Bălării lângă Clăi (și nu numai) (Muntii Bucegi)

NOTĂ: Acest jurnal descrie o tură pe nemarcate care nu se poate face fără experiență în cățărare pe fețe înclinate de zăpadă, pe stâncă și în folosirea echipamentului specific. Incursiunile în văile de abrupt pot fi  periculoase chiar și pentru experimentați.

  A trecut ceva timp de la ultima incursiune în văile Bucegului, de fapt anul acesta am fost numai în Valea Pietrelor din Bucșoiu la o tură frumoasă dar cu ceva bălăurire la coborâre. Necunoscând văile din zonă am decis să coborâm la Prepeleac pe valea respectivă și după aceea să traversăm înapoi pe Take Ionescu. Cunoșteam riscurile de acolo, dar nu ne așteptam să nu fie urme. Nici marcajele nu se vedeau, astfel am croit noi drumul unde puteam, când mai jos de potecă, când mult mai sus. Mai degrabă mai sus.

Valea Pietrelor, firul principal

  Întoarcerea prin Omu și Hornul Mare ar fi fost o soluție mult mai lejeră, iar coborârea pe Valea Caprelor sau de la Prepeleag direct până la drumul forestier Glăjărie ar fi fost mai sigură...dacă ne documentam mai bine despre opțiuni sau cunoșteam drumul. Măcar acum știu de ce brâna de sub Bucșoiu e al caprelor.

Capre negre pe Brâna Caprelor

  A trecut exact o lună și din cauza vremii, problemelor de sincronizare și a unei dureri de spate nu am fost pe ture mai serioase. Săptămâna anterioară bunul meu prieten și partener de ture Barni a fost în Albișoara Crucii, și ne-a spus că zăpada nu e bună, se topește, curg avalanșe din versanți. Nu erau veștile cele mai bune.  Recomand colegilor să încercăm Valea Comorile, în care se ajunge ușor și unde avem chiar trei posibilități de urcare, depinzând de starea zăpezii putem să urcăm pe oricare dintre fire. Barni nu putea veni, astfel am mers cu celălalt bun prieten și cățărătorul nostru principal Laci, soția mea Zsófi și un alt coleg, Robi, cu care am mers rar. Interesant ultima tură cu el era tot în zonă, pe Valea Seacă dintre Clăi cu ieșire pe platou prin Comorile de Mijloc. Am citit descrierile, mă îngrijora puțin ca săritorile să nu fie descoperite complet sau au să nu fie acoperite cu un strat de gheață. Se pare că tot nu am fost atent la descrieri, fiindcă…

 Plecăm de la telecabină destul de târziu, fiind o zi de marți înainte de plecare mai ducem copiii la școală. Pornim pe poteca marcată ce duce spre Jepii Mari . Înainte de a ajunge la intrarea în valea noastră auzim cum curge apa mai jos de potecă, fapt îmbucurător, fiindcă unii dintre noi nu aveau apă. Se pare că e un loc de captare a apei, la izvor fiind montată și o țeavă lungă care se duce jos în vale.

Punctul de intrare în Valea Comorilor (poză făcută la întoarcere)

  Intrarea în vale e clară, chiar după un podeț. Niciun pic de zăpadă pe aici. Urcarea e ușoară, când ajungem la prima săritoare, situată aproape de intrare, îl ocolim prin dreapta. Cam după o oră de la plecarea din Bușteni ajungem la o bifurcație, un fir urcă la 90 de grade spre dreapta, cealaltă continuă înainte și se pare că mai sus ia puțin spre stânga. Cum de aici e zăpadă, ne echipăm, punem colțarii, și hai spre dreapta, că noi vrem să mergem pe Comorile de Mijloc.

  Bucuria de a merge pe colțari e scurtă, după câteva zeci de metrii zăpada se termină. Scoatem colțarii și începe cățărarea pe bolovani, sperând să revedem zăpada cât mai curând. Mai sus ne întâmpină o săritoare mare pe care tot îl ocolim pe dreapta. Se văd și urme de civilizație, găsim o geantă abandonată. Ce nu găsim e zăpada. Mai exact mai trecem pe cca 10 m de zăpadă urmată de o cățărare urâtă pe un mix de pământ și bolovani instabili unde reușesc să dau jos o piatră sănătoasă. Noroc că eram ultima persoană. Urcăm, dar ceva nu e în regulă, valea parcă se termină într-o perete. Știu că Comorile Clăii, firul cel din dreapta se termină în Brâul lui Răducu, dar cum nu era o altă bifurcație, nu puteam să fim acolo. Și Osmand-ul arată că suntem prea la sud, dar știu că GPS-ul are probleme în abrupt. Bine, acum știa el ce știa...

