Skin Classic Skin White Skin Black & Whilte Skin Default Adauga la Favorite (In contul carpati.org)
Cautare:

Doneaza

Calendar

Octombrie 2021
LMMJVSD
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Noiembrie 2021
LMMJVSD
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930

Online

Vremea
Varful Caleanu
Muntii Tarcu-Muntele Mic

Voluntar in Carpati

Homepage

Lista de discutii

Aventură-n Baiului... (Muntii Baiului)


Așteptând cu mare nerăbdare momentul să ajungem pe munte, cercetăm vremea în amănunt și aflăm că se anunță un week-end liniștit, cu soare mult și temperaturi pozitive, numai bun pentru mine, neștiind la cât de mult frig pot rezista (mai mersesem de 2 ori pe munte, vara). Destinația ne este încă necunoscută, dar în timp ce analizăm hărți și trasee, Ionuț este contactat de Ștefan, aflat în căutarea unui partener de tură. Dorindu-ne un traseu nici prea greu, nici prea ușor (cam ambițios din punctul meu de vedere) hotărâm să plecăm în zilele de 12-13 octombrie în Munții Baiului. 



Ziua 1

Zis și făcut! Ziua cea mult așteptată a sosit și uite-ne, unul mai adormit decât altul, mergând agale pe asfaltul umed, presărat cu frunze ruginii ce parcă îi țineau de cald. Cu ochii lipiți de somn și mergând ca și teleghidată, încep să îmi treacă prin minte tot felul de gânduri, deloc constructive. Imi amintesc toate cărțile citite despre ce sunt și cum ne influențează aceste gânduri negative și încep să-mi spun că totul se va termina cu bine.

Îndreptându-ne către cabana Susai, înaintăm ușor, dar sigur, printr-o pădure deasă cu copaci înalți. La baza lor, ciupercile numeroase și frumos colorate ne atrag atenția, întrebându-ne pe care dintre ele le-am putea găti. Suntem într-o continuă urcare și ajungem la renumita cabană în jurul orei 8:30, unde suntem întâmpinați de doi câini frumoși, dar și de mult așteptatul soare. El ne îmbie și ne încălzește cu primele lui raze din această zi, încercând parcă să ne spună că am făcut o alegere bună că am plecat de acasă./Baiului/dsc_0003.jpgNe așezăm pe scaunele din beton, eu mănânc ceva, băieții fac câteva poze și pornim liniștiți la drum către Vf. Retevoi. Încep deja să simt dureri la umăr, mă întreb dacă nu cumva acesta este primul semn de slăbiciune și hotărăsc că cel mai bine e să tac și să îndur. Îmi așez rucsacul mai bine, continui să merg și îmi spun că dacă vrea să treacă, bine, dacă nu, iar bine. De aici mergem pe lângă cabană, facem stânga și intrăm în pădure. Coborâm lin, printre copaci, trecem un pod și începem să urcăm un abrupt sumbru, plin de copaci tăiați. Soarele este puternic, urcușul este obositor, pădurea pare să nu se mai termine, iar la toate acestea se adaugă pe ici, pe colo, câte un semn că nu suntem singurii ieșiți la plimbare./Baiului/dsc_0011.jpgAjungem în cele din urmă la refugiul Retevoi, îl inspectăm puțin, găsim că este în stare bună și ciugulim ceva. Cât așteptăm să se umple sticlele cu apă, dăm și câteva telefoane și aflăm, astfel, că în București plouă. Bucuria este acum și mai mare că am plecat./Baiului/dsc_0012.jpgDupă câteva ore bune de mers, ajungem la Lacul Roșu. Râdem pe seama lui, că este mai mult verde decât roșu, îi facem câteva poze și plecăm mai departe. Ieșim din pădure și ne continuăm drumul pe o potecă aflată mai în dreapta decât cea pe care ar fi trebuit să mergem noi. Nu după mult timp, băieții realizează că ne-am păcălit și suntem nevoiți să ne întoarcem. Decât să ne întoarcem, preferăm să urmăm panta spre stânga până ajungem în poteca pe care trebuia să mergem de la început.

