Aventura ad hoc: iarna pe Mont Blanc (partea II. cu mai multe poze si in care puteti afla daca cei doi protagonisti au ajuns pe varf) (Muntii -- Munti din afara Romaniei --)

(Din episodul anterior: dupa incercari crancene, cei doi protagonisti reusesc sa ajunga la Nid d'Aigle) 

   Nu avem timp de pierdut. Incerc sa vizualizez in cap portiunea urmatoare: o caldare nu prea adanca spre stanga (est), care ne scoate pe o muchie stancoasa, apoi dealungul crestei cu cateva pasaje mai expuse, cu cabluir pana la Tete Rousse. Suntem la aproximativ 2300 m altitudine. Vara aici nu-i nici urma de zapada, iar poteca urca in serpentine pe versantul stang al caldarii.

   Ce se vede din toata astea acum? Cerul senin cu milioane de stele si cateva contururi spalate. Parca am fi in ceata. Nu ne ajuta nici frontala – detaliile apropiate in fascicolul de lumina se disting excelent insa contrastul mare de iluminare optureaza orice alt aspect al reliefului. Nu ne complicam prea mult. Zapada pare stabila, nu este pericol dea valansa. Ne angajam pe fundul caldarii in directia generala aleasa unde ghicim ca ar fi saua care ne scoate pe creasta. Nu avem cum sa gresim: spre stanga e prea abrupt ca sa ne abatem, iar daca mergem mai mult spre dreapta, prindem ruta pe portiunea ei superioara.

   Zapada nu este uniforma – din cand in cand crusta de gheata de pe suprafata se sparge si ne infundam pana la genunchi. Senzatia de ceata persista si urcam intr-o monotonie continua treapta dupa treapta. Eu merg in fata, fara frontala, incercand sa citesc/ghicesc urmatorii 10-15 metri. Dupa mai bine de o ora panta devine mult mai abrupta si dupa inca 10-15 minute de urcus pe coltii frontali ai coltarilor iesim din caldare. Pe partea cealalta, adanc in vale zarim luminile orasului Chamonix – pare ata de aproape…

   Continuam urcusul spre dreapta (sud) dealungul muchiei slab conturate. Inainte de creasta propriuzisa care urca spre Tete Rousse mai avem de traversat un mic platouas cu grohotis. Este foarte putina zapada inghetata, avansam usor. Zarim si niste urme care insa se pierd periodic pe terenul stancos sau in zapada viscolita. Inca este intuneric dar este destul de usor de urmarit traseul de pe creasta. Zapada persista mai ales in poteca bine batuta. Gasim si portiunea in zig-zag cu cabluri. Cu ajutorul coltarilor depasim cu usurinta pasajul. Continuam urcusul pe linia matematica a crestei pe un teren din ce in ce mai abrupt si stancos.

   Candva dupa ora 6 dimineata ajungem la marginea caldarii de langa Tete Rousse. Apar primele lumini ale diminetii deasupra orizontului dinspre est si pentru prima data ne strabate frigul intepator. Facem prima pauza mai lunga de cand am plecat, pe prispa bouticului de lemn amplasat acolo de curand in vecinatatea refugiului – ulterior am aflat ca este punct de informare turistica (vara). Suntem aproximativ la 3000 m altitudine, trecuti deja de jumatatea drumului pe plan vertical. Mancam repede cate un sandvis inghetat si rontaim niste batoane cu susan. Cu cei 2 litri de apa trebuie sa ne gospodarim foarte atent, asa ca doar ne umezim buzele si ascundem repede in sac flaconul invelit in polar. Timpul trece neobservat si pana ne imbracam cu suprapantaloni si geci se lumineaza de tot.

   Rocada intre bete si pioleti este distractiva. Nefiind telescopice, mai mult de jumatate din bete ies din rucsac deasupra capului ca niste antene militare strategice. Fiind foarte prevazator, imi asez betele pe partea dreapta a rucsacului, intrucat pana la Gouter in urcare o sa am versantul mai mult pe partea stanga – ce atentie la detalii, nu? Cine spune ca altitudinea iti afecteaza judecata? Era sa uit! Luam pe noi si hamurile si ne legam in coarda. De aici mergem “asigurati”. Ne leaga 20 de metri de ata mov, ca nu cumva careva dintre noi sa se razgandeasca si sa se intoarca pe furis.

