Aventura greaca (4): Peloponez si Zakynthos (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

   Peninsula Peloponez are forma unei frunze de dud, motiv pentru care în trecut ea s-a numit şi ,,Moreea”, ceea ce în greceşte înseamnă ,,Ţara duzilor”.

   Trecerea dinspre partea continentală se face prin istmul Corint, limba de pământ de numai 6km lăţime, care face din Peloponez o peninsulă şi nu o insulă. Căci altfel, în partea sa nordică este mărginit de golfurile Corint şi Patras.

   Dar iata că de circa 10 ani trecerea în Peloponez se poate face şi pe Podul Rio, cel care leagă localităţile Antirio de pe coasta Fokida cu Patra din peninsulă.

   Deîndată ce treci podul Rio, Patra te întâmpină cu un peisaj amplu. Oraşul se aşterne pe colinele ce urcă de la nivelul mării până spre zona somitală a muntelui Panachaiko.

   Doar că în unele zile privirea nu poate urca mai sus de nivelul norilor.

 

 

   Panachaiko e un munte de 1926m înălţime, iar poziţia sa, în colţul de stânga-sus al Peninsulei Peloponez, îl determină să aibă în zilele senine ample vederi spre Golful Corint, Golful Patra şi Marea Ionică, iar asta face din el un munte foarte râvnit de fotografi.

 

   Îmi pănuisem pe îndelete ascensiunea pe Panachaiko.

   Din staţiunea Rodini, unde urma să rămân vreo 5zile, până în oraşul Patra sunt vreo 16km.

   Ar fi trebuit să iau o cursă de autocar al firmei naţionale KTE până în Patra, iar din autogara oraşului să găsesc un taxi până spre localitatea Zastova, din zona periferică cea mai de sus a Patrei, la vreo 700m altitudine.

   De aici începe traseul turistic marcat cu punct roşu şi în mai puţin de 3 ore ar fi trebuit să ajung la Refugiul Ano Kastristi-Souli, aflat la altitudinea de 1370m.

   Încă o oră de urcat prin gol şi prin tufişuri şi aş fi ajuns la platoul somital, pe la 1700-1750m, printre cele 40-50 de turbine eoliene.

   De aici şi până la borna de pe vârf ar fi constituit doar o problema de orientare cu busola în cazul în care zona a fi acoperită de obişnuiţii nori.

   E drept că o mică problemă ar fi apărut la întoarcere, de la Zastova, prin localitatea Nea Souli şi până la Patra, la autogară, ar fi trebuit să cobor la picior. Nici Patra-Rodini nu era sigur pentru transport.

 

   Am obţinut informaţia că autocarul Athena-Patra trece prin Rodini pe la 8,00-8,30 dimineaţa, lucru care nu s-a verificat în două dimineţi de mai dinainte şi nici în dimineaţa în care am vrut să fac ascensiunea.

   Aşa că după o oră de aşteptare am pornit pe jos, pe drumul dintre staţiunile de pe ţărmul Golfului Corint, spre Patra.

 

 

   În drumul de apropiere am trecut prin dreptul unui canion sălbatic, dar care nu promitea să mă urce prea sus.

 

 

   După vreo 6km de mers pe sub munte, în direcţia Patra, am trecut prin şantierul autostrăzii. Dincolo de el au început să se vadă firele albe ale podului hobanat, pe cabluri, dintre Patra şi Antirio.

 

 

   Caut locuri prin care să iau cât mai repede altitudine, pentru a mă bucura de peisajul cu Golful Corint.

   Găsesc un drum de buldozer, care mă duce la deal printr livezi de maslini.

   Spre vest începe să se profileze peisajul după care tânjeam de când am ajuns în aceasta zonă.

 

 

   Merg încet şi fac popasuri dese în poieniţele cu vedere bună spre Golful Corint.

 

 

   După un cot al drumului ajung lângă o bisericuţă, un fel de capelă pentru rugăciuni, probabil la sărbatori, căci uşa e încuiată şi zona prea puţin umblată.

 

 

   Dincolo de Podul Rio Golful Corint se sfârşeşte şi începe Golful Patra.

   Pe ţărmul celălalt al Golfului Patra, dar dincolo de munţii din fotografie, se află localitatea Misolongi, locul în care a murit Lordul Byron la 19 aprilie 1824. Acesta venise în Grecia, entuziasmat de eliberarea poporului elen de sub turci, în anul 1821.

