Aventura moldoveneasca – 5 zile de iarna in muntii Bistritei (Muntii Bistritei)

Pentru al treilea an consecutiv, perioada dintre Crăciun și anul nou am petrecut-o pe munte. Dar nu oricum, ci în ceea ce aveam să numesc încă o dată, “ultima mare aventură din an” (2012). O excursie de iarnă nu e deloc ușoară, dar când e vorba să petreci în sălbăticie, departe de oameni și confort, 4-5 zile, atunci cu siguranță experiența devine o aventură.

 

Frigul, zăpada, distanțele mari, urcușuri și coborâri, depărtarea de oameni, de cineva drag, toate sunt obstacole greu de depășit, care te împing spre limitele corpului și ale psihicului. Dar toate devin în același timp testul de care, poate fără să știi, aveai nevoie pentru a crește. Pentru mine, efortul acela este o metodă bună de a scăpa de măști, de imitații, de lucruri inutile – e o cale de a ajunge spre ceea ce se ascunde, uneori prea adânc, în interior. Deși frigul te face să mai pui pe tine o haină, în același timp te face să te dezbraci de tot ce este în plus, inutil pentru ceea ce-ți trebuie de fapt. Până la finalul excursiei, într-un mod vizibil poate doar pentru tine, ajungi să fii gol la exterior, dar atât de plin în interior...

 

...

 

La sfârșitul lui 2010 am traversat munții Nemira de la sud la nord în 3 zile, în decembrie 2011 am traversat munții Vrancei de la vest la est în 5 zile, iar acum, în 2012, munții Bistriței aveau să ne surprindă prin dimensiunea sălbăticiei lor, care ne-a pus rezistența fizică și psihică la încercare timp de 4 zile și un pic.

 

De fiecare dată am mers cu Otto, un prieten din Cehia, așa că și anul asta am reușit să ne sincronizăm pașii pentru a merge împreună. Niciunul din noi nu mai fusese in munții Bistriței, dar eu eram super entuziasmat de faptul că văzusem pe hartă un traseu foarte interesant. Voiam să traversăm întreg masivul de la SE (Grințieș) la NV (Păltiniș) apoi spre NE (Zugreni), parcurgand un arc de cerc pe creasta principală a acestor munți. Durata estimată: 5 zile.

 

 

Eu eram deja în Piatra Neamț duminică seara, pe 23 decembrie – pentru că tocmai fusesem 3 zile în Ceahlău – așa zisa “tură de încălzire”. Iar luni dimineața, pe 24, cu un autobuz am ajuns la coada lacului, la Poiana Largului, iar de acolo cu un microbuz am ajuns în Grințieș pe la ora 9. Otto ajunsese și el de vreo 15 minute, după o călătorie lungă cu trenul până la Toplița apoi cu un microbuz până la poalele Ceahlăului și a munților Bistriței.

 

Ziua 1. 24 decembrie 2012.

 

Ne-am întâlnit în cofetăria surprinzător de frumoasă și dotată, de lângă biserica din centrul satului. Dacă nimeream în ea la finalul turei și nu dimineața la 9, ar fi fost mai bine pentru toată lumea! Am stat un pic de vorbă, ne-am mai uitat pe hartă, am mâncat ceva bun și ne-am făcut curaj să ieșim în frig pentru a porni pe traseu.

 

Teoretic traseul ar trebui să fie marcat cu Bandă Roșie – așa apare pe hartă. Pe teren nu am găsit însă semne mai deloc, iar în prima parte chiar niciunul. Așa că am început urcușul prin spatele școlii, după ce am traversat pe șosea râul Grințieșul Mare. Din fericire, panta pe care voiam să urcăm e foarte evidentă încă de la șosea (vezi poza de mai jos) – spre niște relee aflate pe deal.

 

 

Așa că nu ne facem griji că nu vom ajunge pe culmea corectă. Din curtea școlii ne dăm și mai bine seama pe unde trebuie să o luam și, chiar dacă am sărit și-un gard, am intrat repede în drumul de culme din spatele nostru.

 

 

În această excursie eu am avut o mulțime de piese de echipament recent achiziționate (Doamne ajută cu proiectul ăla din Leaota!) – dar primul lucru pe care voiam să-l dau jos din spate erau rachetele de zăpadă. Am zis că voi merge cu ele doar în picioare, că rucsacul avea oricum aproape de 20 de kg, adică foarte greu pentru mine. Zăpadă pe jos era destulă, așa că se putea merge pe rachete.

 

O să menționez în text și numele produselor noi pe care le-am testat, pentru că dacă există oameni care ar vrea să afle mai multe despre ele, să gasească astfel pe net câteva informații. A fost prima sau a doua oară când am folosit și Pantalonii Gravity, Geaca Patagonia Piolet, Bocancii Zamberlan Vioz Gt, dar și un trepied nou sau o geantă foto mai mare (Lowepro 170aw), în care să încapa și obiectivul Nikon 70-300 mm VR luat cu ocazia Black Friday.

 

Într-un fel ar putea fi riscant să pleci într-o tură lungă și grea cu echipament pe care nu l-ai folosit aproape niciodată (și deci nu știi cum se comportă), dar am avut încredere în produsele respective, că erau produse de calitate. Până la finalul excursiei am înțeles mai bine cam ce face fiecare și cum ne descurcăm împreună.

 

...

 

Trecem de releul metalic și ne ridicăm deasupra văii și a localității. Casele rămân tot mai jos, soarele se luptă să iasă dintre nori iar noi... ne luptăm cu panta asta lungă și afurisită. Otto nu dormise aproape deloc pe drum până aici, eu dormisem vreo 4 ore in Piatra Neamț, așa că oboseala ne-a îngreunat traseul de la început.

 

 

Momentan poteca e bătută, sunt urme de... nu știm ce. Poate de lemne trase cu o sanie, poate de căruță. Cert e că ne bucurăm de ele, pentru că altfel, chiar și cu rachete, în zăpadă mare tot te scufunzi.

 

Abia așteptam să ajungem pe culme, să terminăm cu urcușul accentuat. Și într-adevăr, după o oră ajungem la primii brazi și panta se domolește, așa că mergem un pic mai ușor. Găsim pe-aici și câteva garduri, chiar și două căpițe de fân, cum imi plac mie: cu zăpadă pe ele. În spate, Ceahlăul are capul în nori...

 

 

Spre depărtare vedem cu greu spre ce ne îndreptăm și ne e greu să identificăm ceva cu ajutorul hărții. Începem doar să înțelegem mai bine dimensiunea a ceea ce ne înconjoară. Foarte departe bănuim că s-ar vedea vârful Grințieș, prima noastră țintă. Mult mai departe decât ne așteptam.

 

 

Cât am avut urme făcute prin zăpadă am mers mai bine – dar urmele de bușteni trași la vale s-au terminat, așa că greul a început. Zăpada e adâncă și chiar și cu rachete constatăm rapid că ne scufundăm. În Ceahlău folosisem rachetele pentru prima oară și mi-era teamă că le-am luat prea mici – adică incapabile să țină mai mult de 80 de kg. Eu cu rucsac cu tot aveam vreo 90 – dar le-am testat și fără, ma scufundam oricum. Mă mai liniștesc în privința lor când văd că și Otto se scufundă, iar ale lui sunt nițel mai mari. E de fapt destul de normal să intri în zăpadă, important e că, deși poate nu-ți dai seama pe moment, ele chiar îți ușurează mult înaintarea. Fără ele ar fi mult, mult mai greu. Însă nu-mi dădeam seama prea bine de asta, pentru că eram prea ocupat să mi se pară grea înaintarea.

 

 

Intrăm un pic la adăpostul căsuței de lemn și bem puțin ceai din primusul lui Otto – era cald încă. Cred că un ceai cald pe un astfel de traseu e cel mai bun lucru la care poți spera. Setea e destul de accentuată, pentru că, deși afară nu e cald (un avantaj), tot pierzi mult lichid prin efortul depus – iar lipsa lui se simte.

 

Mai sus mai era o căsuță, dar n-am mai intrat – deși curând stomacul meu și-a amintit că n-am prea mâncat de dimineață – așa că vom avea nevoie de o nouă oprire. În urmă, printre copaci se zărește lacul Izvorul Muntelui...

 

 

Pe culmea pe care mergem sunt multe zone defrișate – iar pădurile rămase sunt in mare parte de conifere. Mi se par potrivite pentru o excursie de iarnă, dar în același timp îmi dau seama că pe-aici nu ar trebui să vii toamna. Ai veni degeaba, culorile foioaselor nu ajung aici pe prea multe pante.

 

Deși nu am găsit absolut niciun marcaj până acum, ne e momentan destul de ușor să urmăm culmea.

 

 

Pe partea stângă avem permanent lunga vale a Grințieșului Mare, iar pe dreapta, dincolo de o vale se vede o culme mai înaltă decât a noastră. Aceea era de fapt culmea principală, care pornea din Bistricioara. Pe hartă vedem locul unde cele două culmi se unesc și ne mirăm că n-am ajuns încă acolo – ba mai mult, vedem în fața noastră că mai avem ceva de mers până la intersecție. Harta are o scară foarte mică și am printat-o și eu doar A4, de aceea distanțele erau mult mai lungi în realitate decât ne-ar fi plăcut nouă să credem analizând harta. În față vedem mai bine acum vârful Grințieș, dar începem să ne îndoim că vom ajunge până la el, mai ales că deja ne simțeam foarte obosiți.

 

 

Până ca cele două culmi să se unească, a noastră face un pic dreapta – drumulețul forestier e evident chiar și așa, acoperit cu zăpadă. În zonă găsim ceva interesant, ceva ce eu n-am mai văzut până acum: locul unde au dormit câțiva mistreți. Zăpada era topită de la căldura corpului și erau și multe urme de copite...

 

 

Am stat și să mâncăm ceva, așezați pe rucsac în zăpadă, într-un loc cât de cât ferit de vânt. Puțină lipie, cașcaval și un cârnăcior, ceva care să compenseze caloriile pe care mersul ni le cere. Mă simțeam destul de lipsit de puteri, m-aș fi oprit mai des, aș fi băut ceva cald în continuu. Poate a fost și lipsa de antrenament din ultima lună, în care n-am prea făcut ture de anduranță. Mi se părea mereu că Otto merge mai bine ca mine, deși se afla și el în aceeași situație în privința antrenamentului sau a lipsei de odihnă.

 

Am mai găsit apoi o mică stână dărăpănată, unde ne-am și oprit puțin. Pe interior era scrijelit pe un perete, pe lângă multe nume ale celor ce-au trecut pe-aici, o propoziție care ne-a îngrijorat (sau ne-a amuzat, nu mai știu). Era scrijelit “zile grele te așteaptă...” Știam de fapt asta de când am pornit la drum, dar de unde știa cel care a scris asta??

