Baiului, 21- 22 martie 2009... Pe urme de schiuri si de pasi... (Muntii Baiului)

Totul a început cam cu o săptămână în urmă. Am decis să facem o tură ușoară de week-end și, firesc, am ales să mergem în Baiului. Pentru că ne săturasem de urcarea pe Zamora am ales să plecăm din Azuga pe traseul pe care, cu o iarnă în urmă, mă condusese Alina.

Vineri seară facem bagajele, ne culcăm dincolo de miezul nopții, iar sâmbătă ne trezim pe la 2 noaptea. Pe la 4 dimineața o luăm pe jos către Iancului, pentru a prinde acolo unul din primele metrouri.

Între timp îmi cad ochii pe niște vechi casete înregistrate pe reportofon în practica de la Orșova și, probabil, Călimănești. De aici m-am gândit că s-ar putea să am câteva dintre ele transformate în mp3-uri pe niște vechi CD-uri. De la CD-uri mi-a fugit gândul la un CD anume, pe care eram destul de aproape să-l pierd definitiv... CD-ul pe care, înainte de a fi prea târziu, l-am împrumutat de la Roxana și l-am copiat... Un CD cu poze și filmări din acele ture din vara 2004 (vezi aici: http://adriannegoita.tripod.com/id25.html).

Plecăm de acasă, până la Iancului, Daniel s-a plâns de dureri de picioare cauzate de bocancii strânși prea tare pe picioare. În sfârșit, ajungem. Vine metroul, constatăm că ajungem suficient de devreme la gară așa că avem timp să luăm cafea/ ceai și niște fornetti înainte de a fi garat trenul.

Urcăm în tren (Rapid 374), constatăm că stăm bine cu locul de bagaje (un rucsac sus, celălalt pe masa dintre locuri), ne așezăm și dormim aproape încontinuu cale de vreo 90 de minute. Ne trezim definitiv pe la Câmpina. Pe defileul de la Posada am sesizat pentru prima dată, deși pe acolo mai trecusem de o grămadă de ori..., că peisajul e tare fain. Când încep să se vadă Munții Baiului mă uit după zăpadă în zona înaltă. Sesizez strat continuu și bănuiesc că ne așteaptă o adevărată tură de iarnă.

Fără întârziere, pe la 8:00, ajungem în Azuga.

Din București plecasem, cu rapidul de Praga, la 5:50. Ieșim din gară și, la intersecția cu șoseaua națională, căutăm băncile de care-și amintea Daniel. Le găsim, ne așezăm rucsacii, ne echipăm cu goretexuri și parazăpezi apoi, pe la 8:30, pornim către sud. Curând depășim locul în care se cobora un pic spre acel izvor pe care, acum, noi nu l-am mai văzut. O fi dispărut sau n-am fost noi atenți?

Continuăm pe șosea până la prima bornă kilometrică, din dreptul căreia pornește drumul pe Sorica. La 8:36 intram pe el și profităm, pentru orientare, de urmele de schiuri pe care le-am întâlnit imediat după terminarea celor de bocanci. Aceste urme ne-au ghidat până aproape de telegondolă. Zăpada era destul de mare și moale așa că înaintarea se anunța destul de grea... Din cauza asta, la 9:00, ne-am oprit ca să-mi pregătesc bețele de trekking. Avem mici emoții cu o nucă înțepenită dar, gâdilată cu răbdare, aceasta își face până la urmă treaba și blochează. Ceva asemănător făcusem cu bețele Ruxandrei, care, ca și ale mele acum, refuzau să se strângă la începutul turei Bran- Măgura- Botorog- Curmătura. Daniel nu prea era în formă fizică bună, a resimțit toată tura marșul prin oraș până la metrou, așa că mare parte din traseu am mers eu înainte.

Între 10:14-10:31 făceam primul popas mai lung, puțin sub curba de nivel de 1200 m.

La 12:00, la aproximativ 1420 m altitudine, ieșim din pădure.

La 12:19 ajungeam pe vârful situat între ieșirea din pădure și stația superioară a telegondolei. Aici l-am așteptat pe Daniel care rămăsese mai jos să facă poze. Într-adevăr, avea ce să fotografieze! Bucegii se văd superb de acolo...

