Cabana Malaiesti 21-22 februarie 09 (Muntii Bucegi)

Totul a inceput cu 4 banale cuvinte: "pentru toti iubitorii muntelui", care ascundeau insa, un sir de amintiri pentru cei ce au trait pe munte si vor trai si care pentru fiecare muntoman reprezenta o chemare, in urma atingerii corzii sensibile a sufletului si a mintii la citirea cuvantului "munte".

Versul lin al unei voci in armonie cu chitara si peisajul in care se auzea imi era din ce in ce mai predominant:

" ....Muntii sa-i revad demni si neclintiti peste vale....".

Tinand cont si de faptul ca interpretul melodiei il cunosteam, era evidenta prezenta ei stridenta. Asa ca am format o echipa, cu cativa oameni de munte, dar si cu 2 viitori si ne-am lasat dusi de acea chemare, calcand sfios pe lacrimile de gheata proaspat cazute.

Cu cat ne apropiam mai mult de tinta noastra, Cabana Malaiesti, o lumina verde cu izvorul in speranta ne ambitiona sa ajungem mai repede sus, acasa.

Cand soarele ardea intr-un amurg, am deschis usa cabanei si am intrat. Cabanierul in cateva minute ne-a prezentat camerele in care urma sa inseram, am lasat focul troznind in soba si apoi am savurat fiecare, in propriul mod, ajungerea acasa si peisajul prietenului fara chip, insa cu nume si alte semne distinctive... Bucegiul.

Noaptea abia am putut sa inchidem ochii, eram atat de entuziasmati de sentimentul de a fi din nou pe munte, incat nici nu am simtit oboseala acumulata toata saptamana si cea din urma traseului. Dimineata insa, eu fiind cea mai mica, am refuzat categoric sa ma trezesc. Eram prima oara la Malaiesti si imi doream de foarte mult timp sa ajung, asa ca am tras de timp sa mai visez la acest loc frumos.

Poza de grup... a iesit minunata. Toti aveam pe chip un zambet din care se citea ca in fata avem piscul care ne ajuta sa ne intalnim noi ce cu aspiratia comuna... muntele.

Intoarcerea s-a produs intr-un ritm alert, grupandu-ne in 2 echipe, cei care asa erau obisnuiti sa mearga si cei care la 15:30 aveau singurul tren care le putea prelungi gustul dulce al turei.

Odata coborati din tren, totul s-a transformat in amintire, imbracata in obisnuitele culori rosu si negru.

Ce a ramas? O chemare catre una din casele noastre asezata pe aripi de nor, unde, pentru cateva momente am respirat prietenie... am baut prietenie... si am visat ca nimic nu poate exista fara ea... acea minima prietenie care a existat intre noi doar cand muntele ne-a unit.

....prietenia nu se castiga si nici nu se cere... prietenia se ofera si atat, fara a astepta sa se raspunda la fel.

Irina

Sâmbătă, 28 februarie 2009 - 15:37 
Afisari: 2,259 


yaru_bubu