Cabana Ascunsa Partea a treia - Nea Didi (Muntii Piatra Craiului)

In episodele anterioare* v-am facut cunostinta cu Cabana Ascunsa si cu fermecatoarele locuri la care ea ne-a usurat accesul. De asemenea, am povestit intamplarea care nu numai ca ne-a infrumusetat sejurul, dar care ne-a oferit sansa de a cunoaste un Om. Acesta ne-a devenit prieten pe viata.

*Episoadele anterioare le puteti accesa la adresele:

https://www.carpati.org/jurnal/cabana_ascunsa_partea_%C3%AEntai_-_coup_de_foudre/3654/

si

https://www.carpati.org/jurnal/cabana_ascunsa_partea_a_doua_-_intalnirea/3656/

Vara anului 1976 a debutat cu o invitatie la un sejur la Cabana Ascunsa, sejur la care am avut bucuria sa-l avem coechipier pe Nea Didi. Ne-am facut bagajele si ne-am dat intalnire la Plaiul Foii. Ardeam de nerabdare sa ma intalnesc cu prietenii mei, sa revedem Cabana Ascunsa cu minunatele ei imprejurimi.

Desi vremea a fost in general mohorata, nu a fost chiar potrivnica. Cerul a stat mai tot timpul acoperit, plafonul de nori, cam pe la 1800m, iar fuioare de ceata ascundeau vremelnic crestele. Dar nu a plouat. Cand am ajuns la Cabana Ascunsa, un pic de soare ar fi inveselit putin peisajul, mascand putin din starea jalnica in care era... Dar n-a fost.

Cabana Ascunsa 1976

Nea Didi ne-a facut o surpriza. A adus cu el o coarda, un ciocan si cateva pitoane. Nu aveam carabiniere (ca nu avea...), ulterior am aflat ca ar fi trebuit si niste bucle. La vremea aceea, cine avea nevoie improviza bucle din fitil de lampa cu petrol...

A doua zi dimineata, planurile noastre de tura au fost rasturnate de vreme.

Vazand ca vremea nu da semne de indreptare, Nea Didi s-a apucat sa mestereasca ceva. A scos lantul cu care inchideam usa si a incercat sa faca - cu el si cu belciugul - o bucla, pentru ca sa ne invete sa facem rapel. A renuntat repede la aceasta solutie, deoarece era foarte incomod sa derulezi de fiecare data toata coarda prin belciug... Noi nu stiam ca acest esec se va intoarce impotriva noastra, deoarece urma sa invatam rapelul Dulfer*...      E incomod, dar e bine sa stii sa-l faci!

*Rapelul Dulfer este un procedeu de coborare pe coarda, care nu necesita materiale tehnice suplimentare (bucla si carabiniera, ham si opt de rapel sau alt dispozitiv modern de coborare).

A urcat pe stanca din spatele cabanei si a gasit un brad sanatos pentru “manej”. Rezulta un rapel cu o diferenta de nivel de circa 12 metri, suficient pentru incepatori ca noi. Ne-a explicat cum se face si apoi a pornit la demonstratia practica*.

*Fotografiile alb-negru arata rau, dar sunt, din fericire, putine...

Dupa Nea Didi, porneste in rapel Nicu, dezinvolt de parca asta ar face de-o viata.

I-am dat aparatul foto lui Nicu si am trecut la primul exercitiu de rapel din viata mea. Iata cum exersam eu oprirea in rapel:

Eram destul de speriat de noua mea indeletnicire, dar dupa cateva ture stresul s-a disipat si a inceput sa-mi placa de nu stiau cum sa ma opreasca...

Asa a trecut aceasta zi mohorata si, la apropierea serii, Nea Didi ne propune sa ne pregatim rucsacii pentru a doua zi, spunandu-ne ca, daca vremea va fi ca azi, inchisa dar fara ploaie, poate facem o tura... Scoate din rucsac un pachet ca un salam si ni-l arata: “Asta e dinamita, facuta cu biscuiti zdrobiti, miere, nuci, stafide, cacao, lapte praf. Va dau reteta si data viitoare veti avea si voi hrana usoara si consistenta. Acum, va ofer cate o bucata de la mine”.