Aici se termina drumul nostru, noi am mers până deasupra pragului mai alb

 Ce să facem, decidem să urcăm până unde putem. Ieșim spre stânga pe fețe de iarbă înclinate ce nu-i pe placul soției, dar nici pe al meu. La un pasaj mai vertical spun că eu nu merg mai departe fără asigurare, astfel Laci urcă pe acolo cu tracțiune 4x4, deci cu pioleți pe iarbă sau pusă în fisurile de stâncă. Ajuns sus improvizează o asigurare din pioleți. Hm, da, acolo erau ceva pași mai dubioși. Ajungem pe o platformă, și se vede că chiar ceva nu e în regulă. Continuarea e aproape verticală, destul de înaltă, nu poate fi un 1B. Laci totuși încearcă, filez dar numai așa, ca să nu spunem că nu folosim coarda, fiindcă nu are unde să se asigure. După vreo zece metrii spune că nu se simte bine acolo, și decide să coboară, cea ce e ușor de spus, dar mai greu de făcut. Dat fiind că are mai multe kile ca mine (cea ce nu înseamnă că e gras, ci că eu sunt așa, mai subțire), facem asigurare dublă, legând coarda și de Robi. Laci e profi, ajunge cu bine la noi. Merge puțin spre dreapta  pe un fel de brână expusă să verifice dacă e o posibilitate de urcare pe acolo, dar nu e, cel puțin nu pentru grupul nostru. Între timp mi-am adus aminte că citeam despre un vâlcel care se termină în pereții de sub Claia Mare, dar credeam că e mai sus și se bifurcă din Comorile Clăii. Se pare că am nimerit pe acolo. Știe cineva numele vâlcelului? Pe hărți nici nu apare… O fi Brâul Subțire unde am ajuns?

Detaliu, noi am oprit unde se vede grohotișul. Laci încerca să urce undeva pe stânga unde se văd pragurile cu iarbă. De aici se vede că peretele continuă cu o porțiune spălată

  Coborâm cu grijă înapoi, dar nu exact pe unde am urcat, ci direct spre vale, iar apoi pe muchia deasupra văii (pe partea stânga la coborâre), și intrăm înapoi în vale pe o față înclinată. Aici mergem legați în coardă, simultan. Robi dă o fugă pe versantul opus să verifice dacă putem face rapel în celălalt fir, dar răspunsul e NU.

  Ce să facem, coborâm pe vale, descățărăm săritoarea instabilă unde reușesc să trimit la vale încă un bolovan mare ca un cuptor de microunde. Noroc că acum eram în față. Ocolim săritoarea mare și zăpada, și ne odihnim în locul de unde am plecat cu 3 ore în urmă. Acum e clar, nu știm cum nu am observat prima dată, se vede cum mai sus firul principal se bifurcă: acolo e intersecția văilor Comorile Brânei și de Mijloc. Decidem să încercăm pe Comorile Brânei, citind descrierile parcă e mai ușoară și ne scoate mai aproape de traseul Schiel unde vroiam să coborâm. Încă nu am decis dacă mergem pe Brâul lui Răducu sau urcăm pe platou, depinde cum ne mișcăm, timpul presându-ne din cauza restricțiilor de noapte.

Pe Comorile Bânei

Urcarea pe vale e fără probleme, o singură treaptă de stâncă trebuie cățărată înainte de bifurcație, cățărarea fiind elementară. După ceva timp ajungem la un loc care seamănă cu o brână, și verificând pe GPS e clar că suntem pe Răducu. Spre nord se vede poteca, dar spre sud (pe față nordică) totul e acoperit cu zăpadă, astfel decidem că e mai bine să urcăm direct pe fir. Mai sus se vede o stâncă ieșită din zăpadă, de departe se pare că e mică. Urcăm, când pe urme de urși, când pe lângă scurgeri de pământ și pietre și ajungem la săritoarea descoperită.