 

 

   Urc tot mai sus, chiar dacă priveliştea e tot mai curinzatoare şi podul pare a fi din ce în ce mai mic şi încape tot mai uşor în fotografie.

 

 

   Urmez drumul care mă urcă pe acest picior depărtat al Muntelui Panachaiko. În dreapta e vegetaţie de ,,maquis”, o desime de nepatruns cu exemplare de jugastru, cărpiniţă, scumpie, rodii sălbatice, măceşi, păducel şi alte specii pe care nu le recunosc (din Dobrogea noastra atât de asemanatoare).

 

 

   Drumul de buldozer nu duce spre nicăieri, ci spre livezi de măslini cocoţate tot mai sus.

 

 

   Pe partea cealaltă a văii pe lângă care merg, începe să se vadă şantierul unei cariere de calcar. Odată că aceasta nu se vedea deloc de jos, din drum, şi am observat şi în alte locuri în Grecia, că acolo unde se abandonează o carieră, se plantează imediat rânduri dese de chiparoşi pe fiecare palier, astfel încât, după ce cresc puţin, aceştia maschează perfect rana rămasă în pieptul muntelui.

 

 

   În cele din urmă drumul se termină odată ce ajunge pe o culme intermediară. Nu am nicio şansă să mai merg prin desiş pâna la un vârf ceva mai înalt aflat la vreo 70-100m mai spre dreapta.

   Am socotit că am urcat o diferenţă de nivel de vreo 800m de la nivelul marii. E foarte cald şi după numai 2h am băut aproape tot pet-ul de 1,5l cu apă. Iarba e deja uscată, în schimb cosaşi ţârâie la fel ca pe la noi.

   Peisajul e total diferit: unde întorci capul, vezi şi munte şi mare...

 

 

   Încerc să fotografiez cu teleobiectivul munţii de pe malul celălalt al golfului.

   Am observat mai peste tot că la greci parcurile eoliene sunt situate cam pe la vreo 1000m altitudine, pe platourile unor munţi.

 

 

   Deasemenea, de aici am observat că în dreptul Podului Rio încă se mai face trecerea peste apele golfului şi cu feriboturi (bacuri) mai mici.

 

 

   Încă o fotografie cu Podul Rio. Una numai bună de pus pe magneţi.

 

 

   Vârful pe care aş fi vrut să ajung şi peretele stâncos de sub el.

 

 

   Coborârea am făcut-o prin altă parte, de data asta fără drum, pe firul unei văi, unde am găsit şi un firicel de apă şi am putut să-mi umplu din nou sticla.

   Am stat la umbra unui maslin şi am privit drumurile care trec peste munţii de pe malul celalalt, mal numit spre dreapta Coasta Fokida.

   Ca şofer în Grecia trebuie să fi tare în dantură, pentru că mai toate drumurile lor străbat munţi prăpastioşi.

 

 

   Am revenit la malul mării mulţumit că am făcut fotografii cu podul. Acum am început să am ochi şi pentru florile de prin curţile caselor de vacanţă ale grecilor.

 

 

   Pe drumul de întoarcere am mâncat două portocale dintr-o livadă fără gard, iar două lămâi le-am luat în rucsac pentru o limonadă la hotel.

   Bineînţeles că am făcut multe fotografii cu flori de eucalipt, rodie, măslin, leandru etc. , dar aş dori ca să realizez un Articol cu ,,Arbori şi flori din zona mediteraneeană”

   Deocamdat vin aici cu o ,,marină” chiar de pe plajă.

 

 

   Şi nişte raze de soare coborâte printre nori, ca o promisiune...

 

 

   Ca vom avea un apus de soare cu văpăi.

 

 

 

 

   Prin distribuţia reliefului, Peninsula Peloponez e cumva întoarsă cu spatele la lume.

   Spun asta după ce am observat că aici munţii sunt în partea dinspre Grecia continentală şi capitala Athena, iar câmpiile ceva mai populate se întind înspre ţărmul Mării Ionice.

   Aşa că drumul de la Patra la Athena, pe malul Golfului Corint, e unul pe la poalele munţilor, pe sub pereţi verticali, dar şi prin tuneluri care străpung picioarele de munte care coboară în mare.

 

   După circa 50km de la Rodini, imediat ce trecem de localitatea Trapeza (care în greceşte înseamna ,,bancă”. Ei folosesc cuvântul şi când spun Banca Naţională. La noi ,,trapeză” e bucatăria, cu bănci, de la mânăstiri.), facem dreapta şi urmăm un canion îngust spre amonte.