Între timp, tot așteptându-l, am urmărit cu privirea un parapantist. Aș fi vrut să ajungă și Daniel pe vârf atâta timp cât parapantistul era încă în aer, pentru că respectiva evoluție ar fi meritat filmată/ fotografiată. N-a ajuns la timp, așa că a rămas doar amintirea respectivului zbor... În zona telegondolei erau o grămadă de schiori, așa că ne propunem să trecem prin zonă încurcându-i cât mai puțin posibil... Probabil abia acum a început sezonul de schi la Azuga.

La 13:09 depășeam stația telegondolei, iar câteva minute mai târziu, în speranța unui nou zbor al parapantistului și mânați de foame, facem un nou popas (între 13:23- 13:59). Parapantistul a făcut câteva încercări de lansare dar, până la plecarea noastră, nu s-a lansat din nou... Ne tot uitam în urmă sperând să-l revedem în înalturi, dar n-am avut noroc (el de senzația faină pe care o are cu siguranță în timpul zborului, noi de un spectacol pe care nu ai ocazia să-l vezi oricând).

La 15:31 eram la ramificația culmii Petru- Orjogoaia unde ajungem trecând pe sub Vf. Cazacu. Între timp mersesem mult pe sub creastă dar, nu știu dacă într-adevăr justificat, consideram că am tăiat o zonă destul de întinsă în care puteam fi surprinși de o avalanșă... Totuși, zăpezile n-au fugit nici de deasupra, nici de dedesubtul nostru.

Cam pe aici am întâlnit ultimii oameni... De aici am fost singuri până a doua zi, în Sinaia... Dintre ultimii oameni întâlniți ne-a întrebat cineva dacă vom face bivuac. I-am spus în grabă că da, fără să mă-ntreb ce înțelege fiecare prin bivuac. Într-o oarecare măsură, mă bucuram să constat că nu mai sunt oameni înaintea noastră. La 16:41 lăsam în dreapta varianta de coborâre pe culmea Zamorei. Puțin mai sus ne reține atenția o depresiune destul de mare în zăpadă.

Daniel a coborât în ea, eu m-am mulțumit să filmez/ fotografiez. Din câte-mi amintesc, respectiva depresiune nu corespunde cu o depresiune a suprafeței topografice. Așa că rămâne întrebarea legată de formarea ei... Luam punctul acolo la 17:01.

Continuăm pe culme către Baiul Mare. Zăpada se întărea în unele locuri, dar nu suficient încât să se impună montarea colțarilor. Legat de zăpadă, bănuiesc că din cauza vântului puternic care căra cu el diverse particule care "zgâriau" suprafața zăpezii, am constatat aspectul ei ciudat, cu o suprafață gen câmp de lapiezuri... Diverse suprafețe ciudate de zăpadă în pozele următoare:

Pentru că vântul când bătea, când se oprea, într-o fereastră cu soare și vânt lipsă, trecând noi și pe un interfluviu destul de neted, mă gândeam ce plăcut ar fi să montăm cortul acolo, binedispuși și de soare... Era totuși devreme așa că am mers mai departe.

Ne aminteam cu plăcere noaptea de 29 spre 30 decembrie 2007 petrecută pe Baiul Mare și ne gândeam s-o reedităm dacă vântul ne permite. Ajungem sus, găsim zăpadă tare și vânt, avem senzația că am recunoscut locul în care, în 2007, cortul a fost montat în acea noapte incredibil de calmă.

Decidem să facem dreapta și să căutăm loc de cort undeva la începutul track-ului de pe Cumpătu: http://alpinet.org/main/poteci/trackprofile_ro_t_profil-track-gps-sinaia--cumpatu--vf-baiul-mare_id_231.html.

Între timp admirăm apusul.

Pentru că se cam făcuse ora potrivită, ne-am oprit la 1820 m altitudine, pe o pantă ușoară situată lângă o nouă depresiune în zăpadă. De data asta depresiunea arăta mai palpitant. Ne gândeam că acel perete de zăpadă poate indica grosimea stratului, caz în care apreciez că erau peste 2 m grosime.

Era ora 18:47. Chiar dacă locul nu arăta extraordinar n-aveam niciun chef să mai căutăm altul. Scoatem cortul, îl întindem și, ajutându-ne de zăpada nici prea moale, nici prea tare, reușim să-l și ancorăm într-o oarecare măsură. Acolo unde ancorele păreau să nu reziste am adunat zăpadă peste ele, am tasat-o și am stat mai liniștiți.

