Biserici de piatră din Ţara Haţegului

   După Marea Schismă din interiorul creştinismului din anul 1054, Biserica ortodoxă şi cea catolică s-au aflat pentru mult timp pe poziţii ofensive pentru lărgirea sferei de influenţă a fiecăreia dintre ele.

   Astfel de confruntări au avut loc în sec.13 şi la începutul sec.14 şi în zona Banatului, a Olteniei de Nord, dar şi în Ţara Haţegului.

   Una din măsurile luate de Biserica ortodoxă de rit sârbesc pentru a creea o pavăză în faţa expansiunii catolicismului unguresc a fost aceea de a înfiinţa câteva mânăstiri în zonele disputate.

 

   Acest demers a fost dus la bun-sfârşit de către Sfântul Nicodim de la Tismana. El a ridicat Mânăstirea Vodiţa în anul 1371, fiind sprijinit de Vlaicu Vodă, al cărui unchi era. Asta pentru că Nicodim era os domnesc, mama sa fiind una din fiicele lui Basarab I.

   Până în 1378 reuşeşte să ctitorească şi Mânastirea Tismana, iar până în 1399 pe cea de la Prislop.

 

   La fel s-au petrecut lucrurile în acei ani şi în plan politic şi militar, ani în care cnezii Cândea din Haţeg, împreună cu acel legendar Negru-vodă din Făgăraş, trec munţii şi îl sprijină pe Basarab I Întemeietorul, dar şi pe vrednicii săi urmaşi, în lupta cu regatul maghiar.

   Din acei ani importanţi pentru destinul acestui colţ al Europei au rămas ca mărturii până în zilele noastre, câteva biserici de piatră risipite prin Ţara Haţegului şi Ţara Zarandului.

   Obiective turistice foarte tentante, care uneori pot trece dinaintea interesului pentru o tură la munte, dar care necesită în prealabil o informare mai riguroasă.

 

   Călătoria prin acest colţ al Ardealului a durat două zile, apropierea de zona Haţegului devenind ea înşăşi o călătorie iniţiatică.

 

   De la Predeal am ţinut drumul pe la Zărneşti şi Şercaia şi, odată trecuţi de oraşul Făgăraş, am fost atenţi ca în localitatea Voila să facem dreapta şi să trecem podul peste Olt.

   După numai 2km ajungem în Cincşor, după nume doar un frate mai mic al târgului străvechi de la Cincu.

   BISERICA  EVANGHELICĂ FORTIFICATĂ DE LA CINCŞOR e la îndemână, astfel că noi am reînnodat repede şirul bisericilor săseşti pe care le-am vizitat cu doar puţin timp în urmă.

   (Vezi şi jurnalul acelei ture: http://www.carpati.org/jurnal/%C5%A3ara_de_dincolo_de_munte_2_biserici_fortificate_din_transilvania/3383/)

 

 

    Intrarea în biserică se face după ce trecem de poarta primei incinte de ziduri.

 

 

   Deşi localitatea Klisink (Cincul Mic sau Cincşor) este atestată documentar de la sfârşitul sec.13, biserica sa a fost fortificată abia în anul 1427.

   Biserica din Cincşor se prezintă ca fiind dintre cele mai bine conservate biserici săseşti din Transilvania, peste timp intervenindu-se aici foarte puţin cu lucrări de renovare.

   Aparţine goticului târziu. Are turn-clopotniţă, patru turnuri de apărare şi două incinte fortificate.

 

 

   Altarul pe care îl vedem astăzi e realizat în anul 1868, cel vechi fiind dus la Muzeul Ţării Fagaraşului.

 

 

   Orga e din 1805, fiind una dintre cele mai mari din zona Făgaraşului.

   Biserica e funcţională şi astăzi mai are doar 22 de enoriaşi.

 

 

   În unul din turnurile fortificaţiei este amenajat Turnul Slăninei.

 

 

 

 

   BISERICA FOSTEI MÂNĂSTIRI CISTERCIENE DE LA CÂRŢA.

   În anul 504 Sfântul Benedict stabileste principiile de viaţă ale călugărilor catolici, iar în 1098 ia naştere Ordinul Cistercian.

   Numele îi vine de la o localitate din Franţa în care se ridica prima mânastire a ordinului, localitate ce avea ca nume romanic mai vechiul Cisterium.

   În spaţiul românesc au fost două mânastiri cisterciene: la Igriş, în jud. Timis şi la Cârţa, în jud. Sibiu, aceasta fiind o filială a celei dintâi.

 

 

   Mânăstirea cisterciană din Cârţa (Kerz) a fost o ctitorie regală maghiară.

