Bucsoiul - intaia dragoste - si-o patanie cu ursul - 1994 (Muntii Bucegi)

Acesta este jurnalul unei ture care a implicat folosirea de echipament "special", respectiv tenisi chinezesti si adidasi RoStart, drept pentru care nu trebuie luata ca model.

Tura asta s-a desfasurat prin '94, nu mai tin foarte bine minte. Oricum, aveam cam 18 ani. Asa eram toti cei patru care am plecat din Ploiesti cu gandul sa stam cateva zile cu cortul la Gura Dihamului - pe numele noastre : Alex, Cosmin (denumit si balbaitul mai jos), Costin si eu (Gabi). Eram in vacanta de vara, parca dupa jumatatea lui august. Planificasem de-a fir a par toate cele trebuincioase, in total cred ca peste 60kg de echipament de carat. Numai cortul avea pe putin 20. Aveam cu noi doua genti d-alea mari cu care se facea bijnita la turci si inca vreo doua mai mici. Aveam in dotare gratar, toale, toporisca, o droaie de cutite din care unul cu maner vanatoresc, mancare si doua plapumi. Si toate astea carate cu carca pe tot drumul ala de 4,5km de la gara pana la Gura Dihamului. 

Si am ajuns intr-un tarziu la Gura Dihamului, cred ca dupa 12, dupa nu stiu cate ore de mers pe drumul ala prafos si nu stiu cate popasuri de odihnire a mainilor ce se lungisera ca la maimute. Ajungem asadar in fata cabanei (pe atunci era doar o cabana mai rasarita) si ne tot uitam unde putem pune cortul. In stanga, pe malul paraului, era o casuta ce tinea pe atunci de cabana de vanatoare din cate stiu eu. Ne gandim noi un pic: hai sa ne asezam mai la margine ca deh, suntem baieti, vorbim prostii, sa n-auda toti bosorogii ce debitam. Asa ca punem corul la 5 metri de padure. 

Am facut un gratar, am mancat carnea mai mult cruda - asa de bine ne pricepeam; am baut cate o gura de tuica - p-asta balbaitul a adus-o - ne-am cam machit, si-am pus-o de-o partida de "Lapte Gros si Monopol". Nu stiu cum de ne-am luat si la cearta ca Alex (care statea perna) era cam chior (mai chior chiar si decat mine) si in combinatie cu noaptea ce deja se instalase si cu tuica ce-i cam dilatase pupilele, nu prea vedea bine cate degete i se arata, drept pentru care era banuit ca fura. Acum imi vine sa rad la aceste amintiri, dar atunci ne aprinsesem un pic. Bineinteles, nervosi erau cei calariti :)

In fine, a doua zi pe la 7.30 rasfoim harta Bucegilor cu gandul de a face un traseu. Costin o tine sus si tare sa facem Bucsoiu prin Prepeleag si cum la varsta aia totul e posibil si permis am aderat repede inca doi la ideea sa, respectiv eu si Cosmin. 

Am inceput sa urcam pe la 9. Eu si Costin eram foarte bine pregatiti fizic, dar eram incaltati cu adidasi RoStart, respectiv tenisi chinezesti, in timp ce balbaitul, mai plinut de felul sau, nu statea extraordinar cu conditia fizica, dar era incaltat cu bocanci din piele intoarsa pe care mai scria si 'Insulate". Vai ce-am mai ras de el cand l-am vazut cu bocanci in toiul verii: 'bai ce faci? A venit iarna la tine?". Cam asta era cultura noastra montana din acea perioada; al naibi balbait avea mai multa decat noi.

Si-am urcat noi panta aia mare de la inceputul traseului, cu Cosmin gafaind si oprindu-se la fiecare 10m. Am facut mult pana la Poiana Izvoarelor - cred ca peste 2 ore. Apoi inca o jumate de ora pana am dat in Tache. Nu mai am o amintire foarte clara, dar tin minte ca, la un moment dat, am ajuns la o podisca ca un fel de viaduct, care avea scandurile cam putrezite; marturisesc ca am trecut la cativa ani dupa aceea pe acolo dar nu am mai gasit locul. S-o fi construit altceva intre timp, ori imi joaca mie memoria feste. Cert e ca balbaitul nu a vrut sa treaca pe acolo si s-a intors. 

