Baiului 24 ianuarie 2010; Lucky 13 sau Pe urme de schiuri si pasi- 2 (Muntii Baiului)
Motto:
"Durata și intensitatea plăcerii trăite pe munte
nu este depășită nici de cel mai puternic orgasm"
(Oana)
La începutul anului îmi propusesem ca, până la finalul lui ianuarie
2010, să organizez prima dintr-un șir mai scurt sau mai lung de ture.
Pentru că, de obicei, îmi recunosc limitele și încerc să țin cont de
ele, am încercat să organizez o tură ușoară. Așa s-a născut tura de
aici: http://www.carpati.org/planificator_ture/tura_1_zi_pe_baiului-_24_ianuarie_2010/1171/
Surprinzător (pentru mine), perioada de înscrieri promitea o tură
de succes. În urma acesteia și în urma unor discuții pe privat a
rezultat că am putea pleca la drum 18 oameni. Până la ora plecării, doi
din cei trei oameni cu care discutasem pe privat au anunțat că nu pot
merge. Unul dintre înscriși a anunțat și el că nu poate veni. În tren
am aflat de încă unul rămas acasă care își cerea scuze pentru absență
(scuzele sunt acceptate, desigur). La sosirea în Azuga am aflat că, din
3 brașoveni, au rămas doar doi. Prin urmare, dintr-o tură gândită
pentru maxim 14 oameni, a ieșit o tură cu exact 13 (deloc ghinioniști,
zic eu) oameni:
-Cristi (gotiq)
-Florin (birbal)
-Alex (andutu87)
-Oana (oanam)
-Andy (darkmoon)
-Mario (brighenti)
-Emil (emil_chelariu)
-Raluca
-Marius (copilu)
-Alex (dumitrascu.alex)
-Daniel (daniel_negoitza)
-Cristi (crisnego)
-Eu (adriannegoita)
Cu excepția fraților (pe care consider că este firesc să-i cunosc
), înainte de plecare știam că-i cunosc deja doar pe birbal și pe
darkmoon. Odată ajuns în tren constat că-l cunoscusem, cu ocazia turei
din toamnă organizată de sf_inx, și pe dumitrascu.alex; dată fiind
surpriza, revederea a fost cu atât mai plăcută.
Ne adunăm toți bucureștenii în personalul care, până la Ploiești,
adunase deja 30 de minute de întârziere. La Câmpina urcă și gotiq iar
în Bușteni, unde-și lăsaseră mașina, urcă și oamenii din Ploiești
(Andy, Emil și Raluca). După urcarea lui gotiq, pentru câteva minute,
bârfim rucsacul lui. Nimeni nu înțelegea cum de-au putut cei de la
Lowe Alpine să producă acel rucsac fără capac și fără chingi care să
permită atașarea buzunarelor laterale... Odată sosiți în Azuga, Daniel
îi preia și pe brașoveni (Florin și Marius) de care, spre rușinea mea,
uitasem cu desăvârșire. Oprim în zona unui magazin, facem o pauză de
aprovizionare după care pornim, la 10:16, spre borna kilometrică pe
care o folosesc drept reper pentru intrarea pe Sorica. Daniel glumește
spunându-mi că pot pleca acasă după ce i-am arătat intrarea în traseu,
de aici putându-se descurca și singur.
După ce Mario anunțase de
sâmbătă că vine fără ochelari, mi-a venit și mie rândul să renunț la
ei. Dau să-i scot din borsetă și observ rama spartă. Mă gândesc să-i
pun totuși la ochi apoi îmi dau seama că m-aș putea răni așa că îi las
în borsetă. Știam că de obicei nu am probleme cu ochii și speram că va
fi la fel și de data asta.
Începem urcarea pe urme de schiuri care, într-o oarecare măsură,
ne-au ajutat. GPS-ul era deja pornit în dorința de a avea, dintr-o
bucată, track-ul din Azuga până-n Bușteni. Destul de repede s-a sesizat
separarea în două grupuri, unul mai rapid, celălalt mai lent. Oamenii,
deși pădurea încărcată cu zăpadă oferea o imagine superbă, așteptau cu
oarecare nerăbdare să ieșim din pădure.