   Când pereţii de gresii roşiatice par să se mai depărteze, încep serpentinele...

   Curbele drumului urmează una după alta, fără sectoare mai drepte, iar când un munte e deja urcat, pare că ajungem în vârf, facem un ocol mai larg şi ne înscriem pe pantele unui alt munte şi mai înalt.

   Sentimentul de patrundere în necunoscut e aici mult mai acut decât pe un drum de munte din ţară.

 

   Drumul pe care am urcat în prima parte.

 

 

   Toate indicatoarele rutiere cu nume de localităţi sunt scrise cu litere din acele învăţate de noi la orele de algebră, ori de trigonometrie.

   Aici sunt numite sate şi mici grupuri de 4-5 case.

 

 

   Un alt sat adăpostit sub coama muntelui

 

 

   Când ajungem la altitudinea de circa 1000m, în faţa noastră se ridică un perete înalt alcătuit din conglomerat mărunt şi gresii.

 

 

   Sub acest perete, de fapt chiar lipit de el, a fost construită Mânăstirea Moni Megalou Spileou (Mânastirea de la Marea Peşteră de la Moni).

   Mânăstirea a fost înfiinţată în anul 362d.Hr., de către doi fraţi, Simeon şi Theodore. Cei doi au găsit în fundul peşterii o icoană a Maicii Domnului, care se crede că a fost pictată de Sfântul Apostol Luca.

   Dealungul timpului călugarii de aici au înfruntat multe viteregii, dar cea mai cruntă s-a petrecut în anul 1943, când trupele germane au executat pe toţi cei 22 de călugări, aruncându-le după aceea trupurile de la înălţimea unei stânci din apropiere.

 

 

   În fundul peşterii încercăm să descifrăm alegoria cu fata care, de fapt, a găsit aici icoana şi cu cei doi fraţi care au hotărât ridicarea unei mânăstiri pe acel loc.

 

 

   ,,Ţara” în care ne aflăm aici, în acest ţinut muntos, se cheamă Achaea.

 

 

   Un castel aflat spre capătul nordic al peretelui de gresie de la Moni.

 

 

   De la Marea Peşteră drumul se îndreaptă spre localitatea Kalavrita.

   Intrăm astfel în inima ţinutului muntos al Arcadiei.

 

 

   Popas în Munţii Arcadiei.

 

 

   Ţinem drumul spre sud şi printre munţii Peloponezului întâlnim şi multe depresiuni, unele mai înalte, aflate imediat pe sub culmi, altele mai joase, cu cât ne apropiem de ţărmurile sudice.

 

 

   Oraşul Tripolis este capitala provinciei Arcadia. În peisaj el se remarcă în primul rând prin siluieta inconfundabilă a unui turn de răcire al unei termocentrale, dar şi prin relieful răvăşit, ca o rană neagră a pământului, al unei exploatări la zi a cărbunelui, ceva mai la sud de oraş.

 

   De la Tripolis mergem o vreme pe autostrada spre Kalamata, ruta ce taie Peloponezul în diagonală, spre sud-vest.

   La una din rarele ieşiri din autostradă prindem un drum local ce ne va duce spre localităţile Isaris şi Vastas.

   Într-o vale îngustă, ascunsă între munţi împăduriţi, vizităm Biserica Sfintei Theodora de la Vastas. Sfânta-soldat a trăit la începutul sec.11.

   Bisericuţa din piatră este remarcabilă prin vechimea ei, dar şi prin faptul că pe acoperişul ei de piatră au crescut peste vreme 17 copaci, dar ale căror radăcini au îmbăţişat cumva întreaga bisericuţă, fără ca să o deterioreze.

 

 

   Deasemeni, de sub bisericuţă apare la lumina zilei un izvor carstic, sub forma unei resurgenţe.

 

 

   Ieşim din munţii Arcadiei undeva în sud-vestul Peloponezului şi pe ţărmul Marii Ionice, La Kalo Nero ori la Pyrgos vedem câmpiile litorale bine amenajate pentru o agricultură intensivă.

 

 

   Suntem la vreo 25km mai la nord de oraşul-port Kalamata, zona renumită prin soiul de măsline mari, de culoare maronie.

   Latitudinea cea mai joasă pe care am atins-o în calatoria noastra din Peloponez, undeva pe la Meligalas, a fost de circa 37 grade latitudine nordică.