Am ramas doi pe traseu, vremea era frumoasa, pregatire fizica aveam, mai putin incaltari, dar viata e frumoasa la op'spe ani. Ne apucam de urcat serios caci Cosmin fusese o adevarata piatra de moara. Cred ca eram in traseu de mai bine de 3 ore si inca nu ajunsesem La Prepeleag. In spate se desfasura un peisaj magnific de care ne minunam la fiecare oprire. Eram mandri ca urcam pe munte atat de sus de parca am fi fost si primii si ultimii. Am ajuns la un moment dat la o fereastra de unde se vedea Cabana Malaiesti - a ars 2-3 ani mai tarziu.

Apoi a inceput urcusul dificil. Bucsoiu e un munte greu de urcat, mai ales pentru prima data. Iti umbla mult la psihic. Are pante abrupte care se termina in praguri late - pe care sunt montati stalpi pentru marcaj, astfel ca mereu cand privesti in sus ti se pare ca vezi varful, cand defapt este doar un alt prag.

In spate, spre Postavaru cerul se inegrise; venea un nor la inaltimea noastra. Luasem mult in inaltime dar nu prea stiam noi unde exact ne aflam. Nu aveam nici experienta de a ne orienta in functie de muntii dimprejur - respectiv Postavaru - pentru a ne face o ideea despre altitudine. Incepuse sa bata napraznic vantul aducand cu el si cateva picaturi de ploaie, iar noi eram sus; cat de sus nu prea stiam. Fulgerele biciuiau spre nord, dar nu ne-am gandit atunci la posibilitatea de a muri trasniti pe Bucsoi; acum da, cand privesc in urma, imi dau seama ca poate nu a lipsit chiar atat de mult, insa atunci ne temeam mai mult de vantul ucigator de-a dreptul si de ploaia care s-a transformat repede in grindina. Exact inainte sa inceapa ploaia ne-am bagat amandoi sub o stanca sub care nu intra decat fundul, undeva in partea de vest, cam la 10m sub creasta. Si mazarica asta a tot tinut vreo 40 de minute ca se albise muntele in jos. 

La un moment dat, uzi fleasca si cam infrigurati de ploaia rece si de vantul ce-ti ardea fata, ne-am hotarat sa luam drumul spre Omu in continuare; pasamite, nu prea stiam cat va mai dura ploaia si intrasem oarecum in panica, atata cat poate fi contabilizata panica la 18 ani. Am iesit in creasta intampinati de o pala de vant ce era cat p-aci sa ne arunce in Valea Malaiesti, si-am mai urcat cam 30m in altitudine cand, ce sa vezi: asta chiar era varful!!! Ne-am oprit ca prostii la ultimul prag sa asteptam sa treaca ploaia, cand puteam continua spre Omu; poate nu ne prindea ploaia. Oricum, n-am stat sa ne minunam prea mult de privelistea neguroasa oferita de varful Bucsoiu (2492m) si am coborat in viteza spre sa - deseori pe fund din cauza noroiului si a echipamentului 'special" - si apoi fuga-fuga pana la Omu unde am ajuns pe la ora 15.30. 

Asa cum va spusei mai devreme, aveam in dotare doua genti de voiaj mai mici, asa ca una dintre ele a fost carata, in loc de rucsac, pana sus pe Omu. Nu mai stiu daca luasem in ea apa dar sigur aveam cu noi 1 kil de branza si o paine rotunda. 

Asa de bun-cunoscatori intr-ale muntelui eram incat, ce ne-am gandit noi cand am plecat de la cort: la ce ne trebuiesc noua bani pe munte, ce sa cumperi cu ei, ca nu-s magazine pe munte? asa ca am plecat fara nici o letcaie, macar de-un ceai de-ar fi fost... Si-am ajuns sus la Omu fara marafeti, insetati, infometati si mai ales uzi. Ne-am incalzit un pic langa soba care era pornita. Am mancat niste branza, initial goala caci painea era uda fleasca, mai apoi un grup de unguri ne-au oferit niste paine si mai apoi si cate un ceai (de atunci ii cam am la inima pe unguri care, chiar daca "nem tudom romanok", ne-au oferit atunci un ceai).

