Calinet (file din poveste) (Muntii Piatra Craiului)

Padina lui Călineţ. 20 iulie 2013

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,

Agăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie,

Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ.

[Mihai Eminescu. Călin - file din poveste]

Nouă voinice şi voinici ne aliniem în parcarea din Plaiul Foii în faţa cailor-maşină pe care tocmai i-am descălecat, cu gând să urcăm în iatacul de calcar al Crăiesei munţilor, lăsându-i tribut prinosul nostru de calorii adunate de prin pieţe şi magazine.

Rândul din faţă: Zoli, Adriana, Alexandra, Andreea, Ştefan, Vali şi Radu. Rândul al doilea: Mihai şi Horia.

Ah! De când îmi doream să urc Padina lui Călineţ! De exact 25 de ani. Văzându-mă atât de încântat de nemarcatele pe care ne condusese Sorin cu câteva zile înainte, într-o expediţie de neuitat pe care am povestit-o într-un alt jurnal, un amic de-al nostru, Ciprian, exclamă: Aţi fost până la Scara de Fier şi nu v-a dus Sorin pe Padina lui Călineţ? Ai pierdut ce era mai interesant! Chiar aşa să fie? Chiar aşa!

Padina lui Călineţ este valea care străbate cea mai frumoasă zonă de abrupt a Pietrei Craiului, fiind în acelaşi timp şi coloana vertebrală din care se desprind cele mai renumite trasee alpine sau de interes turistic.

[Emilian Cristea. Piatra Craiului - Monografie]

Între văile de abrupt ale Pietrei Craiului, Padina lui Călineţ ocupă un loc aparte, analog Văii Gălbenelelor din Bucegi. Lipsită de o potecă şi de marcaj, Padina lui Călineţ ne oferă o mare varietate de forme de relief - vâlcele secundare, hornuri, creste, muchii, pereţi, brâne, ţancuri - prin care conduc un număr de peste 40 de trasee alpine, tot atât de variate şi pline de farmec.

[Walter Kargel. Drumuri spre culmi]

Mulţumită lui Ştefan, organizatorul turei, dorinţa-mi tocmai ce se înfăptuieşte. Pornim! Din parcarea cabanei mergem îndărăt pe şosea aproape un kilometru până dăm de albia Călineţului ce vine din dreapta, pe lângă care urcăm molcom pe un drum de căruţă printr-o pajişte lată.

Înaintăm pe această pajişte largă, Podul Călineţului, îndreptându-ne spre pădure, având ca ţintă, drept în faţă, Malul Galben, sub care trebuie să ajungem. Deasupra se etalează triada ce domină segmentul central al crestei nordice (1 Ţimbalul Mare, 2 Muchia dintre Ţimbale, 3 Ţimbalul Mic):

Albia se transformă într-o limbă din ce în ce mai groasă de grohotiş, laitmotivul văilor, vâlcelelor şi padinilor din Piatra Craiului.

Urmărind consecvent firul albiei, călăuziţi de grohotiş, ieşim după o oră de mers de la intrarea pe vale în poiana largă de la piciorul Malului Galben. Malul Galben nu este altceva decât marea ruptură de pantă pe care îşi dă drumul apa Călineţului atunci când vine din munte.

Poteca noastră urcă o pantă înclinată de iarbă, spre hornul din extrema stângă a Malului Galben. Hornul propriu-zis e un diedru nu foarte înclinat, dar foarte spălat. Cum privim spre horn, cu Malul Galben ridicat în dreapta, la stânga e un ţanc de calcar, gălbejit şi el. Iar la stânga ţancului se cască Hornul Nisipos, o altă variantă de urcare spre Refugiul Speranţelor. Urcăm panta înierbată până la baza hornului spălat, de unde ţâşneşte spre dreapta, pe stâncă, poteca de ocolire.

Destul de înclinată şi poteca de ocolire, care câştigă repede înălţime, dar prize sunt din belşug.

