Atentie! Copii la cort!

Acum vreo doi ani am botezat un nepoțel, pe Antonio. Când a fost vorba să-i “tăiem moțul”, lumea a ĂŽnceput să facă glume: “ei, nașule, ce-i pui pe tavă?” Cum nu mă pasionează tradiții de genul ăsta, nu m-am obosit prea mult să mă gândesc la asta. Am scos busola de pe geanta aparatului foto și am pus-o pe tavă. Dragul de bebe mic, a ales probabil singurul lucru pe care nu-l văzuse niciodată: busola mea. Am râs atunci și i-am zis: “bravo Antonio, abia aștept să treacă vreo 15 ani să te iau pe munte cu mine”.

 

Antonio are acum (aug 2012) 3 ani, iar fratele lui, Emilian, are aproape 5. Ei locuiesc ĂŽn Italia, ĂŽmpreună cu părinții (verișoara mea, Mihaela și soțul ei, Petrică). Vara asta ĂŽnsă au venit ĂŽn vacanță ĂŽn România. Auzisera și văzuseră ĂŽn pozele mele (și nu numai) că România nu se rezumă la valea Prahovei (zonă din care sunt și ei), așa că a ĂŽnceput să apară ĂŽn ei o dorință de a vedea mai mult. Un fel de “hai să vedem și noi ce tot zic ăștia aici că avem o țară frumoasă”. Mie mi se pare că toți românii ar trebui mai ĂŽntâi să-și dorească să-și cunoască țara și abia apoi să vadă ce-i prin alte părți – dar nu-i așa greu de ĂŽnțeles de ce mulți aleg să plece. Fiecare ĂŽncearcă așa cum poate să ĂŽi fie mai bine.  

 

Așa că am pus la cale o excursie de 3 zile, cu mașina, prin câteva zone spectaculoase sau interesante ale țării noastre. Am mers ĂŽn primul rând pentru copii, pentru că știam ce importante pot fi aceste experiențe pentru ei – când totul e nou, când totul e interesant, când totul te poate fascina și poate contribui la dezvoltarea ta.

 

Când eram mici, am văzut foarte mult din țara noastră mergând... cu autostopul. Unde s-au mai văzut părinți care să plece la drum cu 3 copii mici... cu autostopul? Bine, mergeam cu trenul până undeva mai departe, apoi cu autostopul ĂŽntre obiectivele pe care le vizitam – ĂŽn special mânăstiri și biserici celebre. Dormeam pe la săteni sau la mânăstiri, excursii cu buget redus dar din care ĂŽncă am o mulțime de amintiri. Excursii care și-au pus cu siguranță o amprentă asupra dezvoltării noastre (a mea și a fraților și surorilor mele).

 

Ideea acestui text nu este aceea de a prezenta un traseu deosebit – nici măcar obiective deosebite. E mai mult un portret de familie, un ĂŽndemn către părinți, de a le oferi copiilor lor o astfel de șansă. O șansă de a nu fi limitați la locurile pe care le văd zilnic, la parcul din spatele blocului sau la activitățile de care poate deja s-au plictisit. O excursie poate fi o lecție de viață, atunci când ea ne ajută cumva să creștem. Iar asta se ĂŽntâmplă mult mai ușor când e vorba de copii – pentru că ei oricum asimilează informații ca un burete. Poate n-ar strica să strecurăm ĂŽn acele informații și lucruri precum bunătate, frumusețe, dragoste, respect – ca să mai balansăm puțin inundația pe care televizorul sau colțul blocului o trimit spre copii. Copii ai căror părinți sunt prea ocupați cu lucruri “mai importante” ca să ĂŽnțeleagă că educația lor nu e ĂŽn primul rând obligația școlilor.

 

...

 

Am ĂŽnceput excursia de la Breaza, pe 15 august, cu gând să plecăm spre Bran – Rucăr și mai departe. Am ĂŽnceput ĂŽnsă cu un mic accident: copiii mici ĂŽși bagă degetele ĂŽn tot felul de “prize” ĂŽn care n-ar trebui, așa că Antonio și-a prins un degețel ĂŽn ușa de la mașină. Un pic de sânge, un pic mai multe urlete, o plăcere să pleci la drum. Din fericire au funcționat cartonașele colorate pe care erau desenate vietăți acvatice. Strânsesem eu de la Mega Image și le-am dat copiilor, că știam că le plac peștii. Așa că pe drum la ĂŽnceput i-am distras atenția lui Antonio de la durere cu ideea de a-l găsi pe Memo ĂŽntre cărțile colorate. L-a găsit - și nu doar pe el!

 

La Predeal am făcut stânga spre Bran, dar la Bran nu am mai oprit – că mai fuseseră și ei. Ne-am oprit puțin pe serpentinele dinspre Rucăr, de unde peisajul e tare frumos, cu valea sub tine și munții ĂŽn jur.

 

 

Pentru o pauză de masă ne-am oprit ĂŽn Rucăr, unde am găsit un parc verde cu băncuțe, de care am profitat ĂŽn mai multe feluri: și să stăm să mâncăm, dar și să alerge puțin copiii pe iarbă. Pe deasupra parcului, prin pădure, era chiar și o potecuță – asemănătoare cu o potecă de munte, pe marginea unei mini “prăpăstii”. Am urcat pe-acolo cu ei și erau foarte mândri de primul lor “traseu” pe munte – mai ales că destul de jos față de ei se vedeau părinții rămași la băncuțe.