 

   Urmăm litoralul Marii Ionice spre nord şi pe ţărmul mai înalt de la Kalogria vedem adevăraţii pini mediteraneeni.

 

 

 

 

 

   Cu o populaţie de circa 250 000 de locuitori, oraşul Patra este al treilea ca mărime în Grecia. ...Şi cam de mărimea Gagaţiului.

   Dar Patra se desfăşoară pe o suprăfaţă cu mult mai mare, la poalele Muntelui Panachaiko şi dealungul ţărmului Golfului Patras.

   Prin partea de sus a oraşului trece autostrada Kalamata-Patra-Athena şi doar în perimetrul oraşului ea străbate muntele prin 6 tuneluri şi tot atâtea viaducte.

 

   Iconică pentru oraşul Patra este imaginea Catedralei Sfântului Apostol Andrei.

 

 

   Odoarele sfinte ale bisericii sunt capul Apostolului şi crucea in forma de X, cea pe care a fost răstignit ,,Cel Întâi Chemat”.

 

 

   Oraşul Patra, cu Muntele Panachaiko ascuns în ceaţă.

 

 

 

 

 

   De la Patra de data aceasta urmăm ţărmul Marii Ionice spre sud, circa 40-50km până în portul Kyllini.

   Aici se află cheul de unde pleaca feriboturile spre Insula Zakynthos.

   Scurta călătorie pe Marea Ionică, de circa 10-12Mm, o vom face cu nava ,,Dionisios Solomos”.

   Nava tocmai efectuează o manevră de acostare cu pupa, pe ancoră. Cu 90-100m înainte de a atinge cheul, se afundă ancora şi mai departe frânarea mişcării navei spre înapoi se realizează cu ajutorul lanţului, adică prin frânele vinciului de ancoră.

 

 

   Apoi vedem cum de pe vaporul acostat cu pupa coboară o cursă de ciclism...

 

 

   Pornim spre albastrul mării şi în urma rămâne doar siajul navei...

 

 

   Intrarea în portul Zakynthos, capitala regională a insulei omonime.

 

 

   Chiar înainte de a pune piciorul pe insulă se vede cum viaţa întregului oraş se desfăşoară în jurul portului.

 

 

   În zona centrală a oraşului se află Biserica Sfântul Dionisie. Ea a fost construită în anul 1708 şi, cu toate că a fost de la început o biserică ortodoxă, turnul clopotniţei şi chiar nava principală sunt ridicate într-un evident stil veneţian, dovadă încă vie că insula a fost sub ocupaţie a Serenisimei Republici.

 

 

   Insula Zakynthos este a treia ca mărime dintre insulele ionice, după Cephalonia şi Corfu, dar mai mare decât Lefkada, Ithaca, Paxi şi Antipaxos.

   Zakynthos este totuşi cea mai sudică dintre toate acestea, astfel că la capitolul ,,climă” ea stă cel mai bine, având veri cu până la 40 de grade, dar şi ierni mai călduţe, cu peste 5 grade cu plus, aspect care face ca vegetaţia de pe insulă să rămână verde pe întreg cuprinsul anului.

 

   Insula are 450km pătraţi şi o populaţie de 41 000 de locuitori, din care 10 000 locuiesc în capitala insulei, oraşul Zakynthos, dealtfel singurul oraş.

   Localităţile sunt legate prin 153km de şosele.

   Zakynthos este insula Artemisei, zeiţa vânătorii, dar şi a fratelui său geamăn, Apollo, zeul luminii, al artelor şi al muzicii.

 

   Drum înspre satul Katastari, din nord-estul insulei.

 

 

   În reclama turistică se spune că insula este săracă, dar locuitorii săi sunt oameni bogaţi, iar aici proprietăţile nu sunt delimitate de garduri.

   Dealtfel aici lipsesc animalele sălbatice, acestea fiind reprezentate doar de iepuri şi păsări. Totuşi breasla vânătorilor e bine reprezentată, aceştia neavând îngrădiri în a-şi practica pasiunea.

   Atunci când reprezentanţii din Athena ai Ocolului silvic şi ai poliţiei au vrut să vină pe insulă pentru a pune în aplicare unele legi ale vânatoarei, vânătorii de aici s-au mobilizat cu toţii şi i-au împiedicat pe oamenii legii să debarce în port.

 

   Aici clima bândă permite oamenilor să facă agricultura 12 luni pe an.