După această zonă frumusețile încep să apară. Abia acum îmi dau seama de liniștea care ne înconjoară. Mă opresc și privesc în jur... Fiecare element își are locul bine stabilit: cerul veghează cu toată măreția lui peste dealurile împădurite, soarele încălzește poate pentru ultima dată anul acesta pământul înierbat, numai vântul este cel care nu-și găsește liniștea, jucându-se cu frunzele ce parcă îl imploră să le lase să mai rămână puțin. Este extraordinară relația dintre natură și om. Ea ne oferă hrană, peisaje spectaculoase, liniște supremă, culori care mai de care, o faună și o floră formidabilă, ne învață cum să devenim cea mai bună variantă a noastră și noi.. noi o tăiem, o incendiem, o umplem cu gunoaie până la refuz, omorâm animale ca să le agățăm capetele pe pereți... De ce ea ne oferă atâtea, iar noi suntem așa de ignoranți cu ea?/Baiului/dsc_0024.jpgBăieții sunt deja departe când eu mă trezesc la realitate. Încep să merg, gândindu-mă ce frumos ar fi dacă am reuși să tragem un semnal de alarmă, dacă am găsi o soluție prin care am putea să îi schimbăm și pe ceilalți, dacă i-am face să înțeleagă că viitorul și sănătatea noastră stau într-un mediu curat și nealterat. Este necesar să o respectăm și să luptăm cu toții pentru ea. Cine știe, poate vreodată...

Ștefan se uită în spate, mă așteaptă și începem să vorbim. Deja mi se pare că mergem de foarte mult timp și încep să îmi exprim nerăbdarea de a ajunge la stână. Mi se spune că mai avem până acolo, cam vreo 9 dealuri și vreo 9 văi, încerc să par imună la răspuns, dar simt că cedez. “Nu, nu vreau să se întâmple asta!’’

Ajungem pe Vf. Neamțu, mâncăm o ciocolată, Ionuț îmi mai ridică puțin moralul și plecăm. De aici drumul mi se pare că începe să fie mai lin, fără suișuri și coborâșuri prea mari. Însă nu ne grăbim prea tare, deja locul unde urma să dormim îl știam. De fapt, Ștefan îl știa, doar el mai fusese în Baiului și rămăsese de câteva ori acolo. Stâna se afla în apropierea vârfului Orjogoaia, o stână mare din care ciobanii trebuie să fi plecat de curând, din pricina ninsorii care căzuse cu câteva zile înainte. Soarele începe să apună, când noi trecem pe langă Vf. Unghia Mare. Observăm stâna la care trebuia să ajungem și lângă ea două puncte mici și negre. Ionuț scoate aparatul, folosește zoom-ul la maxim și ne spune că acele două puncte reprezintă, de fapt, doi câini. Eu nu știu ce înseamnă asta, dar îi ascult cum își dau cu presupusul: ori nu au plecat ciobanii (dar, stai! a nins, nu au cum să nu fi plecat), ori au venit să mai ia câte ceva de la stână. Mergem acolo și vedem ce și cum./Baiului/dsc_0055.jpgDeja se întunericise, când eu zisesem că numele vârfului Orjogoaia mă face să mă gandesc la marele Ogoranu, ceea ce făcuse să nu mai fim atenți dacă au mai apărut acei doi câini. Apropiindu-ne din ce în ce mai mult de stână, câinii ne simt și vin spre noi. Sunt trei, sunt mari, negri și răi. Sunt primii câini cu care intru în contact pe munte. Ciobanul îi cheamă, fără rezultat. Ionuț în stânga mea, Ștefan în dreapta mea și în fața noastră trei câini lățoși. Îl strâng bine pe Ionuț de mână, încep să tremur și mergem încet cu spatele. Ne împiedicăm de șanțurile create de oi, pline cu bălți și cu noroi, dar reușim să nu cădem. În clipa în care ne gândim că suntem 3 la 3 și îi putem controla, mai vine unul, la fel de mare și de negru. Și încă unul, și încă unul... îi anunț pe băieți de fiecare în parte, pînă se strâng vreo 10. Ne înconjoară. Ștefan se mută în spatele nostru, pentru a-i putea ține departe și pe aceia. Îmi dau seama că sunt foarte aproape de mine și primul instinct pe care îl am este să plâng, să țip și să o iau la fugă. Dar nu, nu putem cădea în plasa primelor instincte. Rămân pe loc, panicată, nemișcată, înmărmurită, rugându-mă la Dumnezeu să scăpăm cu bine. Auzim, printre lătratul câinilor, cum ciobanul ne spune să plecăm mai repede de acolo, că altfel ne mănâncă câinii. Doar după ce vede că nu avem cale de scăpare își trimite un ajutor să ne salveze. ’’Cuști, mă, cuști!!! Ni la oi!’’ sunt singurele lucruri care răsună mai tare decât creaturile astea. Ridică bota și dă ... și în stânga și în dreapta până când fug și ei și fugim și noi. Ne oprim. Ne e foame și nu avem unde dormi. Aud în surdină variante: căutăm o altă stână sau dormim în aer liber. Mă blochez. Cum, sunt doar a treia oară pe munte și deja să merg pe întuneric? Sau să dorm în aer liber? Ăștia-s nebuni! Da’ lasă.. am scăpat eu de fiarele alea, scap și de asta..