 

Îmi place cerul negru, împreună cu arborii uscați crează o atmosferă interesantă... de parcă ai fi într-o lume stranie, un pic înfricoșătoare. Iar noi, în loc să o părăsim, ne adâncim tot mai mult în ea...

 

 

Am mers destul de mult pe la lumină, adică prin zone defrișate, care ne permiteau să vedem cât de cât în jur. Intrăm însă și printr-o pădure mai deasă, unde zăpada e mai mică – așa că ne mișcăm nițel mai bine. Fixez aparatul de tulpina unui copac, să pot face o poză cât de cât clară.

 

 

Rucsacul mă deranja aproape permanent, era prea greu și nici nu stătea prea bine pe spate – probabil și din cauza genții foto – care apăsa mai mult pe un umăr. Am regretat puțin că am o geantă mai mare și un obiectiv nou destul de greu – înainte era mai bine, cu geanta mică și 55-200mm in loc de 70-300mm. Mai bine ca greutate pe umăr, nu mai bine din punct de vedere optic. Chiar și așa, pe viitor voi analiza mai atent dacă e nevoie să car acest obiectiv cu mine – pentru că pe unele trasee, în unele excursii, s-ar putea să îl cari degeaba. Eh, eu tot speram la o întâlnire cu vreun urs sau mistreț...

 

Măcar nu îmi era frig – cel puțin în mers. Bluza de corp x-bionic își făcea treaba, așa că în general am mers doar cu ea și cu windstopper-ul pe deasupra . Când ieșeam în zone cu vânt, mai puneam si geaca nouă – de care nu voiam să abuzez prea mult, că mi-era milă de ea. Windstopper-ul e piesa mea de echipament cea mai folosită. Vara, iarna, am folosit această bluză în fiecare excursie. Fără geacă am mers vreo 2 ani, dar fără windstopper nu aș fi reușit. Așa că m-am bucurat că înainte de această excursie i-am pus un fermoar nou, să îl pot folosi la capacitate maximă.

 

Undeva greșim direcția, drumulețul ne poartă pe dreapta unui vârf împădurit și ne scoate într-o poiană. Ne dăm repede seama că dacă-l urmăm nu e bine, așa că tăiem poiana spre stânga, prin zăpada mare și ceața care s-a lăsat peste noi...

 

 

Când ceața se ridică puțin, vedem că am intrat pe culmea corectă – dar vedem și câteva căsuțe – unele mai aproape, altele un pic mai departe. Ne e clar că la una din ele vom rămâne și noi să campăm, dar mai întâi să vedem în ce stare sunt.

 

 

Pe prima căsuță găsim un marcaj și un scris care ne anunță că spre stânga, la 100 de metri, se găsește refugiul Preluca. Ne surprinde să aflăm asta, dar nu ne facem prea mari speranțe. Las rucsacul și merg puțin spre stânga, până pe marginea văii. În vale văd doar câteva bârne de lemn împrăștiate pe poiană. Nu mi se părea că ar fi 100 de metri până acolo, ci mai puțin – așa că mă gândeam că refugiul ar putea fi undeva printre copaci, mai la vale. Cam mult de coborât totuși, iar șansele ca el să mai existe erau foarte mici. Până la urmă ne gândim că bârnele acelea au fost cândva un refugiu, așa că mergem mai departe pe culme. Căsuțele din această poiană erau foarte dărăpănate, așa că facem un ultim efort să traversăm spre poiana următoare.

 

 

Traversăm o porțiune de pădure și, când întunericul aproape pusese stăpânire pe dealuri, ieșim în apropiere de celelalte stâne pe care le văzusem. Erau mai multe construcții, dar ne îndreptăm cu greu prin zăpadă spre cea mai apropiată. Era ora 17.

 

 

Deși nu oferă cine știe ce condiții de lux pe care oricum nu le așteptam, avem două elemente importante: 2 priciuri (ca să nu dormim pe solul înghețat) și faptul că vântul nu bate printre lemne. Căsuța era destul de bine izolată, cu ușă care se închide - un avantaj mare, având în vedere că afară vântul a început să bată cu forță.

 

 

Ne-am bucurat că am găsit un adăpost atât de primitor, asta ne va ușura mult seara. Adică avem condiții mai bune să topim zăpadă la primus, să fierbem apa, să facem ceai și să gătim. În cort nu prea poți face asta, iar afară, din cauza vântului, totul e mult mai greu de făcut. Chiar și așa, din cauză că ne-am oprit, începeam să simțim rece la picioare. Eu aveam o pereche nouă de bocanci, de care în Ceahlău am fost cât se poate de mândru. Bocanci de piele dintr-o singură bucată, Zamberlan Vioz GT. Șosetele erau însă un pic umede de la transpirație, așa că a trebuit să le schimb.

 

În excursia din Ceahlau au fost între -10 și  – 17 grade, ceea ce a făcut ca zăpada să rămână uscată – deci și noi la fel. Acum însă temperaturile crescuseră foarte mult, se anunțau zile călduroase, iar asta ne-a îngreunat mult înaintarea. Peste noapte, zăpada de pe acoperișul stânei s-a topit constant, afară când ieșeai ziceai că plouă de pe acoperiș. Singurul avantaj al acestui lucru a fost acela că zăpada pe care o topeam conținea foarte multă apă (nu ca zăpada uscată), așa că ne-a fost nițel mai ușor să facem rost de apă pentru ceai și gătit. Chiar și așa, buteliile de gaz își pierdeau repede presiunea – erau totuși în jur de zero grade. Pentru a menține flacăra la o putere acceptabilă trebuia deseori să iau cratița de pe primus și să agit butelia cu forță (cu flacăra aprinsă). Își mai revenea un minut, apoi iar scădea...

 

Afară cerul era cam înnorat, dar pe valea Bistriței se vedeau câteva luminițe din cine știe ce sat. Dincolo de Bistrița sunt culmi din munții Stânișoarei. Noi venisem pe la marginea pădurii din dreapta, de la vârfulețul care se vede în spate.

 

 

Cina noastră specială din seara de Ajun a inclus în primul rând câte un litru de ceai (toată ziua ne-a fost sete), apoi fiecare ce-a poftit să-și pregătească din rucsac. Paste sau piure, orez cu ton sau cârnăciori cu lipie. Orice ai mânca în acele condiții ți se pare delicios și prinde foarte bine. Sarmale nu am avut și nici nu le-am dus lipsa.

 

Intratul în sacul de dormit e una din bucuriile mult așteptate. Zero grade afară înseamnă că peste zi îți poate fi destul de frig, măcar la extremități – dar înseamnă că peste noapte, sacul de dormit de iarnă se va descurca fără probleme! În plus, am avut de data asta și un izopren nițel mai de iarnă – din acela cu bile, pe care-l luasem după tura din Vrancea, dar pe care n-am apucat să-l testez prea bine. Am pus și sacul și izoprenul în suprasac, pentru a le proteja de murdărie, ba chiar și șosetele umede sau mănușile au dormit lângă mine – să le am calde a doua zi.

 

Iarna îmi place tare mult faptul că ziua e scurtă și noaptea lungă. Deși asta nu prinde bine când ai în plan un traseu așa lung, prinde tare bine din alt punct de vedere: mergi mai puțin, te odihnești mai mult! Sigur, cele 7-8 ore de mers iarna prin zăpadă mare sunt oarecum egale cu 10-12 ore de mers vara, dar cele 10 ore de odihnă nu se compară cu cele 6-7 ore de odihnă pe care le ai vara. Așa că nu ne e deloc rușine că ne-am culcat la ora 20, mai ales că dormisem atât de puțin în noaptea dinainte.

 

...

Ziua 2, 25 decembrie 2012. Vârful Grințieș.

 

...

 

Acasă, când făceam calcule pe hartă, mă gândeam că vom ajunge să dormim în prima seară pe vârful Grințieș - dar n-am reușit să ajungem până acolo. Zăpada adâncă și umedă ne-a făcut să mergem destul de greu. Nu știu de la ce altitudine am pornit, dar știam că ne așteaptă un urcuș susținut spre cel mai înalt vârf din zonă.

 

Momentan însă încercăm să ne bucurăm puțin de culorile răsăritului – chiar dacă nu ne aflăm în cel mai bun loc pentru a face asta.

 

 

Cerul se colorează foarte frumos, dar mi-e greu să găsesc niște unghiuri mai interesante din care să pozez. Nu e de ajuns să ai culori frumoase, importante sunt și elementele care umplu cadrul – dar și felul în care ele sunt așezate în cadru. (vedeți jurnalul din Ceahlău!). Dar pentru a ilustra momentul și locul, merge până la urmă și o poză mai banală.

 

 

Pe valea Bistriței se vede un norișor care acoperă satele, iar culmile din munții Stânișoarei seamănă binișor cu cele pe care ne aflăm.

 

 

În apropiere mai erau două construcții – una lungă, pentru animale, dar și o căsuță ce părea nouă. Am mers să le inspectăm și am râs un pic când am văzut ce condiții de lux erau în a doua căsuță. Paturi cu saltele, chiar și o sobă, mai multe camere, o masă pe terasa cu priveliști frumoase...

 

 

Am fost surprinși că pe partea vestică a vârfului din apropiere, zăpada era topită – asta ne-a dat speranțe că poate mai sus va fi mai puțină zăpadă și vom merge mai ușor. Iată și căsuța la care nu am dormit...

 

 

De-aici vedem mai clar cât mai avem de mers până la vârful Grințieș. Sperăm să ne descurcăm prin pădure să rămânem pe culme.

 

 

Întorși la stâna noastră să facem bagajele, Otto găsește la el în rucsac un cadou lăsat de Moș Crăciun pentru mine... două perechi de șosete, pe care “Moșul” le-a cărat special până în vârful muntelui. Mi-a părut rău că n-am luat și eu ceva pentru “moș”, dar m-am bucurat de surpriza aceasta.

 

Plecăm de la căsuță destul de târziu, pe la 9.40. Intrăm printr-o pădure deasă de brad, pe unde ne duce potecuța.

 

 

 Ieșim pentru o clipă la lumină și vedem în urmă căsuța “de lux”, dar și culmi din munții Stânișoarei – luminate de un soare bun pe care ni-l doream și noi.

 

 

Drumulețul înzăpezit nu merge chiar pe culme și ni se pare că merge prea pe jos, așa că noi încercăm să rămânem pe culme. Ne-am băgat cred destul de inutil prin boscheți, dar e un sentiment plăcut să mergi prin locuri pe unde simți că doar animalele sălbatice trec. Curând însă revenim pe drum, pe unde înaintarea e un pic mai comodă.

 

 

Frumoase sunt razele ce se strecoară printre tulpinile copacilor – parcă ar fi niște războinici dornici să lupte cu întunericul și cu frigul – dar care se lovesc de soldații de lemn ai pădurii...

