Balaurind prin munti (Iulie 2014) (Muntii Bucegi)

Dragii mei,

Cel de-al doilea jurnal de tura este gata :). Cuvantul care s-ar potrivi cel mai bine acestei iesiri, ar fi “spontaneitate”.

Este vineri seara. Sunt putin cam trista deoarece vremea nu este extraordinara in weekend. Pentru sambata s-au anuntat ploi. Duminica totusi, situatia parea sa fie mai ok. Pana acum...niciun plan de iesit la munte.

Suna telefonul. Era Ducu: “Vrei sa mergi la munte duminica? Dam o tura rapid prin Baiului. Vine si Ionica.” “Nu stiu ce sa zic. Vremea nu este extraordinara. Ma mai gandesc. Ne intalnim maine si vorbim.” Inchid telefonul si deja ma gandeam: “Daca tot iesim la munte, mai bine mergem pe un traseu mai frumos.” Valea Morarului...iar... dar in urcare pana la varful Omu, iar apoi coborare pe Bucsoiu. Il sun pe Ducu inapoi, ii zic de idee si ramane pe a doua zi sa vorbim detalii.

Sambata ne intalnim...stabilim...si uite asa este duminica dimineata, ora 6:00 si noi plecam de la Parcul Herastrau catre munte. Intre timp Ionica ne anunta ca nu mai poate sa ajunga, asa ca suntem doar noi doi.

Urcarea a inceput de la drumul forestier catre cabana Gura Diham (inceputul de traseu pe Valea Cerbului), spre Poiana Costilei. Prima panta, ca de obicei putin mai solicitanta...poteca pustie (ceea ce ma incanta teribil)...iar vremea excelenta (la meteo se anuntasera ploi dupa ora 18:00). Undeva in sufletul meu aveam un sentiment ca totusi nu o sa se strice vremea, motiv pentru care nu ma grabeam nicaieri, mai ales ca eram cu masina si puteam sa plecam la ce ora doream (ador sa nu alerg dupa tren :) ).

Ajungem si la intrarea pe Valea Morarului. Acolo ne intalnim cu un grup de 6 tineri: Ioana, Andrei,Claudiu, Beniamin, Filip si Claudiu Samuel. “Voi pe unde urcati?” “Vrem sa urcam pe Creasta Balaurului.” “Wow...nu am fost niciodata pe acolo. Stiti pe unde se intra in traseu?” “Nu chiar, dar vom cauta acum. Vreti sa veniti si voi?” Si uite asa incepe balaureala noastra.

Ei se informasera despre traseu. Citisera jurnale...aveau prieteni care mai stiau detalii...noi eram “musafiri”. Dupa o scurta conversatie la telefon pentru a ne asigura ca balaurim dupa poteca in poienita potrivita, unii mai prin vegetatie...altii mai pe calea cea buna...gasim si cararea ce ne va conduce catre culme. Sa inceapa salbaticia :).

Potecuta catre Timbal este destul de ingusta. Este perfect prin padure. Umbra copacilor ne fereste de razele deja arzatoare ale soarelui. Bucegiul nu este amenintat de niciun nor. Este prima data cand am parte de asa o vreme aici.

Totusi, ne apropiem usor de iesirea din padure, unde ne intampina o “mica” jungla care ne insoteste pana pe Timbal.

Aveam pantaloni lungi la mine, dar nu i-am mai imbracat cand am schimbat traseul, asa ca printre urzici si vegetatia care ma ataca din toate partile...tot inainte. Oricum, la cat de frumoase erau privelistile catre Acele Morarului...

...catre Baiului, Piatra Mare si Ciucasul din departare...

...Postavaru si Magura Codlei...

...nu ma mai interesa nici de urzica...nici de insecte...ma bucuram doar de momentul acela in care faceam si eu parte din acea salbaticie dezlantuita.

Cu toate astea, nu eram chiar singuri pe acolo...din urma noastra venind doi baieti care ne intreaba daca acesta este traseul catre Malaiesti. Cam ocolitoare ruta au ales. Nu au ramas cu noi, ei avand cale lunga pana la destinatie. Ajunsi pe Timbal, ne tragem putin sufletul (unii dintre noi), facem cateva poze si pornim la “atac”, catre Capul Balaurului. Potecuta destul de evidenta ne poarta usor printre jnepeni si stanci si uite asa...cate unul...cate doi...pe rand...am ajuns in varf. Aici toata lumea era foarte entuziasmata. Am luat pauza de masa mult asteptata...am primit in suflet toata energia pozitiva oferita de privelistile care ni se desfasurau in fata ochilor...am facut clasica poza de grup...

