a varfului Albina), 15 februarie 2020 (Muntii Fagarasului)

          După prima urcare a Muchiei Albina îmi tot făcea cu ochiul cealaltă muchie ce pornește din vârf, cea din stânga, cum privești din Transfăgărășan. Pare mai lungă și mai neprimitoare, având în partea de jos o porțiune urâtă, cam de vreo 100 de metri, ce pare verticală și fără posibilități de urcare.

          Spre sfârșit de ianuarie, când am intrat din nou în Muchia Albina cu Gabriel M, am tot studiat terenul. Pe apropiere, de pe malul Argeșului, am ochit în muchie un țanc pe care, fiind iarnă, trona cam singurul copac verde – un pin contorsionat. Îi zic lui Gabi, căruia îi împărtășisem deja ideea de a cățăra și această muchie, că dacă reușim să ajungem pe acel țanc cu pin, am rezolvat muchia. Atunci noi ne-am continuat drumul pe partea inferioară a vâlcelului dintre muchii, iar unde acesta se închide cu un prag înalt, umed și negru (de unde traseul de Albina merge în dreapta), am ochit o muchie laterală care urcă spre țancul nostru și ne-am zis că pe acolo ar trebui să ne facem intrarea, dacă va fi să urcăm muchia.

          Acasă dă-i căutări pe net, mai întreabă în stânga, în dreapta, dar nimic, nici un răspuns cu privire la un traseu pe această muchie. Așa că începem să visăm. Poate reușim să facem noi o linie pe acolo, poate suntem primii care îl urcăm. Asta dacă vom reuși să îl urcăm.

          Gândurile curg, întâlnirile la bere ne dau apă la moară. Gata, la vară ne băgăm. O să fie cald, ziua e lungă, e ce trebuie. Și până atunci avem și timp suficient să ne pregătim, adică să dăm un nume adecvat traseului, că doar nu putem merge fără să știm pe unde, nu-i așa? Eu opinez că dacă vârful este Albina, atunci traseul trebuie să aibă numele a ceva din stup! Toată lumea e de acord, că na, la a nu știu câta bere .... ne înțelegem bine.

          Săptămânile au trecut, iar după o tură pe Vânturiș, unde ne-am jucat cu câteva căscăduțe de gheață, nu ălea mari, am zis că pentru weekendul următor vreau ceva la stâncă, nu mai am chef de zăpadă (și așa puțină anul acesta), nu mai am chef de frig și de mixt. Părerile sunt împărțite de data asta, așa că Alex și cu Cos se bagă prin Bucegi, iar eu și cu Gabi (gabrielm) plecăm din nou spre Vidraru.

          Nu știm ce urcăm, o să ne hotărâm la fața locului, așa că plecăm blindați de echipament – pitoane, frienduri, nuci, tot tacâmul! Ne oprim la Jgheabul de la Cetatea Poenari, dar e ud și probabil alunecos ca dracu. Plecăm mai departe, ne gândim la traseele Armatei. Mno, sunt în umbră, nu am chef să urc suflând în pumni, ca să mă încălzesc! Și, unde credeți că bate acum soarele călduț și primăvăratic? Pe Albina și muchiile ei, bine-înțeles!

          Alegerea e simplă. Coborâm în albia Argeșului și mergem în amonte pe lângă acesta, pe un fost drum tehnic folosit la construcția barajului Vidraru, până în dreptul vâlcelului dintre muchii (punct de reper – pe malul opus, în dreapta vâlcelului se vede forma dreptunghiulară a unei intrări într-o galerie abandonată).

Foto nr. 1: Traseul de azi, muchia din stânga imaginii, sau cealaltă muchie a vf. Albina.

Foto nr. 2: Detaliu cu partea superioară a muchiei, sălbatică, dar mai ușoară decât partea de început.

          Trecem apa peste bârna improvizată din 2 trunchiuri subțiri de copac. Unul îl găsisem deja acolo, pus probabil de vreo altă echipă ce a intrat în Albina, pe al doilea l-am pus noi la sfârșitul lui ianuarie. Continuăm spre stânga prin haosul de crengi și spini până în dreptul vâlcelului dintre muchii, pe care urcăm apoi vreo 50-100 de metri printre doborâturi și un strat de frunze ce acum ajunge în unele locuri până la brâu. În zona unde vâlcelul se bifurcă mai urcăm câțiva metri spre pragul negru și umed de care aminteam mai sus și prindem un hățaș abia vizibil, pe la baza stâncilor.