Măncăm ceva, ne uităm pe hărți și o luăm din loc. Pe cer, luna ne acompania. Era aproape lună plină și vedeam foarte bine fără frontale. Puțin îngrijorată, mă uit din când în când în spate și observ niște faruri. Ne gândim că există posibilitatea să fie cineva de la stână și începem să dăm flashuri cu frontalele. Vine spre noi un om blajin pe un ATV. Ne zice că ajutorul baciului i-a spus că sunt 2 băieți și o fată pe acolo și că nu vrea să ne lase așa pe întuneric fără un adăpost deasupra capului. Om bun, pare-mi-se. Îi mulțumim. Ne explică că ei nu au coborât cu oile jos că nu au mâncare să le dea și că găsim repede o altă stână dacă continuăm pe culme. Primim cu zâmbetul pe buze oferta lui de a duce pe unul din noi acolo ca să mergem la sigur. Să plec eu cu el este exclus, Ștefan a mai fost pe aici și cunoaște traseul și astfel hotărâm că cel mai bine este să plece Ionuț. Ia și rucsacul meu și pleacă.. 

Sunt agitată, dar nu mi-e frică.. îmi place noaptea, îmi place luna, mă bucur că s-a întamplat așa și aș vorbi vrute și nevrute, iar Ștefan îmi ține isonul. Am uitat și de durerea de la umăr și de tot. Din depărtare vedem flashuri de frontală, semn că Ionuț a ajuns acolo. Ne sună să ne spună că stâna este, de fapt, mult mai departe decât a zis omul și că o să urce și el în culme să ne aștepte, că altfel n-o vedem.

Ajungem la stână în jur de ora 10:30-10:40. Acum realizez cât de tare mă dor picioarele. Am mers aproape 15 ore, am făcut bătături, mi-e somn și frig. Eu și Ionuț nu mai vrem mâncare, nu ne este foame, facem doar un ceai fierbinte să ne încălzim. Ștefan, însă, se pune pe gătit fidea cu lapte. Miroase extraordinar, gust și... nu vreau să mă mai opresc. E cea mai bună fidea cu lapte pe care am mâncat-o în viața mea.

Îmi place stâna, are două camere cu priciuri numai bune de dormit pe ele. Ne aranjăm ’’pătuțul’’și ne băgăm în saci, în sfârșit. Șoarecii mă mai țin puțin trează și încep să mă gândesc la ziua asta faină, pe care am petrecut-o în locuri minunate, alături de oameni minunați. Am reușit să ajung aici, în ciuda tuturor durerilor și a eforturilor, iar ce-o mai fi maine, vedem noi. Le mulțumesc, amândurora, că m-au încurajat de fiecare dată și mi-au ridicat moralul. Sunt fericită pentru tot ce am văzut, am simțit, si mai ales pentru că am avut cu cine să împart toate astea. E altfel când treci prin atâtea alături de persoana pe care o iubești. E extraordinar cum muntele te învață să simți durerile, greutățile, bucuriile, frumusețile, iubirea, ura și toate aceste elemente care, în final, definesc un om. Crești pe munte, crești spiritual. Mă uit în jur, o lumânare încălzește camera cu lumina ei caldă, băieții dorm, închid ochii... Sunt mulțumită de ziua asta, sunt mulțumită de mine.