 

 

Am continuat apoi drumul prin Câmpulung spre Curtea de Argeș. Multe localități din această zonă aveau denumiri identice sau asemănatoare cu localități din zona Slănicului, ceea ce ne-a surprins. Pentru Mihaela și Petrică a fost interesant să descopere alte orașe, chiar și din mers – având ĂŽn vedere că ĂŽn afară de Ploiești, București și Brașov, nu văzusera mare lucru din țara asta.

 

În Curtea de Argeș ne-am oprit la mânăstirea celebră, arătându-le copiilor vitraliile frumos colorate sau locul unde Manole a zidit-o pe Ana.

 

 

În apropiere erau și multe tarabe cu jucării sau dulciuri, aglomerație mare. Copiii s-au ales cu câte un măr glazurat cu zahăr ars sau alte bunătăți – dar l-am făcut pe Antonio să plângă când i-am furat fără să-i cer voie puțin din mărul pe băț... Ocazie bună să-mi spună că „sei bruto!” (ești urât).

 

Următoarea oprire... barajul Vidraru! Ceva nou și pentru părinți și pentru copii. Până și părinților li se cam ĂŽnmuiau picioarele privind ĂŽn jos...

 

 

Am urcat și pe scările ce duc la o terasă bună de privit depărtările. Emilică a cam ĂŽnțeles că o cădere poate fi periculoasă, așa că nu prea-i plăcea pe margine – dar Antonio nu avea nicio treabă!

 

 

Și lacul se vede frumos, mai ales că ĂŽn spate pot să le arăt vârfurile ĂŽnalte ale Făgărașului. Cu mențiunea că vom urca și noi destul de aproape de ele, pe Transfăgărășan.

 

 

Partea prin pădure e mai puțin interesantă, dar destul de repede șoseaua ĂŽncepe să urce și ĂŽn jur se arată crestele impunătoare ale masivului. Prăpăstiile, văiile, crestele, totul e nou pentru ei – așa că impactul e puternic.

 

Ne oprim la cascada Capra, unde găsim câteva tarabe cu brânză, carne și alte bunătăți locale. Luam și noi câte ceva și plecăm grăbiți de venirea serii, ca să găsim un loc pentru cort. Urcând serpentinele ochiesc câte un loc plat, dar mai sus ar fi mai interesant. Până la urmă găsim ceva, ĂŽnainte de a ajunge la refugiul Salvamont și la tunel. Așa că tragem mașina pe o poieniță și ne grăbim să punem cortul, ca să ne apere de vântul rece.

 

 

Având ĂŽn vedere că n-au prea mers ĂŽn excursii cu dormit la cort, echipamentul necesar pentru astfel de campare cam lipsește. Eu am adus doi saci de dormit și cred că și două izoprene, dar ei aveau doar pături – bune și ele! Nu mi-am dat seama că vom dormi atât de sus, că altfel mai luam vreo 2 saci și câteva izoprene.

 

 

I-am băgat pe copii ĂŽn sacul meu de 3 sezoane, ĂŽn care stăteau totuși cam ĂŽnghesuiți. Eu am dormit ĂŽn sacul meu de vară, iar Mihaela și Petrică s-au ĂŽnvelit cu mai multe pături.

 

 

Sentimentul de aventură a fost interesant pentru toată  lumea. Copiii dormeau pentru prima dată  ĂŽn cort – și nu oriunde, ci undeva aproape de 2000 de metri altitudine, pe Transfăgărășan! Pentru părinți a fost un pic ĂŽnfricoșător să se simtă atât de departe de ceva familiar. Stâncile abrupte din jur,  luminate de lună, creau o atmosferă de cetate străveche, izolată pe un tărâm periculos, plin de animale sălbatice. Au și menționat că dacă nu eram eu cu ei, n-ar fi dormit niciodată ĂŽn acel loc. Din când ĂŽn când mă mai ĂŽntrebau dacă sigur nu vine ursul...

 

Era ĂŽntr-adevar incredibil, un pic ĂŽnspăimântător dacă n-ai mai dormit astfel. Chiar și eu am retrăit datorită lor, puțin din emoțiile primelor nopți la cort. Doar emoții pozitive de data asta, desigur!

 

Peste noapte, Petrică a cam suferit de frig, pentru că el dormea la margine – și acolo era mai răcoare. Copiilor le-a fost bine ĂŽn sacul de dormit, dar Antonio s-a trezit de mai multe ori peste noapte, ĂŽncepând să plângă – probabil din cauza poziției cam incomode, sau de sete. Deși sacul era mare, au stat parcă un pic ĂŽnghesuiți, așa că Antonio tot timpul avea tendința să iasă din sac. Îl linișteam dându-i apă, apoi adormea repede la loc. Uneori ĂŽnsă ĂŽl trezea și pe Emilian, care era nervos că l-a trezit și-l tot ĂŽmpingea...

 

Ca de obicei ĂŽnsă, când dormi ĂŽn cort, dimineața are puteri magice!