   Pe lângă legume, roşii, pepeni, ceapa de apă (cu exemplare de peste 1kg), pe insulă se cultivă struguri pentru stafide, dar şi struguri pentru vin.

   Se spune că în Zakynthos sunt peste 2 milioane de măslni, dar toţi sunt din soiul ,,coroneki”, pentru producerea uleiului şi niciunul măcar pentru consumul de măsline.

 

   Cu toate că relieful este în mare parte muntos, cu altitudinea maximă pe Vârful Vrahirios 756m, pădurile sunt relativ rare, vegetaţie sălbatică fiind reprezentată în special de tufele de maquis.

   Un conifer reprezentativ pentru Zakynthos este cel denumit ,,arocalia”, cu ramurile şi acele frunzelor orientate spre în sus.

   Se mai cultivă intens şi plantele aromatice, oregano, rosmarinul, dafinul şi anasonul. Din anason se obţine lichiorul special al grecilor numit ,,uzo”.

 

 

   Istoria locurilor începe prin secolele 16-15î. Hr., când insula este colonizată de locuitorii din Arcadia (Peloponez).

   Ceva mai târziu, Homer spune că insula a aparţinut lui Ulisse, regele din Ithaca.

   În timpul lui Filip al II-lea ea revine macedonenilor, iar din anul 146î. Hr. Este preluata de romani.

   Apoi pe rând ea revine Bizanţului, Longobardiei, Veneţiei, ruşilor, francezilor, dar niciodata turcilor.

   În anul 1814 se formează ,,Elitiki Eteria”, adică ,,Societatea Prietenia”, cea care se va muta în 1818 pe insulă şi care va conduce lupta grecilor pentru independenţa de sub turci, luptă ce va dura până spre anul 1829.

   În 1863 în Grecia se încoronează regele George I, danez ca origine, dar susţinut de imperiul britanic.

 

 

   După un tur al ţărmului estic, pe la Micro Nisi (Insula Mică), insula Sfântul Nicolae, Grotele Albastre şi studiourile din partea de nord-est a insulei, unde s-a turnat filmul ,,Mandolina căpitanului Corelli”, cu Nicolas Cage şi Penelope Cruz, ajungem pe ţărmul vestic, la promontoriile de calcar alb de la Navagio.

 

 

   Capul Panagiotis.

 

 

   Imaginea plajei ,,secrete” de la Navagio este iconică pentru întreg turismul estival grecesc.

 

 

   Vestitei plaje i se mai spune si ,,plaja epavei”, ori ,,plaja contrabandistilor” şi asta pentru ca în nisipul alb zace, pe jumătate îngropată, epava navei ,,Panagiotis”, cea care a eşuat aici în anul 1980.

   Povestea locului spune ca nava aparţinea contrabandiştilor cu ţigări din Italia şi înainte de a eşua pe plajă, căpitanul a încercat sa se acundă de poliţia greacă.

   Accesul pe plaja înconjurată de pereţi de calcar alb se face doar pe mare, cu ambarcaţiuni plecate din portul Sfântul Nicolae.

 

   Plaja Navagio.

 

 

   În apropiere de Capul Navagio, dar mai spre interiorul insulei, se află Mânăstirea Anafonitria.

   Aceasta este cea mai veche mânăstire de pe insulă, ea fiind construită în anul 1429.

 

 

   Numele vine de la icoana fecioarei Anafonitria, icoana ce se află în mânăstire şi în prezent.

 

 

   La intrare în curtea mânăstirii se află un turn de piatră. Acesta a fost ridicat de veneţieni şi a avut iniţial un rol de apărare, în prezent el fiind doar clopotniţa mânăstirii.

 

 

   Arbust înflorit în curtea Mânăstirii Anafonitria.

 

 

   Şi un altul...

 

 

   Ne reluăm drumul printre colinele pline de vegetaţie şi vedem casele mai noi, risipite printre măslini, din satul Exo Choras.

 

 

   O gospodărie din Insula Zakynthos, având în mijlocul curţii un măslin falnic.

 

 

   Măslin adult, bun pentru fructificaţie, se consideră arborele care a depăşit vârsta de 10-15 ani.

   Până atunci fructele sale sunt evitate pentru consum, iar uleiul obţinut poate avea un mai pronunţat gust amărui.

   Măslinele pentru consum se recoltează cu mâna, după ce s-au copt bine, adică pe la sfârşitul lunii noiembrie.