Ca urmare, anunțând că GPS-ul
arată circa 300 m în linie dreaptă până la stația telegondolei, am
stârnit oarecare entuziasm.
Luăm prima pauză mai mare (între 12:23- 12:45) sub vârfulețul de
lângă telegondolă. Mâncăm și bem așezați în zăpadă sau în picioare.
Termosurile cu ceai au avut un real succes.
Ocolim pe dreapta acel vârfuleț (pe care, cu Daniel, obișnuiesc
să-l urc) și ne oprim înainte de pârtia de schi.
O traversăm cât putem
de repede apoi, pe dreapta în sensul nostru de mers, ne oprim din nou.
Deși păreau deja cam dese opririle nu am simțit că treaba asta
reprezintă un pericol major. Totuși, citind din nou indicatoarele
montate pe gardul de lângă toaletă, m- am temut un pic că suntem în
întârziere. Pe unul din indicatoare scria că, până în Bușteni, mai avem
4 ore de mers.
Repornim, ne păstrăm pe drum, evitând urcarea pe culme. Curând
avem parte de un mic incident. Aflăm că Raluca are amețeli așa că facem
pauză și, spre norocul tuturor, andutu87 vine cu o idee care a ajutat-o
să-și revină. Se pare că era vorba de o mai slabă alimentare cu oxigen
a creierului, datorată efortului. Înțeleg că se poate întâmpla oricui,
în special la începutul traseului. În caz că vi se întâmplă, vă așezați
culcat, pe o mică pantă, cu capul mai jos decât picioarele și stați așa
câteva zeci de secunde.
Datorită structurii zăpezii, deși eu
intenționam un pic altceva, ne apropiem destul de mult de Vf. Cazacu
dar nu-l urcăm, deviem spre dreapta și, curând, lăsăm în stânga drumul
pe culmea Petru- Orjogoaia. Pe undeva pe aici îmi sună insistent
telefonul. O nouă surpriză plăcută, Alina (cea de la care am învățat,
acum vreo 2 ierni, cam ce înseamnă să mergi mai serios iarna pe munte)
mă-ntreba dacă l-am reîntâlnit întâmplător pe Covrigel, dacă ajungem la
personalul cu care urma să plece ea din Bușteni și dacă zăpada este
suficient de tare încât să ai nevoie de colțari. Chiar m-am bucurat s-o
aud, cu atât mai mult cu cât nu mă așteptam să sune.În pozele unui partener de tură a fost surprins acest moment. Era ora 15:11.
Mai mergem un pic și, deja întinși pe o distanță exagerat de mare,
intrăm rând pe rând pe culmea Zamorei.
Înainte de intrarea pe Zamora, scurtă privire în urmă:
Eram 4 oameni în față (eu,
Florin, Marius și încă cineva, nu mai rețin exact cine), ceilalți fiind
din când în când vizibili mult în spate. Cei patru intram pe Culmea
Zamora la ora 15:35. La sugestia lui Florin ne îndreptăm spre stână cu
gând să stăm la căldură până apar și ceilalți.
Până la urmă stăm mai
mult pe afară deși în încăperile stânei era mult mai cald. Mai bem un
ceai, mai mâncăm o ciocolată, încercăm să bem și apă sau suc strecurate
printre cristale de gheață. Ușor, ușor ne adunăm. Tot numărând oamenii
din grup, sesizez că mai trebuie să sosească la stână 3. Stau liniștit
simțind că Daniel și-a luat în serios rolul de organizator și, împreună
cu Cristi, stă cu cel mai puțin antrenat din grup. Eu am stat lângă și
în stână între orele 16:23- 16:58.
Mai stăm puțin după sosirea ultimilor trei apoi pornim în jos
pentru că deja ne simțeam presați de timp.
Grupul de 4 care pornise în
față sesiza scurtăturile pe potecă așa că am tăiat și noi, pe urmele
lor, câteva serpentine făcute de drum. Pe una din scurtături, întâlnind
în zăpadă o bucată de lemn, am alunecat pe ea și am căzut. M-am adunat
rapid de pe jos și am continuat drumul. Noi rămăsesem 9 dar nu eram
convinși dacă ceilalți au rămas tot 4. Daniel se aude la telefon cu
Florin, acesta ne confirmă că ei sunt patru și sunt aproape de Bușteni
pentru că au nimerit o potecă pe care au ieșit repede în oraș.