Ziua a 2-a

Îl aud pe Ștefan cum strigă la noi să ne trezim, dar aș mai dormi încă, numai că nu am urcat pe munte ca să dorm, asta puteam să fac și acasă. Ne trezim, ne strângem lucrurile și ieșim afară să mâncăm. Simt că, după două dăți în care am fost și m-a plouat, muntele mi-a apreciat eforturile și m-a răsplătit. Soare puternic, cer senin, păduri cât vezi cu ochii, liniște deplină și noi, acolo, în mijlocul minunăției ăsteia. /Baiului/dsc_0061.jpgMulțumim, stână dragă, că ai fost așa de primitoare și ai avut grijă de noi! Nu mai este timp de zăbovit, avem mult de mers și un tren de prins./Baiului/dsc_0077.jpgAbia calc pe tălpi, nici breteaua rucsacului nu prea o mai suport pe umăr, șoldul mă doare și el, îmi vine să plâng. Lasă că trece.. Băieții se opresc să umple sticlele cu apă, eu merg, nu vreau să mai fac pauze, de ce mă opresc, de-aia simt durerea mai tare. Îmi plac munții ăștia. Deși sunt mici și par niște ghemotoace pe lângă Bucegi, te fac să te lupți cu tine, să-ți pui toată ambiția la bătaie ca să îi răzbești. Ceața albă și pufoasă oferă cadrului un mister aparte. Se întinde în zare atât cât vezi cu ochii și parcă te îmbie să te arunci pe ea. /Baiului/dsc_0094.jpgMergem mult și relativ încet. Ajungem în jur de ora 13:30 pe vf. Baiul Mare. Unde ne oprim să mâncăm. Ne așezăm mai la adăpost de vânt și aproape că adormim acolo.

Peisajele seamănă tare mult unele cu altele și mi se pare că drumul ăsta nu are sfârșit. Îmi vine în minte o expresie dintr-un filmuleț‚ ’’mergem de două zile și nu ajungem nicăieri... pentru că nu știm unde mergem’’ ceea ce mă face să cred că și noi suntem cam în aceeași situație. /Baiului/dsc_0111.jpgTraseul care să ne scoată direct în Posada e cam dificil de găsit, ne zice Ștefan. Noi suntem încă pe culme pe la ora 16:00 și începem să ne facem griji dacă prindem trenul de la 18:06. Dintr-o vale auzim niște fluiere și coborâm la nimereală, cu gândul că ne vom întâlni cu oamenii care sunt acolo și îi vom întreba cum să ajungem mai repede. De ce coborâm mai mult, de-aia intrăm mai mult în ceață și nu mai vedem prea multe în jurul nostru. Abia mergând printre măceși și alți arbuști, auzim cum se îndreaptă înspre noi alți câini de stână. Par cuminți, chiar dacă latră cu toți plămânii lor. Cu-o vorbă bună și văzându-ne de drum, scăpăm rapid de ei, însă fără să ne întâlnim cu vreun om.