   Biserica a fost construită în anul 1202, în vremea regelui Emeric.

   Iniţial construcţia s-a început în stil romanic, dar lucrările au fost oprite de marea invazie tătară din 1241.

   În anul 1260 se reiau lucrările, dar acestea se execută în ambianţa stilului gotic matur, planurile fiind copiate după cele ale unei biserici din Saxonia.

 

 

   Peste timp o mare parte din nava principală a catedralei s-a dărâmat, astăzi ea fiind doar ca o curte interioară pentru capela care a mai rămas în picioare.

   În acestă curte au fost înhumaţi la sfârşitul primului razboi mondial trupurile câtorva soldaţi germani ce luptaseră de partea cealaltă a frontului, locuitorii din Cârţa dorind prin acest gest să-i apere de eventuale excese ale învingatorilor.

 

 

   PALATUL BARONULUI SAMUEL VON BRUKENTHAL DIN AVRIG.

   Baronul Samuel von Brukenthal era din localitatea săsească Nocrich. După şcolile urmate la Viena şi Yalle, are o carieră în administraţia austriacă, ajungând să fie pentru o bună bucată de vreme guvernatorul Transilvaniei.

   La Avrig el a ridicat o reşedinţă de vară între anii 1780-1785, după modelul Palatului Schonbrunn din Viena.

   Clădirile sunt în stil baroc austriac, iar grădina e amenajată după modelul grădinilor franţuzesti, cu terase pe mai multe niveluri şi fântâni arteziene.

 

 

   Printre arborii din grădină se află şi o specie rară, adusă din Franţa: tulipanul.

   Florile sale sunt asemanatoare lalelelor, au culoarea galben aprins, spre portocaliu şi înfloresc doar odată la patru ani.

 

   Stil şi eleganţă la Palatul Samuel von Brukenthal.

 

 

 

   După aproape două ore de linişte şi răcoare în ambianţa de secol 18 a Grădinii Palatului Brukenthal, iată-ne pe drumul aglomerat dintre Tălmaciu şi Sibiu.

   Puzderie de indicatoare ne invitau, care spre autostradă, care spre centru, care pe vechiul drum naţional, în vreme ce noi îl căutam cu privirea pe acela micuţ, care ne va îndruma spre stânga, spre Cisnădie.

   Vechiul Heltau sasesc se prezintă şi astăzi ca un orăşel extrem de frumos şi bine îngrijit.

   În drumul nostru spre BISERICA EVANGHELICĂ FORTIFICATĂ DIN CISNĂDIE remarcăm o intersecţie curată şi plină de flori.

   Ma gândesc să o compar în minte cu răspântia răpusă de acelaşi soare al unei după-amiezi de duminică într-o aşezare de pe malul Prutului, unde gâştele ciugulesc iarba de pe dereaua secată, iar un măgăruş se freacă însetat de ghizdurile unei fântâni fără ciutură...

   Ardealul e altceva...

 

 

   Biserica evanghelica fortificata din Cisnadie are hramul Sf. Walpurga. (Sfânt de care auzeam pentru prima dată. Dar ştiu că ignoranţa nu e un argument...)

 

 

   Ea a fost ridicată la începutul sec.13, sub forma unei nave în stil romanic.

   În jurul bisericii au fost ridicate trei rânduri de fortificaţii, cu bastioane şi şanţuri cu apă.

 

 

   După pustiirea de către turci din anul 1493, refacerea bisericii se va realiza în stil gotic.

   Dealtfel şi astăzi se vede prezenţa celor două arhitecturi.

   La vizitarea bisericii ne-au fost ghizi două surori gemene săsoaice, foarte simpatice şi cu multă placere în rolurile pe care le aveau.

 

 

   De la ele am aflat că turnul clopotniţa are înălţimea de 59m, iar ceasul din turn a fost primul de acest fel din Transilvania.

   În vârful turnului nu se afla o cruce, ci un glob aurit.

   Dealtfel acest turn a fost lovit de mai multe ori de trăsnet, motiv pentru care pe el a fost montat în 1795 primul paratraznet din acest colţ al Europei.

 

 

   În construcţiile monumentale trecerea de la stilul romanic la stilul gotic a constituit un mare pas înainte în arhitectură, într-o vreme când aceasta includea şi sculptura ca parte integrantă.

   În cadrul romanicului problemele de rezistenţă a structurilor la marile edificii religioase erau rezolvate printr-o sporire a grosimii şi masivităţii zidurilor de susţinere.

   În acest context, prima mare realizare arhitecturală a fost Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în acel memorabil an 571 al împăratului bizantin Iustinian.