A doua zi dimineata, cerul era tot innorat, dar fuioarele de ceata lasau din cand in cand sa se vada muntele. Hotaram sa mergem, sa urcam pe Padina lui Calinet. Evolutia vremii fiind incerta, nu m-am preocupat sa propun un plan... Dar Nea Didi avea un plan. Dorea sa ne invete sa facem ramonaj si spraitz, sa ne indrume cum sa ne cataram mai in siguranta, deci un fel de scoala cu aplicabilitate imediata. Si Nicu avea o problema de rezolvat. Voia sa cautam intrarea in hornul pe care-l escaladase cu ani in urma intr-o tura “neobisnuita”. Am povestit intamplarea in jurnalul despre Hornul lui Nicu.

Ne-am echipat si am plecat. In Seaua Scarii de Fier, unde avem vedere cuprinzatoare asupra Padinii lui Calinet, observam ca pana la Saritoarea Mare se pot ocoli portiunile de zapada, dar mai sus zapada se vedea continua. Mergem, vazand si facand...

Am coborat in firul Padinii si am pornit. Zapada era mai putina decat ni se paruse de sus din sea si Nea Didi incepe “scoala”. Cum intalneste o saritoare care se preteaza la ramonaj, ne si face o demonstratie si ne invita sa incercam si noi.

Disponibilitatea lui Nea Didi de a ne invata ce stia avea prioritate in fata oricaror alte actiuni. Nici cand era fotografiat nu se uita in obiectiv...

Urcam in continuare ocolind zapada de pe firul vaii. Am ocolit prin dreapta si saritoarea mare, care atunci mi se parea total inabordabila... Deasupra, se vedea firul vaii cu zapada continua, dar pe dreapta, cum urcam, se putea imagina un traseu pe iarba si stanca. Privind inapoi, valuri de ceata inundau valea. Printre acestea, se poate observa bradul care a devenit simbolul izbanzii vietii printre stancariile Calinetului:

In unul din anii care au urmat, am fotografiat bradul in compania celuilalt strajer simbolic al Padinii lui Calinet, Coltul Piticului. In fotografie se poate observa brana ascendenta care infasoara Coltul Piticului. La vremea aceea, toata brana era acoperita de jnepeni. Cred ca in 1986, cand a fost primul cataclism local recent in Piatra Craiului (cand s-a distrus vechiul izvor al lui Orlovski iar poteca de acces a fost literalmente ingropata sub un strat gros de pietre pana pe Podul lui Calinet), o buna parte din jnepeni au fost distrusi. Cand eu am urcat pe acolo, jnepenii erau inca la locul lor (ca in fotografie).

Acum cativa ani, am primit o fotografie (in sfarsit, buna) a acestui brad. Pentru mine, alt motiv de aduceri aminte... Pe partea cealata a vaii, la nivelul bradului, se poate vedea putin din brana de acces in Creasta Frumoasa. Acolo ne-m oprit sa mancam si sa ne echipam inainte de a intra pe creasta... Multumesc, Andrei Musu!

Ascensiunea aceasta, pe partea dreapta a vaii (cum urcam), ii convenea si lui Nicu. El ne propunea ca din cand in cand sa testam si hornurile pe care le intalnim pe parcurs, sa vada daca recunoaste hornul pe care a urcat in Muchia dintre Timbale. Doar ca s-a trezit cam tarziu si mai ramasese de incercat doar un horn inainte de a ajunge la deschiderea larga care precede Seaua Calinetului. Ne-am insirat cu totii in horn, iar ei trecusera de limba de zapada de la baza. Eu o traversam. Nicu m-a fotografiat cu un moment inainte ca eu sa cad si sa alunec vijelios spre Calinet... Am povestit intamplarea in jurnalul despre Hornul lui Nicu.

Acum stiu si ce horn era. In 2015, Adrian (Rupi2003), intr-o tura cu Mugurel si cu Zelma, a pornit singur, hotarat sa urce hornul. L-a urcat si i-a dat numele Hornul Branitei. Cand a plecat in urcare, a facut o fotografie exact din punctul de statie din care am fost eu fotografiat in 1976.