 

 

Momentan n-am avut prea mult de urcat, iar noaptea de odihnă a prins bine, așa că suntem în formă. Asta se schimbă însă ușor când dai de un urcuș mai susținut, așa cum urma să întâlnim și noi. Îmi place însă șirul de urme ce rămâne după noi – urme de Bigfoot, e clar. Nu s-a gândit nimeni că Bigfoot era de fapt un om care mergea cu rachete de zăpadă? Sunt sigur că acest mod de a merge prin zăpadă era cunoscut de foarte mult timp – chiar dacă rachetele arătau altfel în trecut... improvizate poate din crengi de copac arcuite în formă de rachetă de tenis.

 

 

Din cauza zăpezii, uneori drumul e greu de urmărit. Apar și drumuri de taf, nu tot timpul reușim să mergem pe varianta cea mai ușoară. Am început la un moment dat să urcăm destul de abrupt prin pădure, pentru că drumul mergea probabil spre dreapta - și nici nu ne-am dat seama dar nici nu eram siguri că el urcă unde vrem noi.

 

Am ieșit la soare într-o zonă cam defrișată, unde zăpada era mult mai adâncă decât în pădure. Adăugăm la asta panta mai înclinată și rezultă poate cel mai greu urcuș al zilei. Și vârful nu se vede...

 

 

Foarte greoaie înaintarea, chiar și pe rachete, conta mult cine era primul – pentru el era mult mai greu! Am făcut cu schimbul, dar Otto a mers mai mult primul – chiar dacă rachetele lui adunau multă zăpadă și nici nu aveau înălțător pentru călcâi. Eu m-am bucurat de înălțătorul acela, dar și pe ale mele se aduna multă zăpadă – pentru că era umedă și se lipea. Trebuia destul de des să lovim rachetele cu bețele de trekking, să mai scăpăm de greutate. Și era o mare greutate în plus! Nu te-ai gândi cât de grea poate fi zăpada udă,  poate doar atunci când vezi ce efort depui numai ca să ridici piciorul.

 

Urcușul acesta mi s-a părut foarte greu și nici măcar nu era urcușul spre vârful principal. Cel puțin avem mulțumirea că în urmă se văd Ceahlăul și lacul Izvorul Muntelui...

 

 

 

În cele din urmă pare că ieșim din pădure, pe o culme acoperită și de poieni. Avem momentan priveliști spre partea dreaptă, spre nord – acolo unde se află munții Stânișoarei – mai lungi decât munții Bistriței.

 

 

Înspre vest, intuim printre brazi vârful Grințieș - dar mai avem un pic de mers până la el. Și noi ne gândeam că vom ajunge acolo în prima zi...

 

 

Prin poieni, zăpada e în general mai mare – pentru că nu sunt copaci care sa apere pământul de invazia fulgilor – iar vântul o depune în straturi mai mari. Pe-aici însă găsim si zone unde ea a fost întărită de vânt, sau topită de soare – așa că mergem parcă mai ușor. Și un alt lucru care ne face să mergem mai ușor e acela că simțim că ajungem în sfârșit undeva! Am ieșit pe un prim vârfuleț golaș, de unde vedem clar cât mai avem până la vârful Grințieș.

 

 

In spate avem peisaje tot mai largi, cu Ceahlăul ieșind ușor în evidență – dar și cu o mulțime de alte culmi pe care ne e greu să le recunoaștem – probabil munții Giurgeu.

 

 

Pe jos găsim urme de cocoș de munte, pe care merită să le arăt, că nu multă lume le vede. Poate voi reuși cândva să pozez si posesorul acestor urme...

 

 

Da, e frumos în jur! În sfârșit apare și un sentiment de reușită, un sentiment de mulțumire pentru ceea ce vedem în jur și pentru locul în care suntem. Ajută mult să fie o zi senină, cu soare, după atâta efort.

 

 

Deși pe ecran se vede mai micuță, o panoramă cu tot ce se vedea spre sud ajută pentru a-ți face o idee asupra peisajului...

 

 

Și iată că am ajuns în sfârșit pe vârful Grințieș (1758m), după circa 4 ore și jumătate de când am plecat de la căsuță. Mult am mai făcut! Vara se merge mult mai bine, dar oricum, distanța mare nu-i de neglijat.

 

Vedere spre nord-vest:

 

 

Ceea ce ne iese rapid în evidență este vârful Budacu, cel mai înalt vârf din munții Bistriței, pe care-l vedem spre vest. La el voiam să ajungem, dar se pare că de el ne desparte o vale foarte mare! Asta nu era în plan...

 

 

Oau, va fi o adevărată provocare să ajungem acolo... și evident, ne va lua mult mai mult decât anticipam! Cine l-a pus așa departe pe vârful ăsta? Momentan ne tragem sufletul puțin și facem și-un mic filmuleț de pe vârf, din care nu se înțelege mare lucru – că bătea vântul tare.

 

Foarte cuprinzătoare peisajele de pe acest vârf – se vedeau la depărtare și munții Călimani! Așa că, dacă tot am cărat cam degeaba noul obiectiv tele (70-300mmVR), care mi-a îngreunat mult geanta și mersul, măcar să vedem acești munți cu zoom.

 

 

Un pic spre nord se vedeau și munții Rarău și Giumalău, ceea ce e foarte tare, că nu-s chiar așa aproape.

 

 

În urmă, rămas destul de departe, Ceahlăul – care mi se pare că seamănă cu un cap de broască cu doi ochi :D În stânga e vârful Toaca, iar în dreapta Ocolașul Mare.

 

 

Am fi stat mai mult aici pe Grințieș, dar ziua e scurtă și drumul e lung. Am stat doar vreo 20 de minute în care, în ciuda vântului, ne-am bucurat de soare, de priveliști și de reușita de a fi ajuns până aici. Dar acum... pauza s-a terminat, capul la fund! Serios. Continuarea presupune o nouă rundă de desiș de crengi, de zăpadă adâncă, de rătăcire și orientare... O să fie greu să ajungem la vârful Budacu, dar sperăm să reușim să ajungem azi.

 

 

Mi-e greu să descriu următoarea porțiune a traseului – aceea care leagă vârful Grințieș de vârful Budacu. De fapt aceste două vârfuri nici nu sunt unite în mod direct, creasta ce continuă spre vest ajunge în vârful Țibleșul Mare – de unde trebuie făcut dreapta spre Budacu. A fost cea mai dificilă parte a traseului – chiar dacă pe alocuri, din când în când, am mai găsit și câte un semn de marcaj (BR) care să ne ajute. Foarte dificilă orientarea pe unele porțiuni, asta și pentru că poteca era acoperită de zăpadă, iar crengile aplecate deasupra ei de multe ori.

 

Prima parte grea a fost să reintrăm pe culme, de la vârful Grințieș. Pe hartă se vede că trebuie făcut mai întâi stânga și coborât într-o șa – așa că asta am încercat să facem și noi. Trebuie să fii tare inspirat (sau să știi bine ce faci) încât să ajungi unde trebuie. Nu e deloc ușor! Nu vezi în jur decât brăduți mici, sau copaci deși, ceva urme de animale care te pot induce în eroare sau poate vreo poiană din care să nu știi pe unde trebuie să ieși. Da, e tare dificil să te orientezi prin astfel de munți, care nu sunt prea umblați, care nu au poteci largi cât un drum – sau dacă au, sunt acoperite de zăpadă și de crengi.

 

Dar cumva am reușit să ajungem într-o poiană mai mare...

 

 

De acolo am reușit să intrăm în pădure acolo unde trebuia - și aici ne-a salvat un pic și un marcaj vechi, care ne-a surprins. Am avut apoi parte și de zone mai line, prin păduri largi – unde marcajele se vedeau parcă mai bine. Vechi și rare oricum, dar suficiente cât să-ți confirme din când în când că ești încă pe drumul cel bun.

 

 

Înaintarea este grea în continuare, zăpada ne epuizează chiar și cu rachete în picioare. Mi-era deja dor să merg pe iarbă, să scot rachetele... Și ne ere mereu sete! Aveam un termos cu ceai cald, din care mai beam câte o ceșcuță din când în când – dar asta e ceva mărunt. Nu poți să mergi o zi întreagă cu doar 500 ml de lichid. Care, pentru că era cald și bun, ne prindea totuși incredibil de bine!

 

 

Pentru a compensa lipsa de lichid, mai topeam în gură zăpadă de pe crengi. Aceasta era destul de umedă, pentru că temperaturile erau destul de ridicate – așa că puteam chiar vedea lichidul în zăpada de pe crengi. Curgeau picături din ea – așa că profitam și le storceam bine la noi în gură.

 

 

Se apropie deja seara. Soarele se zărește uneori printre crengi într-un mod plăcut. Dacă ne-am opri un pic, am putea să ne bucurăm de el mai mult – de liniștea ce ne înconjoară, de pădurea înghețată. Dar apropierea întunericului ne grăbește, așa că trebuie să învățăm să ne bucurăm și din mers. Un lucru tare greu de realizat, având în vederea cum zăpada ne chinuie și setea continuă să-și facă simțită prezența, făcându-ne să visăm la căni mari de ceai cald. Ah, ceai cald... stați să beau puțin! Gata.

 

 

Pe la ora 17.30 zărim pe partea dreaptă o poiană mai mare. Ne abatem un pic de pe culme și coborâm să vedem ce-i cu ea. Zăpada e mult mai mare ca în pădure, așa că lăsăm jos rucsacurile pentru a ne putea mișca mai bine.

 

 

Ieșirea în poiană ne-ar fi putut ajuta să ne orientăm, să ne dăm seama cât mai avem de mers – că din pădure e tare, tare greu să aproximezi, să-ți dai seama. Aveam mereu impresia că am avansat mult, că mai avem puțin...  De data asta nu ne dăm seama de mare lucru, e clar că suntem departe de Budacu, dar poate că poiana ne poate oferi măcar un adăpost pentru noapte. O căsuță dărăpănată de la o veche stână, undeva în mijlocul sălbăticiei pe care iarna o scoate și mai mult în evidență.

 

 

Căsuța nu oferea cine știe ce adăpost  - și mai aveam vreo 30 de minute de lumină. Parcă am fi vrut să mai mergem, în speranța că am putea ajunge la poienile de la poalele vârfului care ne interesa, Budacu. Dar dacă până acolo mai e mult și noi nu știm, ne va prinde noaptea în pădure. Mai bine ne oprim aici.

 

 

Nu prea ne inspiră interiorul construcției de lemn. Nu sunt priciuri, ar însemna să dormim pe pământul înghețat, nu e spațiu bun nici de pus cortul. Așa că hotărâm doar să gătim aici, dar pentru dormit să montăm cortul mai sus undeva, în zăpadă. Așa că ne punem pe bătătorit un spațiu drept în acest sens. Rachetele sunt utile pentru asta, altfel ai avea de făcut multe ture cu bocancii, să reușești să faci 2 metri pătrați de teren drept și bătătorit. Chiar și așa, zăpada era destul de prăfoasă, așa că gâlme tot rămâneau. Măcar urma să dormim pe ceva moale.