 

 

Toată lumea s-a trezit binedispusă, așa că un mic filmuleț cu trezirea a fost o idee inspirată. Vedeți filmulețul pe youtube, ĂŽn care Emilică ne povestește mai bine ce și cum, despre unde ne aflăm, cum i s-a parut și... cu ce a fost el ĂŽnvelit peste noapte!

 

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=Llhy3PYNWPU

 

Până să strângem cortul a mai durat, cât am mâncat sau am alergat un pic pe iarbă pe-acolo. Deși eram aproape de șosea și uneori mai trecea câte-o mașină, asta nu a stricat prea tare senzația de a te afla de fapt pe munte, departe de orașe, ĂŽntr-un loc spectaculos.

 

 

Între timp mai dădea târcoale la cort și Lupul cel Rău, așa că băieții se piteau repede ĂŽn cort, unde erau protejați de mama cea bună. Hauuuu.... simt miros de cărniță tânărăăăăă, hauuuuuu...

 

 

După ce am strâns tot am trecut cu mașina prin tunelul cel lung din vârful muntelui și am ajuns la Bâlea. Am oprit puțin și acolo – peisajul spre vale este impresionant. Am mers și pe malul lacului Bâlea, unde Emilian s-a ĂŽmpiedicat puțin și a făcut doi pași prin apă, fără să cadă ĂŽnsă!

 

 

 

Am continuat excursia coborând de pe Transfăgărășan ĂŽn partea cealaltă, spre Sibiu. La poalele munților am găsit un loc pe malul râului, unde ne-am oprit să mâncăm. În spate se văd crestele de unde tocmai coborâsem...

 

 

Spectaculoasă tare această șosea, pentru că traversează niște munți incredibili!

 

Pe malul râului, unde am dat iarași de căldură, ne-am apucat să strângem câteva lemne să facem un foculeț. Carnea afumată e bună, dar parcă e și mai bună când o prăjești nițel la foc...

 

 

Până la Sibiu cred că au mai dormit nițel copiii – care de altfel erau destul de cuminți ĂŽn mașină. Pauzele dese nu strică, au nevoie să mai alerge din când ĂŽn când.

 

În Sibiu merităm o ĂŽnghețată care să ni se topească pe mânuțe...

 

 

Ce credeți că voiau copiii să facă ĂŽn Piața Mare din Sibiu? Nu, nu să viziteze muzeul Bruckental, cine a zis asta? Voiau să se joace cu jeturile de apă care ieșeau din paviment! Le-am promis că facem și asta, dar mai ĂŽntâi am urcat ĂŽn turn – ca să vedem orașul de sus și să salvăm vreo prințesă.

 

 

Nu prea aveau chef să stea ĂŽn fiecare cameră să vadă ce e pe pereti (cine are?), plăcut era să urce cât mai repede sus. Ne-am uitat puțin pe ferestre ĂŽn toate părțile, un pic la mecanismul ceasului și cu greu am stat și la o poză de familie...

 

 

Mai interesante au fost ĂŽnsă scările ĂŽn spirală, unde trebuie mers cu grijă ca să nu cazi. Mai ales pentru Emilian, care are un ochi un pic defect, nu cred că a fost prea ușor să coboare pe-acolo. Dar le-a plăcut!

 

 

Ce, credeați că au uitat de jucatul cu apă? Nici vorbă! Țin minte că și eu când eram mic și mergeam ĂŽn astfel de excursii, ĂŽmi doream cel mai mult să oprim lângă un râu, sau orice apă. Jucatul cu apa era preferatul nostru, vizita la mânăstiri era cred prețul pe care trebuia să-l plătim ca să avem asta.

 

 

Până la urmă, ce rău fac jucându-se, udându-se sau murdărindu-se? Murdăria e bună! S-au descălțat și au ĂŽnceput să alerge printre jeturile de apă, așteptând nerăbdători ca acestea să pornească iar după ce se opreau.

 

 

Antonio era un pic mai timid ĂŽn a se băga direct prin jetul de apă, dar Emilian, după ce le-a evitat destul, până la urmă și-a dat seama că e mai distractiv să treacă direct prin ele... (ĂŽmi place la imaginea de mai jos și faptul că fundalul conține alte 2 elemente care să umple cadrul).

 

 

Imaginile de la scăldat sunt făcute cu obiectivul Nikon 55-200mm – un obiectiv un pic mai tele e potrivit pentru că poți păstra o oarecare distanță față de personaje, astfel ĂŽncât să nu le deranjezi cu făcutul pozelor.

 

După destulă udătură a urmat o nouă activitate: prinde porumbelul! Era plin de porumbei ĂŽn jur, iar Emilică era destul de hotărât să prindă unul. Atât de mult ĂŽși dorea, ĂŽncât ĂŽl certa pe Antonio când ĂŽi speria și-i făcea să zboare...

 

 

Nu e deloc ușor să prinzi un porumbel. Cred că toți copiii ĂŽncearcă să facă asta ĂŽn astfel de locuri. Ei bine... cu perseverență și mult noroc, Emilian a reușit să prindă un pui de porumbel care avea probleme cu zborul...