 

Multumesc, Adi! Multumesc, Mugurel! Iata cele doua fotografii:

Dupa asa o cazatura si alunecare, nu prea mai aveam chef de urcat. Am mai urcat un pic si, privind inapoi,

am hotarat cu totii ca este mai bine sa ne intoarcem la cabana. Ceata se apropia invaluind culmile inconjuratoare.

In ziua urmatoare, desi cerul nu s-a curatat de nori, plafonul era foarte sus si se vedeau toate crestele inconjuratoare. Nea Didi ne invita sa facem cunostinta cu Valea Podurilor. Pornim pe poteca Braului de Mijloc si traversam cele doua fire ala Valcelului Caprelor. Aflam ca al doilea valcel este cel care coboara pe langa Degetul lui Calinet. Facem o fotografie, dar “Degetul” nu apare:

Am ajuns la Termopile. Incerc sa fotografiez Saritoarea in Spirala si nu-mi iese. Nu incape in cadru. Atunci, fac doua fotografii consecutive pe verticala, cu gandul ca acasa le voi developa si le voi lipi cu clei. De unde sa stiu ca tehologia imi va permite peste patruzeci si cinci de ani sa le lipesc cu un program...        

Saritoarea in Spirala:

Cat timp imi faceam eu de lucru cu fotografiatul, Nea Didi s-a intins putin la somn...

Dar s-a trezit repede si am purces spre Amfiteatrul Coltilor Gemeni, unde ne va arata accesul spre Valea Podurilor, ocolind saritorile care blocheaza urcarea direct pe vale. In timp ce noi ne minunam de maretia locurilor, Nea Didi urca la baza hornului care duce in strunga de trecere in Valea Podurilor.

Urcam hornul, trecem prin strunga si dincolo gasim o poteca, e drept, cam agatata, care urmata in amonte devine mai prietenoasa. Aceasta ne conduce la mare inaltime deasupra firului vaii, pe langa niste pereti verticali. Ajungem intr-un loc unde poteca pare ca se termina, iar continuarea ascensiunii fiind, pentru noi, inabordabila. Si acum, “Pe unde?”, vine intrebarea. “Pe aici, in sus!”, ne arata Nea Didi deasupra o stanca neagra si umeda cu o grota in ea. Ne uitam unul la altul speriati, dar vine imediat raspunsul linistitor: “Am glumit!”. Si ne arata in stanga un scoc pietros pe care il si coboram.

Am ajuns in firul Vaii Podurilor! Stransa intre pereti verticali, cu bolovani mari de calcar alb ca marmura, Valea Podurilor ne spune bun venit. Urcam peste cativa astfel de bolovani si ne oprim la baza unui nou obstacol. “Este Saritoarea cu minunate prize alveolare”*, ne spune Nea Didi. “Acum sa va vad la catarat!”. Cum noi ne cam codeam, Nea Didi se angajeaza in urcare, spunand ca, pe rand, ne va asigura de sus cu coarda, deoarece acolo se afla batut un piton din teava de inox cu un inel in el. Ajuns sus, desfasoara coarda si urcam pe rand asigurati. Nu mi s-a parut grea saritoarea, doar ca era neobisnuit pentru mine sa nu apuc prizele, ci sa le folosesc mai degraba pentru opozitie... *Sintagma folosita de I.I. Dunareanu in monografia Pietrei Craiului editia 1943

Odata ajunsi sus, aflam ca dificultatile s-au cam terminat si ca urmeaza sa urcam in Strunga Caprelor. De acolo vom cobori pe Valcelul Caprelor in Braul de Mijloc si de acolo la Cabana Ascunsa.   Am luat-o prin stanga Tzancului Ascutit si am urcat fara dificultati in Strunga Caprelor. Frumos loc. O poiana plina cu jnepeni, agatata pe Muchia dintre Timbale, avand vedere, la nord, spre complexul stancariilor din peretele Timbalului Mare si, la sud, catre cele ale Timbalului Mic. Doar ca placerea ne-a fost stricata de coborarea pe Valcelul Caprelor, care ne-a solicitat la maximum gleznele si genunchii. Am trecut si pe langa Degetul lui Calinet, monolit despartit de o muchie secundara printr-o mica sea. Mai jos, ocolim zapada si in curand intalnim poteca Braului de Mijloc.