Foto nr. 3: Gabi în traversare pentru a ajunge în muchie și implicit la intrarea în traseu.

          Urmăm hățașul spre stânga, apoi urcăm puțin printr-o zonă alunecoasă cu pământ și iarbă și ieșim la o treaptă aproximativ orizontală a muchiei, la niște fagi zdraveni.

          Aici ne echipăm și evaluăm posibilitățile de înaintare. Îmi schițez în gând traseul: urcare drept în sus câțiva metri, apoi traversare spre stânga pe un prag (brâniță de piatră), pe sub o stâncă surplombantă, din nou în sus pe un horn, apoi stânga printr-un diedru și apoi ce o mai fi, că terenul nu mă lasă să mai văd. Pare simplu.

          Asigurăm la un fag și plec încrezător. Ajung ușor la pragul ce merge spre stânga, dar stânca se dovedește a fi foarte alunecoasă, plină de pământ și frunze, pe care bocancii nu au nici un fel de aderență. Cum nu găsesc nici o posibilitate să pun vreo mobilă, bat un piton la intrarea pe prag, pentru că am câțiva metri sub mine fără nici o asigurare intermediară și mai urmează să fac și o traversare expusă. Continui pe prag, mai asigur la o clepsidră firavă, mai mult de moral, apoi urmează depășirea unui bolovan care te scoate în afară. Prize de mână ar fi câteva, dar pe picioare nu mă pot baza – alunecă pe pământul negru și frunzele care s-au strâns pe prag. Mai bat un piton, depășesc pasajul și ajung la horn. Vertical, cu stâncă udă și pământ sfărâmicios. Urc cam un metru, dar nu îmi place sentimentul de nesiguranță pe care mi-l dă. Nu îmi vine, însă, nici să mă întorc! Cum nu stau într-o poziție foarte bună, mai bag un piton zdravăn și mă autoasigur. Acum am timp să stau să evaluez situația!

          Pot să trec pasajul, îmi zic. Dacă chiar trebuie, improvizez o scăriță din cordelină și tot ajung deasupra. Dar deja am epuizat 50% din pitoanele avute la noi și nu am facut mai mult de 25 de metri din regrupare. Nici nu aș vrea să le scoată Gabi când urcă după mine, pentru că la cum mi se arată traseul sigur vom avea nevoie și de o a doua încercare, la care nu aș vrea să mai pierd timpul cu baterea lor încă o dată.

          Decid să mă retrag. Echipez pitonul pentru o coborâre dirijată, recuperez buclele și iată-mă de unde am plecat! Zicem că revenim când o să fim mai bine motivați. Până atunci ne rămâne, nu-i așa, să cățărăm Muchia Albina, pe care o cunoaștem bine deja.

          Nu-mi vine însă să renunț. Mă uit și la Gabi și citesc în ochii lui ceva de genul ”iar mă aleargă ăsta pe Albina”, așa că zic să mă uit puțin și spre dreapta, poate găsesc o linie care să se preteze. Și așa a început traseul .....

          LC 1: Din regrupare urc ușor dreapta un obstacol de 2-3 metri de stâncă cu pământ, unde mă ajut de pioletul tehnic, apoi ajung la un copăcel unde asigur.

Foto nr. 4: Pasaj la începutul LC 1.

          Plec mai departe, ascendent dreapta, pe o brâniță subțire, apoi urc până ajung după vreo 10 m la baza unui perete. Pun un friend măricel într-o gaură și mă angajez în traversare spre stânga, încălecând un bolovan ca o muchie mică. Dincolo de el cobor într-un scoc slab profilat și ies pe partea cealaltă pe la o piatră tăiată.

          Continui ușor ascendent stânga, până sub o zonă destul de verticală, fisurată, dar presărată cu smocuri de iarbă și mici tufe. Montez un friend într-o fisură și încep să cațăr porțiunea verticală, drept în sus. Când pasajul capătă aspectul unei fețe înclinate, cotesc ușor stânga, țintind o formațiune de piatră îngustă și înaltă, ce iese din linia plină de boscheți a muchiei și se pierde apoi, vreo 10 m mai sus, într-o zonă mai puțin înclinată a terenului.