Curând dăm de primul lanţ. Nu este esenţial, mai mult pentru moral sau vreme rea. În 1988 am perceput altfel Malul Galben, mai dificil, probabil că între timp s-a schimbat linia potecii, adaptându-se la reconfigurările terenului cauzate de viituri şi stihii. Memoria a reţinut un cablu lung şi nesigur, atârnat peste un perete friabil, acum nici vorbă de aşa ceva.

Serpentinele strânse ne scot repede mult deasupra hornului spălat, unde prindem vâlcelul care debuşează prin el.

Urcăm prin vâlcelul împădurit până într-o mică şea, pe piciorul de munte dintre padinile lui Călineţ şi a lui Râie. Scurt popas de tras sufletul. Printr-o deschizătură în brazi se vede în depărtare peretele Padinei Popii. În stânga şeii e un mic promontoriu, deasupra vâlcelului prin care am urcat. Mă abat câteva zeci de metri până pe creştetul lui golaş, pentru a regăsi, mult mai apropiată şi mai mare, Muchia dintre Ţimbale, pe care am pierdut-o din vedere încă de pe Podul Călineţului, odată cu intrarea în pădure.

Promontoriul acesta, un mic punct de belvedere, îl ţineam bine minte pentru că am o poză de pe el, de acum 25 de ani. Nu prea reuşită faţă de suratele ei incluse în jurnalul alb-negru, dar dragă ca amintire a vremurilor când colindam fără griji munţii, zile la rând, rupţi totalmente de restul lumii:

Din şa urcăm pieptiş prin pădure spre pereţii masivului, trecând după zece minute prin faţa Adăpătorii Caprelor. Pentru a suplini absenţa din cadru a pozarului, Alexandra pune la bătaie mascota agăţată de breteaua rucsacului, micuţul mamut Mammut, cu colţii lui de pluş.

După alte vreo zece minute ieşim în poiana Refugiului Speranţelor. Cam pe la mijlocul acestui ultim scurt tronson se desprinde la dreapta poteca spre Scara de Fier.

La refugiu drumurile noastre se despart, Mihai şi Horia continuând pe Brâul Ciorânga. Ceilalţi şapte plecăm pe hăţaşul aproape orizontal ce leagă refugiul de Şaua Scării de Fier, unde va ajunge şi poteca mai umblată ce urcă de mai jos de refugiu. Hăţaşul e într-adevăr foarte puţin umblat, însă răzbim printre crengile molizilor şi jnepenilor, peste trunchiuri putrezite, până în şa. Această legătură o ştiam de atunci, cînd Sorin ne-a deviat câteva minute din traseul spre Brâul Ciorânga pentru a ne arăta Scara de Fier, care la vremea respectivă m-a impresionat foarte tare. Însă şi de data aceasta, perspectiva care mi se dezvăluie brusc, când ajung în şeuţa Scării de Fier, îmi pare copleşitoare. După câteva minute de mers printr-o pădure încâlcită şi umbroasă, treci printre doi colţişori de stâncă şi ieşi deodată în lumina orbitoare a soarelui, în faţa impresionantului regat de calcar, plin de ţancuri, brâne şi vâlcele, şi crestat adânc, tocmai dinspre creastă, de Padina lui Călineţ. O senzaţie asemănătoare celei trăite în copilărie când urmăream seara diafilmul cu Buratino, după o poveste de Tolstoi.

Se strecurară cu toţii [Buratino, bătrânul Carlo şi însoţitorii lor] şi dintr-o dată razele soarelui îi izbiră drept în ochi. Ele cădeau din tavan, printr-un ochi de geam rotund. Razele acestea, în care tremurau firicelele de praf, luminau o încăpere rotundă cu pereţi de marmură [calcar metamorfozat!]. În mijlocul ei se afla un teatru de păpuşi nespus de frumos, iar pe cortină strălucea, şerpuind, un fulger aurit [precum firul padinei]. De amândouă părţile cortinei se înălţau două turnuri [Ţimbalul Mare şi Muchia dintre Ţimbale?].

[Alexei Tolstoi. Cheiţa de aur]

Imaginaţi-vă copilul de 5 ani, privind un film de desene în care după o secvenţă banală apare brusc imaginea unui castel ca-n Disney, inundând cu turnuri semeţe şi în culori vii tot ecranul!