 

 

Cu ultima rază de lumină am mers la pădure să strângem și crengi uscate, pentru un foc. De obicei evit să fac focul pe munte, nu îmi place. Miroși îngrozitor a doua zi, hainele, părul, toate se umplu de miros de fum – care e cu atât mai rău dacă faci focul în interior, într-o stână. Asta e deranjant mai ales atunci când a doua zi urmează să ajungi jos, la localități. În plus, vara și toamna există un mare pericol de incendii, pentru că totul în jur este foarte uscat – așa că prefer să evit acest risc.

 

 

Iarna însă lucrurile stau un pic altfel. De data asta mai aveam de mers câteva zile, așa că nu conta mirosul așa mult. În plus, puteam face focul chiar în zăpadă – nu ar fi avut ce să ia foc, că nu eram în pădure. Iar focul ar fi fost util din două puncte de vedere importante: ar fi ținut la distanță animalele sălbatice și ne-ar fi ajutat să facem rost de apă mai ușor, topind zăpadă cu cratița direct în foc. Cratița lui Otto era deja neagră de la astfel de activități, așa că economisim butelie și putem topi câtă zăpadă vrem! Așa că să fie foc și... să fie ceai! Un litru de ceai pentru fiecare! Și apoi încă unul!

 

 

A fost o seară binevenită, odihnitoare și călduță – datorită focului. Poți usca șosetele umede, care altfel te pot face să îngheți atunci când stai pe loc. Luna aproape plină lumina și ea deasupra și noi încercam să ne dăm seama, analizând harta  - și poate imaginile surprinse de pe vârful Grințieș, unde ne aflăm. Nu știam unde suntem – pe hartă apăreau doar două puncte mai joase pe această culme - și ni se părea că trecusem parcă mai multe. Posibil să ne fi aflat totuși undeva între cele două, greu de spus. Interesant însă gândul că dimensiunea munților ce ne înconjoară este atât de mare.

 

Ne-a indus rău în eroare harta pe care o aveam – acea schemă cu crestele, stilizată fără prea multe detalii. Scara mică ne făcea să credem că distanțele sunt mai mici, ceea ce era stupid – că puteam calcula ușor că între cele două vârfuri sunt mai bine de 7 km. Și noi nu mersesem poate nici jumătate.

 

Speram totuși ca a doua zi să nu mai fie mult până la Budacu – eram oricum destul de în urmă față de calculele pe care le făcusem acasă. Planul inițial începea să pară tot mai greu de realizat.

 

Încet încet, focul a început să se stingă, iar stelele au început să strălucească mai tare deasupra poienii în care ne aflam. Liniștea a pus iar stăpânire pe marginea pădurii sălbatice iar noi am intrat în cort, obosiți după o zi plină, cu gândul la aventura prin care urma să trecem și zilele următoare.

Ziua 3, 26 decembrie 2012 – vârful Budacu, cel mai înalt din munții Bistriței.

 

Temperaturile destul de ridicate au făcut ca noaptea să fie plăcută în sacul de iarnă. Ai crede că dormitul pe zăpadă e mai friguros decât dormitul pe pământ, dar asta nu-i neapărat așa. Zăpada izolează mai bine, pământul îți fură imediat căldura și te face să te răcești mult mai repede, dacă e înghețat. Așa că a fost bine pe plapuma albă.

 

Dimineața am fost gata de plecare pe la ora 9 – după ce am băut ceva cald, să începem ziua bine.

 

Am revenit în culmea împădurită – urcând mai ușor panta acum, pentru că aveam deja urme săpate de aseară. Dar odată ajunși în culme, trebuie să pornim mai departe spre vest – prin zone încă neumblate și necunoscute.

 

 

Avem de urcat. Zăpada face urcușul mai greu, ca de obicei – dar cel puțin culmea ni se pare evidentă. E greu să-ți dai seama însă de traseu, pentru că poteca nu se vede. Așa că urcăm la nimereală o pantă destul de accentuată, spre un vârf ce pare promițător. Am găsit pe el copaci mai rari, dar și arbori căzuți - și am sperat să găsim și un punct cu vizibilitate, să ne orientăm. Brăduții nu ne lasă însă să vedem mare lucru iar zăpada e și mai mare printre ei.

 

 

Ajungem pe vârf, dar nu vedem nimic, așa că îl depășim, sărind peste arbori căzuți și strecurându-ne printre crengi. Sperăm să găsim dincolo de el continuarea pe culmea care ne interesa.

 

Din păcate, încep să apară semne că ceva nu e în regulă. De la vârf găsim un picior de munte care începe să coboare spre nord, dar el pare să coboare mult prea mult. Iar printre copaci, zărim în fața noastră o vale imensă – dincolo de care vedem câteva culmi despădurite. Seamănă bine cu cele de sub vârful Budacu – dar asta înseamnă că, mergând în această direcție, trebuie să coborâm toată valea, până la firul apei, apoi să urcăm înapoi tot ce-am coborât, dar în partea opusă.

 

 

A fost un moment de cumpănă. Am sperat să existe totuși o șa, care să ne permită traversarea mai departe, dar nu era. Culmea pe care intrasem era o culme falsă – un picior de munte ce cobora tot mai abrupt spre firul văii. Ce-i de făcut?

 

Greu să te orientezi când nu vezi aproape nimic în jur – dar chiar și așa, indiciile terenului ne-au ajutat. Am reușit să ne dăm seama unde am greșit, așa că ne-am întors, ocolind de data asta vârfulețul pe sub el. Nu trebuia urcat, culmea era mai prin stânga lui – dar cine să-și dea seama de asta? Harta nu era suficient de detaliată. De fapt, așa cum spuneam, harta noastră era doar o schemă. Și-n plus, nici nu era desenată cu nordul în sus – nordul era mai în dreapta hărții – ceea ce m-a indus de mai multe ori în eroare - și pe traseu, dar și când am scris jurnalul.

 

Am reintrat însă pe culme și asta ne bucură. Am pierdut ceva timp cu vârful acesta – ca să nu mai zic de efort – dar bucuria e mai mare când dai de greu și reușești să-l depășești, comparativ cu mersul ușor tot timpul. Bine, ușor nu a fost niciodată în această excursie, dar faptul că ai fost pierdut și ai reușit să-ți găsești traseul dorit îți oferă o bucurie specială.

 

Prin zăpadă găsim acum un șir frumos de urme de lup, care a mers în direcția noastră. Nu suntem chiar siguri dacă a fost un lup sau nu, dar prea merg aliniate în șir, una în fața alteia... ca un lup.

 

 

Deși culmea e uneori destul de lină, ea e tare greu de traversat. Am găsit poieni mărginite de brazi care erau super astupate de zăpadă! Ne doream să nu avem parte de poieni, să mergem doar prin pădure - și uneori le mai ocoleam pe la margine. A fost ciudat și faptul că, după ce traversam o astfel de poiană și apoi continuam prin pădure, ajungeam la o nouă poiană care arăta absolut identic! Ca și când am mers în cerc – lipseau doar urmele noastre în zăpadă care să confirme asta. A fost interesant dar devenea frustrant că nu știam deloc cât mai avem de mers și unde am reușit să ajungem.

 

 

A urmat o porțiune tare lungă. Incredibil  de lungă. Atât de lungă încât abia dacă făceam o poză pe oră. Totul era la fel! Tunelul prin pădure, tunelul prin poiană, păduri înalte, urcat un vârf pentru a coborî iar și a urca iar mai apoi. Cum de eram atât de departe? Așa puțin avansasem în ziua precedentă de la vârful Grințieș?

 

Complicată tare înaintarea, a fost un test fizic și psihic destul de dur – pentru că deși ne intrasem în ritm și mergeam aproape ca niște roboți, te putea dărâma psihic faptul că pare să mergi în gol, degeaba! Că nu reușești să ajungi undeva, că totul e la fel în jur! E drept că era frumos, nu zic nu!

 

Țin minte că au fost însă și zone în care a trebuit să ne orientăm, ca să ne putem menține pe culme, pe traseu. Apropo, marcaje nu mai erau deloc! Am avut de urcat un vârf mai înaltuț, iar acestea sunt destul de periculoase din punct de vedere al orientării. Că îți dai seama ușor că trebuie să-l urci și pe unde, dar e mult mai greu, ajuns în vârf, să-ți dai seama pe unde trebuie să cobori de la el. Iar acesta avea în partea cealaltă o vale destul de mare – continuarea culmii era mult mai jos față de vârf. În astfel de situații e foarte ușor să intri pe o culme greșită.

 

 

Am mers câteva ore în felul ăsta, urmărind urmele de lup, dar fără a ne face speranțe că am putea să vedem vreunul. Evident, ne-am fi dorit, dar era imposibil. Înaintarea prin zăpadă e foarte zgomotoasă, orice animal te-ar simți de la distanță. Poate nu-ți dai seama de asta în timp ce mergi, dar poți face un mic exercițiu: depărteaza-te puțin de cel/cei cu care ești și oprește-te, la vreo 50 de metri de ei. Ai să vezi cum, stând pe loc, auzi mersul celorlalți – chiar și tu! Care ești om și nu ai super auzul pe care-l au animalele. Așa că șansele noastre de a vedea animale erau foarte mici în timp ce mergeam – mai ales prin zone cu pădure întinsă.

 

În cele din urmă am ieșit într-o poiană diferită. Ea părea să ducă spre marginea pădurii – spre o poiană și mai mare. O bucurie să simțim că în sfârșit ajungem undeva, ba mai mult! Am găsit și un izvor amenajat – semn că ne apropiem de o stână. Apa in formă lichidă ne-a prins bine, am luat provizii cu noi – dar ne-a fost greu să o bem, la cât de rece era. Am mai pus în sticlă o pastilă cu vitamine, din aceea efervescentă, să ne refacem stocul pierdut pe drum...

 

 

O da! În sfârșit putem striga “Aliluiaaaa”! Am ieșit undeva la lumină, lângă o stână cam dărăpănată – avem acum peisaj nou, speranțe noi, informații noi despre ceea ce ne înconjoară!

 

 

Avem priveliști aproape în toate părțile, revedem Ceahlăul în urmă, dar și vârful Budacu dincolo de vale. Da, am ajuns unde trebuia! Chiar dacă culmea noastră continua ușor spre stânga, spre vârful Țibleș, noi voiam să urcăm și la Budacu – așa că suntem bine! Avem de coborât o vale și apoi de urcat... dar măcar e prin poiană! Iar pe culmile înalte vedem  și zone cu iarbă, ce bucurie!

 

 

Ne oprim momentan la stână, să mâncăm ceva la adăpost de vânt. A fost totuși o pauză cam răcoroasă. Eram umezi de la mers iar afară era mai frig ca în ziua precedentă – când avusesem și un pic de soare.