   Michelangelo Buonarotti reuşeşte relaizarea unei apoteoze a stilului romanic, îcepând cu anul 1546, când a demarat lucrările Domului de la Basilica Sfântu Petru de la Vatican.

   Deschiderea Domului are un diametru de 42m, iar înălţimea sa e de 138m.

   Studiile recentede rezistenţa în construcţii au ajuns la concluzia că Michelangelo, prin proiectul său, a scos tot ce se putea scoate din arhitectura stilului romanic în ce priveşte deschiderile libere. E valoarea maximă a raportului rezistenţă/densitate a materialului.

   Abia în anul 1912 s-a putut realiza o deschidere mai mare, cu ocazia unor cupole de la o piaţă comerciala din Dresda. Dar aici era începutul unui nou drum în arhitectură: folosirea betonului armat.

 

   În arhitectură, stilului gotic a apărut ca o excelenţă în rezolvare problemelor de rezistenţă a structurilor.

   Factorii care au ajutat la realizarea acestui lucru au fost de ordin matematic şi financiar.

   Prin dezvoltarea matematicii în acei ani de sfârşit de ev mediu, adică sec.12-13, s-a constatat că eforturile care apar în structura unei cladiri se pun în evidenţă după o rezultantă vectorială, şi anume diagonala paralelogramului de forţe.

   Dacă forţa careia trebuie să i se faca faţă prin rezistenţa pietrei se află pe această diagonală, de ce trebuie sa se încarce întreg paralelogramul?!

   Astfel că s-a trecut doar la consolidarea doar a acestei structuri corespunzatoare diagonalei rezultate.

  

   Rezultatul a fost o structură de 4 ori mai uşoară, de 4 ori mai sveltă, având ca finalitate posibilitatea unor clădiri de 4 ori mai mari.

   Alături de această structură de rezistenţă mai sofisticată, pereţii rămâneau să aiba doar un rol despărţitor.

   Astfel au apărut în catedralele gotice mari deschideri, spaţii libere care au fost împodobite cu vitralii monumentale.

   Acest lucru a avut consecinţe şi pe plan financiar, astfel că s-au putut realiza construcţii mult mai impresionante, dar cu sume de bani comparabile cu cele ale unei biserici obişnuite.

 

   Cel care priveşte din interior nava unei biserici gotice are senzaţia că arcadele încrucişate ale tavanului plutesc la mare înălţime şi nu că ele ar prelua greutatea pietrelor zidite parcă pe orizontală...

   Această impresie este sporită şi de faptul că de la interior nu se vede şi elaborata structură de rezistenţă a contraforţilor de la exterior.

   E minunăţia arhitectonică ce ajunge să uimeasca privitorul şi dupa 6-700 de ani de la construcţie.

   Se spune că pentru un nou născut orice film e o premieră şi că fiecare e pus, la rândul său, să descopere lumea de la zero.

   E şi cazul meu, familiarizat cu proporţiile modeste ale unei biserici în stil bizantin dintr-o localitate din Prahova...

   Înălţimile şi eleganţa arhitectonică a unor biserici ca cele din Biertan, Sighişoara ori Saschiz, au fost adevarate revelaţii pentru privitorul neavizat din mine.

   Ca să nu mai amintesc de Catedrala Catolică Sfântul Mihail din Cluj, pe care am vizitat-o în aceasta vara...

 

   Orga şi corul Bisericii din Cisnădie.

 

 

   Urcăm spre munte şi după nici 3km ajungem la Cisnădioara.

   Vechiul Michelsdorf (adică Sf. Mihail, patronul bisericii din deal) e atesat documentar din anul 1223, când bazilica forificata de pe deal este donată Mânastirii cisterciene de la Cârţa.

   Drumul pâna la ,,CETĂŢUIA” DE PE DEALUL DIN CISNĂDIOARA urmează o alee betonată, cu scări şi bănci pentru odihna la umbră.

   Monumentul e reprezentat de o bazilică scurtă, cu trei nave, construită în cel mai evident stil romanic.

   Construcţia sa a început în anul 1162.

 

 

   Biserica este recunoscută pentru acustica sa deosebită, motiv pentru care astăzi e locul de desfăşurare a numeroase concerte de muzică clasică.

 

 

   De dincoace de zidul de incintă al fortificaţiei de pe deal avem o frumoasă perspectivă spre oraşul Cisnădie, cel vizitat cu mai puţin de o oră mai înainte.

 

 

  

   De la Cisnădioara prindem un drum judeţean asfaltat, care ne trece peste un deal împădurit şi ne lasă chiar în drumul Sibiu-Răşinari.