Cabana Ascunsa ne astepta sa ne gazduiasca inca o noapte, caci maine vom pleca acasa. Anul 1976 nu a fost foarte “darnic”, din cauza vremii, dar a fost mai mult decat nimic. Ca sa nu manii pe Dumnezeu, pot spune ca a fost chiar fumos! Am plecat promitandu-i Cabanei Ascunse ca vom reveni, sa se tina tare, sa depaseasca iarna care va veni si la anul ne vom vedea din nou!

Si ne-am vazut. Anul 1977 a fost cu emotii. Ne temeam ca nu a rezistat Cabana la cutremur. In acea vara, sejurul nostru la Plaiul Foii avea o semnificatie speciala. Nea Didi implinea treizeci de ani de mers in Piatra Craiului. Mai mult decat varsta mea de atunci... Planificarea era sa stam trei zile la Cabana Ascunsa, apoi sa coboram la Plaiul Foii si sa urcam la refugiul Spirla pentru alte trei zile.

Am urcat cu greu la Cabana Ascunsa. Aveam bagaje grele, ingreunate de apa pentru trei zile si de o… surpriza. Am gasit cabana intreaga, barnele fusesera miscate de cutremur, dar la prima vedere statea bine in picioare... Cum ne-am dat rucsacii jos, Nea Didi scoate un sac de plastic si ne invita sa coboram Scara de Fier pana in firul Calinetului ca sa luam zapada. “Pentru ce zapada?”; “Pentru Zamolxiada!”; “Asta ce-o mai fi?”; “Este o reteta de inghetata facuta din zapada”.

In firul Calinetului era zapada din belsug, desi eram cam la solstitiu. Am umplut sacul si ne-am intors la cabana. Cand ne-am uitat mai bine, zapada era foarte murdara. Nicu zice: “Hai, bre Nea Didi, lasa Zamolxiada, ca ne-mbolnavim! Uite ce avem aici si ne trebuie zapada s-o frapam!”. Si scoate o sticla de sampanie din rucsac. “Sarbatorim cum se cuvine treizeci de ani de Piatra Craiului!”.

Nea Didi s-a emotionat. Si eu m-am emotionat, dar din alt motiv. Si eu aveam o sticla de sampanie in rucsac, iar Nicu mi-o luase inainte... Dar eu mai aveam o surpriza in rucsac. Aveam o raritate, un blitz cat un pachet de tzigari cu care ne puteam fotografia in interiorul Cabanei Ascunse...

Nicu a pus sampania in sacul cu zapada, ne-am dus dupa lemne, am facut focul si incet, incet atmosfera s-a incalzit. Pentru mine emotia era si mai mare, deoarece testam blitzul dupa o reconstructie de la zero a partii electronice, distrusa mai demult de niste baterii care au curs...

Am montat blitzul, am incadrat, am focalizat si cand am apasat pe declansator a mers!

De la stanga la dreapta: Nicu, Nea Didi si in sacul cu zapada, sampania! Neincrederea care se putea citi in ochii lui Nicu s-a transformat in bucurie. Nea Didi, nostalgic, probabil cu gandul la cei treizeci de ani. Privind acum fotografia, ma gandeam cat de putin ii trebuie uneori omului pentru a fi fericit...

L-am rugat pe Nicu sa ia aparatul si sa-mi faca si mie o fotografie alaturi de Nea Didi. Tin foarte mult la aceasta fotografie pe care am intitulat-o “mesterul si calfa”.

Si am stat la povesti pana ce focul s-a mai domolit si a trebuit realimentat:

Trei personaje care, dintr-o fericita intamplare, sunt impreuna: Nea Didi , focul vioi din vatra si autorul acestor randuri:

Noaptea a trecut fara incidente, doar ca, pe la miezul noptii, simt ca Nea Didi iese din cabana. Imediat dupa el a iesit si Nicu. Stateau afara si taceau. Cand i-am intrebat de ce stau afara, mi-au raspuns ca, daca sunt treaz, sa vin si eu sa vad de ce.