Ceva mai devreme, deși eu eram convins că nu mai avem pe nimeni în
urmă, cineva spune că ar fi rămas Alex în spate. Îmi dau seama că nu am
numărul lui de telefon, mă gândeam cine l-ar putea avea și, în același
timp, îmi spun că omul pare destul de bine antrenat și nu am motive
serioase pentru a-mi face griji. Când, într-un târziu, Alex ne ajunge,
mi-am cerut scuze că îl pierdusem pe drum. El a povestit că, văzând o
cruce roșie în pădure, s-a lăsat furat de o potecă de pe care apoi s-a
întors și a afirmat că are la rândul său o parte din vină. Chiar și
așa, tot regret incidentul dar în același timp mă bucur că s-a terminat
cu bine.
Tot în zona asta, pe un sector cu destul de multă gheață pe drum, Andy
alunecă și este nevoit să se adune de pe jos. Mă gândeam cât de ciudat
ar fi fost, dacă am fi avut toți colțarii (singura din grup care-și
luase colțarii la ea a fost Oana; deși eu eram convins că nu va fi
nevoie de ei apreciez faptul că, dincolo de cerințele de echipament
menționate de mine, ea a gândit o secundă în plus), să-i fi montat abia aici, pe drum.
Nu trece
mult timp și ajungem în dreptul unei case părăsite de lângă care am
părăsit drumul și am prins ceea ce credeam că este poteca de care ne
spusese Florin la telefon. Un pic temători, deja cu frontalele aprinse,
cei nouă oameni ne-am încadrat pe potecă. Era deja 18:00. Curând am
văzut luminile Bușteniului și ne-am liniștit. Ceva mai jos a fost un
scurt sector de pantă mai mare pe care unii l-au depășit pe picioare,
alții alunecând pe fund. Intrăm într-o parte a orașului pe care nu o
cunoșteam. Urmează un sector de stradă cu gheață pe care-l evităm
căutând zona înzăpezită de lângă gardul din stânga. Curând ajungem să
vedem un indicator de stradă care spunea că suntem la intersecția
dintre două străzi, una numindu-se Strada Pădurii. Uitându-mă pe GPS
observ că suntem în dreptul Mânăstirii Caraiman așa că gara era firesc
să fie undeva în dreapta. Pentru a ne asigura că mergem pe drumul
corect, cineva din grup întreabă un căruțaș care tocmai trecea. Ne-am
lămurit cu aproximație unde ne aflăm, am mers astfel încât să dăm în DN
1 și, odată ajunși în drumul național (ora 18:27), ne-am dat seama că
ne aflăm mai jos de Silva.
Daniel
sună din nou la Florin și, spre bucuria noastră, află că trenul are
întârziere și avem șanse să-l prindem dacă ne grăbim un pic. Rar m-am
bucurat de întârzierea trenului, duminică seară fiind unul dintre
aceste rare momente.
Curând depășim bifurcația spre Hotel Silva și
revenim pe teren cunoscut. Ajungem în gară (ora 18:41), găsim sala de
așteptare plină. Bine că nu trecuse deja ultimul accelerat al zilei!
Unii
merg până la chioșcurile de lângă gară să cumpere câte ceva. Eu rămân
cu majoritatea celorlalți în gară și, din nou surpriză plăcută, lângă
mine apare Bogdan (sf_inx). Ne bucurăm de revedere, îmi spune că se
gândește și el să organizeze ture de o zi și că mă va consulta în acest
sens. Firește, dacă îmi voi da seama că-l pot ajuta cu vreun sfat care
să-l ajute cu organizarea o voi face! Totuși, așa cum îi spuneam și
lui, așa cum le spun și altora, nu sunt deținătorul adevărului absolut
așa că este posibil să nu am întotdeauna idei bune.
La 19:15 eram în tren, abia plecați din Bușteni.
Schița traseului (ROAD, cu scăderea numărului de detalii plus track-ul preluat în tură):
Profilul traseului (conform track-ului preluat în tură):
Încercând o
concluzie, pot spune că tura a fost ceva mai dificilă decât mi-o
imaginasem eu. Am stat pe traseu cam cu două ore mai mult decât
credeam, gerul a fost resimțit mai puternic, adierea de vânt s-a
dovedit a aduce scăderea puternică a temperaturii, zăpada ne-a
îngreunat înaintarea pe câteva sectoare.