   Pentru preparare, măslinele proaspat culese se ţin circa 20 de zile în saramură (care se schimbă de 2-3 ori, pentru a prelua gustul amar al măslinelor).

   Alte 20 de zile măslinele scoase din saramură se ţin în oţet şi în ulei de măsline, după care pot fi consumate dealungul întregii ierni.

   Dealtfel fiecare grec îşi pregăteşte singur măslinele pentru mâncat.

 

   Uleiul de măsline se extrage din fructele culese prin scuturare, sau prin batere cu prăjina, ca la prunele pentru ţuică.

   Fructele se zdrobesc cu sâmburi cu tot, după care se malaxează 45 de minute.

   Uleiul extravirgin se obţine prin presarea la rece, adică sub 35 grade, a pastei astfel pregătite.

   ,,Mâna a doua”, sau ,,uleiul de turte” se obţine prin presare industrialaă. Suntem asiguraţi că în Zakynthos nu se execută şi aceasta a doua operaţie, aici întregul ulei produs fiind extravirgin.

 

   Flori de măslin.

 

 

   Grecia.

   Case vechi, cu acoperiş de olane. Teren arid, cu pietrele strânse şi ordonate sub formă de garduri, ori de taluzuri.

   Tufe de măslini şi siluetele ,,demne” ale chiparoşilor.

   Trunchiuri bătrâne, scorburoase. Şi drapelul naţional.

 

   Eroul ,,naţional’ al Insulei Zakynthos este poetul Dionisos Solomonas. El a scris versurile imnului naţional grecesc, cel cu 156 de strofe.

   Legenda spune că înflăcărarea care emană din versuri se datorează faptului că poetul a scris poemul chiar în timpul luptelor din anul 1821, lupte la care a fost martor direct, aici pe versanţii muntelui dinspre port.

 

 

   Casă şi măslin bătrân în localitatea Exo Choras.

 

 

   În centrul satului Exo Choras se află un măslin a cărui vârstă easte estimată la peste 2 000 de ani.

   Totuşi noi ştim că cel mai bătrân măslin din lume s-ar afla în oraşul Bar de pe coasta adriatică a Muntenegrului, în apropiere de graniţa cu Albania. Vârsta aceluia e eastimată undeva la 2 000-2 500 de ani.

 

   Măslinul din Exo Choras.

 

 

   Străbatem întreaga insulă spre sud şi de sus, de pe munte, printre copaci zărim Golful Laganas, din extremitatea sudică a insulei.

   Aici a fost declarat în anul 1999 un Parc natural pentru a proteja plaja unde vin să depună ouăle exemplare din specia de broască ţestoasă marină numită local ,,caretta-caretta”.

 

 

   Şi în această parte a insulei câmpia litorală este cultivată cu măslini.

   În partea mai dinspre munte se află staţiunile estivale Kalamaki şi Laganas, fiecare din ele un fel de ,,Ibiza”pentru turiştii veniţi din occident.

   În stânga se află şi aeroportul insulei.

 

 

   Pe insulă te poţi duce unde vrei! Oricum, ai puţin de mers...

 

 

   Revenim în port şi eu merg să stau de vorba cu pescarii.

   Patronul acestui mic vas de pescuit îmi spune ca vor ieşi în larg decum se lasă seara şi speră să aducă mâine în zori o captură bună de baracudă, calcan, caracatiţă şi doradă.

 

 

   Nava ,,Fior di Levante”, cea cu care ne vom reîntoarce în Peloponez, la Kylini.

 

 

 

 

 

   La revedere, Zakynthos!

 

 

   ,,O hyacinthire isle! O purple Zante!

     Isola d’oro! Fior di Levante!”                     Edgar Allan Poe

Notă.

Seria Jurnalelor din Grecia mai cuprinde:

  Aventura greacă (1): Olimp şi Meteora

http://www.carpati.org/jurnal/aventura_greaca_1_olimp_si_meteora/2737/

   Aventura greacă (2): Canionul Vikos şi Munţii Pindului

http://www.carpati.org/jurnal/aventura_greaca_2_canionul_vikos_si_muntii_pindului/2744/

   Aventura greacă (3): Delphi şi Acropole

 

 

http://www.carpati.org/jurnal/aventura_greac%C4%83_3_delphi_%C5%9Fi_acropole/3248/

 

 

   

 

  

   .

 

  

Marţi, 4 august 2015 - 20:36 
Afisari: 2,046 


gigicepoiu