Braul lui Raducu si prima intalnire cu Mos Martin (Muntii Bucegi)

Florin ma bate la cap de o saptamana ca-s prea lenes si inca n-am terminat jurnalul despre tura pe care am facut-o pe Pietricica, in Crai. M-am tot plans ca n-am timp.. iata-ma totusi scriind acest scurt jurnal despre scurta incursiune de pe Braul lui Raducu!

Diverse activitati ne-au impiedicat sa pornim de dimineata si cu greu ne-am hotarat sa mergem. Chiar si atunci cand ne-am pornit, ba cheile pierdute ale lui Florin ba circulatia inchisa pe Calea Bucuresti (Brasov) ne-au facut sa pierdem timp pretios. Astfel incat am ajuns destul de tarziu in Busteni - chiar si pentru o zi de vara: ora 12:00!

Fiind planificata din scurt, nu am avut timp sa-mi pun la punct ritualul pre-tura care includea colectarea oricarei informatii cu privire la punctele cheie din traseu, orientare, portiuni dificile samd. Am reusit sa ma uit un pic dimineata la unul din jurnalele Iulianei - din fericire ala in care nu s-au ratacit - si la vreo doua albume de Picasa. Din el, am cules principalele informatii de care aveam nevoie: nu prea erau portiuni dificile - poate doar una, doua usor expuse. In privinta orientarii, un singur punct era mai ciudatel, aproape de intrarea din Valea Jepilor. Am memorat cele scrise acolo si m-am bazat si pe faptul ca Florin mai fusese pe acolo.

Am decis sa facem braul exact in sensul despre care se povestea si in jurnal: dinspre Valea Jepilor spre Schiel. Motivul, simplu: sa balaurim pe lumina daca e cazul dar sa coborim pe unde e sigur pe intuneric. Problema era reprezentata de prima portiune a braului dinspre ValeA Jepilor, zona in care multi o apuca aiurea daca abordeaza acest sens. Invers, daca se vine dinspre Schiel, poteca e mai greu de pierdut dar sunt 2 portiuni mai ciudate de coborit. In final, nu se compara coborirea pe Schiel cu cea de pe Jepii Mici.. pe intuneric!

In jurul orei 12:00 lasam masina un pic mai sus de hotelul Silva si pentru prima data ma simt ca unul din cocalarii cu X5 care le lasa de obicei pe acolo. Incepem in forta si trecem rapid de indicatorul care ne informeaza despre traseu.

Depasim o montaniarda simpatica ce mergea singura. Nu reusim sa scoatem de la ea decat ca merge "sus". La intersectie, ea a apucat-o inspre refugiul Salvamont din Valea Spumoasa deci probabil ca incerca clasicul itinerariu prin Vilcelul Inspumat si Valea Spumoasa catre Portita. Sau, cine stie, poate doar dorea sa ajunga la cabana. Cine stie.

Trecem si pe langa unul din noile panouri informative cu care autoritatile spera sa justifice introducerea taxei de 5 RON. Sa curete mai intai potecile marcate de tampoane si cutii de bere Newmark si mai apoi sa ceara bani!

Baietii maresc pasul si deja gafai serios incercand sa tin ritmul. La inceput e totusi usor insa pe masura ce panta se mareste incep sa ma intreb daca nu cumva baietii au gresit locatia maratonului.

N-am mai fost de ceva timp prin Bucegi.. ultima incursiune, tocmai pe 7 septembrie cand urcasem pe Pripon. De atunci, cu toate zapezile si intemperiile din Bucegi imi fusese relativ teama sa mai ajung in zone de abrupt.

Ajungem la zona pe care eu o denumesc "La copacul traznit" unde este situata traversarea mea preferata din Bucegi. Ii amuz pe baieti spunandu-le ca daca as urca pe Valea Seaca a Caraimanului si as cobori pe Jepilor, probabil cea mai dificila zona mi s-ar parea traversarea asta.

Baietii imi spun sa dau drumul la cablu pentru a ma pregati pentru braul unde, evident, n-o sa mai am asa ceva. Doar ca stiu ca braul e mult mai usor decat poteca asta asa ca strang bine cablul si traversez cu atentie. Tehnic, n-am nicio problema cu zona asta. Psihic, insa, o urasc. Am alunecat odata aici urat si nu mi-a mai trebuit..