   Remarcăm pe acest drum aproape drept, cu o pădure umbroasă pe partea dreaptă, o pistă de biciclete şi, lângă ea, vechea linie a tramvaiului electric ce făcea legatura între Sibiu şi satul de la confluenţa Văii Steaza cu Sibişelul.

   Ca în orice localitate veche, străzile sunt croite cu siguranţă după marimea căruţelor din vechime şi nu după forfota maşinilor de azi.

   Nimerim pe latura satului prin care trece drumul spre Păltiniş şi avem permanent probleme la întâlnirile cu maşinile care coboară din staţiune.

   Oprim la o răscruce de străzi şi hotărâm să continuăm plimbarea prin Răşinari pe jos.

   Remarcăm străzile pavate cu piatra de râu, dar şi terasa înalta a unei case din răspântie.

 

 

   Urăm o strada care urcă pâna la BISERICA DIN DEAL DIN RĂŞINARI. Aceasta a fost ridicată între anii 1810-1815.

 

 

   În curtea bisericii se află monumentul funerar al lui Andrei Şaguna, primul mitropolit ortodox al Ardealului.

 

 

   Dorim să vedem şi casa lui Emil Cioran, dar aceasta e pe partea celaltă a satului, iar deplasarea cu maşina pâna acolo pare imposibila pe străduţele astea întortocheate.

 

   Suntem nevoiţi să renunţăm şi ieşim din Răşinari într-o adevarată coloană de gipane de bucureşteni care coboară de la Păltiniş.

   La ieşirea din sat facem stânga şi dupa ce trecem un deal ajugem în satul Poplaca, cel care îşi leagă numele de personajele din seria de filme ,,Petrolul, aurul şi ardelenii”.

 

   La SIBIEL facem o pauză şi căutăm să ne orientăm pentru a ieşi în drumul Sibiu-Sebeş.

 

   Biserica şi o troiţă din satul Sibiel.

 

 

   La Sălişte ieşim în drumul naţional, dar repede indicatoarele ne aruncă pe autostrada A1, astfel că trecem prin dreptul Sebeşului pe viaductele înalte..

   În dreapta, în coasta unui deal, vedem Râpa Roşie, locul care îşi leagă numele de întâmplarile fantastice din romanul ,,Luntrea lui Caron” al lui Lucian Blaga.

 

   Cu teama că autostrada ne-ar scoate din schemă şi când vom ajunge la Simeria, preferăm să revenim pe drumul vechi.

   Înainte de Orăştie vedem indicatorul de Geoagiu. Aici sperăm să revenim cu altă ocazie pentru a vizita bisericile din piatră din Ţara Zarandului, adica cele din Geoagiu, Ilia, Leşnic, Mintia şi Gurasada.

   Acum ne grăbim să ajungem la Simeria, unde vrem să petrecem 2-3 ore la umbra copacilor din Parcul dendrologic.

   Doar că drumul nostru spre Haţeg se desprinde dintr-un sens-giratoriu cu 2km înainte de a ajunge în Simeria...

 

 

 

   Trecem prin marginea oraşului Călan şi după alţi 2km intrăm în localitatea Strei.

   Suntem atenţi la indicatoare pentru că aici vom întâlni prima biserica de piatra din Ţara Haţegului. Şi emoţiile sunt pe masură.

   Străbatem un păienjeniş de străduţe şi ne înfigem într-o fundătură fără întoarcere.

   Silueta inconfundabila a micii bisericuţe se vede în faţă, dar niciun drum nu pare să ne conducă păna la ea.

   Deschidem o poartă de grădină şi mergem pe un rozor cosit. Gustăm din prunele strâmbe (vinete) ce încarcă pomii gata să-i rupă.

 

   BISERICA ORTODOXĂ DIN  STREI are hramul Adormirea Maicii Domnului.

   Ea este ctitoria unui boier român, pe nume Ambrozie, construcţia făcându-se spre sfârşitul sec.13.

   Biserica este alcătuită din trei corpuri:

   Turnul clopotniţei se afă în partea vestică.

   Nava scurtă este pavată cu cărămizi romane, iar tavanul este alcătuit din scânduri.

   Altarul are în exterior o formă patrată, dar vom vedea că la interior el are în partea de sus o boltă formată din patru ogive înclinate.

   Probabil că iniţial intrarea se facea pe sub clopotniţă, astăzi accesul fiind posibil pe o uşă din partea sudică.

   Cât ne-am învârtit noi pe lângă biserică, aflată, iată, în mijlocul unui cimitir, a venit cu cheia custodele acesteia.

 

 

   Aflăm că săpăturile arheologice au demonstrat că biserica a fost ridicată pe locul unei ,,villa rustica” romană.