Am iesit. Ce am vazut mi-a ramas in minte si nu voi uita niciodata. Piatra Craiului argintata de razele lunii era parca un peisaj din alta lume. Atmosfera atat de clara si lumina atat de puternica a lunii scoteau in evidenta detalii pe care nu le observai nici ziua. Priveam pe tacute si nu ne saturam. Ne-a trezit din visarea cu ochii deschisi frigul, care ne-a facut sa ne retragem la adapostul sacilor.

Am avut noroc de vreme buna. Nu-mi mai amintesc cu precizie ce ture am facut. Deja avalansa de emotii si informatii era asa de mare, ca le pot incurca. Mi-amintesc doar ca, avand “mijloace tehnice”, am facut o tura pe care o mai facusem cu un an inainte, dar in sens invers. Am urcat pe Valcelul Caprelor in Strunga Caprelor, unde profitand de vremea si vizibilitatea bune am facut cunostinta mai in amanunt cu imprejurimile. Iata-l pe Nea Didi pe fundalul Timbalului Mare:

Nea Didi, facand rapel pe saritoarea cu “minunate prize alveolare” din Valea Podurilor:

Seara, inainte de culcare, pe Nea Didi l-a apucat joaca cu aparatul de fotografiat...

Imi sunt foarte dragi aceste fotografii. Nu stiu cum se face, dar de atunci am simtit ca sunt importante atat pentru mine, cat si pentru istorie. Filmele alb-negru le-am developat intotdeauna singur si nu aveam emotii. Dar la diapozitive procesul era mai complicat si, daca ceva nu mergea perfect, rezultatele erau proaste sau nu erau deloc. Am stat cu mari emotii pana am mers la gara sa le iau de la developat. Nici nu va pot spune cat de fericit am fost cand am vazut ca au iesit!

Datorita succesului sejurului din acel an de la Cabana Ascunsa, Nea Didi deja se gandea la anul urmator. Pentru ca la anul sa ne fie mai usor sa urcam, s-a hotarat sa lase cateva din bagaje intr-o grota langa Cabana Ascunsa. Intr-un sac de polietilena a pus coarda, ciocanul, cateva bucle, spirtiera impreuna cu bidonasul de combustibil... A legat bine sacul la gura si l-a pus in grota. Apoi, a acoperit intrarea cu pietre si pamant.

Asa s-a terminat sejurul nostru din 1977 la Cabana Ascunsa. Am coborat la Plaiul Foii si am urcat apoi la refugiul Spirla, unde au urmat alte ture, de data asta mai grele, dar... si alta sarbatorire a lui Nea Didi. Cateva fotografii de acolo sunt in jurnalul:

https://www.carpati.org/jurnal/pe_urmele..._mele_pe_padina_lancii/2893/

In anul urmator (1978), cand am sosit la refugiu, prima grija a fost sa “dezgropam” comoara. Am dat pietrele la o parte, am scos sacul si... surpriza neplacuta. Coarda era mucegaita, buclele asemenea, ciocanul era ruginit cum n-am mai vazut. Doar spirtiera era in regula, ca era facuta din alama...

Dar marea tristete a fost alta. Cabana Ascunsa era aproape prabusita. Usa lipsea si cand am intrat inauntru am inteles ce s-a intamplat. Necazul avea radacini din vechime. In dreapta cabanei era un spatiu ingust pana la stanca, spatiu in care multi dintre vizitatori aruncau ce nu le mai trebuia. Si, cu timpul, gunoiul acesta a crescut in inaltime, punand presiune pe peretele din dreapta si pe cladire in ansamblul ei. Devenise un loc unde se acumula umezeala, care a facut sa putrezeasca barnele de jos ale peretelui. Probabil ca, iarna precedenta, sub presiunea zapezii adunate, barnele putrezite au cedat si tot gunoiul s-a revarsat peste prici. Practic, structura de rezistenta a fost grav afectata, acoperisul deja statea stramb si era pericol sa cada peste noi... Puteam asista in orice moment la o prabusire ca a unui castel de carti de joc.