In jur, smocurile de iarba sunt acoperite de o bruma subtire care ma face sa ma intreb daca nu cumva urmeaza sa avem ceva probleme din cauza asta in caz ca iesim pe vreo fata inierbata.

Ajungem in zona in care in urma cu 5 ani si-au pierdut viata Andrei J. si prietena lui Ana-Maria. Pe jos, o candela veche aduce aminte de tragica intamplare. Ca o paranteza, multi imi reproseaza ca de cate ori ajung pe aici aduc in discutie evenimentul asta care m-a impresionat si mi-a ramas in minte - evocarea fiind, pentru multi, deranjanta, muntele fiind pana la urma un prilej de bucurie nu tristete. Fiecare cu oalele lui probabil.

Placa memoriala a celor doi este rupta, lucru pe care nu l-am remarcat ultima oara cand am trecut pe aici.

Imediat dupa portiunea pe care o consider poate cea mai trista din tot traseul incepem sa urcam pe hornul echipat cu lant, zona in care in zilele aglomerate auzi tot felul de onomatopee emise de temerari si.. temerite.

In spiritul secretomaniei, nu voi indica locul de intrare in poteca braului. Loc cunoscut probabil de prea multi, reusind sa obtin informatia aceasta chiar si de la cineva care nu face decat 2 ture pe an dintre care una obligatorie la Urlatoarea.

Inainte sa intram pe brau, observ cu ceva emotii o bucata sanatoasa de gheata fix la intrare. Sa fie oare gheata serioasa si mai sus? Nu prea imi surade ideea parcurgerii unui astfel de traseu destul de expus in condtii de gheata.

Ma las totusi convins ca ar trebui sa fie ok imediat dupa portiunea aceasta de intrare. Sa vedem ce brau a descoperit acest Raducu!

Inainte sa plecam arunc o privire la ceas: e 13:10. Ne-am miscat poate prea repede insa absolut justificat: traseul de urcare l-am folosit strict pentru acces, fiind cumva presati de timp - fiecare minut castigat pe V. Jepilor insemna un minut in plus de stat pe brau si admirat imprejurimile.

La inceput poteca e destul de abrupta si numaidecat ne trezim cu mult deasupra vaii Jepilor. Exact cum banuiam mai jos, urcam un pic si pe iarba plina de bruma si din cand un bocanc mai scapa. Nu e bai, nu prea o sa avem ce cauta pe fete de iarba azi.

Asa cum ma asteptam, incep sa inteleg specificul traseului. O poteca stramta, la marginea stancilor, cu destula expunere in cealalta parte - in cazul nostru stanga. Personal nu ma impac prea bine cu astfel de portiuni insa azi am decis sa fac o exceptie pentru a ma putea bucura de traseu.

Din fericire, arborii flancheaza constant poteca, dandu-mi un oarecare sentimen de siguranta. Regula de baza in zone ca astea este ca nu ai voie sa cazi. Punct.

Braul traverseaza multe vilcele in aceasta zona, primul dintre ele fiind -cartile zic- Vilcelul Lupului.

Ma asteptam ca locurile in care braul traverseaza vilcelele sa fie un pic mai uratele. Nu e deloc asa. Pot sa zic chiar ca m-am simtit in siguranta in firele majoritatii vilcelelor traversate, pentru cei cu rau de inaltime fiind zone in care mai pot lua o gura de aer, pentru a se linisti.

In prima parte, orientarea este relativ buna insa caut cu privirea zona despre care atragea atentia Iuliana.

Daca ar fi sa am si o zona preferata de pe brau, ar cam fi cea de jos, o zona cu iarba moale si culcata.

Braul are un profil ascedent pe-aici si este abrupt in multe locuri. Din fericire, se gaseste tot timpul ceva de care sa te poti tine: un smoc de iarba, o radacina de copac. Orice.

Din vorba in vorba ajungem intr-o zona care mi se pare foarte cunoscuta: este exact portiunea din jurnal! Ii alertez imediat pe baieti si le spun care e varianta buna: nu inainte ci in drepta, in urcare!