 

 

După 30 de minute pornim mai departe în coborâre, găsind și primele urme de urs în zăpadă. Era ora 15, destul de târziu. Incredibil faptul că am mers până aici vreo 5 ore – pe o porțiune care pe hartă părea atât de scurtă. Dar e incredibil și faptul că am reușit să ajungem unde trebuia – deși pe hartă părea foarte ușor de făcut asta – că acolo apărea doar o culme principală ce trebuie urmată.  O să pun la final și harta, să vedeți ce tot spun eu aici despre ea.

 

 

Coborârea ne înviorează puțin, scufundarea în zăpadă nu ne deranjează așa tare – că mergem din inerție la vale. Trecem pe lângă construcții de stână ce par noi, dar le lăsăm în urmă și ajungem în șa. De aici reîncepem urcușul, pe marginea unui drum forestier ce ocolește vârfurile. Găsim și zone cu iarbă, dar prea puține momentan. În stânga, pe culmea din spate, se vede stâna unde am stat să mâncăm.

 

 

Vedem tot mai bine lunga vale a râului Borca, aceea care ne despărțea de vârful Budacu de dimineață. Și vedem și culmea de pe care am venit, chiar și vârful Grințieș îl intuim undeva în spate. Dar greu să ne dăm seama unde este poiana în care am dormit – pentru că nu se vede. Trebuie să fie mascată de unul din picioarele de munte împădurite, ce coboară din culme.

 

 

Începem să ne dăm seama cum arată și continuarea traseului, acela pe care voiam să mergem inițial. Vârful Țibleșul Mare pare un vârf tare neprimitor, dar impresionant prin felul în care iese deasupra culmii. Iar mai departe, culmea e lină și pare împădurită. Vârful Budacu însă presupune o abatere mare, așa că deja ne gândeam că e posibil să nu mai continuăm traseul orginal. Vom vedea.

 

 

După ce ne mai chinuim pe drum încă puțin, urmează urcușul mai serios – care ne va duce la vârf. Partea bună legată de acest urcuș este că el ne permite să facem ceva ce abia așteptam: să scoatem rachetele de zăpadă din picioare! Doamne, ce eliberare! Cât de ușoare îți simți picioarele, cât de plăcut e să mergi pe pământ! Dar nu ne bucurăm prea tare de asta, pentru că din picioare, rachetele au ajuns pe rucsacuri – așa că greutatea din spate este acum cu 2 kg mai mare. Ca și când nu aveam rucsacul destul de greu!

 

Ce mai contează, știm că mai avem puțin până la vârf - și uite cum începe să se vadă totul în urmă! Ba chiar avem noroc și de puțin soare printre nori, să dea un pic de culoare peisajului!

 

 

Ajungem pe culme și avem acum priveliști noi, spre nord-vest. Ah, ce bine e să ai priveliști! Să nu mai fi orbit de copacii din jur, să poți să vezi unde te afli, ce te înconjoară, spre ce te îndrepți... Munții Bistriței sunt o serie de culmi fără număr, la o primă vedere pare greu să-ți dai seama care ce vârf e, sau unde se află o anumită culme pe hartă. Dar încet încet ne-am familiarizat cu peisajul și ne-am mai dat seama de una și de alta. Un lucru ne era oricum clar: suntem tare departe...

 

 

Pe măsură ce urcăm, soarele coboară, iar peisajele sunt tot mai largi. Vedem bine acum și culmea care se continuă de la Țibleșul Mare - și ne bucurăm că nu suntem pe-acolo acum. Varful Budacu e în afara crestei, dar merită efortul de a-l urca.

 

 

Ne apropiem de vârf. Panta s-a domolit, mai avem puțin. A început să arate ca un mic platou, ca un câmp cu mogâldețe de zăpadă, suflat de un vânt năpraznic. Norii se mișcă rapid deasupra noastră și par că vor să ne învăluie. Profit de momentele senine și fac o poză și spre Ceahlău. În partea stângă se vede vârful Grințieș, care de aici pare împădurit...

 

 

Ajungem la primul vârfuleț, unde găsim o cruce metalică. De aici peisajele ar fi parcă mai frumoase, dar norii și-au găsit chiar acum să devină amenințători. E vânt incredibil de puternic, așa că ne grăbim spre punctul cel mai înalt (1859m) – lângă care este înfipt un ditamai stâlpul metalic, probabil o antenă cu scopuri precise și necunoscute nouă.

 

 

Fantastic cerul la apus, dar asta ne amintește că... în curând soarele va apune! Ne-a luat toată ziua să ajungem la Budacu? Incredibil – cât de departe este vârful ăsta – sau cât de încet am mers din cauza zăpezii. Oare fără rachete am fi ajuns aici vreodată, în condițiile acestea? Probabil că nu.

 

 

Dincolo de vârf, mai în vale, văd pentru scurt timp un cerb – care ne simte rapid și fuge spre pădure. Frumos. Inspectăm zona pentru a găsi un loc mai adăpostit de vânt, să putem pune cortul. Din păcate nu găsim așa ceva, totul pare să fie sub asediu – am prefera un adăpost mai liniștit, să putem găti și să dormim liniștiți.

 

Vedem înspre nord și culmea pe care ar trebui să fie traseul Cruce Roșie – o culme pe care o luăm în considerare pentru a continua excursia (în centrul imaginii). Varianta originală, pentru a fi dusă la capăt, ne-ar fi cerut cel puțin alte 3-4 zile - și nu mai aveam atâtea la dispoziție. Se încheia deja ziua a 3-a a excursiei noastre și abia ajunsesem la Budacu. Așa că o variantă mai scurtă de a continua era de luat în seamă. Pe fundal se văd culmi din munții Stânișoarei.

 

 

Ne îndepărtasem de la vârf spre nord, cât am mers să inspectăm zona. Acum ne întoarcem la vârf și hotărâm să mergem pe culmea dinspre sud-est, spre o stână nouă pe care o văzusem acolo. Ar fi fost un adăpost bun. Dar însemna că mai avem de mers până la el - și ar fi însemnat să urcăm a doua zi înapoi la vârf. Oare merită tot efortul ăsta? O noapte liniștită și odihnitoare e necesară, după atâta mers – așa că mai găsim puțină energie și pentru asta. Măcar nu avem de urcat. Pare puțin de mers – până pe culmea aceea înclinată din partea dreaptă a imaginii.

 

 

Dar pe creastă bate vântul atât de tare încât ne e greu să înaintăm – ne împinge în lateral. Chiar și așa, nu pot să nu mă minunez de faptul că nu îmi e frig. Țin minte că aveam pe mine “doar” bluza tehnică de corp, X-bionic (genială!) și deasupra, geaca cea nouă – Patagonia Piolet. Ei bine, pentru asta am luat-o! Pentru condiții grele! Și mă bucur să constat că-și face treaba, chiar dacă îmi e tare incomod să închid fermoarele de la subraț cu o singură mână. Important e că rezistă la vânt, dar nu mi-ar fi stricat și o cagulă windstopper. Gluga însă îmi place, foarte utilă, la fel și gulerul mai înalt, care acoperă barba. Și pantalonii Gravity, produși în România, rezistă cu succes. Materialul din care sunt făcuți chiar e de calitate, foarte performant, dar am găsit și ceva neajunsuri care să afecteze confortul în mers (gen fermoar care zgârie pe interior). E bine însă că nu am nevoie de colanți pe sub ei, vântul chiar nu trece.

 

Sunt incredibile momentele de genul ăsta, când nu știi cum să închizi mai bine fermoarele, cum să tragi mai bine buff-ul pe nas sau bentița pe urechi. E aproape imposibil să mai pui ceva pe tine, nu te poți opri, nu poți scoate mănușile din mâini, nu poți face prea multe! Dacă ai intrat într-o astfel de zonă (sau de moment) neechipat, nepregătit, poate fi foarte grav. Dacă ți-a ieșit tricoul din pantaloni sau n-ai apucat să-ți pui ceva la gât sau pe nas, tare greu să mai faci ceva în aceste condiții.

 

Noi avansăm cu greu și ajungem și la zone cu stânci, dar găsim și zone adăpostite de vânt pe partea stângă a culmii. Nu stăm însă mult acolo, plus că zăpada e mai mare acolo și mai sunt și tufe de ienupări prin care ne cade piciorul. Între timp însă, cerul începe să se întunece în mod spectaculos. Se vede și culmea de pe care am venit noi – dinspre stânga imaginii am mers pe culmea din mijloc, aceea neagră, spre dreapta... până am ieșit la zona cu poieni.

 

 

Se întunecă. Suntem atenți să nu ratăm coborârea spre căsuța salvatoare. Facem dreapta și ne afundăm în unele locuri în zăpada mare. Încercăm să mergem amândoi pe aceleași urme, să facem o potecuță de urme pentru a doua zi, când vom fi nevoiți să urcăm înapoi.

 

Ajungem la căsuța de lemn și... dezamagire și frustrare: căsuța e încuiată! În interior putem vedea ce adăpost bun ar fi fost această construcție, dar asta e. E tot vina oamenilor, că nu mai sunt de încredere. Că nici în vârful muntelui nu-ți poți lăsa căsuța cea goală descuiată. Căutăm cheia pe sub scânduri sau pe la colțuri, nimic. În zonă există însă și un saivan pentru oi, un adăpost cu acoperiș dar fără perete într-una din părți. Sunt scânduri multe aici, le putem folosi să improvizăm un perete care să apere de vânt - și putem monta cortul sub acoperiș.

 

 

Înainte de a ne hotărî în acest sens, mai facem o tură de recunoaștere, mai la vale. În zonă ar putea să mai fie vreo construcție, am putea găsi stâna cea veche. Eu cobor spre marginea pădurii și găsesc doar niște cotețe prea mici, Otto însă a mers spre lateral și a găsit un adăpost. Ne luăm rucsacurile și mergem spre el. Da, aici vom rămâne! Dar avem de muncă, nu ne putem relaxa imediat.

 

Bordeiul e plin de zăpadă, iar spațiul interior e foarte mic. Există însă un spațiu drept, de lemn, unde am putea dormi – dacă l-am elibera de zăpadă. Așa că improvizăm un făraș, folosim un lighean sau o găleată și scoatem afară zăpada...

 

 

Mai punem pe noi niște haine, vom resimți frigul mai tare, acum că ne-am oprit din mers. Și avem de topit zăpadă, de făcut ceai, de gătit... nu putem intra direct în saci, la căldurica mult dorită. Picioarele se simt reci, zăpada fleoșcăită pare să fi pătruns cumva până la urmă în bocancii cei noi. Mi se pare ciudat, parcă sunt un pic dezamagit de bocanci, deși e posibil să nu fie vina lor (să se fi scurs umezeală prin parazăpezi). Trebuie să rezist așa o vreme, nu vreau să pun șosete uscate, care să se ude rapid și ele.