Primele două săritori ale padinii sunt cea cu portiţă, respectiv cu bolovani. Mult mai sus, încercuită în imagine, săritoarea a şasea. În dreapta ei, pe un ţanc ascuţit, un brad singuratic. În perspectivă tridimensională, ţancul cu brad se află mult mai aproape de noi decât acea săritoare. Deşi perspectiva este extraordinară, contralumina nu avantajează deloc camerele noastre foto. În ciuda faptului că toate, fie Canon, fie Sony, au capturat cu nesaţ peisajul, niciuna nu a obţinut aici nota de trecere.

Fiecare dintre noi, odată ajuns în şa, se extaziază la vederea traseului care ne aşteaptă. Câţiva metri mai la dreapta reperăm prima scoaba a Scării de Fier. O privire în jos la următoarele trei scoabe descoperă lanţul, al cărui celălalt capăt nu se vede de aici, ascuns fiind de colţii de stâncă de sub scară. Rând pe rând ne lăsăm în hăul din spate, faţa fiindu-ne, regulamentar, la stâncă.

Fără aceste scoabe şi fără lanţ ar trebui să ai foarte mult sânge rece să descaţeri neasigurat pragul stâncos pe care e montată scara. Să tot fie 20 de metri de la prima scoabă până la iarba aflată aproape la verticală dedesubt, şi încă cam atâţia pe iarba înclinată până în fundul văii!

Scara şi lanţul urmăresc un hornuleţ ce coboară oblic până la baza peretelui, hornuleţ mult mai prietenos decât hornul ce se lasă în jos pe lângă perete chiar din dreptul şeii. De la baza lui se desfac cele două variante de intrare în talvegul văii Călineţului: tot înainte, pe lângă perete, pentru a coborî Hornul de sub Scara de Fier, sau la dreapta pe panta înclinată de iarbă, pentru ocolirea lui.

Las rucsăcelul şi cobor în vale prin dreapta pentru a aborda hornul prin urcare: este foarte prietenos, dar cam strâmt. Andreea îl bifează apoi în coborâre, dar tot fără rucsac. Fiecare alege varianta de coborâre în vale după preferinţa de moment. Vali are inspiraţia să o aleagă pe cea cu floare de colţ:

În replică, Andreea culege pixel cu pixel multe alte flori frumoase de munte, de care valea este plină în acest anotimp, efort răsplătit la linia de sosire, linia crestei principale, cu premiul special al juriului local, adică endemic, Garofiţa Pietrei Craiului:

Din talvegul văii, putem examina pe îndelete cele două hornuri prin care am coborât. Pozele sunt redimensionate aproximativ la aceeaşi scară metrică, folosind ca reper siluetele colegilor noştri:

Hornul cu Scara de Fier. Hornul de sub Scara de Fier.

În timpul pauzei de prânz, Ştefan ne citeşte din monografia lui Cristea câteva pasaje cu descrierea văii: "Padina lui Călineţ (zona superioară), comoară de frumuseţi alpine ascunsă cu atâta străşnicie în cingătoarea de piatră a muntelui. Dantelăria stâncilor, modelată într-o rocă de o strălucire fantastică, ne pironeşte locului fără putinţa de a întrezări înaintarea."

Ne-a distrat cascada de epitete înşiruite de Cristea pe padina tipărită, pe de altă parte recunosc senzaţia de gură cască ce m-a cuprins la prima vedere a padinii, acel "stai şi te minunezi!". Iar acum mă îmbujorez puţin, pentru că şi eu, la rândul meu, mai scap uneori epitetele să zburde. Dar numai pentru a încerca să trimit cumva în inima cititorului senzaţia de bucurie copilărească cu care muntele mă cuprinde uneori.

Pentru că formaţia de dimineaţă s-a micşorat după abandonul lui Mihai şi-al lui Horia, refacem poza de grup în noua configuraţie. Poză cum se cuvine, la linia de start, în capătul de jos al traseului de astăzi:

Cu sandvişurile şi descrierea lui Cristea digerate, la unu fix se dă startul probei de 500 metri garduri. Gardurile sunt săritorile, cei 500 de metri sunt în altitudine, iar proba nu este de viteză, ci de relaxare vizuală şi încântare mentală.

