Brâna Portiței, Tunelul Picăturii, Creasta Picăturii - 2 august 2020 (Muntii Bucegi)

Notă: acest jurnal conține descrierea unei drumeții pe vale de abrupt, cu echipament specific la îndemână, casca fiind indispensabilă. Dificultatea descrisă a unora dintre obstacolele întâlnite este subiectivă, iar modul de abordare a lor este propriu, fiecare poate să găsească variante mai bune.

Prima tură făcută în Bucegi după topirea zăpezii în acest an a avut loc abia în data de 2 august. Tare ne-a fost dor de acești munți, așa că am vorbit să ne grupăm în Bușteni, unde să petrecem mai multe zile pentru a clarifica anumite aspecte care în ture anterioare lăsaseră încă loc de întrebări.

Această primă incursiune parcă nu se dorea prea lungă, mai mult de explorare, dar până la urmă așa ne-a ieșit. Am plănuit să urcăm Jepii Mici și apoi să mergem pe Brâna Portiței până la capătul acesteia, care dă în Tunelul Picăturii. Mai mersesem doar până la intersecția cu Vâlcelul Mortului și aveam emoții de cum anume vom traversa spre Hornurile Văii Seci și apoi de o zonă expusă despre care am citit, înainte de hornul care trebuie urcat pentru a ne apropia de tunel.

Am pornit din fața pensiunii pe la ora 5 dimineața, fiecare cu o altă idee în minte relativ la cât timp facem până la intrarea în Brâna Portiței din Jepii Mici. Eu am mers mai repede decât am estimat, iar Edy mai încet, admirând natura ca să îl ajung, adică am făcut 2 ore și jumătate. Făcând o pauză atât de lungă de la mers pe munte, plus un incident care m-a făcut să fiu precaută la orice mișcare pentru a nu inflama o zonă cu probleme, mi-a luat tare mult să îmi intru în ritm (un ritm cu viteză mică, oricum).

Apăruse iar cascada pe Jepii Mici

Chiar după ce am început să urmăm poteca spre Portiță ne-a întâmpinat un mare ciopor de capre negre cu ieduți. Edy a numărat 24. De această dată au fost de treabă și nu au dat cu pietre înspre noi.

Am găsit Portița la fel de frumoasă ca întotdeauna, acum privind prin ea spre sud se vedea totul verde, în contrast cu galbenul zadelor de toamna trecută. Am făcut o pauză de masă, am studiat puțin orășelul Bușteni și ne-am dat cu părerea cam pe unde am fi cazați. Deși senin, atmosfera nu a fost foarte clară.

Privind prin Portiță, spre Jepi

Puțin înainte de ora 9 am continuat drumul. După Portiță, la vreo 3-5 metri, poteca se bifurcă, partea cea mai vizibilă fiind în jos, adică la dreapta, dar pentru a ajunge spre Vâlcelul Mortului o luăm la stânga, pe sub perete. Tăiem valea lui Zangur, apoi o mică alunecare de teren ne face să coborâm puțin, ținându-ne de jnepeni. De pe o muchie vedem în fața noastră firul Vâlcelului Mortului și întrezărim deja hornulețul pe care va trebui să urcăm pentru a ajunge la tunel.

O vedere mai de ansamblu asupra brânei, a micului horn și a tunelului

În firul Hornurilor am zăbovit ceva timp  încercând să ne dăm seama cum de nu ne-am prins că pe acolo trece Brâna Portiței. (În urmă cu un an eram deja cam în întârziere când ajunseserăm acolo, pe la ora 13, iar tot ce am văzut a fost în sus, am băgat viteză ca să nu pierdem trenul). Din acel loc, privind in jos, Edy a remarcat că sub noi se află prima săritoare din Hornuri, una pe care nu am auzit ca prea multă lume să o urce direct. (Se ocolește prin dreapta, având un prag pe care se merge în patru labe vreo 2 metri până reușim să ne ridicăm, găsim apoi un piton și continuăm pe pragul care arată foarte îmbietor. De acolo se urcă pe iarbă fără probleme, până în Brâna Portiței, deși anul trecut am găsit un loc mai sus unde am reintrat în fir, poteca e atât de aproape încât nu merită neapărat efortul). De acolo se vedea și Poiana Mare și zona cu lespezi.

Trebuie să recunosc că poteca spre tunel, până la acel horn, care a presupus traversarea celor două fire (Vâlcelul Mortului și Hornurile Văii Seci a Caraimanului) a fost mult mai în regulă decât anticipasem. Am crezut că vor fi zone lungi, expuse, însă doar preț de 2-3 metri a fost mai dubios, la final, cam pe sub Spălătură, niște glii care nu stăteau prea bine.

