Bălării lângă Clăi (și nu numai) (Muntii Bucegi)
NOTĂ: Acest jurnal descrie o tură pe nemarcate care nu se poate face fără experiență în cățărare pe fețe înclinate de zăpadă, pe stâncă și în folosirea echipamentului specific. Incursiunile în văile de abrupt pot fi periculoase chiar și pentru experimentați.
A trecut ceva timp de la ultima incursiune în văile Bucegului, de
fapt anul acesta am fost numai în Valea Pietrelor din Bucșoiu la o
tură frumoasă dar cu ceva bălăurire la coborâre. Necunoscând
văile din zonă am decis să coborâm la Prepeleac pe valea
respectivă și după aceea să traversăm înapoi pe Take Ionescu.
Cunoșteam riscurile de acolo, dar nu ne așteptam să nu fie urme.
Nici marcajele nu se vedeau, astfel am croit noi drumul unde puteam,
când mai jos de potecă, când mult mai sus. Mai degrabă mai sus.

Valea Pietrelor, firul principal
Întoarcerea prin Omu și Hornul Mare ar fi fost o soluție mult mai
lejeră, iar coborârea pe Valea Caprelor sau de la Prepeleag direct
până la drumul forestier Glăjărie ar fi fost mai sigură...dacă
ne documentam mai bine despre opțiuni sau cunoșteam drumul. Măcar
acum știu de ce brâna de sub Bucșoiu e al caprelor.