 

 

O ocazie bună să ĂŽnvețe cât de fragile pot fi animalele și cum trebuie avut grijă de ele, fără să le strângă prea tare ĂŽn brațe sau fără să le țină prizoniere prea mult timp. Cu siguranță acestui pui de porumbel ĂŽi era dor de mămica lui, așa că, deși ĂŽi era greu să renunțe la el, până la urmă i-a dat drumul. Dar porumbelul n-a zburat, așa că au profitat să se mai bucure puțin de prezența lui.

 

A fost cred lucrul de care Emilian s-a atașat cel mai mult ĂŽn excursia asta. Cu greu l-a lasat și pe Antonio să-l țină ĂŽn mână.

 

Am pornit apoi spre Sebeș, unde am făcut stânga pentru a merge spre Obârșia Lotrului – de unde se urcă pe Transalpina.

 Fiind o porțiune mai lungă de drum, a trebuit să mai oprim din când ĂŽn când. Un loc bun pentru asta a fost un mic lac de acumulare de pe marginea drumului. Aici am ĂŽnvățat să aruncăm pietre ĂŽn apă – lucru la care Antonio era mai priceput decât fratele mai mare..

 

 

Deși Mihaela mă tot bătea la cap să le fac milioane de poze, nu tot timpul consideram că este cazul. Prea multe poze la fel devin foarte plictisitoare și nu se va uita nimeni la ele niciodată oricum. Mai bine mai puține dar mai relevante. Uneori ĂŽnsă lumina era bună, sau momentul era interesant, așa că sunt mândru că deși nu am făcut milioane de poze, le-am făcut destule care să fie bune de pus ĂŽn ramă.

 

 

Scopul nostru era să-i mai alergăm un pic prin iarbă, să mai obosească, pentru a le fi mai ușor să adoarmă ĂŽn mașină – ca să avem și noi un drum liniștit. Dar e greu să le epuizezi energia...

 

 

Cine ajunge primul la mama?

 

 

De-aici până la Obârșia Lotrului drumul a părut tare lung... Am trecut prin sate drăguțe, dar apoi casele au dispărut și zeci de kilometri am mers doar printre culmi ĂŽmpădurite. Șoseaua traversează printre munții Șureanu (pe dreapta) și Lotrului (pe stanga). N-ar fi fost prea rău dacă am fi putut merge cu viteză normală. Dar, din cauză că ĂŽncă se lucra la drum, am mers destul de ĂŽncet. Am mai găsit ĂŽnsă câte-un izvor de unde să alimentăm cu apă, pentru că dacă intri pe această vale nepregatit, va dura ceva până să ajungi la un magazin. O familie oprită la același izvor mă ĂŽntreabă puțin ĂŽngrijorată dacă sunt sigur că apa este potabilă...

 

În Obârșia Lotrului era super aglomerație de... vânzători de ciuperci! Parcă apăruseră ca... ciupercile după ploaie! Petre se minuna de câte tarabe cu ciuperci erau și cum oamenii dormeau la cort ca să-și vândă marfa. Am trecut ĂŽnsă repede mai departe și am ĂŽnceput să urcăm pe Transalpina, cea mai ĂŽnaltă șosea asfaltată din țară, care traversează munții Parâng. Nici eu nu fusesem pe ea.

 

Din cauza drumului lung, copiii s-au mai plictisit și-au ĂŽnceput să facă gălăgie. Antonio, sătul de branză și carne luate de pe la localnici, ĂŽncepe să plângă că el vrea paste. Mihaela ĂŽi spune că aici nu avem paste, astea sunt acasă, ĂŽn Italia... Așa că Antonio ĂŽncepe să plangă că vrea acasă... pentru că vrea paste cu ton! (are gusturi bune!)

 

Îmi amintesc că am la mine primusul și chiar o conservă de ton și o punguță de orez, așa că-l ĂŽntreb dacă nu-i place și orez cu ton. Imediat se liniștește și zice că da, vrea orez cu ton... Numai puțin, să ajungem undeva să punem cortul!

 

Ajunși ĂŽn primul punct cel mai ĂŽnalt, unde sunt și câteva tarabe cu diverse suveniruri sau specialități culinare, coborâm pentru câteva poze. Vântul puternic face ĂŽnsă temperatura să fie foarte scăzută, așa că Antonio se plânge de frig, iar Emilică parcă voia și el mai repede să punem cortul undeva.

 

 

Lumina apusului era tare frumoasă, dar n-am rezistat să stăm prea mult ĂŽn vânt. Am ĂŽntors și ne-am oprit mai ĂŽntâi la un drum secundar, unde am inspectat un pic locul să vedem dacă e ferit de vânt ca să punem cortul. Era totuși prea sus, așa că tot friguț era. Petre nu mai voia ĂŽncă o noapte așa rece, deci am coborât până la limita pădurii – unde mai erau și alte mașini oprite. Noi n-am oprit ĂŽnsă chiar lângă ele, ci am preferat o poieniță mai retrasă, ca să nu stăm ĂŽn gălăgia sau fumul altora.

 

 

O turmă de oi a trecut pe lângă noi, așa că atmosfera s-a ĂŽnveselit repede, copiii fiind atrași de orice lucru nou pe care-l vedeau. Mai ales dacă era ceva care... mișca!

