Bucegi: Ucenicie pe Valea Alba si Valea Malinului (17/05/2009) (Muntii Bucegi)

Poporul: Radu (griz), Octavian&Viorica (octavian67), Ice (sasser), Bacea (mihaela).

Pe la ceasurile 2 noaptea, cu sufletul trist dupa rezultatul de la Eurovision, pun vreo 3 alarme sa sune, doar doar una ma va trezi la timp pentru tren. Neasteptat, am reactionat de la prima si cu lacrimi in ochi de la atata cascat, pe la 5:20 ceream la casa bilet pentru P3001.

Apoi ma pun pe asteptat Ice, facandu-mi scenarii ca nu o sa vina si va trebui sa merg singura pana in Busteni. Dar camarandul se arata punctual, mult mai vioi decat mine, ia bilet corespunzator si pornim in pas alert spre linia 6. Nu mi-a venit sa cred ce frumusete de Personal pusese CFR-ul la dispozitia calatorilor, ba chiar m-am dat jos din el de vreo doua orica sa verific daca sigur scrie Brasov pe vagon. Ice era singurul om sigur ca a nimerit unde trebuie. In fine ne cazam intr-unul din vagoanele minunate, la etaj, ca sa nu fie inghesuiala si asteptam plecarea.

Din nefericire apar doua grupuri de manelo-intelectuali; unii se aseaza in spatele, altii in fata noastra; se incadreaza perfect in profilul speciei: ochelarii carabus nelipsiti de pe nas, desi in tren nu bate soarele, nici macar becul, toate conversatiile la mobil se fac pe speaker, se manifesta zgomotos si cel mai infiorator, hotarasc sa delecteze calatorii cu o selectie de manele de mobil la volum maxim. Simt ca ma apuca disperarea! Drumul devine un chin cand pe scaunele alaturate se aseaza doua tanti cu “hai sa-t ghicesc, manca-t-as!” a caror miasma ii alunga pe cocalari in capatul opus al vagonului. Urmandu-le bunul exemplu ne caram in aceiasi directie.

Pe la 10 coboram cu mare bucurie in Busteni, unde ne intalnim cu Radu care alesese varianta Accelerat. Cu schiurile pe rucsac avea ganduri mari pentru Valea Malinului. Alimentam superficial de la un non-stop si pornim spre Caminul Alpin: ne asteptau Octavian si Viorica, proaspeti ca niste primaveri; oamenii venisera in ajun cu titiul din dotare. Ne luam toti bagajelul si pornim catinel spre poteca marcata cu triunghi rosu aflata la iesirea de pe str.Costila.

E soare, e frumos si pinguinii incep avalansa de informatii: asa aflu ca urcam pe Plaiul Munticelu, ca marcajul spre Valea Alba era odata TG, dar timpul l-a cam sters si pentru ca nu trebuie tot turistul sa isi franga gatul pe acolo, mai bine ramane asa, plus multe alte istorii ale locului.

Miroase a frunze crude, a pamant reavan si e racoare atat cat sa ajunga unui om invaluit de caldura urcusului. Dupa jumatate de ceas, in poiana “La masuratoarea Ursilor” marcajul pe TR coteste spre dreapta, pe directia Poiana Costilei - Pichetul Rosu, iar noi continuam pe poteca din stanga, unde nu am observat decat de vreo 3 ori pretioasele triunghiuri galbene. Ne intalnim cu alte grupuri si ma minunez ca e atata populatie la plimbare spre Valea Alba.

Urcam incet si Octavian, binevoitor, imi imprumuta betele lui ca sa imi misc picioarele mai vioi. In sfarsit, dupa o ora de plimbare prin padure ni se deschide panorama Vaii Albe, pe care o recunosc din fotografiile celor care au mai trecut pe aici. Viorica incepe lectia de geografie: in stanga avem creasta Picaturii cu peretele Albisoarelor: Albisoara Strungii, Turnurilor, Hornurilor, Crucii, iar in dreapta peretele Vaii Albe cu numeroasele trasee de alpinism si renumita Fisura Albastra. Radu si Octavian aduc pe rand completari. Peisajul e grandios, albisoarele arunca spre vazduh hornurile inca brazdate de fire de zapada si eu raman cu privirea aninata de inaltimi, uitand sa ascult detaliile colegilor.

Coboram spre poiana “La Verdeata” unde se odihneste un grup de hoinari. Privind la unul mai naltut parca imi aminteste de Babau si dand glas gandurilor, ii zic lui Ice: “Ce-ar fi sa ne intalnim cu Ursii pe aici?” Pe masura ce ne apropiem imi deslusesc clar trubadurii: Harciog, Marean, Babu, Hike&Monica, plus un ilustru necunoscut pentru mine, Mihai Zidaru. Urcasera prin Hornurile Tiganesti in ajun, iar pentru traseul de intoarcere au ales Valea Alba. Tot in poiana il gasim si pe Ciprian, care ne depasise mai devreme si avea sa ni se alature pana la iesirea din vale.