Privim dintr-o mică șa spre horn

Obstacolul văzut mai de aproape

Pe aici am venit și remarcăm firele traversate

Ceața se ridică deasupra Hornurilor, iar în dreapta observăm firul Spălăturii Văii Seci

Ajunși la mult amintitul horn, care în partea stângă inferioară are un piton, am constatat că era mai înclinat decât crezusem și de o calitate nu prea grozavă. Ud, cu apă prelingându-se, cu iarbă, pământ și diferite pietricele care stăteau să cadă. Edy a muncit un pic escaladându-l, apoi mi-a aruncat și mie coarda. Odată urcat, la ora 10 și jumătate, am început să mergem de-a lungul peretelui pe care tot la maxim 30 de metri se aflau ancore noi. În apropiere se află și  gamela ce conține caietul pe care aventurierii ce trec prin acele locuri minunate pot scrie vreo două vorbe. Am mers cu atenție, uitându-mă mai mult pe unde calc pe poteca suspendată dintre jnepeni, decât spre abruptul Caraimanului. Foarte aproape, după un colț, am zărit pentru prima oară intrarea în tunel. Edy a mers înainte și a avut timp să admire un șoim ce stătea pe un ac de stâncă.

Intrarea în tunel

Tunelul Picăturii are vreo 5 metri lungime, iese pe cealaltă parte cam în drept cu Albișoara Hornurilor, în partea stângă aflându-se Brâul Hornurilor care dă în Albișoara Gemenelor. Din Albișoara Gemenelor până pe creastă am citit că ar mai fi de urcat ultima săritoare. Nu am fost pe acolo, dar e bine de știut. La ieșirea din tunel spre Albișoară se găsesc două ancore pentru rapel.

Tare frumos este acest tunel îngust, în care am mai făcut o pauză. În interior, pe peretele dinspre Bușteni am întâlnit un marcaj foarte amuzant: săgeată stânga – săgeată dreapta și respectiv, cam spălată de vreme, săgeată în sus. Alte opțiuni nu prea sunt de fel. De departe, cel mai interesant este sensul în sus, adică o săritoare care duce fix în creastă.

Tunelul și partea superioară a săritorii, cu rucsacii care ajung pe creastă

 A părut cam fioroasă la prima vedere această săritoare, dar ne-a întâmpinat cu prize surprinzător de bune, prima parte urcând în ramonaj până la un prag care sperăm să rămână disponibil încă multă vreme de acum înainte. La prag, Edy a ridicat rucsacii pe care i-a prins de un anou pe după o piatră bine încastrată și verificată, după care a ieșit în creastă.

La ieșire, în partea dinspre oraș sunt două ancore noi, iar în partea opusă se află un piton vechi, care părea că încă stă bine. Edy a salutat pe toți  cei de pe munte, care se aflau fie la Cruce, pe Brâna Aeriană, sau pe Brâna Văii Albe și a făcut poze în toate direcțiile. Cea mai fermecătoare a fost perspectiva asupra minunatei arcade abia zărite, de la ieșirea din Hornurile Văii Seci. Acela mi se pare un loc tare deosebit și abia aștept să mai ajung în dreptul ei.

Mica spintecătură îngustă din stânga marchează ieșirea din Hornuri, pe sub arcadă

După ce am ieșit din săritoarea care din creastă se vede ca o gaură, am continuat urcușul. Se înaintează cu ușurință, iar tot la vreo 30 de metri se găsesc ancore. Singura parte mai neplăcută ar fi faptul că e un pic friabil, sunt multe pietre care o iau la vale. Peisajul e superb, in dreapta vedem peretele Văii Albe și zona Albișoarelor, iar în stânga se vede Crucea din ce în ce mai aproape, alături de abruptul de sub ea.

Ajungem la jnepeni unde dăm de potecă.

Ultima parte a urcușului

Am ajuns într-o mică șa, cu o zonă cu jnepeni, printre care poteca era evidentă. De aici am înaintat prin iarbă, până la formațiunea numită Clepsidră, ceva mai mică decât îmi imaginasem, dar foarte simpatică, unde am făcut o pauză lungă de masă și hidratare.

O Albișoară

Am ieșit în dreapta Crucii și am continuat drumul pe Brâna Văii Albe. Era trecut de ora 15. Am coborât cu atenție printre bolovanii de pe Valea Albă până pe la marile blocuri prăbușite unde am văzut sus, încă fiind suspendat, un bloc măricel care mi-a dat impresia că nu va mai sta mult acolo, așa că în scurt timp l-am ajuns pe Edy. M-a cam stresat coborârea din cauza bolovanilor care alunecau atât de ușor. Am ajuns la pensiune seara, fix la ora 21. Această tură ne-a depășit cu mult așteptările prin frumusețea locurilor și a minunățiilor naturii pe care le-am întâlnit.

Participanți: 2

Traseu: Jepii Mici – Brâna Portiței – Tunelul Picăturii – Creasta Picăturii – Brâna Văii Albe – Valea Albă

Durată: ~14 ore (pauzele lungi și dese, cheia marilor succese)

Marţi, 25 august 2020 - 02:26 
Afisari: 1,862 


codre