   Gata cu distractia, urmeaza portiunea cea mai delicata a intregului traseu - pana la Cabana Gouter. De acolo teoretic este la fel ca si vara. Traversarea campului de zapada pana sub Grand Culoir se dovedeste mai dificila decat ne asteptam. Ne infundam pana la genunchi in zapada pulver. Apoi cativa metrii pe stanca si ajungem la marginea culoirului. Este ora 7 dimineata, multe grade in minus asa ca nu ne ameninta pericolul caderilor de pietre. Totusi nu ma simt comfortabil sa traversez culoirul in locul obisnuit – pe suprafata este un strat de zapada inca netasata/neasezata de cel putin 20 de centimetri. Cablul care in timpul verii atarna grotesc deasupra traversarii acum este acoperit complet. 

Pregatit de lupta - a se observa antenele asezate pe partea dreapta a rucsacului:

   Urcam pieptis inca aproximativ 20 de metri pana unde limba de zapada se ingusteaza simtitor si ma ajngajez in traversare. Bocancii se infunda pana la glezne, e usor de spart urme. Apoi ajung iar pe stanca. Panta are o inclinatie de 45-50 grade, cu roca friabila si un strat foarte subtire de gheata. Aici pentru prima data ma bucur enorm de mult ca am ales pioletul tehnic. Continui sa traversez oblic in sus inca 5-6 metri pasind ca pe oua pana intru in linia normala a traseului, pe muchie. In tot acest timp Andris ma urmareste cu pioletul infipt pana la gat pe marginea cealalta a culoirului. Nu e cine stie ce pericol dar mai bine asa. Ma asez dupa un colt de stanca, imi caut un prag bun pentru picioare si il filez dupa umar, ca batranii pe vremuri.

   Dupa ce ajunge si Andris langa mine, strang marea parte a corzii, lasand intre noi aproximativ 5-6 metri. De aici ne miscam paralel, eu deschizand drumul. Conditiile sunt ideale: apraope ca nu e nici un pic de zapada pe muchie iar versantul friabil este compactat de inget. 

Domn' fotograf:

   Este tare demoralizanta aceasta portiune. Inca de jos vezi deasupra ta Refugiul Gouter dar dureaza ore in sir sa ajungi acolo. Este usor de urmarit marcajul rosu de pe stanci insa din cand in cand mai facem cate o scurtatura – ne simtim bine, nici urma de oboseala. Ne bucuram de munte si de liniste. Cea mai mare diferenta fata de vara este lipsa totala de alti turisti. Nu ne incomodeaza nimeni, urcam fara obstacole, in ritmul nostru. Imi amintesc de alte ocazii cand trebuia sa ocoloim cate un grup ancorat pe cabluri, crezandu-se pe cine stie ce via-ferrate sau in parc de aventura.   In aproximativ 2 ore ajungem pe terasa refugiului. Spre mirarea noastra gasim usa salii de mese deschisa. Fiind putin obositi profitam de ocazie si intram in antreu, unde dam nas in nas cu doi spanioli. Tocmai se pregateau sa coboare – al lor era cortul pe langa care am trecut la noapte. In sala de mese toate mesele sunt stranse intr-un grup compact, formand o platforma imensa acoperita cu saltele si paturi – adapost ideal daca va trebui sa petrecem noaptea pe munte.

   Spaniolii nu par sa se grabeasca asa ca stam putin de vorba pana noi ne odihnim si mai mancam ceva. Gasim chiar si o punga abandonata de nuci-arahide-stafide (vreo 2-3 kile) asa ca ma apuc sa-mi fac plinul pentru restul drumului. Lui Andris nu prea-i e foame. Nici nu e de mirare la 3800 m, dupa ce am urcat 3000 metri in mai putin de 10 ore. Primim cadou si jumatate de litru de apa – o adevarata comoara! Ei oricum coboara azi de pe munte si in caz de nevoie au cu ce sa topeasca apa pentru un ceai. Au bagaje imense, este a patra lor zi pe munte. Cu o zi inainte au fost pe varf. Mai schimbam cateva vorbe despre tunelul buclucas si ramanem singuri.

   Urmeaza o scurta discutie “ca intre barbati” – stiu ca Andras este foarte orgolios (de altfel si eu sunt), asa ca ne intelegem sa ne anuntam reciproc imediat ce oricare dintre noi se simte rau din cauza lipsei de aclimatizare, ca sa prevenim un colaps brusc pe portiunea superioara a muntelui – si plecam.