Iata si ultima imagine pe care o am a Cabanei Ascunse capabila sa adaposteasca pe cineva. Aceasta dateaza din vara anului 1977:

Le Roi est mort, vive le Roi! Cu durere in suflet ne-am indreptat spre noul refugiu, denumit Refugiul Sperantelor. Probabil, constructorii acestuia au intuit din vreme ce urma sa se intample Cabanei Ascunse si au actionat la timp. Nu-mi amintesc, dar este posibil ca cele doua refugii sa fi coexistat in 1977. Doar localnicii care au participat la constructia noului (de atunci) refugiu ar putea lamuri aceasta chestiune.

Refugiul cel nou avea un prici de scandura care ulterior a fost etajat, dublandu-se astfel capacitatea. Insa minunea nu a durat mult timp... dar suficient incat sa ne permita sa avem amintiri de neuitat legate de acest nou adapost.

Am ramas cu ceva din acesti trei ani consecutivi, cat ne-am adapostit in Cabana Ascunsa.   Am descoperit un prieten care, desi era mai in varsta decat tata, ne-a inspirat o atitudine tinereasca si optimista, si care ne-a transmis cu placere cunostintele si experienta sa. Un Om adevarat.

Si am mai ramas cu ceva. Nu ma refer la trasee, locuri frumoase, intalniri care-ti marcheaza viata. Discutam cu prietenii mei cu care am parcurs acesti trei ani pe care i-as putea numi “initiatici” si am ajuns la concluzia ca trecand pragul Cabanei Ascunse deveneam mai dornici sa descoperim locuri noi, hrana pentru ochi si suflet, pe care apoi sa le aratam si altora. Cam cum a facut Nea Didi cu noi. Era un spirit al Cabanei Ascunse, care punea stapanire pe noi si ne facea mai curiosi si mai altruisti. Ii spun spirit, deoarece Cabana Ascunsa a disparut, dar spiritul ei traieste inlauntrul nostru.

Cu siguranta ca si alte lacasuri au “spiritul” lor, te motiveaza, fie si fara sa-ti dai seama, sa faci anumite lucruri bune sau rele, iar apoi dainuie chiar dupa disparitia lor fizica.

Si caietele-jurnal ale Cabanei Ascunse ar fi putut sa fie dovada faptului ca multi dintre cei care-i calcau pragul erau incantati de locurile pe care le descoperisera, dar le si notau in jurnal pentru posteritate. Ar fi putut sa fie, dar au disparut fara urma...

...

Seara, dupa tura, in intunericul casutei luminat doar de flacarile jucause ale focului, taceam. Si intre taceri vorbeam aproape in soapta despre tura tocmai incheiata sau despre viitoare cercetari...   Era ceva mistic in atmosfera aceea, ceva ca o vraja, ceva care ne face sa ne amintim si acum cu drag acele clipe. Doream sa descoperim noi frumuseti si sa le aratam si altora.   Probabil ca era spiritul Cabanei Ascunse, despre care am vorbit mai devreme, spirit a carui prezenta ma mangaie cu aripa lui si acum...

Si doresc sa vi-l impartasesc si voua prin aceste randuri.

Epilog.

Ne-am intors obositi, dar fericiti, dintr-o tura si ne-am oprit la Refugiul Sperantelor. Dar ceva ma chema. Am coborat cei cativa metri pana la Cabana Ascunsa. Statea garbovita si trista sub povara anilor si a acoperisului gaurit, care parea acum prea mare pentru un trup asa de plapand.    Alaturi de cabana, m-am asezat pe o piatra in lumina blanda a soarelui de la apus. Sfarsit de zi, sfarsit de viata.

Ma gandeam: ”Ce-o fi zis Cabana Ascunsa in sinea ei, cand ne-a vazut ca mergem la noul refugiu? Arata a tradare…”. Si atunci i-am spus in gand: "Sa stii ca nu te-am uitat si nu te voi uita. Vei ramane in mintea si in sufletul meu cat voi trai."

Miercuri, 8 decembrie 2021 - 10:05 
Afisari: 1,106 


dan_marza