 

 

Cu cratița cu paste calde pe genunchi e parcă mai bine, iar o mâncare caldă e tot ce-ți poți dori în astfel de momente. Peste zi nu am mâncat mare lucru, e foarte interesant cum corpul intră într-o stare specială, “mountain mode”, în care nu pare să ceară prea mult, dar îți dă atât de mult... E foarte tare cum nevoile de bază, precum apă sau mâncare, se diminuează, deși efortul crește – e interesant cum corpul se setează pe mers - și o face folosindu-se de resurse secrete, pe care le găsește în tine.

 

Dar din când în când, inevitabil, îți transmite că e cazul să-i dai ceva înapoi, să mai bagi niște cărbuni încinși la motor – iar asta se întâmplă cel mai mult seara – când te oprești din mers. Opritul e un moment interesant, în care ieși dintr-o stare de tensiune eficientă și intri într-o relaxare care permite multor trăiri să te invadeze: foame, sete, somn, dor, bucurie... Scriam despre asta în jurnalul meu “Pe urmele lupilor, singur în Leaota”. Ah, trăirile de pe munte...

 

Durează ceva până să ajungi în sac, dar din fericire, noaptea e lungă iarna. Un mare avantaj, că la efortul depus, ai timp destul să te odihnești. Afară nu prea ai ce face, stele nu prea sunt și vântul încă suflă puternic. Așa că trage fermoarul mai sus și încet, închide ochii și visează...

Ziua 4 – Cea mai lungă zi. Pe creastă spre Borca.

 

Dimineață întunecoasă. Nu sunt semne de vreun răsărit spectaculos, dar speranțe că vom avea soare existau. Bordeiul nostru pare încremenit sub atacul fulgilor ridicați de vânt de la sol. Parcă ar fi bordeiul din Cireșarii, volumul 4. Aici am dormit o noapte...

 

 

Strângem bagajul cu grijă, să nu uităm ceva, să nu lăsăm vreun gunoi, avem grijă să închidem bine ușa și pornim spre stâna cea nouă. Acum vedem mai bine saivanul de oi, unde puteam pune cortul...

 

 

Până vine și Otto, fixez aparatul pe o scândură și-mi fac și mie o poză. Am hotărât că până în creastă, pe urcuș, e mai bine să pun rachetele în picioare – să nu mă chinui cu ele în spate.

 

 

Începem să urcăm și printre nori mai apare și câte-o rază de soare. Ne grăbim să ajungem sus pe culme, poate avem parte de ceva peisaje frumoase.

 

 

Până la Budacu norii ne învăluie, mergem prin ceață – dar pe vârf vântul își face treaba, așa că avem șanse și de soare și de puțin senin.

 

 

Nu stăm mult pe vârf. Avem mult de mers – culmea pe care am pus ochii (pe hartă) e lungă – și dacă va fi ca până acum, o să fie greu de străbătut – greu să reușim să ne menținem pe ea.  Așa că începem să coborâm spre nord, ajungând rapid la nivelul brazilor și deci, la zăpadă mai mare. Atât de mare încât pare că nici nu avem rachete în picioare – ne scufundăm uneori până la genunchi, din cauza vegetației care se ascunde sub zăpadă (ienupări mari). Ba la un moment dat m-am trezit că o rachetă mi-a dispărut din picior, a rămas înfiptă în zăpadă. S-a desfăcut legătura care o strângea și a căzut fără să-mi dau seama. În urmă, vârful Budacu rămâne acoperit de ceață.

 

 

Coborâm printre brăduți, încercând să nu ieșim de pe traseu. Ce înseamnă de fapt asta? Ce traseu? Nu exista marcaje – dar pe hartă apare un traseu – care urmează culmea într-un mod logic, un mod cu care te obișnuiești, după atâta mers pe munte. Înveți “cum gândește marcajul”, pe unde ar trebui el să fie. Înveți cum se unesc culmile între ele, cum sunt despărțite uneori de câte-o șa mai adâncă, pe care trebuie să o depășești – înveți multe mergând. Înveți să vezi harta în format 3D, să o suprapui pe ceea ce te înconjoară. Dar e drept că nu tot timpul reușești și uneori te mai și pierzi. Pentru noi asta nu e o problemă decât în sensul că ne va costa mai mult timp și efort decât era necesar.

 

În situații de genul ăsta sunt însă foarte utile toate lucrurile pe care le-ai învățat – ca să poți merge mai departe fix pe unde îți dorești să mergi – chiar dacă nu poți să vezi prea bine sau să fii prea sigur că mergi pe unde trebuie. E tare ușor să te abați din culmea corectă uneori – dar de data asta relieful ne permite să ne orientăm, chiar dacă nu vedem prea mult în jur tot timpul. Atunci când vedem, ne luăm puncte de reper, ne formăm harta mentală a traseului. Traseul se parcurge pe bucățele, nu tot dintr-o dată. Uneori bucățelele sunt mai lungi, alteori sunt foarte scurte. Depinde cât bate radarul personal, în funcție de configurația terenului.

 

 

Din zonele cu poieni, mai ales cele care oferă și priveliști spre depărtări, ne dăm seama mai bine ce avem de făcut. Astfel vedem că trebuie să ajungem în poiana din partea stângă a imaginii – iar de acolo trebuie să urcăm mai departe spre o culme ce se află momentan în nori.

 

 

Așteptăm cu nerăbdare intrarea în pădure – unde zăpada va fi mai mică. Adăpostul pădurii... uneori chiar poți să simți pădurea astfel, pe propria piele – ca un adăpost. Când plouă, când e vânt, când abia reușești să avansezi prin zăpadă... pădurea poate oferi un adăpost minunat. Dar aici e vorba doar de ceva mic, la nivel de individ – că ne oferă nouă un adăpost plăcut. Dar la nivel mai mare, la nivel de munte, de țară, pădurea oferă mult mai mult decât atât... Dar pădurea nu e infinită și nici nemuritoare.

 

 

Ieșirea din pădure ne aduce într-o șa luminoasă, unde găsim și un adăpost. De aici vedem și continuarea traseului – spre vârful dealului din față, apoi spre stânga pe culme. Pe hartă ne e greu să ne dăm seama care este acea culme, pentru că această șa nu apare.

 

 

Avem parte și de soare, așa că ne oprim un pic pe iarbă pentru o scurtă pauză de masă, în care să ne bucurăm de peisaj – dar și de prezența noastră acolo. Nu am prea reușit să facem asta în această excursie, din cauza vântului, a frigului și umezelii. Dar acum, cu așa soare bun... e minunat să te oprești. În spate în dreapta se vede vârful Budacu, încă în luptă cu norii cei negri.

 

 

Pe poiană fuge un iepure mare, cu urechi lungi – dar nu am timp să schimb obiectivul cu cel tele. Nu fugi, nu-ți facem nimic! Degeaba are urechile mari, n-a auzit ce-am zis...

 

 

Urmează o nouă porțiune prin pădure – mai înghesuită decât cele de până acum. Probabil pe-aici nu prea se circulă – oile urcă la stână pe vreun drum forestier ce vine din vale. Iar avem zăpadă adâncă la umbră, dar poteca îngustă și întunecată e frumoasă. În plus... va face ieșirea la lumină și mai interesantă!

 

 

Ajungem iar în poiană și urcăm spre culme. Plafonul de nori se menține deasupra noastră (ce bine că nu suntem la altitudine mai mare), așa că noi avem parte și de puțin soare. Și de tufe de afine! Asta e o mare bucurie, nu pentru că am găsi afine (doar ceva merișoare), ci pentru că... le puteam vedea! Adică zăpada era topită în unele zone!

 

 

Ajunși sus pe culme (a câta culme?) putem vedea continuarea traseului pentru următoarea oră. Trebuie să traversăm o șa împădurită pentru a ajunge la un nou vârfuleț (în centru), despre care nu suntem siguri care este el (pe hartă). Cel puțin vedem că e golaș, așa că o să fie frumos!

 

 

Intrăm în pădure, iar culmea este fermecătoare! Pe partea dreaptă avem o vale imensă – în care nu pare că s-ar putea coborî – dar dincolo de ea, printre copaci, vedem valea Bistriței și probabil satul Borca – unde ne gândeam să coborâm. Zăpada e mai puțină pe dealurile din acea direcție, așa că ne gândim că mai târziu vom înainta mai ușor. Dar până să ajungem acolo mai avem...

 

 

Pe un vârf de copac uscat ne atrage atenția o pasăre drăguță, despre care am uitat ce este. Posibil o specie de ciocănitoare, nu mă pricep. Am avut timp să schimb obiectivul normal cu cel tele, pe care în rest l-am cărat cam degeaba în această excursie.

 

 

Încă o dată ieșim din pădure. A fost o porțiune frumoasă, cu stânci pe potecă, soare și văi abrupte pe margine. Dar parcă tot în poiană e mai frumos! În spate vedem culmea de pe care am venit, care se duce spre dreapta spre vârful Budacu.

 

 

Avem și stânci în peisaj, iar valea din stânga (vest) e destul de abruptă! Dincolo de ea, alte culmi din munții Bistriței – probabil culmi pe care am fi ajuns dacă mergeam mai departe pe traseul inițial.

 

 

E frumos aici, lumina e frumoasă, peisajele la fel! Dincolo de valea mare a râului Neagra vedem un alt vârf care se cheamă Grințieș, un vârf pe care l-am observat dinainte să ajungem aici – ieșea în evidență prin x-ul de pe el, format din poieni. O fi vreo comoară ascunsă și acolo... hai cu cianura!

 

 

Culmi din munții Stânișoarei se văd spre nord – creste lungi dar joase, cu păduri și poieni, care mărginesc valea Bistriței pe partea cealaltă a ei. Ar fi interesant de parcurs cândva și creasta acelor munți.

 

 

Cât de frumoase sunt văile astea multe și lungi, dintre culmi... Păcat că multe din poieni sunt de fapt zone defrișate, arată cam urât, dar vârful acesta oferă per total imagini frumoase. Nu eram siguri, dar bănuiam că e vorba de vârful Cerbului – sau mai degrabă, un vârf aflat înainte de acesta – care pe harta noastră nu apărea. Tare greu cu o hartă stilizată, fără detalii...

 

 

De aici avem de coborât - și sperăm să găsim, ca și până acum, o culme pe care să o urmăm. Nu reușim să vedem continuarea, pentru că ea este prea în vale, iar brazii ne blochează vederea.

 

 

Cred că deja știți ce urmează, dacă e vorba să reintrăm în pădure. Noi ne obișnuisem chiar să intuim aceste zone, în funcție de cum bătea soarele pe pante, de cum bătea vântul... De aceea pe unele fețe de munte era iarbă, iar pe altele...

 

 

Momentan ne bucurăm însă că avem de coborât doar, iar culmea se continuă dincolo de primii brazi. Așa că rămânem pe ea. Vedem că urmează o coborâre mai mare, dar altceva nu putem face pentru a avansa.