 

Nu, brânza și laptele nu sunt produse ĂŽn magazine! În Italia dar și ĂŽn alte țări și din ce ĂŽn ce mai mult și la noi, copiii nu mai au contact cu natura și cu animalele domestice, așa că au impresia că ouăle vin de la magazin iar laptele curge de la vreun robinet special. Ce ne-am fi făcut noi dacă nu aveam animale domestice la țară când eram copii? Și chiar dacă nu ai rude la țară, părinte fiind, poți sa găsești ĂŽncă destule zone ĂŽn care copiii să vadă și chiar să hrănească animăluțe sau să se joace cu ele.

 

După ce soarele a apus, am montat cortul – Emilian implicându-se ĂŽn mod direct ĂŽn această activitate. Mi se pare important ca ei să se implice, să le ceri să te ajute, să aducă o piatră, să țină de un băț de la cort – orice, dar să simtă că iau și ei parte la ce se ĂŽntâmplă. În plus, ĂŽn felul ăsta ĂŽnvață mai bine că lucrurile nu se ĂŽntâmplă bătând din palme și nu vin pe tavă, făcute de părinți.

 

 

Dacă Emilian a ajutat la montatul cortului, Antonio a stat lângă mine nerăbdător să fie gata orezul cu ton făcut la primus. Până fierbe ĂŽnsă apa durează puțin, așa că-i mai gasesc lui Antonio diverse ocupații, ca să treacă timpul mai repede. Mă ĂŽntreba din minut ĂŽn minut dacă e gata și cât mai durează. L-am rugat să-mi aducă un băț, să pot să scot punguța din apă ca să verific dacă a fiert orezul, apoi o piatră pentru nu mai știu ce... E foarte ușor să le distragi atenția, iar asta funcționează mult mai bine decât “ai răbdare!”

 

Până la urmă orezul a fost gata! Am amestecat cu ton și l-am ĂŽntrebat dacă vrea să pun și boabe de porumb, cum ĂŽmi place mie. Dar a zis că nu vrea. L-a mâncat ĂŽnsă pe tot, ajutat și de ceilalți puțin, că deh – am făcut o porție bună pentru mine, nu pentru un copil de 3 ani.

 

Am făcut apoi și-un foculeț și ĂŽntre timp lângă noi a mai parcat o mașină. Mi s-a părut drăguț că familia respectivă ne-a ĂŽntrebat dacă nu cumva ne deranjează să monteze și ei cortul ĂŽn apropiere. Sigur că nu, “dacă nu dați muzica tare, nu-i nicio problemă”. Erau și ei ca și noi, ĂŽn căutare de un loc mai liniștit – așa că n-am avut probleme.

 

 

Nu mai știu dacă am avut trepiedul cu mine, nu cred. Dar am improvizat ceva să fac și vreo 2 poze de noapte, cât să se vadă cortul frumos luminat. Apoi am intrat la culcare, după o zi plină de locuri noi văzute și lucruri noi făcute.

 

 

Parcă peste noapte a fost mai liniște, Antonio nu s-a mai trezit de așa multe ori și nici la fel de frig n-a fost. Deh, eram nițel mai jos, probabil pe la 1600 metri altitudine. Un lucru pe care Emilian și-l dorea dar pe care n-am mai reușit să-l facem, a fost să-l scoatem noaptea din cort să vadă miile de stele de pe cer... și poate... o stea căzătoare. Era perioada bună pentru stele căzătoare, dar până și nouă ne era greu să ne trezim la miezul nopții să mai stăm cu ochii la stele. Era ĂŽnsă un spectacol minunat, cerul era atat de frumos... Asta și pentru că, fiind undeva ĂŽntre munți, luminile orașelor nu perturbau deloc luminile stelelor...

 

...

 

Dimineața ne trezește un pleoscăit ciudat... Ne gândim că a venit un câine să dea târcoale și a găsit ceva de mâncare. Ies afară să alung câinele și ce să vezi? Un câine... cât un măgar! Câțiva măgăruși au invadat poiana, iar unul din ei ĂŽncepuse să roadă la pepenele lăsat de noi lângă mașină!

 

 

Am ĂŽmbrăcat repede copiii, dornici să pună mâna pe noi animale ĂŽn această excursie, și-am ieșit afară. La ĂŽnceput temători, apoi foarte veseli pentru surpriza din această dimineață. Pentru cine mai avea ochi de peisaj, pe fundal se vedeau crestele munților Parang, ĂŽn care ne aflam.

 

 

O discuție interesantă cu siguranță...

 

 

Evident că ĂŽn cele din urmă am suit copiii pe un măgăruș cuminte și i-am plimbat puțin, atrăgând măgarul cu o felie de pepene. Altfel nu s-ar fi mișcat. Le-a plăcut super mult! Pozele ĂŽnsă nu mi-au ieșit prea bine, că ĂŽntr-o mână aveam un pepene cu care atrăgeam măgărușul...

 

 

Nu strică ĂŽn astfel de situații să ai la tine un spray anti-căpușe (care se aplică ĂŽnainte să ieși ĂŽn natură, nu după ce ai găsit căpușa pe tine). Chiar și din iarbă se poate agăța una pe pantaloni, care apoi să se ĂŽnfigă ĂŽn piele.