          Ajung sub formațiunea de piatră și pun un friend într-o fisură. Drept în sus mă așteaptă un diedru cu muchii înguste și cam fără prize, care brăzdează formațiunea de piatră pe toată lungimea ei. Nu îmi place aderența bocancilor, așa că aleg varianta mai ușoară, dar mai dureroasă: pe dreapta stâncii, pe teren abrupt și alunecos, printre tufe dese și înțepătoare.

          După vreo 10-15 m fața înclinată se închide, așa că traversez dreapta pe teren instabil, pun o asigurare la un copăcel firav și ies în dreapta pe stâncă solidă. Coarda face aici un zig-zag, așa că buclele de sub diedru și de la copăcel e bine să fie lungi spre foarte lungi.

          Deasupra mea se ridică amenințător un horn înalt și destul de vertical. Intru în el vreo 5 metri, dar Gabi mă anunță că rămân fără coardă. Bat un piton (argintiu) într-o fisură, mai pun un friend mic și regrupez.

Foto nr. 5-6: Hornul pe care se continuă în cea de-a doua lungime și prima regrupare, în horn, la un piton și un friend.

          Lungimea are cam 55 de metri. Pitonul a rămas în regrupare. Această lungime este a doua cea mai dificilă din tot parcursul și apreciez că este mai dificilă decât toate pasajele tehnice întâlnite în Muchia Albina, care e cotată 2 A.

          LC 2: Continui pe hornul în care am regrupat. După vreo 5-6 m devine vertical, așa că pun un friend pe o fisură de pe partea dreaptă. Urc încă vreo 10 m, mai pun un friend și când fisura din horn se îngustează, ies spre stânga, unde pare mai accesibil, pentru a evita o burtă ușor surplombată care blochează înaintarea.

Foto nr. 7: Pe horn.

Foto nr. 8: Zona de ieșire în stânga din horn, pe teren expus, dar totuși mai primitor decât ce m-ar aștepta drept în sus.

          Urc paralel cu hornul câțiva metri, mai pun un friend la o fisură. Cațăr o muchiuță, pun încă un friend, apoi traversez dreapta printr-o zonă cu stâncă spartă, foarte abruptă. Asigur de moral la un copăcel și nici eu nu știu cum, ținându-mă de smocuri și tufe uscate, ajung la stâncă bună și apoi ies într-un fel de strungă ce își face loc între creastă și o muchiuță ce vine din lateral dreapta, probabil cea pe care o identificasem noi ca variantă de acces data trecută când am intrat în Albina . Atenție, că și aici coarda face un zig-zag și se trage mai greu.

Foto nr. 9: Zona de urcare și traversare către strungă.

          Asigur la un colț de piatră și îmi iau un răgaz de 1 minut ca să îmi revin după efort. În fața mea e un țanc înalt, în vârful căruia tronează pinul contorsionat pe care îl luasem ca reper încă de jos.

Foto nr. 10: Asigurare la colț de stâncă înainte de pasajul cheie al traseului.

          Abordez țancul pe fața din dreapta, cu aspect de perete aproape vertical. Urc câțiva metri pe trepte sparte de piatră, apoi prind un prag îngust ce urcă oblic dreapta. Continui pe prag și undeva pe la jumătatea peretelui bat un piton (verde, de data asta), care după ce că nu e prea mare, nici nu intră tot. Îl verific și pare fix. Pun o buclă în el și continui cățărarea. Mai sus, când pragul începe să se piardă în perete, pun un friend în capătul de sus al unei fisuri, situată pe partea stângă.

Foto nr. 11: Pasajul vertical, fotografiat de către Gabi.