 

 

Sunt ciudate situațiile de genul acesta – când mergi bine, avansezi, știi că ești încă bine pe traseu dar... nu mai știi unde anume te afli. Asta poate duce la greșeli mai mari în anumite situații, de aceea nu strică să consulți des harta – pentru a păstra în minte cât ai avansat, unde ai ajuns. Și pe hartă, nu doar pe teren. Pentru că dacă pe teren ajungi într-un punct de unde nu mai vezi și trebuie să te orientezi, harta te poate ajuta mai bine, îți poate spune mai bine ce anume e în jurul tău și unde să mergi. Asta dacă știi unde te afli. Greu de știut însă uneori.

 

Cert e că noi intrăm în pădure, iar coborârea ne sperie un pic. În sensul că nu ne așteptam să fie atât de mare și de abruptă. Pare că vom coborî până în firul văii și noi nu voiam asta deloc! Nu, trebuie să fie o șa, o zonă mai joasă acolo unde vom ieși. Așa că hai la vale, pe urmele de cerb. Pe această coborâre, rachetele îmi tot făceau probleme – sistemul se desfăcea singur, adică legăturile se lărgeau - și trebuia mereu să le strâng la loc. Noroc că se pot strânge foarte rapid – sistemul e foarte practic din punctul ăsta de vedere – dar degeaba, dacă nu ține cum trebuie!

 

 

O coborâre de 20 de minute nu e una scurtă, așa că suntem bucuroși să vedem că ea ne-a adus unde trebuia. Dar nu ne dăm seama fostul traseu (Cruce Roșie) pe unde era, pentru că ne îndoim că cineva ar urca vreodată panta pe care am coborât-o noi – dar să mai ducă și un marcaj pe acolo. Deși... aceea era culmea. E posibil totuși ca un drum forestier să fi mers mai lin, mai pe jos – dar nouă nu ne mai pasă acum de el.

 

Vedem mai multe construcții, dar și continuarea traseului, pe culmile următoare. Vom avea iar de urcat.

 

 

Deja mă simțeam obosit, așa că o pauză la stână prinde bine. Mâncăm ceva, ne tragem sufletul, ne bucurăm de soare... și ne gândim ce să facem. Era ora 15, nu mai puteam merge prea mult – dar eram încă destul de departe de sate. O variantă mai simplă ar fi fost să prindem un drum forestier care coboară spre valea Borca și să ajungem astfel în sat – mergând pe drum – deci mult mai rapid. Și desigur... mult mai plictisitor.

 

 

Pornim mai departe, mergând în continuare cu greu, din cauza zăpezii. Ai zice că după o astfel de tură, nu mai vrei să ai de-a face cu zăpada o vreme... Ceea ce e adevărat – simți nevoia de pământ stabil și rucsac ușor, dar chiar și la fața locului știi că vei reveni pe potecile albe. Mai ales că o astfel de tură de anduranță te călește mult, te face mai capabil. Vorba lui Otto, după o astfel de tură, te poți băga la orice! Ești pregătit pentru orice aventură.

 

Găsim lângă drum și un izvor amenajat – al doilea din această excursie. Apa e înghețată, dar găsim și un firicel care curge. Cât Otto umple sticlele, eu mă chinui să sparg gheața de la suprafață, pentru a face apa accesibilă animalelor sălbatice – în caz că vin pe-aici să bea.

 

 

Mergem pe curbă de nivel și reintrăm pe culme – unde găsim o altă stână – dar și urme de oameni. E clar că vom profita de ele pentru a merge mai ușor, dar cine știe unde se duc – sau de unde vin...

 

 

După scurt timp reintrăm printre brazi, asta și pentru că avansarea e mai ușoară. Prin pădure pare să fie o potecă, dar ea începe să facă stânga prea mult - și nu mai știu ce-am gândit, dar am hotărât să o părăsim. Urcăm un pic spre dreapta și ieșim la marginea poienii – de unde, pentru că nu găsim o potecă, hotărâm (cam în scurt) să urcăm abrupt spre vârful următor.

 

 

Din fericire, porțiunea mai abruptă a ținut puțin. Am găsit apoi o potecă și am putut continua traseul mai ușor – dar încă nu știam dacă vom ieși bine. A fost cam complicată partea aceasta – ne apropiam de finish cumva, dar parca tot mai greu ne era să ne orientăm. Culmi mai multe, mai joase, lipsa punctelor de reper... toate ne-au îngreunat misiunea. Cel puțin am ajuns iar sus și avem parte și de priveliști, luminate tot mai cald de soarele ce se pregătește să apună.

 

 

Trecem de zona cu brazi și vedem acum spre mai departe – o culme ce seamănă bine cu cea pe care tocmai o străbătusem. Arată de parcă am mai fost pe-aici, aceeași culme spre stânga, care coboară apoi spre dreapta și urcă iar la un vârfuleț... Și acolo trebuie să ajungem și noi.

 

 

Înainte de a începe coborârea și a intra definitiv în umbra muntelui, ne bucură o rază caldă de soare, ce colorează peisajul aparent uscat și rece.

 

 

Nu mai urmăm culmea matematic, coborâm de-a dreptul prin zona defrișată, pentru a ieși într-un drum aflat mai jos. Pe pantă vedem un fel de ziduri de piatră, despre care nu știm nimic, dar care arată ca niște adăposturi pentru soldați.

 

 

Ne gândim deja să găsim un loc pentru la noapte - și vedem mai multe construcții în apropiere. Dar parcă am vrea să ne rămână mai puțin de mers pentru a doua zi – ca să avem timp să ajungem la Piatra Neamț - și apoi la București. Pe următorul vârf, acela cu iarbă multă și zăpadă puțină, vedem mai multe construcții – probabil grajduri – dar încă nu știm dacă mai reușim să ajungem până acolo. Era aproape ora 17.

 

 

O scurtă porțiune printre brazi ne scoate dincolo de un alt vârfuleț - așa că putem acum să vedem mai bine și vârful de care ziceam. Până la el sunt și două căsuțe, aproape de culme – așa că mergem să vedem ce-i cu ele.

 

 

Nu știu cum am făcut, dar cred că nici n-am încercat să mai intrăm în acele căsuțe. Am ajuns lângă gardul lor și ne-am dat seama că până la vârful cel golaș, acela cu multe grajduri - și priveliști mai frumoase, nu mai era așa mult. Sigur, după o astfel de zi lungă și obositoare, orice urcuș devine epuizant, dar am insistat să urcăm mai departe. Măcar în ultima noapte să avem și noi priveliști frumoase – măcar la răsărit, căci apusul deja îl pierdeam...

 

 

20 de minute a durat urcușul, prin pădure. Se întunecase sub crengi, dar ieșirea în poiana mult așteptată ne-a mai luminat un pic seara. Ba a și colorat-o frumos, pentru că cerul devenea roz – iar luna plină apărea la fix...

 

 

Nu ne-am gândit că vom fi nevoiți să sărim garduri, dar zona e plină de ele! E o zonă de fânețe, suntem deasupra localităților de pe valea Bistriței – așa că oamenii și-au amenajat parcelele în acest fel. Probabil gardurile sunt și pentru a ține animalele înauntru, cert e că suntem nevoiți să sărim... de mai multe ori. Greu de făcut asta cu rachetele în picioare și rucsacul mare în spate.

 

 

Primele căsuțe pe lângă care am trecut erau fie încuiate, fie prea dărăpănate. Așa că am continuat să sărim. Aveam și pretenții de acum – nu voiam doar un adăpost, îl voiam pe cel mai bun! Prin asta înțelegând desigur... pe cel cu cea mai frumoasă priveliște! Doar să-l găsim deschis.

 

 

Găsisem un mic bordei, dar nu ne-a mulțumit. Așa că ce putem face noi pe semi întuneric? Putem să mai sărim un gard și să mai urcăm un vârfuleț. Oh da, zona asta frumoasă parcă ne-a dat puțină energie de final, așa că am urcat până pe vârful cel mai înalt – cu gând că, dacă nu găsim altceva, punem cortul. Dar, dincolo de vârf, vedem alte grajduri – așa că mer... sărim 2 garduri și ajungem la ele.

 

Încă nu știm unde vom dormi. Am găsit un mic adăpost lângă una din case, bun ca să gătim momentan, așa că intrăm – după ce ne descălțăm de rachete la ușă. De dormit ne hotărâm după, că oricum din zona asta nu mai plecăm.

 

 

Am fost eficienți în ceea ce privește mâncarea. Era ultima seară și mâncarea ne-a ajuns la fix. Pentru a doua zi nu vom mai avea nimic, dar estimam în jur de doar 2 ore de coborât până în sat. Ne descurcăm noi doar cu un baton de cereale, dacă-l mai găsim prin rucsac și pe ăla. Nu-i ușor să faci astfel de estimări în privința mâncării – să nu cari prea mult după tine, dar nici să nu mori de foame –mai ales la astfel de ture, grele și lungi. Asta se îmbunătățește cu timpul, când înveți cât mănânci de fapt, cât îți trebuie... E clar că nimeni n-a murit de foame pe munte, deși mi s-a întâmplat și să nu mai am ce mânca, sau să trag de o felie de pâine la maxim. Dar când vezi că fix în ultima seară termini tot ce ai, e minunat! A doua zi vei avea un rucsac super ușor!

 

După ce mâncăm, nu ne grăbim cu dormitul. Îmi iau trepiedul și urc înapoi pe vârf – pentru că e prima noapte senină de care avem parte! Sau parcă și prima fusese așa? Nu mai știu, a trecut mult de-atunci. De pe vârf se văd lumini din localitățile de pe valea Bistriței – arată ca luminițele dintr-un braduț împodobit de Crăciun. Sau unul pregătit de revelionul ce se apropia. Iar deasupra se vede clar Carul Mare.

 

 

Am încercat să fac mai multe poze, cu aparatul pe trepied și telecomanda în mână. Atmosfera era plăcută, nu era vânt, nu era prea frig. A fost frumos – momente de liniște, de mulțumire pentru tura ce se termina... pentru noaptea frumoasă și locul unde eram.

 

Mă întorc apoi spre locul unde urma să dormim – Otto rămăsese acolo, că avea bocancii uzi și îi era cam rece la picioare. Hai să vedem unde vom dormi, în care din căsuțele de sub constelația Orion?

 

 

Am găsit locul ideal de dormit! Dar mai frumos de atât nu se putea! Mi-am amintit de copilărie, de prima dată când am dormit... în fân! Otto a preferat să pună cortul, să evite să-i intre insecte în gură peste noapte, eu însă am pus sacul și izoprenul în suprasac, ba și un plastic pe jos și... am dormit pe salteaua de fân! :D Nu e chiar așa comodă cum ar părea – sau depinde cum așezi fânul sub tine, dar per total a fost super! Mai ales că printre lemne, lumina lunii îmi ajungea pe față...