Intrevederea cu Ursii e scurta, ca oamenii se grabesc sa coboare la o prajitura. Ii privesc cum se scurg pe potecuta spre Busteni si mai trag cateva cadre pentru posteritate.

Urmeaza pranzul bogat: eu share-uiesc iaurtul de la non-stop, Radu – o conserva de Bucuresti, Ice baga batoane proteice ca ii cere muschiul (groaznice batoanele astea) … una peste alta cam dam gata mancarea din ranita.

Cu burduful plin, incepem echiparea de vale pe care tronau tone de zapada frumos tasata, numai buna de urcat. Octavian si Viorica sunt gata instant, Radu isi aranjeaza schiurile pe rucsac iar eu ma mosesc pe langa coltarii cu chinga pe care nu i-am mai folosit de la Craciun.

Baietii vor sa ma ajute, ma intreaba de instructiuni…eu parca vazusem o hartie prin husa coltarilor. Octavian o cauta ca sa ne luminam cu prinderea chingii dar surprinza: in husa mea erau instructiunile de folosire a cantarului de-acasa. Deci renunt la instructiuni si imi folosesc imaginatia productiv.

Urmeaza intrebarea pe care o mai primisem cu o seara in urma: “Stii sa folosesti pioletul?” Raspund senin ca nu am exersat oprirea in piolet, asa ca urmeaza o noua lectie cu exemplificare de la Radu.

In sfarsit pornim pe vale si o data cu asta imi asum rolul de maturica, incapatanandu-ma sa fiu prima din coada pana la iesirea in platou. Radu, desi e incarcat cu schiuri si clapari, se mentine pe locul fruntas, oprindu-se din cand in cand sa ne astepte, pe cand noi stam la poze si la admirat Valea Alba, peretii cenusii, cerul albastru, zecile de paraiecare se scurg melodios peste stancile din jur.

Ajungem la Saritoarea Carnului, inca acoperita de zapada, unde facem o pauza pentru hidratare, odihna si sesiune foto. Initial am trait cu impresia ca dupa saritoare se termina urcusul apoi, luminandu-ma asupra chestiunii, am pornit mai departe, cu pauze mici si dese. Pe masura ce ne apropiem de iesirea in platou, incepe se dea cu norul, apoi cu ceva burnita si in cele din urma- grindina. Punem gecile, ii vad pe Octavian si Viorica disparand in capatul vaii si stiu ca mai e putin si am ajuns.

Pe la 4 suntem cu totii pe platou, facem o poza pentru urmasi si ne intretinem cu alti turisti rebegiti de ploaie care urmeaza sa coboare. Ciprian face si el cale intoarsa, urmand sa ne intalnim la Caminul Alpin seara.

Bateriile mele se cam descarca. Ice imi ofera altruist ultima eugenie, pe care o devorez cu lacomie in timp ce ne urnim alene spre Releul Costila, care usor usor dispare in ceata. Gustarea nu isi face efectul, asa ca bietul Ice, dupa ce sperase zadarnic la cateva firimituri de eugenie, pluseaza cu un baton proteic: il fac miere si parca parca ma dezmortesc. Radu e la vreo 50 m in fata si abia se mai vede, asa ca ma tin dupa Octavian& Vio, mai apropiati razei mele vizuale. Platoul musteste de apa si peticele mari de zapada sunt in curs de dezghetare. Vio imi ofera noi amanunte: stalpii de marcaj cruce rosie au fost improspatati de curand, pentru a le completa contingentul afectat de trecerea oierilor

Octavian si Radu se sfatuiesc asupra rutei spre releu: sa o luam de-a dreptul, bajbaind prin ceata sau pe traseul marcat si drumul care duce pana la poarta lui. Varianta a doua, desi un pic mai lunga, dar mai sanatoasa, castiga toate voturile. Ajungem langa releu dar nu vedem nimic, doar foarte vag gardul care e la o aruncatura de bat. Ma rog in gand sa se ridice ceata, macar pana dibuim intrarea in Valea Malinului. Dupa ceva timp ceata se ridica, releul apare brusc in spate ca si cum o cortina uriasa l-ar fi tinut ascuns pana atunci. Apar vaile si culmile din jur, iar la exclamatia Vioricai imi ridic privirea pentru a surprinde in zare varful Omu, invaluit iar in nori dupa cateva clipe.

Pe valea Prahovei lumea se bucura de soare iar noi, acolo sus, inca pastram mirosul ploii pe haine. Ma apropii de intrarea in vale si mi se pare magnifica; nu imi pot lua ochii de la creasta Malinului care imi aminteste de misteriosii munti ai Chinei. Radu se uita cu parere de rau la ceas stiind ca a pierdut Acceleratul, bineinteles din cauza subsemnatei, melcul de serviciu. Dar omul e hotarat sa se bucure de alunecat extrem in mai, asa ca ma linisteste si isi pune vesel schiurile. Ne incaltam si noi coltarii, Vio&Octavian se pun pe pozitii cu aparatele foto si Radu e Good to Go.