          Peste vreo jumate de metru, pragul se termină. Peretele este destul de zgârcit cu prizele, așa că mă văd nevoit să mă autoasigur la friend și să încerc să bat un piton. Adică pitonul, că e ultimul. Mă chinui câteva minute bune, nu găsesc nici o poziție bună în care să stau, dar nici o fisură de încredere. Mă salt cum pot pe niște prize destul de alunecoase de picior și identific în capătul pragului, deasupra, o zonă plată, cam cât 2 palme de lată. Curăț frunzele și pământul și identific, mai mult pe pipăite, un loc unde să pot bate pitonul. Lovesc cu sete. Pitonul intră complet. Cum pitonul nu este vizibil de dedesubt, iar o carabinieră băgată direct în el s-ar lovi de stâncă sau ar face pârghie în cazul unei căderi, trec prin el o bucată de cordelină albastră. Mă hotărăsc să lăsăm cordelina în piton, ca să fie mai ușor de reperat pentru cine mai vine pe aici.

          Pun o buclă în cordelină și mă odihnesc. Mă mai despart de vârful țancului doar vreo 2-3 metri, dar pasajul este foarte expus și prizele cam lipsesc. Mai am la dispoziție doar un set de nuci și aș putea recupera și friendul, dar oricum nu văd nici o posibilitate să le amplasez.

          Tot încerc diferite abordări, însă nu îmi ies pașii. Îmi lipsesc câțiva centimetri buni până la prima priză sigură pentru mâna dreaptă. Așa că pun o carabă în piton și trec prin ea 2 bucle de cordelină de lungimi diferite, pe care intenționez să le folosesc drept scărițe. Mă ridic în prima, prind o priză bună cu mâna stângă, cu dreapta mă țin de capătul pragului, apoi bag piciorul stâng în cealaltă, găsesc priză și pentru mâna dreaptă și depășesc pasajul. Răsuflu ușurat. Ultimii 2 metri nu mai pun probleme și regrupez la un fag, în vârful țancului.

Foto nr. 12: Finalul peretelui.

Foto nr. 13: Pasajul cheie al traseului, văzut de sus.

          Lungimea are cam 35-40 de metri și este cea mai dificilă. Am perceput această lungime ca fiind mai dificilă decât ce am întâlnit în Custura Ciobanului sau în Creasta Generalului, trasee cotate 3B.

          De aici traseul își schimbă înfățișarea, luând aspectul unei muchii cu țancuri, ceea ce ne face să credem că dificultatea tehnică se va diminua.

          Din regrupare se merge preț de vreo 150 de metri fără coardă, terenul fiind ușor. Inițial se ocolește un țanc de piatră, apoi se trece direct peste un al doilea și se ocolește încă un țanc prevăzut cu o fereastră drăguță.

Foto nr. 14: Fereastră în muchie.

          După pasajul cu fereastră se prinde în stânga un scoc prăfuit și se urcă într-o șa din muchie, de unde începe următoarea lungime de coardă. Ne legăm iar, asigurăm la un fag măricel și pornesc la drum.

          LC 3: Începe cu un prag vertical de stâncă, de vreo 8-10 m, care are prize mai bune pe partea dreaptă. Pragul are și un pasaj mai expus, care trebuie trecut cu atenție.

Foto nr. 15-16: Imagini din pasajul de intrare în LC 3.

          Deasupra asigur la niște tulpini gemene, subțiri, de fag și continui deplasarea pe muchie, până la un țanc ascuțit, pe care îl ocolesc pe dreapta.

          Printr-o zonă cu stâncă spartă ies din nou în creastă, pe care o urmez cu unele mici abateri pe partea stângă, până la baza unui țanc ce îmi opune un pasaj destul de vertical. Pun un friend într-o fisură, trec pasajul și continui pe muchie cât mă lasă coarda. După vreo 55 de metri regrupez la un colț de stâncă.

Foto nr. 17: Până să îl filez pe Gabi pe această lungime, îmi fac timp pentru o privire înapoi.

          LC 4: Începe cu un pasaj stâncos – un țanc. Deasupra lui asigur la un colț de piatră, cu un anou mare. Continui pe creastă. Traseul e din când în când expus, dar nu e greu. Mai depășesc un țanc, de pe care trebuie să fac o coborâre de câțiva metri, apoi creasta continuă aproape orizontal și ajunge la o lamă de stâncă îngustă și cu aspect tăios, lungă de vreo 5-6 m. Porțiunea trebuie trecută cu atenție, muchia neavând mai mult de 5-10 cm lățime, iar stânga-dreapta nu ai decât hău. Eu am încălecat lama, folosind nervurile stâncii drept prize de picior și rugându-mă să nu alunec, că altfel exista riscul să cânt toată viața cu tonalități de soprană! Am trecut cu bine! Gabi nu a vrut să riște, așa că a mers pe partea dreaptă, la aderență, ținându-se cu mâinile de muchie.