 

Cioban era... o femeie, care ĂŽn cele din urmă și-a făcut apariția și a plecat mai departe cu turma de oi, luând și măgărușii cu ea. Noi am strâns și am urcat cu mașina iar ĂŽn creastă, unde am hotărât să facem și o plimbare pe jos.

 

 

Ei ĂŽși doreau și o mini excursie “pe munte”, să urce puțin pe jos, dar pe Transfăgărășan nu am putut face asta, pentru că zona era prea abruptă și stâncoasă. Aici ĂŽnsă... să tot mergi pe poiana de pe creastă!

 

 

Peisajele de pe Transalpina sunt frumoase și largi, dar nu spectaculoase ca cele de pe Transfăgărășan. Făgărașul, prin comparație, pare un munte mult mai puțin primitor decât Parângul. Asta văzut așa, doar de la șosea. În depărtare am putut vedea creste din munții Buila și din Făgăraș...

 

 

În spate, creasta se continuă spre vârful Parângul Mare și zona ĂŽnaltă a masivului. Dacă pe Transfăgărășan vezi mai multe stânci și prăpăstii, aici peisajele sunt mult mai largi – vezi mult mai mult la depărtări.

 

 

Ce mi-a plăcut la Mihaela și Petrică a fost faptul că se vedea că ĂŽn copilărie, au umblat pe dealuri, s-au cățărat ĂŽn copaci, au făcut o mulțime de lucruri ĂŽn natură – fără să fie mereu atent supravegheați să nu facă vreo prostie. Așa că acum NU erau disperați că “aoleu, dacă se ĂŽmpiedică bietul copil, dacă se lovește de o piatră, dacă se zgârie, dacă ĂŽl mușcă o viperă sau ĂŽl mănâncă un urs?? Uite câte zeci de urși sunt ĂŽn jur!!” Lăsati copiii să se joace, nu mai fiți speriați de bombe! Ce nu-mi plac părinții care uită complet cum e să fii copil, care-și transmit fricile iraționale copiilor lor...

 

 

Deși nu prea erau stânci sau copaci după care să te ascunzi, când ești mic găsești tot felul de ascunzători drăguțe. Așa că... hai să ne pitim de tati!

 

 

Unde s-or fi dus??

 

 

Și a doua oară, o poza care-mi place super mult...

 

 

La un moment dat, pe drumul de ĂŽntoarcere spre mașină, Antonio ne spune că a obosit și că vrea ĂŽn brațe. Mihaela ĂŽl ia ĂŽn spate frumos și pleacă mai departe. Emilian, văzând acestea, vrea și el să fie dus ĂŽn spate. Mihaela ĂŽi spune că nu-l poate lua și pe el, că e prea greu și că Antonio e micuț și nu poate așa mult să meargă pe jos. Emi ĂŽncepe și bocește pe iarbă cu gând că poate așa i se va face moftul...

 

 

Eu cred ca prea ușor de multe ori copiii obțin ce-și doresc. E de ajuns să plângă și părinții le fac toate poftele. Ei bine, trebuie să ĂŽnvețe să fie și rezonabili – nu totul vine pe tavă, cum și când vor ei. Așa că ĂŽi spun Mihaelei să nu meargă după el, ci să-i spună să vina singur, că e mare și nu trebuie luat ĂŽn cârcă. Așa că ne oprim și-l așteptăm, după ce ne-am ĂŽndepărtat destul de mult de el. Mi-a plăcut de Antonio, care, văzându-l pe Emi că plânge, ne-a zis să mergem la el. I-am spus că nu mergem, că trebuie să vină singur aici dacă vrea să vină și Antonio a zis foarte afectat: “ma piange!!” (dar plânge!!)

 

 

Sigur, puteam să-l iau eu ĂŽn spate sau Petre, dar ce ar fi ĂŽnvățat ĂŽn cazul ăsta? Că trebuie doar să plângă și va obține tot ce-și dorește! Reunirea e emoționantă...

 

 

Lăsăm ĂŽn cele din urmă crestele Parângului și plecăm mai departe, spre Rânca și chiar mai ĂŽncolo...

 

 

Coborâți de pe munte, pornim pe drumul național 67 spre Râmnicu Vâlcea. Un drum tare pitoresc, cu foarte multe obiective turistice de vizitat. Așa că ne oprim și noi să vedem câte ceva. De exemplu... peștera Muierilor. Eu ĂŽmi aminteam câte ceva de când eram mic, dar pentru copii, vizita ĂŽntr-o peșteră a fost, cred, ceva nou.

 

 

Ca să intrăm a trebuit să stăm nițel la coadă – noroc că am luat biletele din timp! Era foarte aglomerat și se mergea doar cu ghid, la ore fixe. În interior sunt și câteva săli mai mari, dar de multe ori trebuie să mergi ghemuit...

 

 

 

Am văzut și un schelet de urs de peșteră și am aflat cu ocazia asta și faptul că peștera are mai multe nivele – cel care se vizitează e numai unul din ele. Ieșirea era, așa cum ĂŽmi aminteam, pe altă parte. Întorși la mașină ne-am oprit și să mâncăm ceva la o terasă, apoi am plecat mai departe pe drum.

