Avenul de la Betfia
Acest jurnal descrie o coborire intr-un aven (pestera verticala). Coborirea in avene necesita atit echipament specific cit si cunostinte solide de utilizare a echipamentului specific.
Situat in apropiere de Oradea si de celebrele statiuni Felix si 1 Mai, Avenul de la Betfia este primul aven in care am coborit (si mai ales am iesit) prin forte proprii. Nu ma consider speolog, nici macar amator, ci mai degraba un iubitor al acestor locuri minunate care se numesc pesteri, locuri care desi se aseamana intere ele sint totusi atit de diferite si mereu surprinzatoare. Abordarea grupului nostru nu a fost o abordare stiintifica ci pur turistica asa ca voi incerca sa punctez mai putin cele citeva lucruri care se gasesc usor daca se cauta pe internet “Avenul de la Betfia” si mai mult impresiile si experientele propri.Tura a avut loc in 14 mai, primul week-end cu adevarat insorit din acest an si am ales acest aven in primul rind pentru situarea lui foarte aproape de strandurile de la 1 Mai si Felix. Am mers in tura doar eu Tibi si Adi, doamnele noastre si copiii raminind intre timp la strand. Avenul a fost primul pentru noi asa ca, desi mai facusem antrenamente de urcare pe coarda la un perete de stinca la Radna, am hotarit sa plecam in aventura cit mai repede dimineata pentru a putea rezolva in timp util orice problema care ar fi putut interveni. Ne-am cazat peste noapte la o pensiune in 1 Mai (in paranteza fie spus conditiile excelente si preturile convenabile) si la 7 dimineata eram echipati si pregatiti sa plecam spre aven, unde am si ajuns ghidati de GPS in citeva minute. Se poate merge cu masina pina la aproximativ 100 de metri de aven si noi am profitat de acest lucru.
Cele doua intrari in aven sint inconjurate cu un gard solid din teava pentru a impiedica caderea accidentala inauntru. Pe ingraditura intrarii principale o tabla atentioneaza asupra pericolului de cadere. Frumoasa initiativa autoritatilor care au montat aceste imprejmuiri pentru ca zona pare un loc de iesire la iarba verde pentru localnici si chiar exista un pericol real de alunecare in hau daca te apropii prea mult. Bineinteles ca s-au gasit citiva care sa vina pina acolo si sa profite de ocazie pentru a zgiria si a lovi tabla respectiva.
Dupa primele priviri aruncate in haul pe care urma sa-l exploram, in timp ce simteam deja adrenalina prin vine am desfasurat echipamentul necesar pentru coborire. Piesa de rezistenta si la propriu si la figurat era coarda statica de 130 de metri lungime, coarda care ar fi trebuit sa ne ajunga, in doua, pina pe fundul avenului (54 de metri dupa literatura de specialitate).
Am facut legaturile necesare, o dubla legatura de prizele fixate in piatra si una suplimentara, o legatura de gardul solid ce inconjoara avenul.Primul a coborit Tibi si pentru ca stiam ca in aven vom avea de a face cu doua galerii descendente cu pante de aproximativ 35 grade, i-am pus in banana si o coarda de 20 de metri. Incet, cu grija, Tibi a pornit si in scurt timp singura noastra legatura a ramas doar legatura radio prin care ne tinea la curent cu ce se intimpla in adincuri.
Pentru ca intr-adevar se intimpla ceva neprevazut. Desi coarda, chiar si in dublu ar fi trebuit sa ajunga fara probleme pina jos la un momentdat Tibi ne-a anuntat ca a ajuns la nodul de final de pe coarda, desi era inca la citva metri buni in aer, deasupra fundului avenului. Surpriza a fost destul de neplacuta si pentru depasirea momentului Tibi a trebuit sa puna la bataie toate cunostintele de TSA de care dispunea. Dar, spre usurarea noastra, intr-un final, ne-a apelat de pe fundul gropii spunindu-ne ca a ajuns teafar jos. Am scos impreuna cu Adi coarda si am reechipat de data asta cu corda simpla.
A urmat Adi care a ajuns fara probleme jos. Apoi eu, mi-am luat inima in dinti si am facut pasul in gol. Nu e prima data cind imi las viata pe seama echipamentului dar e prima data cind pe linga senzatia pe care o ai cind te lasi pe spate la rapel de exemplu acum se adauga si teama ancestrala de intuneric si de necunoscut. Incet, m-am lasat inghitit de intuneric, lumina orbitoare de afara lasind rapid locul intunericului si caldura soarelui de primvara fiind inlocuita de racoarea si umezeala hornului prin care coboram. Studiind harta avenului aveam impresia ca deschiderea hornului de acces va fi in mijlocul unei sali mari, ultima parte a coborisului fiind fara nici un punct de atingere cu peretii pesterii dar in realitate nu era asa. Dupa traversarea hornului de la intrare (care are la capat o mica platforma unde se pate sta un pic, chiar daca numai in picioare) intrii in sala mare dar te scurgi oarecum pe un perete de piatra noroios, la un momentdat chiar prin santul sapat in piatra de cine stie ce suvoi ancestral.
Am ajuns jos in virful unei gramezi imense de pietris scurs probabil prin intrarea pe unde tocmai coborisem. Si, oarecum bineinteles, in mijlocul unei imense gramezi de gunoaie, de la reviste gratuite cu promotii de la marile supermarketuri pina la roti de bicicleta si alte fierotanii.
Desi ne facusem “temele” acasa si stiam ca in aven temperature e constanta tot timpul anului de 18-20 grade Celsius am avut surpriza sa constatam ca inauntru erau cel mult 7-8. Ceea ce pentru salopetele noastre era mult prea putin. Dar, in ciuda temperaturii scazute si a umezelii am vrut sa ajungem totusi la cota cea mai de jos a avenului (minus 85 metri) pentru care trebuia conform a ceea ce stiam sa coborim o panta de aproximativ 35 de grade. Din nou surpriza pentru ca fara coarda, dispozitiv de rapel, respectiv blocator pentru intoarcere nu ai nici o sansa sa parcurgi aceasta ultima bucata de traseu pentru ca pe ea este inclusiv un prag de aproximativ 3-4 metri.In aceasta ultima sala am intilnit citeva stalacmite pe tavan si un perete intreg cu frumoase scurgeri. Si depozitele de guano de pe jos ne-au confirmat faptul ca avenul gazduieste cel putin o colonie de lilieci. Dar acestia nu si-au facut simtita prezenta, mai putin citeva exemplare care au dat citeva ture prin sala mare, deranjati probabil de lanternele noastre.Desi nu era tirziu am inceput urcarea. Adi primul, apoi Tibi si eu ultimul. Am parasit avenul cu o oarecare stringere de inima, probabil ca am luat ceva din el cu mine si probabil ca mi-am lasat in el o bucatica de suflet.
Iesirea a fost fara probleme, ne-am tirit in sus pe pereti si intr-un final am ajuns la lumina, plini de noroi si obositi dar fericiti si usurati totodata ca am avut parte de o tura cu adevarat frumoasa.
Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca venea cineva si facea vreo gluma tragand coarda inapoi la suprafata... Si daca tot au pus de jur imprejur ditamai gardul, puteau sa puna si o plasa de sarma pe deasupra, sa nu mai poata arunca nimeni gunoaie in interior Si eventual cu un mesaj: ”am pus aceasta plasa din cauza ca unii oameni aruncau gunoaie in aven” sau ceva de genul... ehe maica!
Frumoasa experienta si foarte interesanta, mai ales pentru noi cei care nu am facut niciodata asa ceva!
Marți, 24 mai 2011 - 20:30