          Imediat după lama am regrupat la un copac. Lungimea asta are cam 50-55 m.

Foto nr. 18: Pe parcursul LC 4.

Foto nr. 19-20: Porțiunea de creastă cu aspect de lamă și în regruparea de după LC 4.

          LC 3 și LC 4 sunt comparabile ca dificultate cu pasajele tehnice din muchia vecină, Albina.

          LC 5: Începe, cum ar putea altfel, cu un țanc. Din regrupare se coboară spre stânga vreo jumate de metru, pentru a evita o spălătură, apoi se urcă pe prize bune de stâncă.

Foto nr. 21: Pasajul de debut al LC 5.

          După pasaj se continuă pe muchie. Un nou țanc, îngust și ascuțit, se abordează pe partea stângă, pe un fel de brâniță.

          Se trece mai sus o porțiune de înclinație mică, cu copaci, ținând tot partea stângă a muchiei. Se mai trec câteva țancuri mici cu pasaje verticale, dar scurte și ușoare și se regrupează după cca. 55 m la un copac. Am pus doar două asigurări, la un copăcel și la un colț de stâncă. Grad estimat: I-II.

Foto nr. 22-23: Imagini luate de pe undeva pe parcursul LC 5, către finalul acesteia. Deja suntem la o altitudine mai mare decât lacul Vidraru și este senin, se vede până la piscurile înzăpezite ale crestei principale – Lespezi și Cornu Călțunului.

          LC 6: Începe cu o cățărare pe o porțiune mai dubioasă, cu stâncă și copaci, pe care am abordat-o pe stânga, apoi urmează o înșiruire de vreo 3 țancuri ușoare, care nu pun probleme. Ultimul dintre acestea se abordează mai lejer pe partea stângă. E o lungime ușoară, de vreo 55 m, unde nu am pus decât 1-2 asigurări intermediare. Nu depășește dificultățile gradului I.

Foto nr. 24: Cred că ăsta e pasajul de debut al LC 6.

          LC 7: Începe ușor, ținând muchia de înclinație medie, presărată cu copaci și iarbă, până la un țanc mic de piatră. Acesta se abordează pe fața dinspre vâlcelul dintre cele 2 muchii (dreapta în sensul de urcare), pe o față scurtă, brăzdată de o fisură. Un bolovan încastrat ajută la depășirea pasajului. Deasupra stâncii asigur la un fag și continui urcarea încă vreo 15 m, până se termină coarda. Regrupez la un pâlc de fagi. Lungimea are cam 58-60 m și nu depășește dificultățile gradului I. Am pus doar o asigurare, la un fag. De menționat că pasajul de stâncă (țancul) se poate ocoli pe dreapta.

Foto nr. 25-30: Pe parcursul LC 6 – LC 7. Pasajele sunt ușorare, dar priveliștea face toți banii!

          LC 8: Debutează cu țanc mic de vreo 4-5 m, care se cațără fără probleme, apoi urmează o porțiune ușoară de vreo 25 m de creastă lată și cu copaci, până în dreptul unui fag mare, căzut pe dreapta muchiei. De aici se urcă stânga pe un pasaj cu stâncă și se iese iar în muchie. Urmează o față de vreo 20 m cu perne de pământ și praguri mici de piatră, friabilă și acoperită cu bălării.

          Posibilitățile de asigurare sunt inexistente pe această față, așa că un piolet tehnic poate ajuta. Deasupra pasjului regrupez la un fag. Lungimea are cam 55 m și nu depășește dificultățile gradului I.

          Din regrupare urmează încă vreo 10-15 m de cățărare ușoară, fără să fie nevoie de coardă și se ajunge la o potecuță subțire, chiar sub vârf, unde ascensiunea ia sfârșit.

Foto nr. 31: Odată cu terminarea traseului, soarele își pierde și el interesul, nu ne mai urmărește și se îndreaptă spre apus, dincolo de o muchie.