Ca si reper general, poate fi folosit trunchiul prabusit care probabil va mai rezista ceva timp acolo. Pentru siguranta. mi-am luat insa si un alt reper reprezentat de o cruce imaginara pe care o formeaza cateva stanci de deasupra zonei respective.

Din ce am inteles, multi opteaza in mod nefericit pentru varianta de jos care pare mai rationala - varianta din dreapta e abrupta si foarte ciudata - insa ajung in cele din urma sa efectueze tot felul de traversee si sa ajunga in zona expuse in care cu usurinta se pot petrece accidente. Un pic de documentare inainte nu strica!

Optam pentru varianta buna, adica in dreapta sus. Momentan buna doar cu numele, caci urcusul e foarte abrupt si pamantul un pic umed. Imi tot zic ca imediat trece insa portiunea de catarare e suficient de lunga. La coborire, portiunea cu siguranta pune ceva probleme si cred ca e genul de loc in care se poate scoate o cordelina pentru asigurare. Cine are. Cine nu, scoate niste morcovi. Nu zic de unde.

In fine, pentru noi e mai usor in urcare. O radacina, un smoc si am depasit-o pana la urma. Un pic mai sus, poteca noastra merge pe curba de nivel insa vedem si ceva urme de poteca si mai sus, pe pietris. Nu ne avantam pe-acolo pentru ca am mai citit de unii care au ajuns prea sus.

Avem parte si de o coborire mai abrupta pe care o mai vazusem pe undeva - semn ca suntem pe poteca buna.

Ni se deschide si o frumoasa vedere asupra Caraimanului si descopar Monumentul Eroilor dintr-un unghi nou.

Din loc in loc mai e cate un loc in care trebuie sa urcam un pic mai abrupt sau unde poteca e mai expusa. Insa pana la urma, tot parcurgand acelasi gen de zona, inveti sa nu te mai gandesti asa mult la ce ai in stanga ta si sa iti vezi de poteca.

Nu e voie sa cazi pe-aici.. locurile nu sunt deloc pentru cei care au nevoie sa se simta in siguranta tot timpul.

Ma bucur nespus cand recunosc zone pe care le-am mai vazut in fotografii. In locurile mai sensibile, acest lucru imi da o siguranta suplimentara. Fie ea si imaginata.

In cele din urma ajungem si in zona numita Creasta cu Zambri - loc care a ars in vara anului trecut in urma unei furtuni. Le povestesc baietilor despre actiunea celor cativa carpatisti printe care si Zoly - au facut o treaba minunata, treaba pe care autoritatile au trecut-o cu vederea. N-au sa treaca insa cu vederea taxa de 5 RON. E o imagine dezolanta - jnepeni culcati, arsi, radacini..

Nu insistam prea mult si ne continuam parcursul, asteptandu-ne sa ajungem imediat la jumatatea traseului.

Undeva pe dreapta, in dreptul traversarii unui vilcel, e si o cruce partial distrusa - cine stie cat de veche.

Inainte de jumatatea traseului, trebuie sa infruntam in mod obligatoriu si portiunea rupta din brau. Personal, aveam ceva retineri in ceea ce priveste zona asta, mai ales ca din poze parea usoara. Si chiar asa a fost pana la urma, pana am pus talpa cu curaj pe pamantul amestecat cu pietricele. N-as avea insa aceeasi tragere de inima si cu ceva gheata pe-aici..

Dupa o ora si un pic din Valea Jepilor ajungem la punctul despre care Florin spune ca este jumatatea traseului - sub Peretele cu Florile. Aici, la soare, gasim 3 barbati. Florin imi spune ca vrea sa urce pe Claia Mare insa eu nu prea as merge pe-acolo, mai ales ca ma mai uitasem odata la niste poze. Un cablu rupt, zone expuse.. pas pentru mine!

Raman cu rucsacii prietenilor mei si ii astept cuminte pe iarba incalzita de soarele generos de noiembrie. Din zona claii se intorc si doua fete care povestesc ca li s-a parut prea expus sa continue si nu au ajuns pe varf.