 

Ne-am oprit ĂŽn Horezu, unde vasele de ceramică au fost foarte atrăgătoare pentru... Mihaela. Dacă tot avea de făcut niște cadouri ĂŽnapoi ĂŽn Italia când se ducea, a zis să ia câte ceva de pe-aici. Cel mai mult ne-a plăcut ĂŽnsă una din casele din zonă... cu specific local! Mihaela voia sa ii ducă pe copiii și ĂŽntr-un atelier, să vadă ĂŽn direct cum se face un astfel de vas – dar nu am ajuns la o ora prea bună pentru asta.

 

 

Am oprit apoi și la mânăstirea Bistrița, un loc ĂŽncărcat de istorie și cultură – unele din primele cărți au fost tipărite aici. În interior am zis să mergem să sărutăm și noi moaștele aflate acolo – ocazie cu care Emilian a conștientizat faptul că oamenii mor – și a ĂŽnceput să plângă ĂŽncetișor că el nu vrea să moară. Degeaba i-am spus că oamenii mor când sunt bătrâni, după mulți, mulți ani – el zicea că nu vrea să moară niciodată! În cazul ăsta, “trebuie să fii foarte atent cum traversezi strada și cum te joci!”

 

 

În curtea mânăstirii, cineva spăla un cazan mare, de metal. Noi am crezut că e vorba de un cazan de aghiasmă, dar Antonio (cred că el, dar posibil să fi fost Emi) ne spune că ĂŽnăuntru e miere. Avem un mic șoc când ni se spune că ĂŽntr-adevar ĂŽn interior fusese miere. Antonio a văzut cred o albină dând târcoale și așa și-a dat seama...

 

Înapoi la mașină, suntem asaltați de o mulțime de copii din zonă, care vor să ne vândă mure sau să ne ceară bani. În toată zarva aceea, un singur copil observă ĂŽn mașină o carte cu desene și ĂŽncepe să ne roage să-i dăm lui cartea. Îi spunem mai ĂŽntâi că nu e carte de colorat, e de citit, dar el insistă să i-o dăm lui, că a fost la școală și că știe să citească... Ne gândim ĂŽntâi că e cartea lui Emi, cum să o dăm, dar copilul insistă că vrea cartea. Până la urmă, chiar dacă Emi s-a supărat puțin, Mihaela i-a dat cartea. Plecăm lăsând acel băiat ĂŽnconjurat de ceilalți copii, el citindu-le din carte și ei ascultând atenți...

 

Mi s-a părut o fază foarte tare, dar și o lecție importantă – despre copii, despre viață, despre sărăcie, despre speranță...

 

Se face târziu. Mihaela ar mai fi stat ĂŽncă o noapte la cort, dar eu și Petre am fi vrut să ajungem acasă. Ajunși ĂŽnsă pe la poalele masivului Buila – Vânturarița, ĂŽmi amintesc de un loc pe care sigur copiii se vor bucura să-l vadă. Lor le plac foarte mult dinozaurii... așa că-i ĂŽntreb dacă nu cumva vor să vadă... “niște ouă de dinozaur!”

 

  -  Daaaaaaa!! 

 

Știu locul perfect unde pot fi văzute “ouă de dinozaur”...

 

 

 

Trovanții de piatră de la Costești sunt interesanți și pentru noi, ce să mai spunem de copii, care n-ar mai fi plecat de acolo! N-ar strica ĂŽnsă dacă ĂŽn stradă, cu 50 de metri ĂŽnainte, s-ar pune niște indicatoare – ca lumea să știe că acolo se află un muzeu ĂŽn aer liber. Eu am nimerit locul din mers și de această dată, pentru că am recunoscut curba mare și ĂŽn pantă pe care șoseaua o face.  

 

 

De-aici am ajuns repede la Râmnicu Vâlcea, apoi la Pitești – oraș pe care nu l-am ocolit pe centură, pentru că voiau și ei să-l vadă. Era unul din orașele de care tot auziseră și pe care nu-l văzuseră niciodată. Cred că ĂŽn comparație cu Slănicul sau Plopeniul, nu-i de mirare de ce toate orașele mai mari prin care am trecut li s-au părut “bune de locuit”.

 

Apoi am mers pe autostradă, pe care am părăsit-o spre Găești și Târgoviște. Ne-am rătăcit noi puțin pe ĂŽntuneric dar am ajuns ĂŽn cele din urmă ĂŽnapoi la Breaza, târziu ĂŽn noapte, după 3 zile pe drumurile țării, drumuri care ne-au dezvăluit totuși o mulțime de locuri frumoase.

 

 

A doua zi ei s-au ĂŽntors la Slănic, așa că n-am mai fost de față când i-au ĂŽntrebat pe copii ce le-a plăcut cel mai mult din această excursie. E un pic complicat să-i ĂŽntrebi, pentru că util ar fi să le amintești ĂŽntâi toate locurile ĂŽn care au fost – eventual arătându-le poze, ca să facă mai ușor asocierea. Dar dacă le spui ĂŽn ordine toate locurile prin care au trecut, până ĂŽl spui pe ultimul ĂŽl vor uita pe primul – așa că vor alege poate incorect.