          Ne felicităm pentru reușită și dăm înainte pe potecuță, pentru a găsi calea de retragere. Mergem de-a lungul unei muchii ce lasă pe partea dreptă niște pereți înalți, care coboară până în vâlcelul sălbatic dintre cele 2 muchii ale vârfului. Poteca se sucește către dreapta și ajungem la un fel de culoar, o zonă mai pietroasă și fără copaci. Continuăm pe acest culoar, apoi, într-o zonă mai accesibilă coborâm din copac în copac pe pantele abrupte din stânga, pe un vâlcel secundar, care în curând confluează cu vâlcelul de dincolo de Muchia Albina, pe care îl urmăm până la punctul de intare în traseu. Coborârea se face printr-o zonă plină de doborâturi și desișuri, dar nu durează mai mult de 20 de minute.

          Evaluare generală: Ca și muchia vecină ( Albina), are porțiuni cu stâncă friabilă și pasaje pline de copăcei și tufe cu spini, dar e un traseu de cățărare în teren de aventură, frumos și care oferă niște priveliști superbe.

          Grad de dificultate al traseului (overall): probabil 2B, deși are pasaje care depășesc această cotație.

          Echipament necesar: ham, cască, 2 carabiniere cu filet, zelb, dispozitiv de filat pentru fiecare participant, coardă de 60m, 5-6 frienduri mici și medii, 6-8 bucle echipate (de preferat mai lungi), 6-8 bucle de cordelină sau anouri. Vreo 2-3 pitoane și un ciocan nu strică.

          Timp: nouă ne-a luat cam 6-6 ½ ore pentru o echipă de 2, din care 15-20 min. accesul, 5 ½ h traseul propriu-zis şi 30 min. retragerea. Timpul scos de noi a inclus și baterea celor 3 pitoane, plus o coborâre de vreo 20m în rapel pe un vâlcel pentru recuperarea telefonului care mi-a căzut din buzunar și revenirea în creastă. Acum că traseul e cât de cât echipat, mă gândesc că vreo 4 – 4 ½ ore ar fi suficiente pentru cățărarea efectivă.

          Lungime: nouă ne-au ieșit 8 LC cu o coardă de 60 m, în condițiile în care am încercat să mergem cât mai întins și să facem mai puține regrupări. La aceste lungimi se mai adaugă 2 porțiuni de mers fără coardă (cca. 150 m între LC2 și LC3, respectiv 10-15m la final). Din cele 8 LC de cățărare efectivă, doar primele 2 sunt dificile, celelalte fiind mai ușoare, dar și acestea trebuie abordate cu atenție, pentru că au pasaje expuse și stânca e de multe ori friabilă.

          Asigurări: am bătut și lăsat în traseu 3 pitoane, toate în prima parte a traseului (cel de-al doilea piton nu e intrat de tot, trebuie verificat cu atenție). Se asigură preponderent la mobile, copaci şi colţuri de stâncă. În unele locuri am folosit la asigurări bucle lungi, pentru a diminua riscul frecării corzii.

          Regrupările se fac la colţuri de stâncă sau copaci, cu excepția regrupării de după LC 1, unde am lăsat un piton.

          PS 1: Sâmbătă seara, acasă, după traseu, stând în fața monitorului și încercând să aștern câteva rânduri, îmi simțeam palmele și încheieturile mâinilor amorțite și umflate de la zgârieturile provocate de stânca de multe ori tăioasă și de la înțepăturile provocate de tufele și arbuștii plini de spini. Era aceeași senzație pe care o ai în urma unei înțepături de albină. Așa că numele traseului a venit de la sine – Venin.

          Dacă totuși muchia are alt nume, sau traseul a mai fost facut înainte și botezat altfel (deși nu am găsit nici o informație sau indiciu în acest sens), îl redenumim fără probleme!

          PS 2: Normal ar fi fost să încep seria de jurnale ”Cățărare în zona Vidraru” cu Muchia Albina, pe care am urcat-o înainte de traseul descris aici, dar se pare că nu am găsit inspirația necesară, sau poate doar nu i-a venit rândul încă !

Sâmbătă, 22 februarie 2020 - 16:18 
Afisari: 1,515 


markbv