   Dealtfel, pe lângă pietrele brute folosite la ridicarea lăcaşului, s-au folosit şi unele fragmente de piatră din acea locuire romană, dar şi dintr-un castru roman situat ceva mai spre nord-vest, adică spre Hunedoara.

 

 

   Pictura murală din interior a fost realizată de un grup de zugravi, iar dintre aceştia doar numele lui ,,Grozie, fiul meşterului Ioanis, a pictat biserica”.

   Iniţial aceasta a avut şi un veşmânt exterior, din acest mai păstrându-se doar câteva fragmente de frescă deasupra uşii de sub clopotniţă şi pe peretele sudic.

 

   Absida altarului luminată de o fereastră îngustă.

 

 

   Turnul clopotniţei are trei niveluri podite la partea de sus şi un acoperiş de piatră sub formă piramidală, cum vom vedea ceva mai încolo şi la biserica din Densuş.

 

 

   Suntem nevoiţi să parcurgem cu spatele tot păienjenişul de străduţe din Strei, abia în drumul european putând să facem manevra de întoarcere.

 

 

  

   La intrarea în oraşul Haţeg prindem un drum spre Silvaşul de Jos, apoi Silvaşul de Sus şi de aici pe un drum destul de greu până la MÂNĂSTIREA PRISLOP.

   Se pare că Mânăstirea Prislop îşi are începuturile în jurul anului 1360, când a fost ridicată aici o biserică de lemn, probabil o ctitorie a nobililor români din localitatea Ciula.

   Actuala biserică de piatră de la Prislop a fost ridicată la sfârşitul sec.14, de către parintele Nicodim de la Tismana.

   Arhitectura sa este specifică bisericilor din Ţara Românească, adică cu un plan triconic şi cu turla amplasată deasupra naosului.

 

  

 

   Nu ştiu dacă biserica se vizitează şi la interior, căci noi am ajuns aici duminică pe la ora 18 şi usa era încuiată.

   Totuşi am putut vedea că aşezământul ortodox a avut o pictură exterioara în stil mural.

   La sfârşitul sec.16 se retrage la mânastirea de maici de la Prislop Domniţa Zmfira, fiica lui Moise Vodă Basarab.

   Aceasta face o amplă renovare a bisericii, astăzi considerându-se că ea ar fi cel de-al doilea ctitor al Prislopilui (chiar dacă femeile nu puteau ctitorii biserici în adevaratul sens al cuvântului).

 

 

   Cel de-al treilea ctitor al Bisericii de la Prislop se consideră a fi Părintele Arsenie Boca.

    Acesta a fost stareţ a aşezământului între anii 1948 şi 1989, an în care a plecat la Domnul.

   Acesta a ridicat şi o frumoasă clopotniţă pe un pinten de piatră din sud-estul bisericii.

 

 

   Mai sus, la marginea pădurii, se gaseşte cimitirul, unde se află şi mormântul Părintelui Arsenie, iar o cărare bine bătută ne conduce la Peştera Sfântului Ioan de la Prislop, pusnic ce a vieţuit aici la sfârşitul sec.15.

 

 

   Cum ceasurile sunt înaintate şi noi obosiţi după 356km ai zilei, hotărâm să înnoptăm în maşină, într-un loc mai ferit, din parcarea tot mai golită.

 

 

   Ne-am trezit odata cu răsăritul soarelui şi la ora şapte hotărâm să plecăm spre Haţeg, din cauza că pelerinii deja sosesc într-un adevărat convoi de maşini şi circulaţia pe drumul îngust e un adevărat chin cu duba noastră.

   Discutăm să luam micul dejun în oraş, la Haţeg, o placintă cu brânza şi un lapte bătut, aşa cum nu reuşisem s-o facem ieri la răcoarea Parcului dendrologic din Simeria.

   Doar că în Silvaşul de Jos nu ţinem cont de indicatoare şi după o vreme, când ne regăsim pe un drum îngust şi foarte aerian, ce trece de pe culmea unui deal pe altul, şi mai vedem şi un indicator spre Cinciş, înţelegem că am greşit drumul şi mergem spre Hunedoara.

   Mai mergem o bucată de drum îmbufnaţi, ştiind că îl vom repeta la întoarcere şi deabia într-o intersecţie de pe vârful unui deal reuşim să întoarcem şi să revenim, circa 6-7km, până în satul vinovat de rătăcirea noastră.

 

 

 

   BISERICA  REFORMATA  CALVINĂ  A  CNEZILOR  CÂNDEA  DE  LA  SÂNTĂMĂRIA  ORLEA (încerc sa fiu cât mai precis în denumire) se află pe marginea drumului spre Petroşani, mai exact în intersecţia cu drumul spre Râul de Mori.