Observ că băieții grăbesc din ce în ce mai mult pasul și mă simt nevoită să fac și eu la fel ca ei. Nu vreau să pierdem trenul din cauza mea. Traversăm o pajiște și intrăm într-o pădure. Coborâm deja de vreo oră, fără să mai fi luat o pauză și auzim zgomote de mașini, ceea ce înseamnă că șoseaua este aproape. Cu fiecare pas pe care îl fac, aș vrea să pot să mă opresc și să nu mai plec de acolo. Dar.. cum ar mai fi viața dacă am putea să facem tot ce ne dorim? :))/Baiului/dsc_0131.jpgȘtefan merge în față, Ionuț mă mai așteaptă din când în când și îmi spune că voi reuși. Doamne ajută! Câteva lacrimi încep să-mi curgă ușor pe obraz. Nu știu ce nu mai suport mai mult, ori durerea din tălpi, ori presiunea de pe umerii mei să prindem trenul e prea copleșitoare. Trebuie să mă stăpânesc, nu m-am chinuit atâta ca să cedez tocmai acum. Cânt și merg, trebuie să ieșim din pădurea asta nesfârșită. Singura grijă pe care o mai am e să nu cad să imi rup ceva, asta mi-ar mai lipsi. Și cum de fiecare dată atragem mai ușor gândurile negative, decât cele pozitive, nu durează mult până alunec pe frunzele umede. Stau câteva secunde să îmi dau seama dacă mă doare ceva, nu simt nimic, mă ridic și plec mai departe. Vedem astfaltul. Nu știm dacă a trecut sau nu trenul, nu ne-am mai uitat la ceas. Începem să alergăm, uit să mai și respir, și dintr-o dată, mă trezesc pe peronul haltei din Posada. Întreb cât e ceasul.. 18:03 se-aude o voce liniștită. Mă așez pe jos și încep să realizez că am ajuns la timp... aș vrea să țip să m-audă o lume-ntreagă că am reușit. Să știe lumea că limite nu avem, ci noi ni le impunem singuri. Vine și trenul, mă stăpânesc..Urcăm în el și ne facem loc pe jos. În jurul nostru oamenii mănâncă semințe și vorbesc așa cum le place lor mai mult să o facă, tare ca să audă tot vagonul. Ne-am întors de unde am plecat... în ''civilizație''.



Marți, 7 ianuarie 2014 - 18:55 
Afisari: 18,984 


Postari similare:





Comentariile membrilor (12)

virgiliordache
virgiliordac..

 
1
Locuri linistite, cu privelisti frumoase, stâne primitoare în afara sezonului de păstorit. Mulțumim.


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 05:56  

baumwolle
baumwolle
(admin)

 
2
Hehe, îmi amintesc când m-a sunat Ștefan și mi-a povestit și îmi imaginez ce față am făcut la auzul peripețiilor voastre. Felicitări pentru jurnal, pentru modul extrem de sincer în care ți-ai defășurat trăirile pe hârtie, nu e deloc ușor să-ți dezbraci emoțiile astfel. Felicitări pentru tăria și ambiția de a merge până la capăt, în ciuda oboselii și durerilor! Raiul din jurul tău ți-a dat forță. Carpati.org


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 06:18  

adelina.mitrofan
adelina.mitr..

 
3
Foarte sincer si drept jurnal! Pe masura ce citeam, recunosteam din loc in loc ganduri si atitudini de-ale mele de la ture care s-au dovedit a fi mai lungi si mai grele decat m-as fi asteptat... La un moment dat am inceput sa ma gandesc, pe masura ce citeam, daca nu cumva e o chestie tipic feminina Carpati.org Am apreciat sinceritatea cu care ai descris ce se intampla in capul tau, presarata cu ce se intampla in sufletul tau...Carpati.org Am recunoscut reflectarea la influenta gandurilor negative si ceea ce aduc dupa ele...am recunoscut si sentimentul reconfortat de a avea alaturi persoana iubita si legaturile care cresc in conditii mai putin normale...
Carari cu soare si ganduri benefice!
Adelina


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 10:25  

ivona.e
ivona.e

 
4
Va multumesc frumos pentru lectura, dar si pentru aprecieri! Nu a fost usor sa il scriu (fiind primul jurnal), dar cu ambitie am reusit... la fel ca si in Baiului. Am invatat multe din aceasta experienta, iar daca am reusit sa va transmit si voua macar o mica parte din ceea ce am simtit acolo, sunt si mai multumita!
@ adelina: este posibil ca aceste ganduri sa fie tipic feminine Carpati.org , important este sa le studiem, sa stim de unde vin si sa le inlaturam, ajungand astfel, sa ne autodepasim. Carpati.org
Carari insorite tuturor!


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 11:39  

ioanstoenica
ioanstoenica..
Coarda
 
5
Ha ha, ce tare! Carpati.org Eu iti tot ziceam sa te tii de capul lui Ionut sa te mai ia si pe tine pe munte si ia uite colea! Nu doar ca ai mers, dar ai scris si jurnal! La asta nu puteam nici sa visez Carpati.org Greu domne pentru oameni sa se exprime, dar uite ca se poate, cand trairile te ating suficient de mult Carpati.org

In Baiului unul din lucrurile care-mi plac mult, e felul in care vezi Bucegii dincolo de vale. Si daca prinzi si nori pe vale, cum ati prins voi, e chiar foarte tare!