Câteva poze la locul de cort, făcute a doua zi:

Încă una aici: http://alpinet.org/main/foto/showfoto_ro_item_86519_position_58_display_comm.html

Întindem izoprenele și sacii de dormit, examinăm starea echipamentului de pe noi, Dani constată că parazăpezile aproape i se lipiseră de nădragii de goretex, eu am găsit doar o bandă îngustă înghețată, acolo unde pantalonul ieșea de sub parazăpadă. Deși eram doar doi în cort și teoretic aveam loc suficient pentru a dormi comod, ne-am dovedit prea leneși pentru a aranja rucsacii, așa că, într-o oarecare măsură, tot înghesuiți am dormit. Pe la 21:00 eram în saci și încercam să adormim. Cum îi e obiceiul, Dani tot auzea zgomote ciudate pe afară... Dimineață, negăsind urme în jurul cortului, am ajuns la concluzia că fusese doar vântul...

Era de mult lumină când, după ce ne tot întrebasem dacă ne trezim, m-am uitat la ceas. Aproximativ 07:30. Începem, cu o totală lipsă de elan, să strângem rucsacii. Peste noapte nu fusese foarte frig dar, la un moment dat, îmi simțisem nasul înghețat. L-am băgat adânc în sacul de dormit și și-a revenit. Mâinile le-am ținut cam toată noaptea la căldură, între pantalonii de polar. Termometru nu am avut la noi, deci nu pot să știu ce temperatură am avut...

Oricum, în cort, parcă a fost ceva mai frig decât de obicei, poate că s-a simțit faptul că am fost doar doi oameni înăuntru... Sacul de dormit l-am împărțit cu un bidon de suc pe care l-am menținut lichid până dimineață. Pentru că în urmă cu ceva zile am tot avut parte de dureri de măsele, m-am temut de așa ceva și în tură. O urmă de durere parcă am simțit în prima zi, dar a doua zi a trecut... Așa că n-am avut nevoie de algocalmin.

Destul de târziu, la 10:07, ne luam rucsacii în spate și porneam spre Vf.Cumpătu. Începutul traseului îl gândisem deja de seară, evitând reurcarea pe Baiul Mare. Culmea, pe drumul gândit de noi curând apar urme. Mergem pe ele până la intrarea în pădure (ora 12:39). Totuși, până acolo mai e de mers...

Înainte de plecare facem poze cu o parte din echipament, inclusiv termosul care ne-a curs un pic în rucsac, data viitoare vom încerca să-l ținem drept.

Puțin după plecare, pentru că vântul sufla un pic și cobora temperatura plăcută sugerată de soare, mă trezesc, exact unde nu trebuia, pe o pantă cu zăpadă tare, spre gheață, că-mi îngheață mâinile. Mă opresc, încerc să le încălzesc un pic folosind trucul obișnuit cu strânsul între picioare, nu-mi iese. Devine dureros. Dani coboară acolo unde putea să-și lase rucsacul, vine la mine cu mănuși groase, încearcă să mă ghideze până jos fără să mai pun eu mâna pe bețe, nu prea ies pașii, renunț temporar la mănușile groase (mâinile fiindu-mi deja încălzite în cele câteva minute în care le-am purtat), pun mâna pe bețe, fac acei câțiva pași un pic speriat. Ajung jos.

Îmi mai pun o pereche de mănuși subțiri, peste cea în care mi-era rece, pentru că era totuși cald pentru cele de schi, decidem să montăm și colțarii dat fiind că anticipam încă o porțiune cu zăpadă tare. Acum, scriind, mă mir un pic amintindu-mi că în prima zi n-am montat colțarii, chiar dacă vedeam pe alocuri urmele colților de la rachetele de zăpadă cu care mersese altcineva înaintea noastră.

Colțarii mei erau reglați din turele trecute pe alți bocanci, așa că Dani i-a reglat înainte de a mi-i monta. Aproape că n-am mișcat un deget pentru asta. Am făcut proba obișnuită cu scuturarea bocancului pentru a sesiza o eventuală mișcare a colțarului și toate păreau OK. ăi i-a montat și el apoi am continuat drumul. Pauza asta ne-a costat aproape 30 minute (10:45- 11:14).

Cred că se făcuse anul de când nu mai pusesem colțarii în picioare... Aproape că mi-era dor de senzația respectivă chiar dacă primii pași a trebuit să mă reobișnuiesc cu ei...

Peste jumătate de oră, între cele două urechi ale vârfului Cumpătu, făceam un nou popas, feriți de vântul care se juca în continuare cu noi... 11:45- 12:08.