 

 

   Am amânat micul dejun când am văzut că cineva deschide poarta, apoi uşa bisericii.

   Suntem întâmpinaţi de custodele lăcaşului, încântat să aibă oasepeţi încă de luni, de la prima oră.

   De la început aflăm ca biserica a fost ridicată între anii 1270-1280, ca lăcaş de rugăciune pentru locuitorii catolici din această parte a Ţării Haţegului, în speţă localnicii maghiari din sat.

   Privitor la acestă vechime a sa, ghidul face remarca conform cărei Biserica din Densuş, ceva mai veche, fusese ridicată iniţial ca un loc de rugăciune păgân şi nu de la început ca biserică creştină, lucru care face ca aceată biserică din Sântămăria Orlea să devină  cea mai veche biserica construită ca atare în spaţiul ţării noatre.

 

 

   Biserica din Sântămaria Orlea e surprinzătoare prin construcţia sa, prin veşmântul picturii interioare, dar mai ales prin trecutul său.

   În perioada romanică aşezarea de pe malul drept al Râului Mare se numea ,,Villa Sancte Maria”, nume care a reuşit să se transmită până la noi, vreme de peste 700 de ani.

   Biserica este sveltă, cu un turn-clopotniţă împodobit cu ferestre bifore, prevăzute cu portaluri, dar şi cu coloane, elemente ce indică un stil romanic.

   Acelaşi stil romanic îl întâlnim şi la altar, la care absida are forma rectangulară, dar se încheie la tavan sub forma unor ogive în arc frânt.

 

 

   Spre apus se ridică un cor sprijinit pe coloane de formă octogonală la partea de jos.

   Din imagine se vede că terasa corului nu face corp comun cu cealaltă parte a clopotniţei, cea de deasupra.

 

 

   Pardoseala din naos este alcatuită din cărămizi romane recuperate de la vreun castru din apropiere.

   Acest lucru e întărit si de ,,emblema” inserată pe una din aceste cărămizi, o labă de lup, semn distinctiv al Legiunii a VIII-a Gemina.

 

 

   Cum biserica aparţine acum comunităţii calvine, ne-am fi aşteptat ca la interior să nu găsim o pictură pe pereţi.

   Bogatul decor mural e un incredibil amestec de stiluri în care s-a pictat aici dealungul anilor.

   Astfel, pe pereţii altarului şi în preajma portalului de pe peretele sudic al naosului se regăsesc risipite 10 cruci de consacrare, după câte se pare, un mod de sfinţire a lăcaşului în tradiţie catolică, aceasta fiind prima apartenenţă a bisericii la comunitatea catolică.

   Tot pe peretele sudic s-a descoperit şi o inscripţie cu caractere gotice, dar cu mesaj latin, care în traducere ar spune: ,,Aceasta biserica a fost închinată spre cinstea Fericitei Născatoare, anul Domnului 1311.”, lucru care confirmă ridicarea bisericii la sfârşitul sec.13.

   Pictura din acest an 1311 devansează cu jumatăte de secol pictura Bisericii Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş.

 

   Tot pictura atestă că nu după multa vreme biserica a fost loc de rugăciune al credincioşilor ortodocşi din Ţara Haţegului. Astfel, într-o pictură din altar sunt reprezentaţi 6 dintre apostoli, toţi având în mâini zapisuri scrise cu caractere chirilice.

 

   Ca urmare a incursiunilor pustiitoare ale turcilor în Ţara Haţegului din anii 1420 şi 1438, Ioan de Hunedoara dăruieşte satul Sântămăria Orlea la 1447 familiei Cândea.

   Aceştia vor trece în anul 1472 la catolicism şi la un proces de maghiarizare, luându-şi numele de Kendefy.

   Pornind de la acest eveniment, ghidul nostru ne-a oferit o plachetă cu arborele genealogic al familiei Cândea (Kendefy), având surpriza să aflăm printre ,,crengile” acestuia înrudiri cu Vlad Ţepeş, dar mai ales o spectaculoasă ramificaţie ce conduce până la Coroana Regală Britanică, cu regele George al IV-lea, regina Elisabeta şi prinţul Charles...

   Studiul unui alt arbore genealogic a condus la surprinzatorul fapt că Iancu de Hunedoara era văr bun cu Mahomed al II-lea, mamele lor fiind surori, iar una dintre ele fusese trimisă drept ,,gaj diplomatic” la Stanbul.

 

   Pictura ce îmbină elemente catolice cu cele de rit bizantin.

 

 

   Blazonul nobiliar al familiei Kendefy, care se poate vedea pe unul din pereţii altarului.

 

 

   Dar povestea bisericii pare fară de sfârşit...