Urme de crampoane naturale

   Săritoarea nu înaltă, numai că în stânga zăpada e ruptă și curge apa, iar în dreapta chiar lângă perete urcarea e blocată de un bolovan, ca un capac. Prize nu prea sunt, astfel urmează coregrafia uzuală: Laci rezolvă problema urcării și ne asigură din sus. Săritoarea nu e înaltă, chiar și o căzătură nu ar fi o problemă mare dacă nu te duci în jos pe zăpadă, dar totuși... Urc după Laci, și da, intrarea e mai complicată. Lângă bolovanul de capac e o piatră într-o fisură care ar fi o priză superbă dacă nu ar fi ieșit din locașul lui când am încercat-o. Asta-i norocul. Atunci merge la mixt, bag pioletul în iarbă, ține bine. Urc până la bolovan, dar acela e înclinat, cu o singură priză minusculă. Sincer rezolv lucrul simplu și cu ajutorul corzii ies pe acolo. Las pioletul înfipt pentru a-l ajuta pe ceilalți. Vine și soția, lasă și ea un piolet pe acolo, astfel Robi are o problemă, mai exact trebuie să cațără cu trei pioleți. :)

Urcarea pe capacul săritorii

De aici urcușul e fără evenimente, panta devine mai înclinată, zăpada mai moale și adâncă, dar atât. Nu ieșim pe platou, sus fiind cornișe. Laci verifică o ieșire spre stânga care pare a fi câștigătoare, fiindcă ajungem pe o pajiște frumoasă cu brândușe. Se vede o brână care se duce spre cantonul Jepii Mari. Știu că se poate coborî pe Urlătoarea Mică și Urlătoarea Mare, dar nu am fost niciodată în aceste văi, astfel rămânem la planul inițial: mergem până la Urlătoarea Mare unde coborâm până dăm de traseul marcat.

Grădina cu flori

 După pauza bine meritată pornim și aflăm că aveam companie nebănuită, o capră neagră se poposea după un bolovan lângă noi. Poteca e destul de clară, probabil sunt poteci de animale, fiind necesară atenție sporită la un singur loc unde trecem sub un petec de zăpadă, iar pământul dă semne că vrea să ia la vale. Coborâm pe teren uscat pe creasta deasupra văii Urlătoarea Mare, vizavi de canton. De departe se vedea un bolovan sau ceva mai straniu, care se dovedește a fi un fel de monument, un “monolit” din beton (sau marmură?) prin în metal. Fără orice inscripție. Se pare că e destul de nouă, totuși deja ruptă. Habar nu avem ce poate să fie, aștept opiniile în comentarii. Măcar voi ști dacă cineva citește jurnalul sau nu. O fi marcat intrarea în adâncurile Bucegiului? :)

Ce o fi?

 Coborârea pe Jepii Mari e fără probleme majore, sunt și ceva urme mai vechi. Pe partea sudică niciun petec de zăpadă, dar cum trecem pe cea nordică intrăm imediat în ea. La un moment dat zăpada devine mai tare, astfel soția și eu punem colțarii. Se poate și fără, dar multiplele traversări al vâlcelelor acoperite cu zăpadă tare erau mai sigure cu ele. La un moment dat Laci ia direct jos pe un vâlcel, noi am continuat coborârea pe potecă. Ulterior cred că era mai ușor și evident mai rapid pe vâlcel. ;) După reîntâlnirea cu Laci scoatem colțarii și pornim pe potecă înapoi spre mașină, terminând tura în timpul alocat și ajungând acasă înainte de ora 22. În total am mers 10 ore, din care 3 am bălăurit în vâlcelul fără nume. Mie mi-a plăcut Comorile Brânei, dacă e acoperită cu zăpadă bună e o vale destul de ușoară, e aproape de oraș și cu opțiuni mai multe de retragere. Sigur vom explora cândva și firul din Mijloc și Comorile Clăii. La fel vreau să merg și pe Răducu, dar acolo preferabil fără zăpadă. Momentan am parcurs brâul numai între Șaua Clăii și Comorile de Mijloc.

  Bălăria în vâlcelul respectiv la momentul dat ne enerva șiprobabil  nu trebuia să forțăm în partea superioară, a dat un iz special turei. Locul e frumos, e destul de sălbatic și te simți în inima munților.

Vedere de la obelisc înspre brâna unde am traversat din Comorile Brânei spre Jepii Mari

 După cum arătau zonele sudice, credeam că sezonul e pe sfârșite și poate a fost ultima vale urcată pe zăpada. Dar n-a fost să fie așa, am fost zilele trecute pe Mălinului și Priponului, două locuri superbe unde nu am mai fost și cu oameni de excepție, oameni prezenți si pe aici. :)

Valea și Colții Mălinului

Duminică, 23 mai 2021 - 23:25 
Afisari: 925 


andras