Primul obstacol, dupâ câteva zeci de metri, săritoarea cu portiţă:

De fapt, săritoarea e în spatele portiţei şi se căţără în doi timpi şi trei mişcări, timpii şi mişcările potrivindu-şi-le fiecare după gust sau după lungimea braţelor:

Primii căţăraţi pe bolovanul mare din stânga portiţei le fac poze celor ce-şi aşteaptă rândul. Rândul meu fiind acum ultimul. După principiul stivei din programare, "primul la scară, ultimul la poartă". Este totuşi înăltuţ bolovanul, fără zoom eu încadrându-mă în peisaj aşa:

Aşa cum se vedea foarte bine de la Scara de Fier, după alte câteva zeci de metri urmează o săritoare cu bolovani mari îngrămădiţi unul peste altul:

Pe aceasta o căţărăm cu toţii prin dreapta, folosindu-ne de treptele numeroase pe care le oferă peretele de calcar. O privire înapoi ne oferă o imagine de ansamblu a hornurilor din zona Scării de Fier:

Intrăm într-o zonă ceva mai largă şi mai plană, care conform descrierilor padinii coincide cu confluenţa Vîlcelului Secundar al Călineţului, ce ar veni din stânga noastră. Deasupra pragurilor înjnepenite tronează Coarnele Caprei, cu conul alungit al Piticului lipit în dreapta ei:

Traseul nostru, linia văii urmărită în urcare, iese din această anticameră pardosită cu grohotiş, cotind uşor la dreapta pentru a se reînsncrie pe direcţia generală sud-est. Se conturează un canion şi reperăm următoarele două săritori:

Subsemnatul, tragând cu arma foto din toate poziţiile

A treia săritoare, un bolovan tolănit într-un uluc al văii, deasupra unui mic prag, ne obligă la ceva contorsiuni pentru a ne strecura, fie prin dreapta, fie prin stânga, printre pereţii văii şi bolovan. Avantajul este de partea slăbuţilor.

Ne apropiem de a patra săritoare, săritoarea mare. Numită Săritoarea cu Praştie pe harta lui Titi Gheorghiu, reprodusă de Dan Marza în articolul său despre Hornul lui Nicu. Aici dăm peste singurul petic serios de zăpadă, prea mic pentru a bara toată lăţimea talvegului.

Hmmm ... Săritoarea este urâtă. Un minicanion terminat într-un horn vertical, cu un bolovan încastrat deasupra, Praştia. Peretele din stânga fiind vertical, privirile cercetează stânca din dreapta, în care se ghicesc multe hornuleţe şi praguri prin care se poate avansa până pe un brâu ce urmăreşte valea pe deasupra minicanionului, de la vreo 20 de metri înălţime:

Toţi am avansat până aici grupaţi. Acum ne împrăştiem ad-hoc pe grupuri de lucru, pentru a inspecta variantele ochite, toate dovedindu-se în final câştigătoare. Eu am urcat pe primul horn din dreapta, horn la baza unui vâlcel prin care se poate urca spre Muchia dintre Ţimbale. Pasajul acesta, cu hornurile şi brâna de ocolire a săritorii mari, mi s-a părut punctul cel mai dificil al văii, după părerea mea, padina putând fi încadrată la rangul 1A. Cine coboară fără emoţii Scara de Fier, n-are de ce să găsească padina dificilă. Totuşi, şi Cristea, şi Kargel o categorisesc 1B, poate pentru că sunt înlănţuite multe săritori. Mie, padina mi-a părut mai puţin solicitantă decât Brâna Aeriană, iar aceasta din urmă e cotată de Kargel doar 1A. În fine, impresia este evident subiectivă.