   Iesind in creasta ni se deschide perspectiva asupra versantului imens al Dome du Gouter, primul obstacol in drum spre varf. Albul imaculat este brazdat de crevase si nici urma de poteca. Este si normal: in aceasta perioada nu umbla aproape nimeni pe munte si putinele urme zgariate in suprafata inghetata sunt imediat sterse de vant – nici urma de bulevardul batut vara de miile de turisti, care urca aici in cozi interminabile. Este imediat ora 10 iar soarele straluceste orbitor deasupra noastra, insa frigul intepator persista. Norocul nostru este ca macar vantul nu bate. Lasam o distanta mai mare intre noi si avansam concomitent cu ajutorul betelor pe scurta portiune de creasta deasupra refugiului. Pentru orice eventualitate pioletul atarna pregatit pe ham. 

Deasupra refugiului Gouter:

   Ajungand la capatul crestei, ocolim prin dreapta platoul brazdat de crevase si incepem urcusul interminabil pe Dome du Gouter. Coltarii scartaie in zapada inghetata, nelasand aproape nici o urma. Foarte aproape de culme, o crevasa intersecteaza perpendicular aproape toata panta. Vara de obicei poteca trece de acest obstacol undeva pe la mijloc intr-un loc unde crapatura e mai ingusta sau eventual se formeaza chiar si un pod de zapada. Acum insa se vede inca de jos, ca din cauza iernii foarte secetoase crevasa este larg deschisa asa ca ne hotaram sa o ocolim prin stanga. Urcam asadar in continuu oblic spre est.

   Astfel in partea superioara ne abatem mult din traseul obisnuit si ne apropiem de o muchie stancoasa. Panta devine mult mai accentuata si pe o scurta portiune avansam pe gheata albastra. Betele nu mai sunt de nici un ajutor. Trecem la piolet si coltii frontali ai crampoanelor. Imi da putine emotii pana trece si Andris cu bocancii de trei sezoane cu talpa flexibila si cu coltarii cu legatura universala – se vede ca are dificultati sa se mentina pe coltii frontali. In sfarsit, in jurul orei 11 ajungem pe platoul Dome du Gouter. Acest punct este cumva o bariera psihologica – de aici se vede deja capatul drumului: creasta finala si varful. Ma simt coplesit de dimensiuni. 

Pe Dome du Gouter - inca se observa pe suprafata inghetata, poteca batuta in varf de sezon:

Alta data parca parea mai putin inalt si cu panta mai domoala. Oboseala isi spune cuvantul. Ma uit la Andras dar combinatia de cagula, caciula, gluga si ochelarii de sci ii acopera complet fata. Spune ca se simte bine, doar ca e si el obosit. Andras face cateva poze si mergem mai departe. Vremea ramane stabila, nu se zareste nici un norisor pe albastrul imaculat deasupra varfului. Hai ca reusim!

   Prindem din nou linia traseului obisnuit aproape de extremitatea dreapta a ghetarului si coboram in saua de sub refugiul Vallot. Zapada inghetata pe sub Vallot straluceste ca sticla. Urcam in zig-zag pe panta foarte inclinata. Ne ard gambele cum incercam sa batem urme in suprafata intarita ca betonul. Nu-mi place deloc acest refugiu. Este ca o cutie de conserva imensa si goala. Totusi profitam de ocazie si intram pentru o ultima pauza. In sfarsit pot sa-mi scot un pic si ochelarii. Sunt deja ametit de atata stralucire si zapada portocalie. Cate un baton, un pumn de alune si putina apa apoi ne pregatim de drum. Montam din nou antenele militare strategice pe rucsaci si plecam. Fara urme batute ar fi sinucidere curata sa mergem cu bete pe portiunea finala.