Sunt munți buni ca sa mai depășești niște limite. Dar de fapt toți sunt așa Carpati.org

Excursii multe și frumoase și în 2014! Și din când în când... și câte un jurnal ca ăsta!


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 13:01  

ivona.e
ivona.e

 
6
Multumesc! Surpriza e mai mare atunci cand nu se asteapta nimeni. Carpati.org
Inainte sa ma apuc de el si mie mi s-a parut ireal, dar cu multa vointa si incurajata de Ionut, am reusit!
Ture faine!


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 14:18  

attilaszasz
attilaszasz

 
7
Felicitari pt jurnal...Mi-a placut foarte tare..Calde salutari de la Tg-Mures si iesiri cat mai multe si mai frumoase spre inima muntilor...


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 15:35  

raluca
raluca

 
8
Bravo! Frumoasa experienta!


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 16:56  

ivona.e
ivona.e

 
9
Multumesc pentru cuvintele frumoase!
Toate cele bune!


Miercuri, 8 ianuarie 2014 - 17:30  

oanaburnichi
oanaburnichi..

 
10
Frumos jurnal, Ivona! Si ai si un suflet gingas si frumos, din care au izvorat cuvintele Carpati.org Am fost si eu in Baiului in noiembrie si am avut parte de aventura...am dormit in una din nopti la stana aceia cu caini ,,rai", cum i-ai perceput tu (bineinteles nu mai erau acolo - cel putin asa banuiesc ca e vorba tot de acea stana, dupa indicatiile date de tine in jurnal)...am numit-o ,,stana de lux", ca pe urma am innoptat in niste adaposturi de nu mi-a venit sa cred unde am ajuns sa dorm Carpati.org Dar, macar nu am dormit in viscol, in zapada, pierduti in ceata, ca si de asta am avut parte pe acolo. Multe din trairi sunt similare. Poate o sa termin si eu candva jurnalul ala, ca l-am inceput si asa a ramas de ceva timp, sa faci o comparatie. Bucurie si putere multa iti doresc in ,,aventurile" tale si sa tinem mereu in minte si in inima gandul bun si nadejdea! Aaa...si legat de durerea de umeri, am avut si eu probleme mari la inceput, dar dupa ce mi-am strans bine rucsacul pe solduri, durerile au disparut, pentru ca greutatea nu se mai lasa pe umeri. In cazul meu asta a fost solutia..nu stiu daca e aceeasi problema si la tine. Toate cele bune!


Vineri, 10 ianuarie 2014 - 15:29  

ivona.e
ivona.e

 
11
Multumesc! Am incercat sa redau, cat mai aproape cu putinta, ceea ce am simtit in cele 2 zile si ma bucur ca trairile mele s-au indentificat cu cele ale unor cititori. Cat despre durerea de umeri, la mine este o problema mai complicata.
Iti doresc sa termini jurnalul cat mai repede, sa ai parte de multe ture frumoase si cat mai multe experiente din care sa culegi hrana pentru sufletul tau! Numai bine!


Vineri, 10 ianuarie 2014 - 21:14  

raluca_cladoveanu
raluca_clado..
Busola
 
12
Foarte frumos jurnalul! Iti multumim ca ti-ai impartasit gandurile si aventurile cu noi. M-am regasit de multe ori in ceea ce spuneai si m-ai facut sa imi doresc sa iti calc si eu pe urme in toamna asta. Si da, ai mare dreptate, experienta muntelui este atat de diferita alaturi de persoana pe care o iubesti. Iti doresc carari cu soare si sa fii mereu bine primita de orice munte caruia ii calci pragul!


Miercuri, 17 august 2016 - 20:58  


 




Trebuie sa te autentifici pentru a putea adauga un comentariu

 
0,0693 secunde

GetaMap.org | Maps from all over the world | ro | fr | es | de | Calculator distante
ViewWeather.com - A new way to view the weather | nl.ViewWeather.com | sv.ViewWeather.com
Regulament carpati.org
© copyright (2004 - 2021) www.carpati.org