Şedinţa de explorare pe grupuri se încheie la capătul brânei, brână ce ne reuneşte pe toţi în firul văii, lângă Praştia ce tronează pe Săritoarea mare. Pauză mică de reîmprospătare a forţelor şi de inspectare vizuală a etapei următoare. Alte două săritori în cadru:

A cincea, socotită de la Brâul de Mijloc:

Ştefan veghează din pragul ei ca nimeni să nu se rătăcească de turmă:

De pe pragul ei, arunc o privire la vale. Săritoarea mare e poziţionată cam la jumătatea Padinii lui Călineţ. Un reper demn de atenţie este un brad singuratic cocoţat pe un ţanc înalt fix deasupra văii, la nivelul acestei săritori, brad vizibil şi din pragul Scării de Fier. Am numit reperul pe pozele mele Şaua cu Brad. Săgeţile portocalii indică ocolirea săritorii mari, prin vâlcel şi peste brână.

Vine şi Alexandra din urmă:

De aici încolo valea îşi pierde aspectul de canion, lăsând mult mai mult spaţiu soarelui să lumineze calcarul. Urmărim un zigzag printre colţi şi bolovani, ce ne va conduce până la următoarea săritoare (să o numerotez a şasea).

Uau! Cât calcar! Calcarul este poate cea mai îndrăgită rocă a montaniarzilor. Oferă prize cu dărnicie, se înflăcărează la apusul soarelui, îşi schimbă des nuanţele coloristice în funcţie de oră şi vreme, se ascute în ţancuri şi creste impresionante sau se modelează în peşteri. Nu degeaba Piatra Craiului are cei mai mulţi fani! Calcar curat cât vezi cu ochii!

Tot câştigînd în altitudine am suit la nivelul marilor ţancuri desprinse din crestele Muchiei dintre Ţimbale şi Ţimbalului Mare, pe care valea, acum lărgită, ne lasă să le vedem şi să le fotografiem.

Dar ghinion! Acumulatorii sunt epuizaţi după atâtea săritori şi refuză să o urce (în cardul de memorie) pe a şasea. Pisici! Am neglijat ce era mai important, să încarc de cu seară setul de rezervă, pe care l-am lăsat astfel acasă. Nu este prima oară când mi se întâmplă, dar acum îmi jur că nu voi mai tolera astfel de abateri disciplinare. Mai târziu, Andreea îmi aude oful şi îmi împrumută aparatul ei. Reglajele sunt uşor diferite; nu prea nimeresc din prima setările dorite. Dincolo de a şasea săritoare ne răsfirăm iară. Unii continuăm firul văii:

Alţii, Vali şi Ştefan, care erau un pic înainte, sunt vrăjiţi de un grohotiş ce promitea a fi venit din creastă, dar în cele din urmă se trezesc pe flancul văii, urmând a continua pe acest flanc de-a coasta, în paralel cu noi:

Tot răul spre bine! Din poziţia lui înălţată, Vali are o perspectivă mai bună asupra Muchiei dintre Ţimbale:

Noi urmăm cu stricteţe firul văii. Ajungem într-un punct de unde se văd foarte bine Şaua Scării de Fier şi cele două hornuri de sub ea. În imagine am încercuit aceeaşi Săritoarea Mare, singura hachiţă a Călineţului.

Padina ne mai delectează cu o ultimă săritoare, un hornuleţ pe care îl păcălim lejer prin dreapta:

Că au fost şapte, cum le număr eu acum, e mai mult decât discutabil. Pe carneţelul de însemnări am trecut doar patru, portiţa (1), cea mare (4), bolovanul de după (5) şi acest ultim hornuleţ (7), iar unele dintre acestea doar pentru repere temporale. Pe celelalte le-am depăşit fără să mi se pară pe moment demne de vreo menţiune, chiar dacă le-am pozat. Descrierile Cristea şi Kargel sunt neclare şi contradictorii în privinţa săritorilor, ceea ce ne-a confuzat în identificarea muchiilor şi vâlcelelor coborâte din Ţimbalul Mare. Abia la întoarcerea acasă, jurnalele alpiniştilor care au urcat crestele Coarnele Caprei, Frumoasă sau Piticul m-au lămurit în poziţionarea unor repere ale văii.