Am coborat pe Valea Cerbului cu o pereche de ardeleni ceva mai marisori decat noi (aveau cam 23 de ani), foarte haiosi. 

Am ajuns in plaiul fanului cu RoStarturile descusute cu ceva vanatai pe fund de la cazaturi, dar uscat. Era in jur de ora 20. Colegii de tura i-ai de unde nu-s. Ne pun in teme niste vecini de cort ca au beut ce ramasese din tuica si s-au hotarat sa plece acasa. Duca-se!

Luasera jumate din bagaj insa aveam de carat la intoarcere cortul. Nu prea ne-am batut capul in seara aia cu amanunte atat de putin importante, asa ca ora 21 ne-a prins dormind.

In acea perioada se tot publica pe la tv o stire cum ca la mare sunt hoti care taie corturile si fura din bagaje. Sub influenta acestei stiri se pare ca ne-am trezit la revarsatul zorilor; ne-a trezit zgomotul pe care-l facea cortul rupandu-se. L-am zgaltait puternic pe Costin: " - hotu', hotu'!" N-a avut timp sa-mi raspunda: s-a simtit trepidatia unui galop elastic care se departa. "- Ursul a fost!" m-am corectat eu. Buimaci cum eram de somn si de oboseala acumulata cu o zi inainte,  a trebuit sa mai treaca mai mult de un minut pana sa ne dam seama ca facuse o gaura de vreo 40cm la picioarele lui Costin, acolo unde se aflase si mancarea noastra si din care mai ramasasese o jumatate de paine. O paine taiata de urs pe din doua in graba sa. Costin o lua, o infofoli intr-un pulover si o puse sub cap, drept perna. Marturisesc ca inca nu prea eram speriati de patania noastra, nici nu prea avusesem timp; ursul plecase in graba, chiar pana sa ne dezmeticim de-a binelea. Dupa inca vreo doua minute, pe cand descarcarea noastra nervoasa incepuse sa se transforme in ras, a venit din nou. Eram amandoi intinsi pe spate, doar cu picioarele indoite cat mai departe de gaura din cort. Ne-am spus in soapta: " - S-a intors! - Ah, ce ne facem! da-i painea - Da-mi cutitul! " Costin n-a vrut sub nici o forma sa-i dea painea, si nici sa-mi dea cutitul. Ursul a venit la gaura, i-am simtit respiratia sufland in folia cortului, apoi dintr-o data nimic : " - A plecat?" Dintr-o data aceeasi respiratie in folie in spatele cortului, la capetele noastre : "- Da-i paine, da-i painea!" - asta eram eu :) . Si nu i-a dat-o. Cred ca in total a doua oara ursul nu a stat mai mult de 2 minute, dar a parut o vesnicie. S-a simtit din nou trepidatia galopului elastic, departandu-se. Daca prima data nu ne-a fost frica atunci cand a plecat, acum eram de-a dreptul panicati. Mai trecu un sfert de ceas, ne uitam pe gaura afara, se cracana de ziua, dar inca nu aveam curaj sa iesim afara. In cele din urma ne facem curaj si iesim. Am scapat! 

O punem de-un ceai la gratar, fierbe apa, punem florile, na, ia zaharul de unde nu-i! cauta, cauta! no, ca ursul asta ne-a mancat si zaharul. L-am baut cu paine. Tot la sedinta de dimineata, dupa inventarierea camarii goale, am consimtit sa plecam in aceeasi zi acasa.

Bine, acum puteti sa spuneti multe, ca nu se tine mancarea in cort, ca nu se lasa mancare afera asa cum facuseram noi si cum ne-am dat seama la reconstituirea de a doua zi, dar ce mai, eram incaltati in tenisi. Nici acum nu agata nimeni la Gura Dihamului mancarea in pom. 

Cam asa s-a desfasurat prima mea interactiune mai serioasa cu muntele.

Poze? nu am avut aifonu' la mine. 

Vineri, 12 februarie 2016 - 14:33 
Afisari: 2,495 


macaz2006