 

 

Gata pe ziua de azi, a venit momentul să scot bocancii și să intru la căldură! Bocancii au pe ei un strat de zăpadă înghețată, care nu-mi place, că mi se pare că zgârie pielea – dar mă bucur că am rezistat cu ei destul de bine. Oricum, momentul în care schimbi șosetele umede cu unele uscate, groase și călduroase, e tare plăcut.

 

 

Și astfel, după o zi incredibil de lungă și plină de peisaje diverse, ne întindem pe fân uscat și visăm... la munți, la urși, la o baie caldă, la dulciuri, la luminițe de Crăciun, la cineva... Unul din lucrurile utile și plăcute ale excursiilor pe munte – sau ale momentelor de acest gen, când ești eliberat de “stresul” orientării și al deplasării, e acela că ești liber să simți și să gândești! Cu adevăratul suflet pe care îl ai.

Nu cu acela acoperit mereu de prea multe griji și gânduri pe care în viața de zi cu zi poate le ai - și care te fac să uiți de vise, de suflet, de tine. Da, mersul pe munte te poate pune foarte sincer și puternic față în față cu tine însuți, te poate face să vezi lucruri uitate din interiorul tău și de ce nu... te poate face să vrei să-ți dai două palme pentru restul timpului, în care nu ești cu adevărat TU. De aceea nu recomand oricui să meargă pe munte, mai ales singur. Pentru că șocul a ceea ce poți descoperi poate fi prea mare și e posibil să nu-i poți face față. Și de ce ai vrea să te supui acestui risc, de a te apropia mai mult de interiorul tău? Pe munte e frig, sunt urși, sunt pericole...

Ziua 5. Coborârea spre sate.

 

Ultima zi. Ultima șansă de niște peisaje colorate la răsărit. Așa că ne trezim devreme. Scuip lăcustele și urechelnițele din gură și ies afară, spre același vârf cu priveliști. Se anunță spectacol gratuit, trebuie profitat!

 

 

Din zona vârfului...

 

 

Acum că se mai luminează culmile, vedem că zona e plină de astfel de căsuțe, de fânețe înconjurate cu garduri. Chiar și pe versanții de dincolo de vale! Iar la depărtare ne iese frumos în evidență un vârf pe care-l recunoaștem rapid...

 

 

Da, v-ați dat seama, deși poate nu ați văzut niciodată vârful Toaca dinspre nord. Eu nu-l văzusem Munții Bistriței oferă priveliști frumoase spre Ceahlău – iar aceasta e chiar... colorată! Am montat obiectivul cu zoom pentru această imagine – iar culorile sunt așa cum au ieșit din aparat, nu am modificat nimic acasă.

 

 

Cerul arată fantastic și în partea opusă, și-mi pare rău că n-am găsit o căsuță sau ceva să pun în prim planul imaginii. Dar chiar și așa, doar pentru cer, merită să privești astfel de peisaje!

 

 

În depărtare,  mai spre nord, pe ce vârfuri cad primele raze? Păi unele ajung pe Rarău...

 

 

Iar altele ajung pe vârful Grințieș - acela cu o comoară marcată de X – care din partea asta nu se mai vede ca atare.

 

 

Cred că m-a luat prin surprindere acest răsărit. Nu mă așteptam să fie atât de colorat – incredibil de colorat! Iar faptul că am ajuns aici pe întuneric nu mi-a permis să pun ochii pe vreun loc mai interesant, de unde să surprind mai bine răsăritul. Ba mi se pare că nici setările nu le mai făceam cum trebuie și parca și filtrele mă încurcau. Nu-i nimic. Unele momente se imprimă mai bine în suflet decât pe cardul foto.

 

 

Privind în direcția din care venisem, vedem doar ultimul vârf de la care am coborât – vârful Găinii (1348m), în stânga imaginii. E vârful sub care erau tranșeele acelea de piatră și de la care s-ar fi continuat creasta spre Broșteni. Dincolo de el ar trebui să fie un alt vârf,  mai înalt – acela de la care am coborât abrupt prin pădure (vf Cerbului probabil). Iar dincolo de acel vârf, mai spre stânga, ar trebui să fie Budacu. Peste 9 culmi și 9 văi, ai putea spune.

 

 

Mulțimea de culmi ce coboară din acești munți spre valea Bistriței face să pară că râul își găsește cu greu drum spre vale. Dar se descurcă el cumva. Iar momentan, valea pare mai plină de lumină decât de apă.

 

 

Ce spectacol trebuie să fie aici când văile sunt inundate de nori și soarele răsare deasupra lor... Cam așa ceva, dar mai bine!

 

 

Dar destul cu răsăritul cel magic. Norocul nostru că trece singur, de bună voie – își retrage singur culorile și luminile din jur, așa că ne putem întoarce să strângem rucsacul și putem porni mai departe. Să ajungem la un sat înainte să ni se facă prea foame. Așa că începem coborârea de pe vârful Secului spre Borca, lăsând zona cu multe căsuțe în urmă.

 

 

Coborârea aceasta e diferită, pentru că știm că e ultima – ne va duce curând la șosea. Dar, așa cum anticipam, e plină și ea de frumos. Speram să găsim o zonă de belvedere, să vedem mai bine satele - și asta chiar s-a întâmplat! După ce am urmat poteca pe muchia împădurită, am ajuns la o poiană mare. E uimitor cât de largă e valea Bistriței aici... parcă de sus nici nu avea loc să treacă printre culmi!

 

 

Din poiană nu știu cum am făcut, dar am cam pierdut poteca – sau am vrut să scurtăm, să ieșim direct în centru în Borca – așa că ne-am trezit în vârful unei pante foarte abrupte, împădurite. Perfect! Nu contează că încă e zăpadă pe jos, ne descurcăm noi - și să lăsăm să fie această coborâre, ultima aventură a excursiei noastre!

 

 

 

Panta e lungă, diferența de nivel e mare – dar ajungem la marginea satului rapid. Evident, trebuie să sărim un gard – dar un nene din curte ne spune pe unde e mai ușor să trecem pentru a intra pe uliță. Ajuns lângă el îi mulțumim, și îi spunem că este primul om pe care-l vedem după 5 zile de stat prin munți.

 

 

Drumul e înghețat, oamenii sunt puțini și prinși probabil cu ultimele pregătiri înainte de sfârșitul anului. Era 28 decembrie. Pentru noi, anul se putea la fel de bine încheia și astăzi. Nu conta. Îl încheiam mulțumiți, după o excursie memorabilă prin aceste părți de țară sălbatice și necunoscute nouă.

 

 

Traversăm podul auto peste Bistrița – frumos râu semi-înghețat și mare - și ajungem în centru. În spate se vede vârful de la care am făcut ultima coborâre. Abruptuț, nu? Mai ales că am coborât de-a dreptul, nu pe vreo muchie mai lină a lui.

 

 

La șosea ce-avem de făcut? Aruncăm gunoiul strâns de 5 zile într-un coș, primul lucru. Știu, pare incredibil că timp de 5 zile, tot gunoiul pe care l-am produs, l-am cărat cu noi în rucsac, dar am făcut acest efort supraomenesc, că eram în perioada Crăciunului și am zis să fim și noi mai buni cumva. Intrăm apoi într-un magazin și luăm ceva de ronțăit, după care ne punem pe făcut cu mâna la ocazii. Parcă n-am stat mult. Ajunși la coada lacului am luat o altă ocazie până la Târgu Neamț, de unde am plecat cu Ionuț spre București.

 

Și dacă tot am menționat pe parcurs harta noastră ce-a de toate zilele, iată care era. Am pornit din Grințieș - prima zi fiind cu verde. Și am tot mers... ai zice spre nord, dar de fapt a fost mai întâi spre vest, abia apoi spre nord.

 

 

 

Și astfel aventura moldovenească s-a încheiat, chiar înainte să se încheie 2012. Reamintesc că din această aventură a făcut parte și excursia din Ceahlău, făcută înainte de Crăciun – o excursie cu peisaje și fotografii incredibile, despre care puteți citi în jurnalul corespunzător (Răsăritul mult dorit).

 

Munții Bistriței... mi-e greu să-i compar cu alții. Mă gândeam la sălbăticia prin care am mers, că s-a simțit parcă un pic ca prin Vrancea – cu diferența că parcă aici nu eram chiar așa departe de localități. Au altă configurație acești munți, sunt mai mult lungi decât lați, dacă pot spune așa. Culmile sunt însă bine “gândite” , așezate cu cap, astfel încât să le poți înțelege mai bine, să le poți urma mai fidel. Foarte multe culmi secundare, desprinse din aceea principală. Și noi n-am văzut oricum decât o parte din acești munți. Sunt curios cum i-aș simți vara... cum ar fi înaintarea pe aceste culmi.

 

Oricum, sentimentul că ești departe de oameni, în mijlocul naturii, a existat din plin! Și asta ne doream, printre altele. E un sentiment care te învață multe – despre tine, despre viață... Te golește și te umple într-un mod cum puține lucruri o pot face.

 

Dar asta nu se întâmplă așa, bătând din degete. Efortul e considerabil, iar dacă vremea e potrivnică (și iarna e greu să nu fie), contează mult și echipamentul pe care te bazezi, dar și resursele interioare. Pentru că după o zi prin vânt puternic , frig și umezeală, o zi fără soare dar cu haine sau șosete ude, nu ajungi seara la o cabană călduroasă, unde poți ușor să comanzi 3 ceaiuri calde. Și e foarte posibil să nu găsești în stâna părăsită pe cineva care să te strângă în brațe și să te pupe pe frunte. Nu. Aici nu te așteaptă nimeni și nimic de genul ăsta. Ce urmează când seara vine nu e confortul cu care ești obișnuit acasă, sau după excursii de o zi, efortul nu se termină doar pentru că te-ai oprit din mers. Iar a doua zi trebuie să o iei de la capăt, chiar dacă bocancii îți sunt uzi. Pentru că vrei! Pentru că e incredibil! Dar trebuie să și poți.

 

Și asta se întâmplă în timp, atunci când îți dai seama că muntele te cheamă și-n acest fel - și ai parcurs deja primii pași necesari pentru astfel de excursii. Pas cu pas, fără a sări etape. Poate doar niște garduri, uneori.

 

Și-atunci când iarna vine, când frigul și zăpada pun stăpânire pe păduri și pe poieni, îți iei rachetele în spate și pornești în zbor spre sălbăticie. Spre o lume diferită, spre un alt TU – pe care, îngropându-l în zăpadă până la genunchi sau până la brâu uneori, îl dezgropi de fapt de sub stratul de răceală pe care viața ta l-a așezat peste el. Fără această dezgropare, soarele  nu va ajunge niciodată unde trebuie, pentru a crea acea bucurie și mulțumire ce ar trebui să existe permanent în noi.

 

...

 

Ioan Stoenică, sept 2013.

 

 

Miercuri, 9 octombrie 2013 - 00:59 
Afisari: 5,555 


ioanstoenica..