Capre negre pe Brâna Caprelor
A trecut exact o lună și din cauza vremii, problemelor de
sincronizare și a unei dureri de spate nu am fost pe ture mai
serioase. Săptămâna anterioară bunul meu prieten și partener de
ture Barni a fost în Albișoara Crucii, și ne-a spus că zăpada nu
e bună, se topește, curg avalanșe din versanți. Nu erau veștile
cele mai bune. Recomand colegilor să încercăm Valea
Comorile, în care se ajunge ușor și unde avem chiar trei
posibilități de urcare, depinzând de starea zăpezii putem să urcăm pe oricare dintre fire. Barni nu
putea veni, astfel am mers cu celălalt bun prieten și cățărătorul
nostru principal Laci, soția mea Zsófi și un alt coleg, Robi, cu
care am mers rar. Interesant ultima tură cu el era tot în zonă, pe
Valea Seacă dintre Clăi cu ieșire pe platou prin Comorile de
Mijloc.
Am citit descrierile, mă îngrijora puțin ca
săritorile să nu fie descoperite complet sau au să nu fie
acoperite cu un strat de gheață. Se pare că tot nu am fost atent
la descrieri, fiindcă…
Plecăm de la telecabină destul de târziu, fiind o zi de marți
înainte de plecare mai ducem copiii la școală. Pornim pe poteca marcată ce duce spre Jepii
Mari . Înainte de a
ajunge la intrarea în valea noastră auzim cum curge apa mai jos de
potecă, fapt îmbucurător, fiindcă unii dintre noi nu aveau apă. Se pare că e un loc de captare a apei, la izvor fiind montată și o țeavă lungă care se duce jos în vale.
Punctul de intrare în Valea Comorilor (poză făcută la întoarcere)
Intrarea în vale e clară, chiar după un podeț. Niciun pic de
zăpadă pe aici. Urcarea e ușoară, când ajungem la prima
săritoare, situată aproape de intrare, îl ocolim prin dreapta. Cam
după o oră de la plecarea din Bușteni ajungem la o bifurcație, un
fir urcă la 90 de grade spre dreapta, cealaltă continuă înainte
și se pare că mai sus ia puțin spre stânga. Cum de aici e zăpadă,
ne echipăm, punem colțarii, și hai spre dreapta, că noi vrem să
mergem pe Comorile de Mijloc.
Bucuria de a merge pe colțari e scurtă, după câteva zeci de
metrii zăpada se termină. Scoatem colțarii și începe cățărarea
pe bolovani, sperând să revedem zăpada cât mai curând. Mai sus
ne întâmpină o săritoare mare pe care tot îl ocolim pe dreapta.
Se văd și urme de civilizație, găsim o geantă abandonată. Ce nu
găsim e zăpada. Mai exact mai trecem pe cca 10 m de zăpadă urmată
de o cățărare urâtă pe un mix de pământ și bolovani instabili
unde reușesc să dau jos o piatră sănătoasă. Noroc că eram
ultima persoană. Urcăm, dar ceva nu e în regulă, valea parcă se
termină într-o perete. Știu că Comorile Clăii, firul cel din
dreapta se termină în Brâul lui Răducu, dar cum nu era o altă
bifurcație, nu puteam să fim acolo. Și Osmand-ul arată că suntem
prea la sud, dar știu că GPS-ul are probleme în abrupt. Bine, acum
știa el ce știa...
Aici se termina drumul nostru, noi am mers până deasupra pragului mai alb
Ce să facem, decidem să urcăm până
unde putem. Ieșim spre stânga pe fețe de iarbă înclinate ce nu-i
pe placul soției, dar nici pe al meu. La un pasaj mai vertical spun
că eu nu merg mai departe fără asigurare, astfel Laci urcă pe
acolo cu tracțiune 4x4, deci cu pioleți pe iarbă sau pusă în fisurile de stâncă. Ajuns sus improvizează o asigurare din pioleți. Hm, da, acolo erau ceva pași mai dubioși. Ajungem pe o
platformă, și se vede că chiar ceva nu e în regulă. Continuarea
e aproape verticală, destul de înaltă, nu poate fi un 1B. Laci
totuși încearcă, filez dar numai așa, ca să nu spunem că nu
folosim coarda, fiindcă nu are unde să se asigure. După vreo zece
metrii spune că nu se simte bine acolo, și decide să coboară, cea
ce e ușor de spus, dar mai greu de făcut. Dat fiind că are mai
multe kile ca mine (cea ce nu înseamnă că e gras, ci că eu sunt
așa, mai subțire), facem asigurare dublă, legând coarda și de
Robi. Laci e profi, ajunge cu bine la noi. Merge puțin spre dreapta pe un fel de brână expusă să verifice dacă e o
posibilitate de urcare pe acolo, dar nu e, cel puțin nu pentru
grupul nostru. Între timp mi-am adus aminte că citeam despre un
vâlcel care se termină în pereții de sub Claia Mare, dar credeam
că e mai sus și se bifurcă din Comorile Clăii. Se pare că am
nimerit pe acolo. Știe cineva numele vâlcelului? Pe hărți nici nu
apare… O fi Brâul Subțire unde am ajuns?
Detaliu, noi am oprit unde se vede grohotișul. Laci încerca să urce undeva pe stânga unde se văd pragurile cu iarbă. De aici se vede că peretele continuă cu o porțiune spălată
Coborâm cu grijă înapoi, dar nu exact pe unde am urcat, ci direct
spre vale, iar apoi pe muchia deasupra văii (pe partea stânga la
coborâre), și intrăm înapoi în vale pe o față înclinată.
Aici mergem legați în coardă, simultan. Robi dă o fugă pe
versantul opus să verifice dacă putem face rapel în celălalt fir,
dar răspunsul e NU.
Ce să facem, coborâm pe vale, descățărăm săritoarea instabilă
unde reușesc să trimit la vale încă un bolovan mare ca un cuptor
de microunde. Noroc că acum eram în față. Ocolim săritoarea mare
și zăpada, și ne odihnim în locul de unde am plecat cu 3 ore în
urmă. Acum e clar, nu știm cum nu am observat prima dată, se vede
cum mai sus firul principal se bifurcă: acolo e intersecția văilor
Comorile Brânei și de Mijloc. Decidem să încercăm pe Comorile
Brânei, citind descrierile parcă e mai ușoară și ne scoate mai
aproape de traseul Schiel unde vroiam să coborâm. Încă nu am
decis dacă mergem pe Brâul lui Răducu sau urcăm pe platou,
depinde cum ne mișcăm, timpul presându-ne din cauza restricțiilor
de noapte.

Pe Comorile Bânei
Urcarea pe vale e fără probleme, o singură treaptă de stâncă
trebuie cățărată înainte de bifurcație, cățărarea fiind elementară. După ceva timp
ajungem la un loc care seamănă cu o brână, și verificând pe GPS
e clar că suntem pe Răducu. Spre nord se vede poteca, dar spre sud (pe față nordică) totul e acoperit cu zăpadă, astfel decidem că e mai bine să
urcăm direct pe fir. Mai sus se vede o stâncă ieșită din zăpadă,
de departe se pare că e mică. Urcăm, când pe urme de urși, când
pe lângă scurgeri de pământ și pietre și ajungem la săritoarea
descoperită.
Urme de crampoane naturale
Săritoarea nu înaltă, numai că în stânga zăpada e ruptă și
curge apa, iar în dreapta chiar lângă perete urcarea e blocată de
un bolovan, ca un capac. Prize nu prea sunt, astfel urmează
coregrafia uzuală: Laci rezolvă problema urcării și ne asigură
din sus. Săritoarea nu e înaltă, chiar și o căzătură nu ar fi
o problemă mare dacă nu te duci în jos pe zăpadă, dar totuși...
Urc după Laci, și da, intrarea e mai complicată. Lângă bolovanul
de capac e o piatră într-o fisură care ar fi o priză superbă
dacă nu ar fi ieșit din locașul lui când am încercat-o. Asta-i
norocul. Atunci merge la mixt, bag pioletul în iarbă, ține bine.
Urc până la bolovan, dar acela e înclinat, cu o singură priză
minusculă. Sincer rezolv lucrul simplu și cu ajutorul corzii ies pe
acolo. Las pioletul înfipt pentru a-l ajuta pe ceilalți. Vine și
soția, lasă și ea un piolet pe acolo, astfel Robi are o problemă,
mai exact trebuie să cațără cu trei pioleți. :)