 

Cert e că Emilian știa foarte bine ce i-a plăcut cel mai mult: când a prins porumbelul ĂŽn Sibiu. Dar și urcatul ĂŽn turn. Așa că orașul Sibiu a ieșit câștigător – și datorită jeturilor de apă din Piața Mare dar și ĂŽnghețatei!

 

Antonio a ținut să precizeze că deși el nu a prins porumbelul, l-a ținut și el ĂŽn mână. Și ne-a mai spus ceva foarte drăguț. Când l-am ĂŽntrebat ce a făcut cu măgărușii, ne-a spus că... “a măgărit”! Păi nu erau cai, deci nu a călărit, erau măgari, așa că a măgărit.

 

Foarte utilă și ĂŽntrebarea generală care le-a fost adresată de mai multe ori: “v-a plăcut ĂŽn România?” sau “Mai vreți să mergem ĂŽn vacanță ĂŽn România?” Răspunsul se subĂŽnțelege.

 

Eu mă bucur că ĂŽn loc să fie doar o denumire oarecare pentru care nu simt nicio legătură, de acum România va ĂŽnsemna ceva și pentru ei – chiar dacă s-au născut și locuiesc ĂŽn Italia. În plus, până și părinții se mirau cât de mult și-a dat Emilian drumul la vorbit ĂŽn limba română ĂŽn aceste câteva săptămâni. Mie mi-era dor să repet cu ei un pic de italiană, dar până la urmă mai util era ca ei să ĂŽnvețe mai multă română. Emilian chiar stătea la unele cuvinte câteva secunde să se gândească și apoi spunea cuvântul, ĂŽn varianta corectă. Antonio vorbea mai mult ĂŽn italiană, dar ĂŽncepuse și el să ĂŽnțeleagă și chiar să vorbească un pic.

 

Pentru Mihaela și Petre cred că a fost deasemenea o excursie foarte benefică – din mai multe puncte de vedere. Nu doar că au reușit să vadă macar un pic din această țară pe care nu o cunoșteau aproape deloc, dar au prins și gustul excursiilor cu dormit la cort. Petrică era hotărât să cumpere saci de dormit sau lanternă frontală, poate chiar și-un primus. Se deschid foarte multe posibilități când există o dorință de acest gen. Dorința, dacă e ajutată puțin și de rațiune, te ĂŽmpinge să faci rost de cele necesare... iar având cele necesare, se găsesc din când ĂŽn când niște bani de benzină și câteva zile libere pentru a porni ĂŽntr-o aventură! Lucru confirmat de faptul că la scurt timp, până să plece din țară, au mai facut o excursie de genul acesta prin județul Buzău, pe la munții de sare sau alte obiective de care le spusesem. (Apropo, nu strică deloc să ai la tine un atlas rutier când pleci ĂŽntr-o astfel de excursie cu mașina!)

 

...

 

Dacă pentru copii fiecare loc a fost nou, fiecare lucru a fost interesant, pentru mine a fost foarte plăcut să particip un pic la jocul acesta al creșterii lor – un “joc” foarte serios și important. Cred că asta nu ar trebui să se ĂŽntâmple “la nimereală”, ci părinții ar trebui să fie foarte implicați ĂŽn ce ĂŽnseamnă educația și dezvoltarea copiilor lor. Astfel de experiențe pot valora foarte mult și, deși nu e ușor să pleci la drum ĂŽntr-o astfel de excursie, efortul este răsplătit – atât prin bucuria de moment a copiilor (care ĂŽți aduce și ție multă bucurie), cât și prin lucrurile pe care ei le ĂŽnvață și le descoperă. Dar și prin apropierea față de ele – și de tine –  pe care o dezvoltă.

 

Din fiecare loc ĂŽn care am fost, oricât de mic sau neinteresant pentru unii adulți, ei nu mai voiau să plece! De fiecare dată ar mai fi stat puțin – iar modul cel mai bun ca să-i facem să vrea să plece a fost unul cât se poate de simplu și adevărat: “haideți, că mergem ĂŽntr-un loc și mai interesant!”

 

Cred că e mai ușor atunci când părinții sunt și ei tineri și ĂŽncă plini de viață, capabili ĂŽncă să se joace – și nu blocați doar pe ideea de “ce le punem pe masă și cu ce-i ĂŽmbrăcăm”. De văzut filmul “La vita e bella”.

 

Toți părinții cred că au copiii cei mai deștepți, frumoși și speciali. Mie mi se pare că un copil e și o reflexie a părinților săi, a modului ĂŽn care ei s-au ocupat de el – iar dacă să apreciezi un copil e un lucru ușor de făcut, pentru că toți sunt frumoși și deștepți, să-i apreciezi părinții pentru ceea ce ei au făcut pentru el e mult mai greu de făcut.

 

Pentru că nu toți părinții sunt frumoși și deștepți – și nici toți copiii nu vor ajunge să fie așa. Iar asta depinde mult și de cum suntem noi acum și de cum ne dorim și ne pregătim să fim atunci.

 

...

Ioan Stoenică, ianuarie 2013.

 

S-ar putea să vă placă (sau să vi se pară util) și textul acesta:

http://ioanstoenica.wordpress.com/2012/04/06/scoala-altfel-cu-ioan/

 

Luni, 20 mai 2013 - 15:57 
Afisari: 3,958 


ioanstoenica..