   După ce o vreme a fost capela de rugăciune a familiei Kendefy, lăcaşul figurează în actele transilvănene ca fiind biserică ortodoxă de parohie (1555-1613), deci a comunităţii româneşti din Ţara Haţegului, ca din 1613 să fie doar biserica reformată calvină.

 

   Vechea orgă şi o carte de rugăciuni reformată.

 

 

   Cam două ore şi jumatate am ascultat poveştile ghidului...

   Văzându-ne interesaţi, dar şi cu un dram de cunostinţe apriori... n-am mai avut scăpare. Să fi avut un reportofon... Oricum, a fost o lecţie de istorie cum rar ne e dat să ascultăm.

   Socotesc că atunci când ,,am ieşit” din Dobrogea şi ,,m-am băgat” în Ardeal... ehe, nici nu băniuam la ce aveam să mă înham...

     Biserica vazuta dinspre est.

 

 

 

 

 

   Drumul spre Râul de Mori e din cel de beton. Goală şi cu arcurile foarte tari, maşina zdruncină zdravăn, aşa că suntem nevoiţi să mergem cu 40-50 la oră.

   În schimb avem astfel vreme să admirăm vârfurile albăstrii ale Retezatului, dintre care se distinge clar cel ,,retezat”.

 

   La Sâmpetru găsim biserica din piatra în mijlocul unui cimitir cu poarta deschisă.

    BISERICA  DE  PIATRĂ  DIN SÂMPETRU, cu hramul Sfântul Gheorghe, a fost construită între anii 1411-1418 şi ar putea avea ca ctitor pe unul din cnejii locali, după câte se pare, Dan, tatăl lui Ştefan din Sâmpetru.

   Ea a fost construită de la început şi a funcţionat permanent ca o biserică, respectiv o capelă de familie nobiliară ortodoxă.

   Biserica este formată din naos şi altar, dar făra turn-clopotniţă.

   Este construită în stil romanic vechi, dar are şi unele elemente ale stilului gotic timpuriu, cum ar fi arcul frânt de la usa de intrare dinspre vest, cât şi cele trei retragei care încadrează această uşă după stilul gotic.

 

 

   Pe lânga piatra brută, la construcţia edificiului s-au folosit şi materiale luate de la un castru, respectiv un templu roman din zonă.

   Astfel, ca elemente de decor, pe faţada vestică vom vedea o lespede de marmură luată dintr-un vechi altar al zeului roman al pădurilor, Silvanus, dar şi un frumos bust antic.

   Aceste elemente neaşteptate dau bisericii un aer ciudat şi poate un pic cam neserios.

 

 

 

 

   De la Sâmpetru mergem mai departe pe drumul betonat, care devine o simplă alee asfaltată imediat ce trecem de localitatea Râul de Mori.

   Mai sus cătunul Suseni îşi înşiră casele doar dealungul drumului îngust.

   La ieşirea din sat versanţii văii par să se apropie unul de celălalt, mai sus valea având aspectul unor chei împădurite.

   Mai întâi zărim ruinele Cetăţii Colţ aninate de un stei de piatră iesit doar puţin deasupra coroanelor de copaci.

   Vechea cetate a cnejilor Cândea a fost locut de desfăşurare al acţiunii romanului lui Jules Verne ,,Castelul din Carpaţi”.

 

   BISERICA  DE  PIATRĂ  A  MÂNĂSTIRII  COLŢ se ridică şi ea pe o terasă situată la circa 50m deasupra firului văii, pe partea dreapta a drumului.

 

 

   Construcţia bisericii s-a făcut între anii 1310-1315 şi a fost biserică ortodoxă încă de la început, ea aparţinând familiei de cneji Cândea.

   Biserica e compusă din naos şi altar. Deasupra altarului se ridică un turn de piatră sprijinit în exterior pe contraforţi puternici.

   Turnul are acoperiş piramidal, învelit cu piatră făţuită. El adăposteşte la interior trei camere suprapuse, legate printr-o scară aproape verticală.

   Mult timp aceste cămăruţe au fost chiliile călugărilor vieţuitori la acest schit.

   Intrarea în biserică se face prin latura estică, iar la interior pereţii sunt tencuiţi proaspăt, în aşteptarea unui veşmânt pictat.

 

 

  

   De la Suseni ne întoarcelm la Râul de Mori şi Sâmpetru. De aici trecem pe coronamentul unui baraj de pe Râul Mare şi picăm în drumul Haţeg-Caransebeş în localitatea Toteşti, de unde se merge, în direcţie opusă, spre Densuş.

 

   BISERICA  DE  PIATRĂ  DIN  DENSUŞ surprinde de la prima privire prin formele sale masive şi amorfe.