(Aici am sa-l rog pe Florin sa completeze jurnalul cu pozele facute de el pana pe Claia Mare si cu ceva impresii legate de traseul pana acolo)

(Caraimanul vazut de pe varful Claia Mare)

(Busteniul si muntii Baiului vazuti de pe varful Claia Mare)

Doi dintre barbatii care asteptau se pornesc inspre Schiel iar la scurt timp pleaca si grupul celalalt, lasandu-ma singur. Ii sun pe cei doi prieteni - n-au semnal niciunul. E bine totusi ca e soare..

Jumatate de ora mai tarziu, treaba se strica. Sunt tot singur si sunt inghetat bocna deoarece intre timp soarele s-a ascuns. Incerc un telefon - vesti bune, baietii au ajuns pe varf insa traseul a fost destul de dificil si expus si cel mai probabil vor face cam tot atata timp si la coborire.

Mai astept vreo 20 minute, timp in care incep sa cant toate piesele Queen care imi trec prin cap. Nu de alta, dar stiu foarte bine ca zona e umblata de ursi si as vrea sa fiu auzit. Nu cred sa fie cazul neaparat acum, cu oameni care strabat braul in ambele sensuri, insa nu se stie niciodata.

In cele din urma, baietii ajung si ne pornim numaidecat pentru a ma mai incalzi si eu. De aici incolo, braul are un profil mai mult descendent.Portiunea imediat urmatoare mi se pare mult mai expusa decat orice zona pe care am avut-o in prima parte a braului.

Regula de baza aici este ca trebuiesc numarate 3 fire ale Comorilor, al 4-lea fiind firul Urlatorii Mici, zona in care se procedeaza un pic diferit.

Ajungem in dreptul primului fir. Asa cum se vede in poza, poteca traverseaza vilcelul si continua in dreapta. Continui si eu insa la un moment dat Florin striga ca nu e bine pe aici si ne indeamna sa ne intoarcem, drumul bun fiind pe vale direct, urmand sa iesim un pic mai jos (se vedea continuarea potecii).

Continui dupa Florin insa imi dau seama ca firul vilcelului este prea abrupt pentru gustul meu si merg pe unde incepusem initial. Destul de abordabil. Pana la urma, ambele variante sunt bune, insa parca firul vilcelului abordat de Florin, este mult mai abrupt si trebuie coborit cu ceva mai multa atentie.

Curand, ajungem si la al doilea fir si apar si aici mici neconcordante intre ceea ce cred eu ca e continuarea buna si ce cred baietii. Dupa un pic de orientare, Florin decide totusi ca am dreptate si ca poteca urca un pic inainte sa traverseze firul vilcelului.

Un amanunt totusi atrage atentia: in firul vilcelului, in dreapta zonei in care se afla si unul din prietenii mei, e o capra neagra moarta insa nu de prea mult. Oamenii cu care ne-am intalnit mai inainte povesteau ca vazusera chiar si 2 caini mancand din ea. Grotesc..

Traseul nu este insa pe jos ci exact in punctul in care a fost facuta poza. In cazul in care totusi ajungi din gresala acolo trebuie sa urci la loc, pe oricare din cele doua ramificatii ale vilcelului.

In fine, trecem si de cel de-al treilea fir al Comorilor (despre care am inteles ca este si cel mai usor de facut) si intram in bazinul vaii Urlatoarea Mica, loc in care braul prezinta o discontinuitate.

Problema se rezolva elegant: se coboara circa 50 metri pe firul vaii Urlatoarea Mica dupa care se prinde o poteca spre dreapta care in circa 15 minute ajunge in poteca Schiel.

Zis si facut! Incepem sa coborim pe firul vaii (care in aceasta portiune nu pune absolut nicio problema, fie ploaie, gheata sau vulcan) si observam ca i-am ajuns din urma pe cei doi barbati cu care statusem mai inainte de vorba.

Deodata, barbatii incep sa tipe si pentru moment nu imi dau seama exact ce se petrece. Florin, 3 metri mai in fata, spune deodata "ursul". Ma cuprinde instant un sentiment de neliniste si ma intorc instinctiv. Nimic. E vreo gluma?