Despre temperaturi ar fi de spus următoarele: aproape de
telegondolă am scos termometrul din rucsac și am văzut că arăta -9
grade. Mai târziu, sub Cazacu, tot în rucsac, erau 0 grade. Mai târziu,
pe coborârea pe Zamora, cu termometrul în exteriorul rucsacului, se
înregistrau -13 grade. Din arhiva webcam-ului de pe Sorica, Daniel a
văzut o minimă diurnă de -18 grade. Prin urmare, nu a fost doar iluzie,
chiar a fost ger. Nu am mai mers niciodată pe munte la așa temperatură
scăzută.
Despre partenerii de tură pot spune că au fost foarte diferiți atât ca
ritm de mers cât și ca profesie, studii, opțiuni de viață, vârstă. Am
descoperit oameni cu care a fost o reală plăcere să discut. Am aflat
lucruri noi despre oameni deja cunoscuți. Nu știam despre Andy că și-a
lovit un genunchi pe Valea Jepilor în urmă cu niște ani, nu știam că
are rău de înălțime. Nu știam despre pasiunea pentru ciclism a lui Alex
Dumitrașcu.
Pe tren, la întoarcere, am avut surpriza să descoperim că avem cu Oana
o cunoștință comună. O dovadă în plus că, atunci când ai puternice
pasiuni comune, lumea devine tare mică.
După tura asta am rămas și cu o mică nedumerire. Nu-mi dau seama care
au fost motivele pentru care Mario, în cea mai mare parte a traseului,
a avut cel mai lent ritm de mers. La început părea să-l încurce
costumul impermeabil dintr-o bucată în care se încingea și era nevoit
să lase să se bălăngăne pe lângă corp partea superioară a costumului.
Mai târziu, pe coborârea către stâna din Zamora, aud că era din ce în
ce mai obosit și-și exprima dorința de a sta să se odihnească câteva
ore. Dată fiind existența celui mai încet din grup, adresez mulțumiri
celor doi frați ai mei (Cristi și Daniel) care au avut răbdare și au
stat închizători de grup, scăpându-mă pe mine de grija că aș putea
pierde pe drum din oameni.
Am identificat și câteva chestii utile pe viitor în procesul de organizare a turei.
În primul rând, așa cum pare necesar organizatorul deschizător de drum,
în egală măsură de necesar (poate chiar mai necesar) este organizatorul
închizător de drum.
Legat de alegerea traseului, se pare că am făcut câteva erori:
-nu am parcurs înainte, în condițiile în care am organizat tura (iarna, zăpadă, tură de o zi), respectivul traseu
-se pare că am făcut o confuzie între tura celor de la Floarea de Colț
care pornește pe Sorica dar, probabil, se termină pe Valea Fetei, nu pe
Zamora
-legat de timpul de mers, în lipsa datelor adunate personal, m-am bazat
pe niște aprecieri în acest sens găsite pe un site oarecare; mi s-au
părut corecți timpii găsiți dar experiența de duminică a dovedit că
m-am înșelat destul de tare.
Tura de duminică a produs asupra mea și un efect nedorit. M-am trezit
cu o durere ciudată la genunchiul stâng, după ce am început coborârea
pe sectorul marcat al traseului. De duminică seară și până acum durerea
pare să fi scăzut în intensitate, redevenind prezentă în mod deranjant
doar atunci când urc sau cobor scări. Îmi exprim speranța că nu-i nimic
grav, cu atât mai mult cu cât nu-mi amintesc să mă fi lovit la genunchi
sau să-l fi forțat în orice fel.
Acestea fiind spuse, le mulțumesc celor 12 care m-au însoțit și, în
măsura în care au critici constructive de făcut, îi rog să le exprime.Criticile de acum mă pot ajuta să organizez lucrurile un pic mai bine data viitoare.
Foto: Daniel Negoiță
Cat despre jurnal .. superb interpretat, scurt si la obiect .. si sper, sa ne mai revedem in ture de o zi cat de curand
Vineri, 29 ianuarie 2010 - 20:27