   Prima impresie e aceea că avem de-a face cu o construcţie întocmită în mare grabă  de nişte neprofesionişti, fără vreun plan şi mai ales cu materiale reciclate, şi în general pe care constructorii le-au avut la îndemână, ei nepărănd să fie interesaţi să le prelucreze cât de cât.

 

 

   Bloc de marmură încastrat în fundaţia bisericii.

 

 

   O alta stelă romană conţinând numele lui Longinus se afla pe stâlpii care susţin cupola altarului.

 

   O stelă rămasă doar de decor, în curtea bisericii.

 

 

   Unii cercetătorii consideră că biserica a fost iniţial mausoleul generalului roman Longinus Maximus ucis de daci, iar alţii cred că e vorba de un templu roman închinat zeului Marte.

   Un argument în favoarea unui templu păgân e şi faptul că altarul se află orientat spre sud, si nu spre est, ca la bisericile creştine.

 

 

   Coloane romane la toate colţurile cladirii.

 

 

   Un alt element de decor care intrigă este grupul statuar format din doi lei care stau coadă la coadă pe acoperişul altarului.

 

 

   Dacă pe partea vestică construcţia se sprijină pe contraforţi puternici, ridicaţi din zidărie de piatră, constatăm cu surprindere că spre est constructorii au dat rasol şi au folosit drept contraforţi de sprijin câteva coloane înfipte sub nişte umeri ai zidurilor.

 

 

   Iată.

 

 

   Interiorul bisericii uimeşte şi el prin spaţiul foarte restrâns, ocupat şi acesta de patru coloane de sprijin mult supradimensionate.

   Pictura interioară are încă o culoare foarte vie şi luminoasă.

   Se pare că în biserică încă se mai oficiază slujbe., acesata avcând hramul Sfântului Nicolae.

    Noi am găsit aici un bătrân care aducea cu un preot, dar în acele clipe acesta îşi expunea opţiunile pentru politica actuală, în special pentru unii dintre conducărorii acesteia, noua doar atrăgându-ne atenţia că nu avem voie sa fotografiem la interior...

 

   În exteriorul zidului de împrejmuire a bisericii şi a întregului cimitir se află un bust al lui Nicolae Densuşianu, istoric şi fiu al locului ce s-a remarcat prin lucrarea sa monumentală intitulată ,,Dacia preistorică”.

 

 

 

 

 

   La Caransebeş greşim ieşirea dintr-un sens-giratoriu, ieşire care ar fi trebuit să ne scoată pe centura oraşului, şi astfel ne trezim într-un labirint al straduţelor care ne vor conduce spre centru.

   Încet-încet ne obişnuim cu ideea că va trebui să vizităm neprogramat şi acest oraş cu clădiri vechi dar frumoase, cu un aer de burg austriac.

   Încercăm să ţinem direcţia generală spre sud şi avem satisfacţia ca după ce trecem de Parcul Central, pe una din clădiri distingem o placuţă cu numele străzii: Calea Orşovei.

   Asta e! Într-un sfert de ceas ieşim la marginea dinspre sud, unde întâlnim şi centura cu coloane de camioane.

   Trebuie să remarc faptul că în Caransebeş nu am văzut absolut niciun indicator care să te direcţioneze spre un alt oraş din zonă...

   (Amintesc aici că în cele trei zile ale călătoriei noatre nu am avut niciun fel de navigaţie gps şi nici măcar o hartă rutieră. Am parcurs cei 856km doar aşa, după fler.)

 

 

   Sfârşitul turei îl aflam într-o grădină-champing din zona ,,7 Izvoare Calde” de pe Valea Cernei.

   Când am ajuns noi acolo soarele cobora peste Piatra Băniţei, dar am mai avut timp să facem o baie la ştrandul termal.

   Ca în orice poveste cu happy-end, noaptea a plouat zdravăn, astfel că dimineaţa am găsit în jurul maşinii mulţime de mere văratice date jos din pom de furtună.

   Ne-am bucurat în tihnă de răcoarea dimineţii.

   Abia la ora 11 trebuia sa ne cazăm la hotel în Băile Herculane, iar eu trebuia să mă resetez pentru alte 10-12 ture în Munţii Cernei şi Mehedinţi.

 

 

   Drept încheiere reiau o afirmaţie din text:

 

   Atunci când ,,am ieşit” din Dobrogea şi ,,m-am băgat” în Ardeal... ehe, nici nu băniuam la ce lungi drumuri în istorie aveam să mă înham...

 

  

 

  

  

 

  

 

  

  

Marţi, 30 august 2016 - 17:51 
Afisari: 5,347 


gigicepoiu