Analizand perspectiva, schiatul pe aici mi se pare cam sinucigas, dar ce stiu eu? Ma alatur echipei de filmare si schiorul isi ia avant, aluneca frumos si repede, se intoarce prin sarituri apoi se opreste sa ne astepte. Incepem si noi coborarea, ceata se ridica treptat. Octavian si Viorica merg cu pasi hotarati, Ice sta prin preajma sa nu raman singura in urma iar eu cobor incordata din toate fibrele, gandindu-ma mereu ca nu am exersat oprirea in piolet. Nu imi ridic privirea de la coltari decat in pauzele cu care ma rasplatesc pentru a admira coltisorul acela de rai.

Radu porneste iar cu schiurile, noi cu aparatele pe el, se opreste mai jos si asteapta sa-l ajungem. Aproape de confluenta cu Valea Scorusilor gasim pe un tapsan o pereche de schiuri asezate frumos, ca si cum stapanul lor ar fi prin preajma gata sa isi reia coborarea. Ne uitam in jur, nu se vede nimeni, asteptam putin… dar schiurile raman solitare. Continuam pe vale in acelasi ritm, zapada e compacta dar totusi pufoasa, piciorul se infige bine in stratul de omat si imi da oarece stare de incredere in pasii mei. Pe masura ce coboram, Viorica, Radu si Ice iau cateva medalii sanatoase asa ca am ocazia sa vad “live” oprirea pe schiuri si oprirea in piolet. Spre bucuria mea, m-am mentinut bipeda.

Pe la 6 ajungem la saritorile din partea inferioara a vaii, unde nu prea mai e zapada, asa ca punem pioletii, schiurile pe rucsaci si purcedem la descatarare. Coltarii mai mult ma incurca, iar suprapantalonii fac o treaba minunata la stersul tuturor pietroaielor pe care le netezim cu dosul obosit. La ultima stanca, simt si primul morcov ever: un horn de vreo 2 m intre doi bolovani cam spalati. Octavian imi ia rucsacul si ma sfatuieste sa folosesc ramonajul, asa cum coborase Vio; ma incapatanez sa cobor in sprait si ma blochez; pana la urma ma scurg printre bolovani si ma prinde Octavian; cu recunostinta in suflet privesc cum aterizasem cu coltarii la cativa milimetri de bocancii lui. Acesta mi s-a parut punctul cel mai intens al turei asa ca rasuflu usurata ca am scapat.

Dupa saritoare se cam termina traseul pe Valea Malinului. Coboram putin si in partea dreapta ajungem la Hornul Pamantos, prin care se face trecere spre Valcelul Poienitei. Dupa horn, Octavian si Radu baga turbo spre masina, doar doar or sa reuseasca sa ajunga la timp in Sinaia, astfel incat Radu sa prinda Rapidul spre Bucuresti: Mission accomplished!

Noi incepem coborarea cam abrupta prin valcel, eu profitand de ocazie pentru a ma imprieteni cu toti copacii si balariile mai vanjoase de pe el. Imi simt picioarele piftie in timp ce Vio coboara fara nici-o problema si ne arata drumul, picurand ici si colo noi informatii pentru ucenic.

Dupa vreo 30 de minute eram in Poiana Costilei, unde ne-am permis luxul de a ne asterne printre sutele de flori galbene. Iarba purta inca poveri mici de apa, dar ce mai conta? Si Doamne, ce bine e sa stai! Alaturi de noi strajuieste tacuta stana, in asteptarea mioarelor.

Viorica se ridica si da startul: “acum sa incercam sa ne miscam mai repede” si porneste pe curba de nivel, pe triunghi rosu. O urmam in pas alert, traversam Valea Galbinele, apoi Valea Costilei, care scoate untul din mine, si ma afurisesc ca am lasat betele de tura acasa. Urmeaza o coborare aproape pe fuga spre Caminul Alpin, unde ajungem la 8. Aici ne asteapta confortul civilizatiei: Octavian cu masina gata de drum spre capitala, non-stopul cu usile deschise pentru hamesiti si cerul senin la care jinduisem pe sus.

Cam asa mi-am facut ucenicia pe primele vai alpine din cariera si am gasit periplul minunat din toate punctele de vedere. Multumiri fara numar colegilor de tura pentru sprijin, merinde, bete, poze, piolet, casca, informatii, voie buna si rabdare

Numai bine!

PS: poze - toata lumea.

Sâmbătă, 23 mai 2009 - 00:39 
Afisari: 4,711 


mihaela
(admin)