Urcarea pe capacul săritorii
De aici urcușul e fără evenimente, panta devine mai înclinată,
zăpada mai moale și adâncă, dar atât. Nu ieșim pe platou, sus
fiind cornișe. Laci verifică o ieșire spre stânga care pare a fi
câștigătoare, fiindcă ajungem pe o pajiște frumoasă cu
brândușe. Se vede o brână care se duce spre cantonul Jepii Mari.
Știu că se poate coborî pe Urlătoarea Mică și Urlătoarea Mare,
dar nu am fost niciodată în aceste văi, astfel rămânem la planul
inițial: mergem până la Urlătoarea Mare unde coborâm până dăm
de traseul marcat.

Grădina cu flori
După pauza bine meritată pornim și aflăm că aveam companie
nebănuită, o capră neagră se poposea după un bolovan lângă
noi. Poteca e destul de clară, probabil sunt poteci de animale,
fiind necesară atenție sporită la un singur loc unde trecem sub un
petec de zăpadă, iar pământul dă semne că vrea să ia la vale.
Coborâm pe teren uscat pe creasta deasupra văii Urlătoarea Mare,
vizavi de canton. De departe se vedea un bolovan sau ceva mai
straniu, care se dovedește a fi un fel de monument, un “monolit”
din beton (sau marmură?) prin în metal. Fără orice inscripție.
Se pare că e destul de nouă, totuși deja ruptă. Habar nu avem ce
poate să fie, aștept opiniile în comentarii. Măcar voi ști dacă cineva citește jurnalul sau nu. O fi marcat intrarea în adâncurile
Bucegiului? :)

Ce o fi?
Coborârea pe Jepii Mari e fără probleme
majore, sunt și ceva urme mai vechi. Pe partea sudică niciun petec de
zăpadă, dar cum trecem pe cea nordică intrăm imediat în ea. La
un moment dat zăpada devine mai tare, astfel soția și eu punem
colțarii. Se poate și fără, dar multiplele traversări al
vâlcelelor acoperite cu zăpadă tare erau mai sigure cu ele. La un moment dat Laci ia direct
jos pe un vâlcel, noi am continuat coborârea pe potecă. Ulterior cred că era mai ușor și evident mai rapid pe vâlcel.
;) După reîntâlnirea cu Laci
scoatem colțarii și pornim pe potecă înapoi spre mașină,
terminând tura în timpul alocat și ajungând acasă înainte de
ora 22. În total am mers 10 ore, din care 3 am bălăurit în
vâlcelul fără nume.
Mie mi-a plăcut Comorile Brânei, dacă
e acoperită cu zăpadă bună e o vale destul de ușoară, e aproape
de oraș și cu opțiuni mai multe de retragere. Sigur vom explora
cândva și firul din Mijloc și Comorile Clăii. La fel vreau să
merg și pe Răducu, dar acolo preferabil fără zăpadă. Momentan
am parcurs brâul numai între Șaua Clăii și Comorile de Mijloc.
Bălăria în vâlcelul respectiv la momentul dat ne enerva șiprobabil nu
trebuia să forțăm în partea superioară, a dat un iz special
turei. Locul e frumos, e destul de sălbatic și te simți în inima
munților.

Vedere de la obelisc înspre brâna unde am traversat din Comorile Brânei spre Jepii Mari
După cum arătau zonele sudice, credeam că sezonul e pe sfârșite și poate a fost ultima vale urcată pe zăpada. Dar n-a fost să fie așa, am fost zilele trecute pe Mălinului și Priponului, două locuri superbe unde nu am mai fost și cu oameni de excepție, oameni prezenți si pe aici. :)

Valea și Colții Mălinului
Duminică, 23 mai 2021 - 23:25
Afisari: 925
andras
E nevoie de asemenea demersuri pentru revitalizarea activității de organizare a tureolor pe site. Pe marcate și nu numai, cu oameni cunoscuți dar si cu cei mai puțin experimentați.
Luni, 24 mai 2021 - 09:10