(In picioare, de la stanga spre dreapta: Filip, Claudiu Samuel, Ducu, eu si Ioana. Jos de la stanga la dreapta: Claudiu, Andrei si Beniamin)

...si am pornit mai departe cu forte proaspete.

In prima faza se coboara putin, iar apoi incepe un urcus mai abrupt. Si uite asa ajung si la momentul in care am ramas asa...putin blocata. Unul din momentele acelea in care cauti solutia si ea este putin ascunsa prin iarba :)). M-am trezit pe o portiune mai stancoasa...care stanca se cam descompunea sub degete...si pe langa asta, era si putin cam umeda pe alocuri. Momentul de impas: in dreapta...loc de pus piciorul...ud. Nu este bine. In stanga...sa ma trag cu mana...pietricelele se cam desprindeau...Piciorul stang era de sustinere...In fata...numai smotoace de iarba, de care nu am asa mare incredere sa ma apuc. Inspira – expira...cauta...Ducu tot incerca sa imi zica unde sa pun piciorul...eu tot cautam unde sa pun mana :P. Si intr-un final am vazut-o...o bucatica de stanca ascunda sub iarba. M-am intins spre ea...era perfecta...o apuc bine si ma trag. Momentul este depasit...respir usurata. Trece si Ducu repede pe acolo si pornim mai departe spre culme prin jnepenis.

Macar aici aveam de ce sa ma agat. Si a urmat din nou o portiune de traseu in care am cam regretat ca nu mi-am pus pantalonii lungi pe mine...dar de...daca am pornit asa acum...tot inainte...oricum era foarte cald afara :P.

Ajunsi pe culme...privim cum se desfasoara in fata noastra cocoasele de pe spatele balaurului...pe care il vom strabate...fiecare cu entuziasmul lui.

Claudiu si Filip au mers primii aproape tot traseul. Claudiu topaia de pe o stanca pe alta fara nicio frica. Se vedea ca este in mediul lui si profita de tot ceea ce avea de oferit acest traseu. Filip se bucura de privelisti si de faptul ca nu are stresul pozelor...ceilalti ocupandu-se de aceste “detalii”.

In urma lor, veneau si Claudiu Samuel si Beniamin. Claudiu mergea cu grija si destul de concentrat la miscarile pe care le facea. Beniamin se bucura de traseu. El nu face foarte des trasee montane, dar macar atunci cand iese, locurile prin care se plimba sunt memorabile.

Si uite asa am ajuns si la “lenesii” grupului: eu, Ducu, Ioana si Andrei. Mergem linistiti, admiram peisajele, vorbim despre traseele facute...alte planuri de viitor...admiram floricele...

... si ne plimbam usor printre cocoasele balaurului...

...si uneori pe ele.

Eu si Ioana, parca impartim aceeasi stare (nu numai numele :)) ), de entuziasm sincer de copil. Cascam ochii in stanga si in dreapta...facem poze si vorbim de zor despre una – alta.

Pe baieti, i-am vazut mult mai maturi si mai calculati in poveste asta. Dar se citea pe fata lor multumirea pe care o purtau in suflet.

Mi se pare destul de greu sa surpinzi emotiile si starile prin care trece fiecare participant...trairile lui...de aceea, daca am gresit cu ceva, va rog sa ma iertati si sa ma corectati :). Eu am prezentat, doar ce am observat.

Si uite cum am ajuns si la cea de-a doua portiune mai dificila a traseului. De data aceasta nu am mai avut momente grele...din contra...mi-a placut foarte mult. Este vorba despre un bolovan mare care blocheaza putin poteca si trebuie sa il iei in brate ca sa poti trece mai departe...astfel ca cei 2 pasi pe care trebuie sa ii faci ca sa treci mai departe sunt destul de expusi. Dar aici prizele la maini sunt foarte bune...ceea ce pentru mine este super.