   Primul obstacol: urcusul pe Le Bosses. Aici terenul difera de la an la an. Momentan o crevasa simpatica la picioarele primei proeminente ne forteaza sa iesim pe extremitatea dreapta a crestei, aproape deasupra peretelui din dreapta. Deloc comod. Trecem peste podul de zapada lata (mai degraba ingusta) de jumatate de metru si urcam oblic spre stanga, suspendati tot timpul deasupra crevasei. Ce bine ne-ar prinde niste urme! Ajungem in sfarsit pe muchie si trecem peste a doua proeminenta, ocolind putin prin dreapta. Floare la ureche…

   Cativa metri de plat si urcarea continua – pe o creasta ascutita ca lama cutitului, cu un gol imens pe amandoua parti. Noroc ca nu s-au format cornise, iar zapada e inghetata bocna. Bucata asta vara este tocita frumos, astfel ca se formeaza o poteca lata de cel putin 30 cm chiar pe muchie. Acum ramane varianta mai putin eleganta, dar foarte eficienta: m-asez pe cur, iau creasta intre picioare si hai taras. Apoi unde e si mai ascutita, ma agat cu piolet de muchie si bat pasi in lateral in versantul din stanga. Noroc ca e portiunea foarte scurta, probabil intre 7-10 metri. Ajungand pe partea cealalta bat pioletul si il filez pe Andris; dupa umar – cum altfel? Un elicopter al serviciului salvamont survoleaza varful. Probabil ne-au zarit, pentru ca mai dau o tura, destul de aproape de noi inainte sa plece. E bine de stiut, ca cineva tine ochii pe noi.

   Din fericire bucata ramasa nu ne mai rezerva nici o surpriza. Ne miscam considerabil mai incet decat la inceput insa nu avem nici un alt sindrom al lipsei de aclimatizare. Avansam fara pauze mari pe panta din ce in ce mai domola, apoi cotim spre stanga, parcurgem creasta finala si la ora 14:00 ajungem pe varf. 

Unde este Matterhorn?

   Ne intampina o priveliste incredibila: sub picioarele noastre, la o aruncatura de bat orasul Chamonix, spre est-sud-est si spre sud munti, pana vezi cu ochii. Se distinge clar fiecare varf mai important: de la Eiger si pana la grupul Monterosa. Ma asez pe rucsac si savurez momentul. Muntele este doar al nostru! Andras se joaca cu aparatul foto. Incearca si o poza de grup – aproape ca-i iese.

Nu-i nimic, saptamana viitoare incercam inca o data:

Ca pe plaja - Chamonix "la o aruncatura de bat" jos in vale:

Andris pe varf:

   Stam un sfert de ora, poate douazeci de minute pe varf apoi incepem coborarea. Andras deschide drumul, ca sa pot sa il asigur de sus pe portiunile mai delicate: mai intai sectiunea de creasta foarte ascutita, iar apoi coborarea de pe Le Bosses. Acum nu mai traversam deasupra crevasei. Mergem pe linia matematica a crestei, pana devine foarte abrupta. Aici ancorez pioletul si incep sa-l cobor pe Andris pe coarda infasurata pe capul pioletului. Nu reuseste nici cum sa stea pe coltii frontali si nici pioletul de tura nu prea il ajuta pe panta de 60 de grade. Sunt doar 10-15 metri, nu mai mult, pana pe platouasul de langa Vallot. Ma fatai ce ma fatai si imi aluneca un coltar iar in acelas timp sare si pioletul din gheata. Ma arunc pe el si se agata din nou. Andris probabil nici n-a observat nimic, oricum era aproape la capatul coborarii. Semn ca incepeam sa pierdem concentrarea… Descatar si eu pasajul si ne indreptam cu pasi repezi spre Dome du Gouter. Elicopterul mai da o tura, se asigura ca suntem bine, apoi aterizeaza pentru cateva minute pe varf (lucru foarte neobisnuit) si pleaca.

   Vreau sa evit, sa coboram pe unde am urcat, asa ca preiau conducerea si de pe Dome ma indrept spre mijlocul versantuli, pe unde este traseul de vara (nu spre dreapta). Reusim sa trecem de crevasa superioara si coboram in linie dreapta. Andras ma urmareste impasibil si parca plictisit. Ii tot atrag atentia de fiecare data cand trecem peste cate o crevasa acoperita, dar nu pare sa lungeasca pasul in locul cu pricina. Din fericire nu se rupe nici un pod de gheata. Incep sa ma doara din ce in ce mai mult ochii si devin si eu putin necajit. Degeaba protectia UV, daca ochelarii sunt transparenti.