Cei doi barbati nu contenesc sa tipe si il intreb pe Florin unde. Imi arata o portiune cu jnepeni de partea cealalta a vaii. Moment in care imi ingheata sangele in tot corpul. Pentru prima oara de cand merg la munte vad ursul! Si ce mai urs! O ditamai namila care alerga, parand ca vrea sa intre in firul vaii un pic mai sus (zona in care se afla era destul de abrupta).

Baietii se uita prostiti, ca la urs, insa le atrag imediat atentie ca trebuie sa plecam, mai ales ca barbatii din fata au pornit si ei repejor. Nu stiu de unde scot atata energie ca intr-un minut ajung in fata tuturor. Lumea inca se mai uita in spate si ma ingrijoreaza ca ursul ar putea veni dupa noi.

Am avut noroc cu cei doi barbati care au strigat. Eu unul nu l-am auzit si nici baietii. Poate ne-am fi trezit cu ursul langa noi, caz in care probabil am fi ajuns la stiri iar jurnalul ar fi aparut post-mortem.

Nu stiu de ce ma tot gandesc ca trebuie sa ajungem cat mai repede in poteca turistica. Am impresia ca ne ofera cumva protectie.. complet fals! Si totusi ma cramponez in ideea asta si in cateva minute suntem in dreptul stalpilor fostului funicular.

In cele din urma ne mai detensionam, convinsi ca ursul probabil era la fel de speriat ca noi. Nu stam mult totusi si ne pregatim de coborirea pe poteca Schiel, mai ales ca suntem contra-timp si am vrea sa ajungem pe lumina la masina.

Imi aduc aminte ca si pe pagina de Facebook a Salvamont Busteni baietii postasera o poza cu fecale de urs in Braul lui Raducu si comentasera ca zona cu siguranta e frecventata de ei.

De aici pana la masina am mers destul de repejor si chiar am alergat pe unele portiuni - facand doar o ora si 10 minute. N-a fost totusi o coborire chioara ci una educativa in care ne-am aratat reciproc intrarile pe trei trasee.

Undeva in padure, Florin imi arata ca de fapt poteca braului lui Raducu e marcata cu o sageata verde si ca noi am iesit prea sus, langa stalpii funicularului.

Mult mai jos, eu ii arat lui Florin intrarea pe valea Comorilor care mai sus urmeaza sa se desprinda in firul din stanga - cel usor si altul in dreapta care urmeaza sa aiba la randul lui doua ramificatii - rezultand, astfel, cele 3 fire de Comori pe care le-am traversat mai sus.

Si mai jos, Florin imi arata intrarea pe Valea Seaca dintre Clai, o zona care in niciun caz nu sugereaza o vale de abrupt.

Am ajuns la masina cam dupa 5 ore de la plecare. Poate parea prea putin, da.Dar au fost 5 ore care insa mi-au placut extrem de mult si in care am invatat cate ceva. Am descoperit un traseu pe care nu am avut niciodata ocazia sa-l parcurg. Am vazut Monumentul Eroilor dintr-un unghi nou. Am invatat sa-mi controlez problema pe care o am cu zonele expuse. Si nu in ultimul rand, am avut prima mea intalnire cu un urs in salbaticie, lucru cu care nu ma mandresc si pe care mi-as fi dorit sa nu o am. Irevocabil, de cate ori voi mai ajunge pe-aici, voi fi cu ochii-n patru..

Intuiam eu bine ce reactie urma sa am in cazul unei astfel de intalniri - dar cu atat mai bine cu cat s-a intamplat in realitate, am verificat-o cu succes!

Ca si impresie generala, Braul lui Raducu a fost destul de interesant pentru mine. In ciuda a tot ce se scrie despre probleme de orientare, in afara portiunii cu busteanul in care se urca in dreapta si a procedurii care se aplica in cazul Urlatorii Mici (se coboara pe vale pentru a se reintra in brau), nu am intalnit o alta zona in care bunul simt sa nu se poate aplica pentru a decide continuarea.

Sâmbătă, 16 noiembrie 2013 - 22:04 
Afisari: 4,045 


xoreax