 

Si uite asa am parcurs cocoasele...mai matematic...sau nu...cu popasuri si povesti...cu portiuni mai mult sau mai putin expuse, dar foarte frumoase...si ne apropiem de portiunea marcata.

Claudiu, Filip, Claudiu Samuel si Beniamin erau de mult pe traseul marcat si se indreptau spre cabana. Eu una, cu cat ma apropiam, cu atat imi doream sa merg mai incet...sa facem popasuri mai lungi.

E prea scurta ziua. Vreau mai mult :(.

Cand am ajuns, ceilalti ne asteptau de ceva timp la cabana. Toata lumea, cu exceptia mea, s-a pus la masa la cate o ciorba calda (eu mai aveam mancare in rucsac si asteptam sa termine si Ducu ciorba ca sa mancam impreuna felul 2 :P). Intre timp, eu am savurat o cana de vin fiert. 

Am avut surpriza sa ne intalnim si cu Ionica (prietenul care renuntase in ultima secunda). A urcat cu sora, cu mama lui si cu catelul. Au venit cu masina pana la Babele, iar apoi in plimbare pana la varful Omu. Am stat putin toti, iar apoi ne-am luat la revedere de la companionii nostri de balaureala si am plecat sa le aratam si noilor veniti imprejurimile. Si ei se grabeau sa coboare ca sa nu ii prinda intunericul, asa ca dupa o scurta prezentare a culmilor, vailor si muntilor care ne inconjurau, au pornit si ei incet pe poteca spre casa. 

Pe mine si pe Ducu nu ne grabea nimic. Aveam masina jos...nu ne era frica sa coboram pe intuneric (mie una chiar imi era cam dor, ca daca tot am venit cu trenul la munte, nu mi-am mai permis “luxul” asta :P). Si uite asa ne-am asezat si noi la masa, in spatele cabanei. Am mancat si am admirat peisajul ce se deschidea maret in fata noastra: Valea Gaura...Culmea Tiganesti in departare...

...silueta crestei Pietrei Craiului (te voi vizita si anul acesta).

Multe ganduri...stari si linistea dupa care tanjeam. Aveam nevoie de acele momente in care sa stau si sa ma pierd in zare...sa calatoresc cu privirea si cu sufletul pe crestele din departare. De data asta nu m-am “scuturat” de ganduri ca in tura anterioara, ci le-am primit in mintea mea si le-am analizat...si le-am intors pe toate partile...timp in care imi clateam ochii cu infinitul ce mi se deschidea in fata.

Dupa vre-o 2-3 ore de stat acolo, vedem cum soarele se lasa usor in jos si ne decidem ca a venit momentul sa plecam. Nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. Parca am clipit o data si gata...trebuie sa mergem. :( Nu vi se pare si voua ca trece totul mult prea repede?....Ca parca acum incepe un an nou si maine se termina?...

Cum niciunul dintre noi nu mai coborase pe Valea Cerbului, ne-am hotarat ca asta era cea mai buna varianta. Am serpuit si noi usor cu poteca...am vazut si o capra neagra iesita singurica la plimbare.

In spatele nostru...in spatele muntelui...apusul incepea spectacolul. Ne-a oferit si noua o imbujorare subtila in deschiderea vaii...

...finalul perfect al zilei.

Cu tot spectacolul si cu toata frumusetea, noi eram inca pe traseu. Portiunea de inceput m-a cam enervat din cauza marcajelor destul de rare (noroc cu peisajul care ma mai linistea). Am continuat noi balaureala inceputa in timpul zilei si am reusit sa ajungem in padure exact cand s-a intunecat.

Pana jos am mers la frontala...am cantat si de munte si de suflet...Ducu mai fluiera cand eu imi dregeam vocea...am cautat bufnite prin copaci...am admirat stelele...si am ajuns la masina pe la 11 jumate.

In camping am asteptat pana am zarit si noi faimosul urs gunoier de la cabana Gura Diham...am aruncat o ultima privire indelunga catre cerul plin de licurici si am pornit catre Bucuresti...obositi...dar foarte multumiti de aceasta zi superba.

La revedere munte iubit...voi reveni cat de curand! :)

Duminică, 10 august 2014 - 15:58 
Afisari: 1,917 


vulpitza