   In partea inferioara incerc sa-mi gasesc urmele de dimineata, dar au fost toate maturate de vant. Nu-mi place deloc ghetarul brazdat care ne desparte de creasta sub care se ascunde refugiul. Mai avem doar cateva sute de metri insa o crevasa imensa ne taie perpendicular calea. Este cel putin de 2-3 metri latime si chiar daca este acoperit de un pod de zapada, nu-mi insufla nici un pic de incredere – mai ales ca zapada care o acopera este moale, si ma infund pana peste glezne. Ancoreaza Andras pioletul si cu nervii incordati incep sa traversez. Sunt numai ochi si urechi. Sondez fiecare centimetru cu betele de schi. Din fericire stratul rezista si ajung cu bine pe malul celalalt. Iau distanta, ancorez pioletul apoi ma urmeaza si Andras. Pare putin dezorientat si imi ia cateva secunde pana il lamuresc incotro se afla refugiul.

   Este clar, suntem prea obositi sa mai coboram azi pana la Tete Rousse. In plus este deja trecut de ora patru si cel mai probabil ne-ar prinde intunericul chiar inainte de traversarea Grand Culoir – doar cu o singura frontala este mult prea riscant. Maresc pasii dealungul crestei, si in jurul orei 17:00 ajungem in Refugiul Gouter. Ochii-mi sunt rosii si ard ingrozitor. 

Prin fereastra refugiului - apus vazut de la 3800m:

   Situatia nu este chiar roz, dar va trebui sa asteptam pana se lumineaza. Apa nu mai avem aproape deloc asa ca nu ne bucuram prea tare nici de punga de alune gasita in refugiu. Trimitem un SMS scurt prietenilor din St. Gervais cu cele intamplate si ne pregatim pentru urmatoarele 12-14 ore. Dupa ce admiram din fereastra apusul, intindem 4 paturi pe saltea si imbracati complet ne mai acoperim cu cate 4 paturi. Sunt cateva grade in minus dar nu ne e deloc frig. Oboseala ne doboara destul de repede si adormim incet.

A doua zi, dimineata:

Parasim refugiul - radioantenele functioneaza perfect, ascultam TARAF FM:

   8 februarie 2011 – ne trezim inainte de ora sapte. Este deja lumina, insa nu prea ne vine sa iesim din adapostul calduros. Pana la urma setea ne convinge sa plecam cat mai repede. La 7:30 suntem deja in traseu. Ne simtim bine, suntem odihniti si am scapat si de oftalmie. Nu ne mai legam in coarda, fiecare coboara in ritmul lui.

Foaaaarte putina zapada:

   In aproximativ o ora si jumatate ajungem la Tete Rousse. Ce era mai greu s-a terminat. Ne intindem relaxati pe zapada pentru cateva minute, apoi continuam drumul. 

   Pe creasta nici nu mai urmarim poteca. Mergem pe linia matematica. Unde se poate, alunecam pe zapada. Apoi intram in caldare si intr-o ora, cu pasi intins, ajungem la statia Nid d’Aigle. De aici suntem pe sine – si la propriu si la figurat. Mai facem cateva poze cu tunelul buclucas si la ora unsprezece deja savuram cate un pahar de apa minerala pe terasa unei hutte pe partiile de schi, deasupra statiunii Les Hoches. Dupa ce pleaca trenuletul la vale, plecam si noi dupa el. Este foarte cald, tot echipamentul ajunge in rucsaci si parca nu mai ajungem la ACEL stalp numerotat, unde trebuie sa parasim calea ferata ca sa coboram in centrul Saint Gervais.

Nid d'Aigle:

Gura de tunel si peretele exterior, unde am incercat sa traversam in timpul noptii:

Happy faces:

La revedere:

   In jurul pranzului ajungem in camera de hotel. Nu ne asteapta nimeni, toata lumea e pe partii. Nici nu ne deranjeaza prea tare, macar nu trebuie sa ne grabim sa iesim sub dusul fierbinte. Aventura insa nu se termina aici. Trebuie sa inapoiam echipamentul inchiriat din Chamonix. Sistemul ne este deja bine cunoscut, mergem cu autostop: doua masini dus; o poza in fata statuii cu Balmat si Paccard; doua masini la intoarcere. Cand ajungem inapoi, apartamentul este deja animat, intre timp au venit si ceilalti. Urmeaza povestiri fara sfarsit…

Marţi, 15 ianuarie 2013 - 01:43 
Afisari: 3,271 


marko