După depăşirea ultimei săritori valea se îmblânzeşte mult, pantele se domolesc, se simte apropierea crestei.

În cele din urmă valea se deschide ca un evantai (folosesc limbajul lui Kargel, al cărui ghid m-a însoţit în drumeţie). Firul principal, adică limba cea mai groasă de grohotiş, coteşte spre dreapta.

Chiar sub Şaua Călineţului, o stâncă cu o mică fereastră:

La patru fără zece minute ultimul dintre noi, adică eu, cel rămas în urmă să se lupte cu reglajele nefamiliare, poposesc în creastă. Ca la carte. Ca în cartea lui Kargel, care pune trei ore din Brâul de Mijloc până sus în şa. Suntem din nou grupaţi, motiv de celebrare cu o poză oficială de grup. Pe care o reuşesc după ce m-am dat peste cap să găsesc setarea pentru timpul de întârziere al automatului.

Şi-am încălecat pe-o şa, Şaua Călineţului, şi v-am spus povestea mea, a Călineţului.

Urmează epilogul scurt, al continuării turei până la portiera maşinilor.

Până aici vremea a ţinut cu noi. Nici prea cald, nici prea soare. Ajunşi în creastă la patru, intrăm în intervalul orar cu probabilitate de ploaie pe site-urile de prognoză. 20%, pentru orele 16-18. Iar nori sunt destui prin jur. Nu de furtună, ceea ce ne-a liniştit, dar totuşi de ploaie. Plecăm spre Ascuţit, aruncând o ultimă privire, la despărţire, spre Padina lui Călineţ. Bye-bye, frumoasă padină!

Creasta o parcurgem prin pâlcuri de ceaţă. Retragerea - prin Padina Popii, ploaia luându-ne în primire imediat după ce am intrat pe traseul de coborâre. A plouat mai puţin de juma' de oră, mai enervant a fost jnepenişul ud prin care a trebuit să trecem. La numai două ore distanţă de săritorile Călineţului, grohotişul Padinii Popii pare floare la ureche. Dar totul fiind ud, atenţia trebuie sporită, să nu ne înecăm ca ţiganul la mal. La capătul Padinii Popii ne aşteaptă un lanţ suspendat deasupra unui prag stâncos ceva mai înalt, a cărui coborâre ne aminteşte puţin de Scara de Fier:

Imediat ajungem la un turn al Dianei, unde Andreea se caţără câţiva metri pe un traseu exersat anul trecut la o şcoala de alpinism din Crai. Tot aici, Vali descoperă o fosilă (din jurasic) în calcarul Dianei:

Mult mai obositoare, după atâtea ore de mers, a fost coborârea de la Diana prin pădure, peste rădăcinile ude şi pietrele alunecoase ascunse pe alocuri sub un strat fin de pământ. Vali şi Radu sprintează spre Plaiul Foii, pentru a mâna caii-putere până în buza Padinii Urşilor, unde restul grupului ajugem la nouă, odată cu apusul soarelui, fix la 12 ore de la plecarea în tură. Cu toţii ne declarăm până peste cap încântaţi de Padina lui Călineţ şi mulţumiţi foarte de atmosfera veselă care a închegat şi menţinut unit grupul toată ziua. O menţiune specială pentru Radu, care a adăugat celor 12 ore de efort încă 6 ore de concentrare la volan. Mulţumiri Andreei pentru aparatul foto. Tot Andreei, mulţumiri pentru pozele pe care le-a făcut cât timp aparatul nu mi-a fost împrumutat, precum şi Alexandrei, lui Vali şi lui Ştefan, pentru pozele lor pe care le-am inserat în jurnal, cu rugămintea de a-mi fi iertată prelucrarea ulterioară a acestora.

În încheiere, cîteva repere din zona Padinii lui Călineţ poziţionate pe imaginea satelitară:

HA: Hornul Adânc; Cs: Vâlcelul Secundar al Călineţului; VP; Vâlcelul Piticului; Cm: Călineţul Mic.

În mijlocul cercului: Săritoarea mare (a patra).

Miercuri, 28 august 2013 - 12:15 
Afisari: 9,174 


zoly