Continuăm pe culme, parcă nu-mi vine să cred cât de clar e traseul. ăi avea să rămână clar încă multă vreme, chiar dacă, după intrarea în pădure (12:39), n-am mai avut urme... Dar am mai avut chef sau nevoie de popasuri...

Între 12:46- 13:24 (când am scos colțarii, zăpada era deja mult prea multă și afânată pentru ei) respectiv 13:45- 13:58. De aici, aproape fără oprire, am mers până în Sinaia. Pe finalul traseului am mai rătăcit poteca pe care bănuiesc că merge track-ul lui Emi ajungând printr-o superbă zonă de bălării, tare înclinată, „pavată" cu pământ care fugea de sub picioare și cu frunze moarte...

Văzând că suntem cam pe lângă track, încercăm să revenim și, într-o oarecare măsură reușim să-l prindem din nou. Între timp, eu cel puțin, am luat vreo două trânte. Sunt expert în trânte în Baiului... Am căzut în valea Frânca, în valea Fetei, pe culmea principală, strâmbând atunci bățul de trekking, probabil voi mai cădea și altcând...

La 15:10 traversam valea Rea, apoi am stat un pic pe gânduri legate de continuare.

O luăm spre sud, ne amintim că, mulți ani în urmă, într-o tură de o zi la final de iarnă, urcând prin Piscul Câinelui- Vf. Câinelui am continuat pe culmea principală până în zona Vf. Baiul Mare apoi am luat-o de-a dreptul pe valea Rea ajungând astfel pe drumul pe care eram acum...

La 15:26 iau punctul în gară. Am pierdut la limită un rapid așa că am avut de ales, pentru retragere, între un personal pe care-l bănuiam foarte aglomerat (pentru că aglomerat era și rapidul pe care-l ratasem) și așteptarea acceleratului de la 17:04. Pentru că am găsit locuri la accelerat l-am ales pe acesta.

Până la tren ne-am plimbat prin oraș după suc și ceva chestii de patiserie. Am găsit și kurtos kolac, după Mangalia anul trecut uite că am gustat din nou chestia. Întorcându-ne spre gară ne salută un tip cu rucsac. Îi răspund printr-un gest rapid, Dani nici nu-l remarcase pe omul care ne salutase așa că i-am spus că ne-a salutat un tip cu rucsac, ca de la montaniard la montaniard, probabil...

Ajungem în gară și, pe peron, același tip se apropie de noi... ătia exact cine suntem așa că întreb Ar trebui să ne cunoaștem?

Era unul din oamenii de bază de pe carpați.org, Alex (îmi fac într-o zi timp să postez și pe carpați jurnalul turei în Cernei, aș fi nesimțit să ignor propunerea lui Alex). Normal că am stat de vorbă. Mai târziu omul mai remarcă pe cineva pe peron: Felicia... Nu s-a înșelat nici de data asta... Chiar are o bună memorie (inclusiv, sau mai ales vizuală) omul acesta...

ăi uite-așa ne-am trezit 4 carpatiști pe un peron (vechi?) de gară... Când a sosit trenul am rămas doar cu Alex, Felicia avea loc în alt vagon. Am avut noroc, deși nu prinsese bilet cu loc am avut un loc liber lângă noi, așa că am discutat până la București, timpul trecând repede, foarte repede... Cu atât mai repede cu cât, în compartiment, mai erau oameni interesați de munte, inclusiv un student la stomatologie. Dacă de obicei așteptam cu nerăbdare să ajungem în București și apoi acasă, acum parcă-mi părea rău că am ajuns deja în București...

19:01 sosim în Nord. Ne despărțim curând... Cu viitorul stomatolog ne regăsim în metrou așa că mai stăm de vorbă preț de câteva stații...

Ajungem acasă și, curând, văd ceva enervant... Ca să zic așa, e vorba de cașcaval pane, episodul 2...

Acum e 1 aprilie, final de zi... Ca de obicei, jurnalul turei (hai să nu-i mai spun raport de tură!) s-a lăsat mult așteptat... Poate până la finalul săptămânii reușesc să-l și public... Ori pe carpați și/ sau alpinet, ori pe blogul meu pe care încă nu m-am hotărât dacă îl voi lăsa doar pentru depresii sau îl voi umple ca până acum cu depresii, povești cu munți, cronici folk, impresii despre cărți, alte chestii care-mi rețin atenția...

Fotografiile sunt făcute, aproape toate, de Daniel

Sâmbătă, 4 aprilie 2009 - 17:54 
Afisari: 2,749 


adriannegoit..